Incipit şi final în Povestea lui Harap-Alb

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult publicat în revista “Convorbiri
literare” la 1 septembrie 1877.

Povestea lui Harap-Alb este însăşi sinteza basmului românesc. Toată filozofia noastră
populară, între fatalitatea răului şi ideala căutare a binelui se lămureşte în încercările grele ale
fiului de împărat, robit diavolului cu chip de om preschimbat în Spân şi mântuit de bunătatea
şi curăţia lui prin colaborarea cu uriaşii întrupând forţele cosmice.

SUBIECTUL ŞI STRUCTURA NARATIVĂ

Subiectul corelează motive tipice basmului: călătoria iniţiatică, probele, interdicţia,

vicleşugul, înşelarea, impostorul, uzurparea identităţii, peţirea, moartea şi reînvierea eroului,
nunta, triumful binelui.

Incipitul basmului este supramarcat printr-o dublă intrare în universul ficţional. Fiecare prag
al intrării în lumea basmică este sintagma „Amu, cică” („Amu cică era odată într-o ţară un
craiu care avea trei feciori”). Este de observat că naratorul exclude clişeul „ca niciodată” care
ar fi plasat de la început acţiunea în timp fabulos. Astfel, basmul lui Creangă păstrează de la
început ambiguitatea real/ ireal pendulând între coordonate concrete şi proiecţii abstracte.

Primul prag introduce motivul celor trei fii de crai, dar şi pe al împăratului fără urmaş. Cel de
al doilea prag are rolul intrigii şi reia formula iniţială:”amu cică”: „amu cică împăratul acela,
aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris carte frăţâne-său, craiul…”.

Dacă prima serie de enunţuri urmează modelul discursiv obişnuit în epica populară (narare
prin relatare), seria a doua face loc discursului personajelor, după modelul narării prin
reprezentare.

Această alternanţă între vocile instanţelor narative este unul dintre elementele de originalitate
ale basmului lui Creangă.

Finalul are şi el aceeaşi caracteristică. El introduce cunoscutul motiv al nunţii împărăteşti care
urmează răsplătirii eroului şi restabileşte pactul cu naratarul particularizând prin nota de
umor: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă.
Iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă.” Aşa sfârşeşte basmul
în care fabulosul este tratat realist.

Tiparul narativ al basmului presupune anumite constante: o situaţie iniţială de

echilibru, un eveniment sau o serie de evenimente care dereglează echilibrul iniţial, acţiunea
reparatorie, marcată de cele mai multe ori printr-o acţiune eroică, refacerea echilibrului şi
răsplata eroului.

Povestea lui Harap-Alb respectă tiparul narativ fiind, pe de altă parte, o înlănţuire de secvenţe
narative: fiii craiului, întâlnirea cu spânul, sălăţile din grădina ursului, cerbul plin de
nestemate, fata împăratului Roş, confruntarea finală. Coordonatele acţiunii sunt vagi, prin
atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei, stabilite chiar din incipit.

Prima secvenţă are ca situaţie iniţială viaţa liniştită a celor trei fii de crai la curtea tatălui lor.

Nodul declanşator al acţiunii îl constituie scrisoarea Împăratului Verde, fratele craiului.

Reacţia vizează încercarea fiecăruia dintre fiii craiului de a îndeplini dorinţa unchiului lor.
Deznodământul e reprezentat de întoarcerea celor doi fii la palatul patern. Situaţia finală
înseamnă plecarea izbutită a mezinului.

În Povestea lui Harap-Alb, conflictul moral dintre bine şi rău este reprezentat prin conflictul
dintre protagonist (Harap-Alb) şi antagonist (Spânul).

Există o întreagă şi colorată galerie de personaje secundare – Gerilă, Flămânzilă, Setilă,

Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Sf. Duminică, fraţii mai mari ai eroului, craiul, Împăratul Verde
şi fetele sale, fata Împăratului Roş – care se grupează în jurul personajului principal.

Fiinţe fabuloase intervin în acţiune fie de partea eroului, fie împotriva lui: calul năzdrăvan,
crăiasa albinelor, regina furnicilor, ursul, cerbul solomonit. Prin aceste personaje se produce
alunecarea în fabulos, deoarece prin atributele lor, ele nu mai aparţin realului.

Au statutul de ajutoare în Povestea lui Harap-Alb:

 Sfânta Duminică şi calul, dar şi uriaşii pe care-i converteşte în forţe ale binelui.

Considerat o sinteză a basmului românesc, Povestea lui Harap-Alb are un loc deosebit în
specia basmului cult, pentru că – după cum spune Nicolae Manolescu –, deşi autorul nu iese
din schema narativă a basmului popular, nici nu inventează nimic esenţial, el are o capacitate
extraordinară „de a-şi lua în serios eroii, de a le trăi aventurile, de a pune cu voluptate, în
fiecare din propriile aspiraţii nerostite, slăbiciuni, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă”,
retrăind cu ingenuitate întâmplările povestite. Creangă umanizează fantasticul, conferă
caracter de scenetă întâmplărilor, înscrie personajele negative într-un registru comic şi
„spune” o poveste. Cel mai mic dintre feciorii Craiului, numit „Crăişor”, e menit să ocupe
tronul împăratului Verde, care n-avea urmaşi la descendenţă masculină, să asigure, după
moartea lui, conducerea împărăţiei. Motivul călătoriei şi metafora drumului vor căpăta
importanţă deosebită în textura basmului, acestea fiind strâns legate de un destin aflat sub o
stea norocoasă.

Creangă asimilează un fond folcloric, dar arta lui nu este a povestitorului popular, care
improvizează pe o schemă narativă, punând accentul pe întâmplări fără să insiste pe detalii
care particularizează. Diferenţele între o poveste a lui Creangă şi una populară ies în evidenţă
şi la nivelul artei povestirii.

Modul de a povesti al lui Creangă se caracterizează prin:

 ritm rapid (rezultat din eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor, a

descrierilor);
 individualizarea acţiunilor şi a personajelor prin amănunte care particularizează;
  dramatizarea acţiunii prin dialog.

Respectând schema tradiţională a poveştii, Creangă devine original prin abundenţa detaliilor

specifice, prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea mişcărilor, a gesturilor, a
vieţii sufleteşti. În felul acesta, personajele şi acţiunile lor capătă individualitate, devin de
neconfundat.