Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin

promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască ,,formele fără fond", aspect
evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.
Caragiale şi Ioan Slavici.
Basmul este o specie a literaturii populare sau culte, de obicei în proză, cu
răspândire universală, construit pe o schemă opoziţională bine-rău, în care se narează
întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feţi-frumoşi, zâne, animale
năzdrăvane, balauri, zmei, vrăjitoare). Basmul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
nu ilustrează doar obişnuita victorie a binelui asupra răului, ci și ideea că acela care
devine conducător trebuie să înveţe să-i respecte pe oamenii simpli de care se foloseşte
sau pe care-i întâlneşte.
Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga apare la 1 august 1877 in revista
Convorbiri literare. Ceea ce se remarcă mai presus de orice la basmele lui Creangă
este realismul caracteristic acestora, fapt susţinut şi de Nicolae Manolescu în
lucrarea ,,Lecturi infidele“, care menţionează că ele ,,nu sunt rescrise, împodobite,
alterate în structura lor“, reflectând realitatea imediată. Acestuia i se adaugă planul
miraculos, extraordinar, cele două coordonate (real - ireal) împletindu-se astfel într-o
formă inovativă, conferind o viziune epică originală.
Tema basmului o constituie triumful binelui asupra răului. Motivele narative
specifice sunt superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile,
demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria. Titlul, neobişnuit, accentuează
dubla identitate a personajului: cea reală, de prinţ, şi una aparentă, de slugă a Spânului.
Negrul simbolzează imaturitatea, naivitatea, în timp ce albul întruchipează învierea
spirituală. În acelaşi timp, alăturarea celor doi termeni poate semnifica şi armonizarea
calităţilor şi a defectelor.
Naratorul este omniscient şi omniprezent, dar obiectivitatea sa este contestabilă
întrucât există numeroase intervenţii şi comentarii pe parcursul relatării, caracterizate prin
umor şi oralitate. (,,Dar ia să nu ne-ndepărtăm cu vorba şi să-ncep a depăna firul
poveştii.”)
Acţiunea basmului se desfăşoară într-un spaţiu şi într-un timp nedeterminate, la
fel ca în basmul popular. Incipitul, prin formula ,,Amu cică era odată...”, cuprinde două
mărci temporale, amu – prezentul discursului narativ şi odată, ce reprezintă timpul mitic,
arhaic, al întâmplărilor. De asemenea, nu se dau relaţii cu privire la locul în care se află
craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul
său. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra trei,
care reprezintă desăvârşirea, perfecţiunea (craiul avea trei feciori, Împăratul Verde avea
trei fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii.
Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din
incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului
pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese învingător din lupta cu răul. Dar finalul
unui basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului iniţiatic al protagonistului, care va deveni
împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu Împărat.. Formula narativă finală, „Și a ținut
veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi,
cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”, anunţă un ospăţ de
dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a
readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.
O primă secvență reprezentativă este întâlnirea cu bătrânica din grădina Palatului.
Mezinul judecă după aparențe, refuză s-o miluiască și nu-și dă seama că are de-a face de
fapt cu Sfânta Duminică, deghizată într-o cerșetoare. Mezinul nu se comportă ca un erou
de basm, plânge, ruşinat de cuvintele tatălui, o alungă pe Sfânta Duminică, loveşte cu
necaz calul, care i se pare nepotrivit pentru asemenea misiune. Este dovada naivităţii sale,
a incapacităţii de a distinge esenţa de aparenţă; e un defect ce va fi pedepsit după ce va
părăsi spaţiul ocrotitor al casei părinteşti. Prima calitate a mezinului – milostenia – va fi
răsplătită cu un sfat: recuperarea hainelor, armelor şi calului presupune reiterarea
performanţelor tatălui său, sfaturile date de acesta încercând să-l ajute să evite pericolele
cunoscute cândva de el, rătăcirea prin pădurea-labirint duce la întâlnirea cu iniţiatorul,
personaj-instrument absolut necesar.
Cu timpul băiatul se maturizează și putem observa că în a doua secvență
reprezentativă, a întâlnirii cu ajutoarele, există un progres în comportamentul lui. Deși
aceste ființe himerice arată înfricoșător, el nu le disprețuiește, ci le ia ca tovarăși de drum,
creaturi ce mai târziu îl vor ajuta să treacă probele de la curtea împăratului Roș, unde
probele amintesc de ritualurile ţărăneşti ale peţitului: proba focului, a apei, a pământului,
a alegerii motivate a miresei. Călătoria de înapoiere presupune o probă extrem de grea,
datorită implicării afective a protagonistului, el rezistând tentaţiei de a-i dezvălui fetei
adevărata sa identitate. Coborârea în Infern este o etapă necesară maturizării depline,
având şi rol de respectare a legământului făcut cu Spânul. În final, răsplata roului se
concretizează în schimbarea statutului social.
Dacă în basmul popular nu se poate vorbi de o amprentă stilistică anume, în
Povestea lui Harap-Alb naraţiunea se caracterizează prin oralitate şi umor. Personajele,
deşi sunt crai şi împăraţi, vorbesc şi se comportă ţărăneşte. Limbajul seamănă izbitor cu
cel al ţăranilor din Humuleşti evocaţi în Amintiri din copilărie. Naratorul însuşi se
comportă uneori ca martor al evenimentelor pe care le relatează. “Ce-mi pasă mie? Eu
sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi.” Graniţele dintre real şi fabulos dispar,
astfel că la nunta lui Harap-Alb cu fata Împăratului Roş participă “ş-un păcat de
povestariu, fără bani în buzunariu.” Basmul lui Ion Creangă este, poate mai mult decât
altele, “o oglindire a vieţii în moduri fabuloase.”
Împărtăşind cu basmele populare tema luptei dintre bine şi rău, a victoriei binelui,
a personajelor fabuloase, Povestea lui Harap-Alb ilustrează, în manieră romantică,
destinul unui personaj excepţional, care trece printr-o sumă de experienţe care îl
formează şi îl fac capabil de a conduce o împărăţie. Prin structura narativă, Povestea lui
Harap-Alb se încadrează în specia epică numită basm, punând în evidenţă idealul de
dreptate, de adevăr şi cinste.