UNIVERSITATEA DE STAT

„BOGDAN PETRICEICU HASDEU” din Cahul

CATEDRA DE FILOLOGIE ROMÂNĂ

Svetlana Dermenji – Gurgurov

FONETICA LIMBII ROMÂNE

SUPORT DE CURS
 Cuprins

Modulul I. Fonetica şi fonologia. Sunetul şi fonemul..............................3

Modulul II. Consideraţii privind vocalele şi consoanele româneşti.......34

Submodulul I. Clasificarea articulatorică a vocalelor...........................35

Submodulul II. Articulaţia consoanelor.................................................43

Modulul III. Diftongii şi triftongii în plan fonologic..............................64

Sumodulul I. Diftongii. Clasificarea diftongilor. Căile de formare.......65

Submodulul II. Triftongii. Tipuri de triftongi.........................................74

Modulul IV. Silaba fonetică....................................................................77

Modulul V. Accentul în limba română...................................................94

Modulul VI. Intonaţia..........................................................................110

Modulul VII. Alternanţele fonetice.....................................................123

Bibliografie..........................................................................................146

2
MODULUL I. FONETICA ŞI FONOLOGIA. SUNETELE
ŞI FONEMELE

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să cunoască noţiunile de fonetică şi fonologie;

- Să stabilească relaţiile foneticii cu alte disciplini

lingvistice şi nelingvistice;

- Să descrie prima etapă de studiere a structurii sonore

a limbii: activitatea organelor de articulare şi a celor de
audiţie;

- Să diferenţieze tipurile sunetelor şi particulariţile lor

acustice;

- Să observe corelaţia dintre sunet şi fonem, sunet şi

literă, fonem şi literă.

3
 FONETICA ŞI FONOLOGIA. SUNETELE ŞI
FONEMELE
Între marile minuni ale acestei lumi
trebuie socotit graiul omenesc. Fără el, toate
gândurile ce le răscoleşte mintea şi toate
simţurile pe care le cuprinde sufletul nostru ar
rămânea îngropate în raclă plumbuită.
Raţiunea omenească ar fi stearpă dacă n-ar fi
nutrită şi incitată necontenit printr-un schimb
de vederi, iar în sufletul nostru n-ar putea
încolţi sentimente generoase...Numai
facultatea de a-şi exterioriza gândurile şi
preocupările prin sunete perceptibile, înţelese
şi uşor de reprodus de toţi membrii aceleiaşi
comunităţi sociale, şi de a face să răsune în
sufletele altora coarde care au vibrat în
inimile noastre contribuie la înmulţirea
cunoştinţelor, stârnind idei şi porniri noi şi
deschizând omului calea fericirii pe acest
pământ...

Sextil Puşcariu

APARIŢIA FONETICII

Fonetica este definită, de obicei, ca disciplina lingvistică

ce studiază sunetele vorbite sau articulate.
Nota bene: Termenul „fonetică” a apărut ca adjectiv neologic
latin, phoneticus (după grec. phone „voce”) creat de egiptologul
danez George Zoega: De origine et usu obeliscorum, 1797, pentru
a caracteriza ieroglifele în raport cu sunetele pe care le înlocuiesc.

Din lat. „phonetica” a fost calchiat în germană prin

Lautlechere. Multe tratate şi manuale de fonetică comparată
sau ale unei anumite limbi conţin în titlul lor termenul

4
„sunete”: P. Passy, Les Sons du français, Paris, ed. a 3-a,
1982; H. Sweet, The sounds of English, Oxford, ed. a 2-a,
1910; W.F. Moulton, The sounds of English and German,
Chicago, 1962.
Fiind astfel definit, domeniul foneticii devine prea
restrictiv. Disciplina dată cercetează, pe lângă unităţile
segmentale (sunetele ca realizări ale fonemelor) şi trăsăturile
prozodice sau suprasegmentale (accentul, intonaţia), tempoul
şi ritmul vorbirii, cuvântul şi grupul fonetic, alternanţele
fonetice (care aparţin şi domeniului morfologiei, sau
domeniului de graniţă – morfo(fo)nologia), calităţile vocii,
pauzele şi chiar tăcerea ca întrerupere intenţionată a fluxului
sonor ş.a.
Sunetele articulate şi, în general, elementele fonice
(sonore), care realizează latura semnificativă, expresia vie a
limbii sunt produse de către vorbitor(i) pentru a fi receptate de
ascultător(i) în vederea realizării actului de comunicare.
K.Y. Kohler defineşte fonetica în felul următor: „Obiectul
foneticii este evenimentul sonor al comunicării lingvistice sub
toate aspectele sale, adică producerea, transmiterea şi
receptarea aspectului sonor al limbii (Sprachschall), inclusiv
premisele psihologice şi sociologice prezente în situaţia de
comunicare dintre vorbitor şi auditor”. (Klaus Kohler,
german, 1977, Berlin). O altă definiţie largă a foneticii
(incluzând şi fonologia) formulează B. Malmberg [1, p. 73]:
„Fonetica este ştiinţa expresiei lingvistice” (a limbii vorbite),
considerate atât ca structură (formă), cât şi ca substanţă.

NOŢIUNEA DE SUNET UMAN ARTICULAT

Sunetul articulat se află în centrul domeniului de cercetare

al foneticii. Pe parcursul studierii fenomenului dat, observăm

5
complexitatea deosebită a acestuia care decurge, mai ales, din
dificultatea de a fi definit şi unanim acceptat.
Am putea prezenta un simplu model al comunicării în
limba vorbită care ne demonstrează faptul că pune în evidenţă
numai o parte a „sunetului” – semnalul acustic prin care
vorbitorul transmite receptorului un mesaj:
vorbitor mediu auditor

emiţător receptor

Fig. 1 Comunicarea în limba vorbită

Sistemul nervos central (SNC) participă la producerea,

transmiterea şi receptarea sunetului (de la vorbitor la
ascultător) în felul următor:
Transmitere
a excitaţiei
Articulaţie
musculare
neuronale

neuronale
în ureche
Acustică
Procese

Procese

Procese
Ureche
neuro-

SNC
SNC

Fig. 2 Semnalul fonetic de la SNC 1 – SNC 2

Pentru un simplu vorbitor cu scriere alfabetică, sunetele

sunt, în primul rând, impresiile auditive pe care i le produc cele
mai mici unităţi din care este alcătuită o secvenţă a limbii
vorbite; aceste impresii auditive sunt fixate cu ajutorul literelor:
de ex. pentru un vorbitor al limbii române, cuvântul rostit
„mapă” este format din patru sunete [m, a, p, ă] care corespund
celor patru litere ale aceluiaşi cuvânt scris. O altă legătură pe

6
care o poate face vorbitorul este aceea dintre imaginea auditivă
a unui sunet şi mişcările pe care trebuie să le execute organele
sale fonatoare/ articulatoare pentru realizarea sunetului
respectiv. Vorbitorul obişnuit, însă, este preocupat de
înţelegerea mesajului în totalitatea sa şi nu de segmentarea
acestuia în sunete sau de modul cum se produc acestea, aspecte
la care recurge doar în situaţii speciale: de ex. pentru a corecta
pronunţarea greşită a unui sunet de către un copil etc.
Sunetele concrete ale vorbirii pot fi cercetate şi descrise din
trei puncte de vedere diferite, subordonate celui lingvistic
(fundamental):
1. Din punct de vedere articulatoric sau genetic
(cercetarea sunetelor articulate, produse);
2. Din punct de vedere acustic sau genemic (produs)
(cercetarea sunetului ca semnal fizic);
3. Din punct de vedere auditiv sau energemic (produs
cu acţiune) (cercetarea prelucrării semnalului sonor în
timpul procesului de percepere şi decodare a
mesajului).
Definiţiile „clasice” ale sunetului articulat reunesc, de
obicei, aspectele auditiv şi articulatoriu ale acestuia.
M. Grammont utilizează termenul „acustic” cu două
sensuri de „acustic” şi „auditiv” şi delimitează „fonemul” la
nivelul audiţiei, ca cea mai mică „fază acustică”. Fiecare dintre
„inelele” care constituie un „lanţ acustic” şi pe care urechea îl
percepe ca pe o „impresie diferită” şi „omogenă”.
Pe parcursul studiului său, Grammont demonstrează sau
reia chiar definiţia dată fonemului de către F. de Saussure:
„suma unităţii auzite şi a unităţii vorbite, una condiţionând-o
pe cealaltă” [2, p.61]
În primele decenii ale secolului nostru apar unele îndoieli
cu privire la separarea clară a poziţiilor articulatorii. Ideea
lanţului sonor ca un continuu care nu corespunde reprezentării

7
curente a sunetelor este exprimată cu claritate de H. Paul
[Tubingen, 1880]: „Cuvântul nu este o alăturare a unui număr
anumit de sunete independente, fiecare dintre ele putând fi
reprezentat printr-un semn al alfabetului, ci este în fond
întotdeauna o serie continuă de infinit de multe sunete.” Însă
F. de Saussure accentuează primatul imaginii auditive asupra
mişcărilor articulatorii continue, care nu permit o delimitare
exactă a sunetelor: „Datele acustice există deja în mod
inconştient atunci când abordăm unităţile fonologice; prin
intermediul urechii, ştim ce este un „b”, un „t” etc. Dacă am
putea reproduce cu ajutorul unui aparat de proiecţie toate
mişcările gurii şi ale laringelui, executând un lanţ de sunete, ar
fi cu neputinţă să descoperim diviziunile din acest şir de
mişcări articulatorii; nu ştim unde începe un sunet şi unde
sfârşeşte altul.” (vezi: H. Paul)
Putem concluziona că sunetele se pot distinge prin faptul că
realizează, fiecare, o impresie auditivă omogenă: „Ne putem da
seama dacă un sunet rămâne sau nu asemănător cu el însuşi
numai în lanţul vorbirii auzite; atât timp cât avem impresia a
ceva omogen, acest sunet este unic” [F. de Saussure, 1998, p.
61].
Asemenea intuiţii au fost confirmate odată cu dezvoltarea
foneticii instrumentale. Combatând ideea unor poziţii stabile
ale sunetelor, A. de Lacerda a demonstrat că mişcarea
organelor articulatorii este continuă şi că ele nu persistă în
aceeaşi poziţie o fracţiune de timp măsurabilă decât în mod
excepţional.
În continuare s-a demonstrat că efectele acustice/ auditive
identice sau foarte asemănătoare pot fi obţinute prin articulaţii
diferite. De ex. B. Malmberg [1, p. 73, 101] descrie situaţia: [ş]
se realizează (ca variante individuale sau caracteristice unor
limbi sau dialecte) prin combinarea în proporţii diferite a
articulaţiei dorsale şi labiale; [s] – poate fi articulat alveolar sau

8
predorsal – alveolar (cu apexul la incisivii inferiori), oclusivele
[t, d, n] pot fi dentale sau alveolare, predorsale, [l] – se poate
realiza cu deschidere bilaterală, unilaterală sau chiar medială
etc.
Obiecţiile aduse asupra distingerii şi clasificării
segmentelor lingvistice, neglijează, credem însă, deosebirea
între limbă şi vorbire, adică faptul că o clasă de sunete nu este
nici o mărime pur auditivă, respectiv articulatorie, nici una
acustică sau fiziologică, ci o mărime lingvistică.
Autorii sus menţionaţi propun rezolvarea acestei probleme
prin sensul disciplinei, create de ei – FONOMETRIA „sunetele
unei limbi nu sunt decât normele de rostire ale unei comunităţi
lingvistice”, aceste norme pot fi stabilite cu ajutorul statisticii.
Alţi cercetători situează fenomenul în ultimă instanţă, în
domeniul psihologiei şi caracterizează fonemul ca „o
organizare psihică minimală a informaţiei care poate fi
transmisă de la emiţător la receptor”. Faptul acesta ne
aminteşte de definiţia psihologistă a fonemului propusă de
Baudouin de Courtenay.
Nota Bene: Vom explica studenţilor faptul că încercările
nereuşite de a identifica sunetul în diferite segmente ale „lanţului
semnalului fonetic” (producere→ transmitere→ percepţie) se
explică prin ambivalenţa conceptului de sunet şi, ulterior, prin
impunerea teoriei fonemului: sunetele fiind considerate, pe de o
parte, ca elemente materiale concrete, privite, uneori ca segmente
„naturale” existente în stare izolată şi pe de altă parte ca forme de
organizare a substanţei fonice în vederea constituirii
semnificantului semnelor lingvistice.
În cea de-a doua ipostază, sunetul este privit ca unitate de
expresie minimală discretă a unei anumite limbi. Termenul
„sunet” desemnează fiecare dintre segmentele în care se poate
disocia auditiv lanţul sonor, dar şi un sunet împreună cu
variaţiile lui (de ex. „t” se poate realiza ca dental, alveolar,

9
aspirat, cu explozie laterală), deci o clasă de sunete echivalente,
asemănătoare care se distinge de alte clase prin „utilizare
opozitivă”. Cu ultima accepţie se utilizează şi termenul sunet-
tip, care, ca şi termenul sunet se poate referi la o anumită
limbă, dar şi la nivelul „universal” din fonetica generală.
Al Rosetti [3, p. 105-108] consideră că sunetul-tip este
„sunetul notat de ortografie” – grafemul, adică un prototip.
Trebuie să mai menţionăm faptul că sensul de „unitate
segmentală minimală distinctivă a limbii vorbite”, odată cu
dezvoltarea FONOLOGIEI, a fost preluat de termenul
FONEM.
Dezvoltarea teoriei fonemului a dus şi la fundamentarea
ştiinţifică a conceptului de sunet pe care Trubetzkoy îl
defineşte în raport cu fonemul: „Totalitatea caracteristicilor,
atât relevante fonologic, cât şi nerelevante, care apar într-un
anume punct al fluxului sonor în care se realizează un fonem, o
denumim ca sunet al limbii.” Fiecare sunet al limbii conţine,
deci, pe de o parte, trăsături relevante fonologic, care fac din el
realizarea unui anumit fonem, şi, pe de altă parte, o întreagă
mulţime de trăsături irelevante fonologic, ale căror alegere este
condiţionată de o serie de cauze.
B. Malmberg defineşte astfel: „Sunetul, ca obiect al
analizei foneticienilor, este, în mod necesar şi prin definiţie
secundar în raport cu fonemul, fără de care sunetul ca element
lingvistic nu există.” [4, p.2]
Pentru alte accepţii ale termenului „sunet”, unii fonologi
utilizează termenul „fon” (grec. phone „voce”, „sunet”).
Fonele sunt unităţi sonore obţinute prin segmentare, dar
neatribuite încă unui fonem; ele se stabilesc auditiv, prin
raportarea la un sistem de referinţă (mai ales articulatoriu), şi
se notează fonetic.
Caracterul polivalent al termenului „sunet” nu i-a
determinat pe cei mai mulţi lingvişti (foneticieni) să renunţe la

10
acest termen, cu care este obişnuit orice vorbitor alfabetizat.
Nu se poate contesta faptul că noi putem interpreta, în condiţii
normale, secvenţele rostite în limba maternă sau într-o altă
limbă cunoscută cu o succesiune de „sunete”, adică de
segmente auzibile discrete: chiar dacă această segmentare este,
în primul rând, o tehnică deprinsă în şcoală, ea are la bază
anumite trăsături reale (perceptive, articulatorii, acustice)
recurente în semnalul fonetic.
Unii foneticieni, de ex. Kohler, subliniază importanţa
conceptului de „sunet” în formarea auzului analitic
(neinfluenţat de recunoaşterea cuvântului după sens, în context)
şi în lărgirea câmpului de percepere a diferenţelor auditive. În
timp ce vorbitorul „naiv” rămâne la identificarea globală a
sunetelor, foneticianul trebuie să descrie impresiile auditive şi
să le noteze cu ajutorul transcrierii fonetice, apelând la
categoriile de clasificare ale unei teorii ştiinţifice despre
sunetele articulate.

Nota Bene: Şi pentru studenţii filologi se recomandă, credem,

antrenarea auzului prin compararea „sunetelor” cunoscute din
varietăţi ale limbii materne şi din alte limbi şi chiar cu ajutorul
logatomilor („cuvinte” fără sens, care sunt numai semnale, nu şi
semne lingvistice).

FONETICA -FONOLOGIA

Fonologia s-a dezvoltat în deceniul al II-lea al sec. trecut.

Ea a fundamentat în mod ştiinţific conceptul de fonem.
Pornind de la distincţia saussuriană dintre limbă (langue)
şi vorbire (parole), N. S. Trubetzkoy consideră că fonetica şi
fonologia sunt ştiinţe diferite şi chiar opuse: fonetica cercetează
„sunetele vorbirii”, latura materială a acestora şi este o
cercetare „pur fenomenologică”, aparţinând ştiinţelor naturii, în

11
timp ce fonologia studiază „sunetele limbii”, funcţia lingvistică
a sunetelor, utilizând metode lingvistice.
Din perspectiva acestei dihotomii, fonetica de dinaintea
deceniului al III-lea al secolului nostru, ca şi fonetica ulterioară
care nu recurge în mod explicit la fonologie, nu ar aparţine
lingvisticii. Opunerea a două discipline care au acelaşi obiect
de studiu: fonemele sonore ale limbajului, duce la o înţelegere
justă că relaţiile strânse dintre cele două discipline sunt
incomparabile. Fonologia trebuie să utilizeze anumite concepte
fonetice, mai ales că începutul oricărei descrieri fonologice
constă în descoperirea opoziţiilor fonetice distinctive existente
în limba dată. O teorie fonologică în afară cunoştineţelor de
fonetică ar deveni abstractă, lipsită de suport.
În sens larg, fonologia este o fonetică funcţională şi
structurală. În prezent, termenul „fonetică” are două sensuri:
un sens restrâns în care fonetica este separată de fonologie şi
sensul larg unde fonetica este în strânsă legătură cu fonologia.
Termenul fonetică este de origine grecească (grec.
phoneticos „referitor la sunet”) şi are două sensuri:
a) fonetica este o ramură a lingvisticii, care se ocupă cu
studierea structurii sonore a limbii, avându-se în vedere
producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor
vorbite.
b) Prin fonetică sau fonetism se mai înţeleg însuşirile,
caracteristicile fiziologice şi acustice ale articulării
sunetelor unei limbi, ceea ce constituie specificul ei
sonor. Fonetica se ocupă nu numai de studierea
fiziologică şi acustică a sunetelor articulate izolate, ci şi
cu legităţile de îmbinare a lor în componenţa unităţilor
lingvistice [5, p. 15]
În fonetică sunt expuse, de asemenea, diferitele teorii ale
silabei, caracteristicile accentului şi intonaţiei în limba dată,

12
precum şi relaţiile dintre forma sonoră şi cea scrisă (grafică) a
limbii.
Studierea aspectului funcţional al sunetelor vorbite s-a
detaşat într-o nouă ramură în lingvistică sub termenul de
FONOLOGIE (grec. phone „sunet”). Fonologia cercetează
funcţia distinctivă a sunetelor ce îndeplinesc anumite funcţii
semantice în sistemul limbii. Ca disciplină lingvistică, fonetica
include mai multe aspecte de studiere a structurii sonore a
limbii, şi anume:
2. Fonetica propriu-zisă sau fiziologia sunetelor;
3. Fonologia sau fonematica;
4. Ortoepia
5. Ortografia (scrierea corectă a lexemelor);
Structura sonoră a limbii este deosebit de complicată, de
aceea studierea ei se realizează din mai multe puncte de vedere.
În sensul acesta distingem:
a) Fonetică generală – se ocupă de studiul problemelor
vizând structura sonoră a limbii în general, nu a unei
limbi concrete.
b) Fonetica descriptivă (istorică) – descrie şi clasifică
sunetele limbii în procesul lor de dezvoltare. Compararea
se poate referi la situaţia contemporană (planul sincronic)
sau evoluţia istorică (planul diacronic).
c) Fonetica instrumentală (experimentală) – studiază
sunetele limbii cu ajutorul unor aparate speciale şi al unor
mijloace tehnice. În laboratoarele de fonetică
experimentală se utilizează aparatele: gramafonul,
magnetofonul, fonograful, spectrograful, oscilograful,
intonograful etc.
Sunetul poate fi cercetat din mai multe perspective cărora
le corespund diferite ramuri ale foneticii, numite uneori „ştiinţe
fonetice”:

13
 1. Fonetica articulatorie sau „fiziologia sunetelor”
cercetează producerea sunetelor articulate.
2. Fonetica acustică (acustica – ramură a fizicii) studiază
sunetul ca semnal fizic.
3. Fonetica auditivă descrie posibilităţile urechii umane de
a reacţiona la stimulii acustici şi mecanismele neuro-
cerebrale ale codificării şi decodificării mesajului sonor
la emiţător şi receptor.
4. Fonologia numită uneori şi fonetică funcţională,
utilizează datele celorlalte „ştiinţe fonetice” în scopul
descrierii funcţionării sistemului fonetic/ fonologic ca
parte integrantă a sistemului lingvistic.

Nota bene: Fonetica articulatorie şi cea acustică sunt cele care

dispun de parametri bine fundamentaţi şi verificaţi cu ajutorul
instrumentelor. De aceea, din motive practice, majoritatea
foneticienilor preferă descrierea articulatorie a sunetelor.
Foneticianul român A. Turculeţ relatează că, având un
domeniu de cercetare vast şi complex, fonetica se află la
interferenţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele umanistice sau ale
spiritului; ea recurge şi la metode sau procedee de analiză ale
fizicii şi fiziologiei, psihologiei, matematicii. Dar cercetarea
aspectelor fizice, fiziologice, perceptuale au în vedere
utilizarea lor în comunicarea lingvistică; prin aceasta, fonetica
rămâne o ştiinţă unitară, ştiinţa expresiei lingvistice [6, p. 18-
19].
Foneticienii de tip „clasic” (E. Sievers, H. Sweet, P.Passy,
P. De Rousselot, O. Jesperson, M. Grammont, D. Jones, A.
Philippide) au cercetat mai ales aspectele articulatorii ale
sunetelor, încercând să identifice poziţii articulatorice cât mai
exacte ale sunetelor din anumite limbi, dar şi la nivelul
foneticii generale, care, în opoziţie cu fonetica particulară sau
specială a unei limbi, cercetează ansamblul posibilităţilor

14
fonetice umane (fiziologice, acustice, auditive), legile generale
ale evoluţiei fonetice şi cauzele acesteia.
Stilistica fonetică sau fonostilistica cercetează calităţile
stilistice, expresive ale elementelor fonetice segmentale sau
suprasegmentale. Acest aspect a fost amplu studiat de N. S.
Trubetzkoy, care prefera o separare netă a aspectelor
reprezentative (domeniul fonologiei) de mijloacele expresive,
care ar forma obiectul stilisticii sunetelor. Conform opiniei
autorului P. R. Léon (în 1995), fonostilistica actuală se
plasează printre ştiinţele comunicaţiei. În conluzie, P. R. Léon
sintetizează astfel funcţiile fonostilistice (expresive) ale
mesajului vorbit:

Funcţii expresive

Emiţător Mesaj Receptor

Funcţia metalingvistică
Funcţii de
Funţia impresivă

identificare
Funcţia fatică

Emotivă şi
caracterială Dialectală

Fig. 3 Funcţiile expresive ale mesajului vorbit după P. R. Léon

Nota bene: Indicii fonostilisticii pot avea caracteristicile

fonemului: sunt fonostileme, compuse dintr-un ansamblu de
trăsături fonostilistice, şi au o valoare opozitivă: intonaţia de
îndoială contrastează cu cea afirmativă; articulaţia iritată cu cea
amabilă etc.

15
 Fonetica simbolică se referă la relaţiile care pot fi stabilite
între sunetele articulate şi evenimentele acustice sau optice sau
caracteristici ale unor obiecte din lumea înconjurătoare. S-a
observat, de exemplu, că în diverse limbi, vocalele deschise şi
posterioare pot trezi imaginea unui obiect mare sau depărtat:
rom. „mare”, it. „grand”; rom. „acolo”, sp. „acá”. În timp ce,
dimpotrivă, vocala „i” ne trimite la obiecte mici sau apropiate:
rom. „mic”, fr. „petit”; rom. „aici”, fr. „ici” etc.[ 7, p. 16]
Sau sunetele de tipul „l” şi „r” au fost numite „lichide”(lat.
liquidus „curgător”), deoarece impresia auditivă produsă de
aceste consoane sugerează „curgerea” (unui lichid / a timpului)
ca în versurile eminesciene: „Dintre sute de catarge/ care lasă
malurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?”
Al. Graur oservă valoarea expresivă a unor grupuri
consonantice repetate: „flutur”, „fluturatic”, „fluşturatic” [Al.
Graur, 8, p. 63]
R. Jakobson, care a înţeles importanţa simbolului fonetic
chiar în formele superioare ale limbajului, a descris, analizând
anumite forme reductive ale limbii (limbajul infantil, afazia)
structurile expresive ale limbii. El a arătat, de ex., că distincţia
dintre „t” şi „k” este ultima care apare la copil şi prima care
dispare în stări de afazie.
Un studiu aparte îl prezintă şi foniatria (ramură a
logopediei) care încearcă să trateze clinic trăsăturile patologice
speciale legate de percepţia şi producerea sunetelor.

16
 FONETICA ŞI CELELALTE DISCIPLINE
LINGVISTICE ŞI NELINGVISTICE

Fonetica studiază sunetele nu numai din punct de vedere

acustic, fiziologic sau psihologic, ci le tratează ca elemente
lingvistice, ca cele mai mici unităţi ale limbii vorbite. Deoarece
sunetele vorbirii se prezintă ca nişte atomi absolut necesari la
formarea diferitelor unităţi lingvistice (silabe, lexeme, expresii,
propoziţii), fonetica este în strânsă legătură cu celelalte
discipline lingvistice.
Lexicologia este în strânsă legătură cu fonetica, pentru că
sensul oricărui cuvânt depinde de prezenţa sau absenţa unui sau
altui sunet vorbit în componenţa sa (loc, coc, ros, foc, soc).
Morfologia stabileşte relaţii de interdependenţă, deoarece,
de exemplu, discrepanţa formelor de persoana I şi II indicativ
prezent ale unor verbe se realizează prin alternanţa unei
consoane dure cu alta moale (pup – pupi; cer - ceri). La
substantive se diferenţiază forma de singular-plural (rob – robi;
papagal – papagali) etc.
Accentul are un rol morfologic: recītă (el, ea, ei, ele) –
prezent, indicativ şi recită (el, ea) – perfectul simplu etc.
Sintaxa este în relaţii strânse cu fonetica, luând în
consideraţie faptul că accentul şi intonaţia servesc ca mijloace
de evidenţiere a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau a unei
propoziţii simple din cadrul frazei. Acentul logic are o
deosebită importanţă în reliefarea unor raporturi antonimice,
evidenţiind anumite unităţi sintactice în scop stilistic. De
exemplu, în versul eminescian: „Voi credeaţi în scrisul vostru,
noi nu credem în nimic” din „Epigonii” crearea antitezei se
datoreşte nu numai opoziţiei dintre cele două pronume
personale (noi, voi), ci şi a accentului logic care scoate în
evidenţă relaţiile antonimice din context.

17
 Foneticienii N. Corlăteanu şi V. Zagaevschi accentuează
faptul că „studierea aspectului funcţional sau fonologic al
elementelor de limbă vorbită precizează sensul, valoarea
semantică a cuvintelor şi a îmbinărilor lor în funcţie de
modificările fonetice. Înţelegerea unui fonem din cadrul limbii
se impune prin prisma studierii fonetice (fonologice),
morfologice, lexicale, sintactice. De aici reiese că fonetica
(fonologia), morfologia, lexicul (vocabularul) şi sintaxa sunt
nemijlocit legate între ele” [9, p. 21]

18
 STUDIUL STRUCTURII SONORE A LIMBII.
CERCETAREA ACTIVITĂŢII ORGANELOR DE
ARTICULARE
Analiza limbajului uman articulat ne
duce mai întâi de toate la sunet, definit, pe de
o parte, prin dispunerea organelor fonatoare
şi a mişcărilor care însoţesc sau provoacă
curentul de aer expirat, iar, pe de altă parte,
prin impresia auditivă care rezultă.

J. Marouzeau

Pentru a putea descrie şi clasifica sunetele existente

într-o limbă, trebuie să cunoaştem, mai întâi de toate, organele
care participă la producerea lor.
Organele aparatului de vorbire pot fi împărţite în trei
grupuri, în corespundere cu funcţiile lor în procesul de formare
a sunetelor vorbite:
a) Aparatul respirator;
b) Laringele şi coardele vocale;
c) Cavităţile supraglotice (faringele, cavitatea bucală şi
cavitatea nazală);

I. Aparatul respirator
Producerea sunetelor articulate se realizează prin
conlucrarea unor structuri anatomice şi procese fiziologice pe
parcursul a trei etape: respiraţia, fonaţia şi articulaţia, care
pentru semnalele acustice corespunzătoare funcţionează, în
ordine, ca iniţiator, generator, modificator.
Respiraţia, care asigură, în primul rând, oxigenul necesar
corpului uman, este şi sursa sunetelor articulate. Aparatul
respirator este format din diafragmă, torace, muşchii

19
respiraţiei, plămânii, bronhii şi trahee. Respiraţia se produce
prin dilatarea (la inspiraţie), respectiv contractarea (la
expiraţie) toracelui şi, în consecinţă, modificarea volumului
plămânilor şi a presiunii aerului pulmonar. Prima fază,
inspiraţia, este un proces activ: plămânii fiind elastici se dilată
sub influenţa unei mişcări exterioare, şi anume, coborârea
diafragmei sau ridicarea toracelui; mărimea volumului
plămânilor determină descreşterea presiunii aerului pulmonar
şi, când acesta scade sub presiunea atmosferică, are loc
compensarea celor două presiuni prin pătrunderea aerului prin
căile respiratorii în plămâni.
Expiraţia este un proces pasiv: muşchii intercostali şi cei ai
diafragmei se destind, toracele coboară, diafragma se ridică şi
reducerea volumului pulmonar duce la creşterea presiunii
aeriene din alveole şi expulzarea aerului în exterior. În procesul
vorbirii, expiraţia devine activă şi are o durată mai mare.
Aparatul respirator este compus din:
a) Diafragmă (sub acţiunea muşchilor abdominali diafragma
se lasă în jos în timpul inspiraţiei aerului şi se ridică în
timpul expiraţiei).

b) Cutia toracică
c) Plămânii şi bronhiile (două ramificaţii ale traheii prin care
ajunge aerul în plămâni) [10, p. 28]
Organul fonator este ca un parcurs care începe în plămâni
şi finisează la buze (aerul din afară pătrunde în plămâni şi
invers).
În felul acesta apar sunetele vorbirii. Pentru a le produce
este necesar ca un curent de aer să fie îndreptat din plămâni
prin trahee în laringe şi mai departe în cavitatea orală şi nazală

20
(organul fonator). De aceea, vom obţine sunete nazale şi orale.
Acestea se rostesc doar în procesul expiraţiei.
II. Laringele cu coardele vocale
Fonaţia. Prima modificare a curentului de aer expirat,
numită fonaţie, se produce în laringe, care se află deasupra
traheei, unit prin muşchi. Funcţional, laringele este un ventil
format din patru cartilaje legate elastic prin muşchi şi ţesuturi.
Baza o formează cartilajul cricoid, pe care se află cel tiroid
format din două plăci laterale care se unesc în partea mai
îngustă din faţă într-un unghi de cca 90° la bărbaţi („mărul lui
Adam”) şi cca 120° la femei. În partea posterioară a cartilajului
cricoid se află alte două cartilaje: aritenoizii, care se pot mişca
înainte, înapoi, şi se pot roti lateral faţă de cartilajul cricoid.
Între aritenoizi şi cartilajul tiroid se află coardele vocale;
spaţiul dintre acestea şi aritenoizi se numeşte glotă. Epiglota,
lipită de partea anterioară internă a cartilajului tiroid, închide
laringele, asemenea unui capac în formă de frunză, atunci când
înghiţim, împiedicăm pătrunderea în laringe a unor corpuri
solide sau lichide. Când glota este închisă, aerul se adună sub
coardele vocale lipite şi presează asupra lor; putem simţi
această presiune când ridicăm ceva greu, când tuşim se
formează ocluzii glotale bruşte. Cealaltă poziţie extremă este
deschiderea largă a glotei, lăsând liberă trecerea aerului, aşa
cum se întâmplă la respiraţie şi la rostirea consoanelor surde. O
poziţie inetrmediară între închiderea şi deschiderea totală a
glotei se produce la rostirea constrictivei laringale (glotale) „h”
(ca în hol, han, hotel).
Poziţii speciale prezintă coardele vocale la vorbirea şoptită:
în timpul şoptitului slab, ele au aceeaşi poziţie ca la producerea
constrictivei „h”. La şoptitul intens, glota este închisă, iar aerul
trece cu o presiune puternică prin glota interaritenoidală (într-
un cuvânt ca „han” rostit astfel, „h” se produce cu mult mai
mult aer decât la rostirea sa normală).

21
 Nota bene: Coardele vocale se pot închide şi deschide foarte
repede, producând impulsuri scurte şi rapide ale aerului, care sunt
percepute auditiv ca o vibraţie continuă numită „voce”; prezenţa
vocii determină caracteristica sunetelor numită sonoritate. Vocea
(tonul vocal) se realizează prin vibrarea coardelor vocale, dar şi
prin forţa aerodinamică a aerului ce trece prin glotă. Calitatea
vocii (vibraţiile) depinde de forţa presiunii subglotale şi de gradul
de încordare a coardelor vocale. Un rol important are mărimea
naturală a coardelor vocale: la femei lungimea coardelor vocale
variază între 13-17 mm, iar la bărbaţi între 17-24 mm, tonul
fundamental mediu fiind de cca 230 Hz (230 de oscilaţii pe
secundă), la femei de 120 Hz. La bărbaţii cântăreţi formaţi,
vocea poate varia între 70-80 de Hz (bas profund) şi 700 Hz:
vocea feminină între cca 140-1110 Hz (soprană de
coloratură). În vorbire se utilizează numai o mică parte din
volumul vocii în registrul frecvenţelor mai joase (vocea din
piept).
Pe lângă controlul variaţiei tonului fundamental şi a
intensităţii, laringele are şi sarcini care ţin mai curând de
articulaţie: în primul rând, diferenţa dintre sunetele sonore şi
surde. Sunetele sonore prezintă poziţia de fonaţie a
mecanismelor laringale, cu lipirea coardelor vocale. La
sunetele surde (şi aspirate) cu excepţia ocluziei glotale,
trecerea curentului de aer se produce prin deschiderea balistică
(nedirijată) a glotei.
Intensitatea tonului vocal depinde tot de interacţiunea
mecanismelor subglotale şi glotale. Din punct de cedere acustic
este relevantă mai ales bruscheţea cu care curentul de aer
sparge închiderea glotei; impulsurile spectrale cele mai clare
ale vocii rezultă printr-o ocluzie mai rapidă.
Putem concluziona că: vocea aspirată se formează atunci
când coardele vocale nu sunt destul de încordate; vocea aspră
prezintă neregularităţi în succesiunea vibraţiilor coardelor

22
vocale; vocea răguşită este o combinaţie a vocii aspirate şi
aspre.
Aerul ce vine din plămâni în trahee ajunge în laringe, care
îndeplineşte funcţia principală legată de actul respiraţiei, apără
plămânii de corpurile străine ce ar putea pătrunde în timpul
alimentaţiei. De asemenea, laringele produce o multitudine de
sunete variate din punctul de vedere al intensităţii, înălţimii şi
timbrului lor. În laringe ia naştere vocea sau tonul muzical, de
aceea Ovidiu îl numea „vocis via” – calea vocii. Laringele este
închis sau deschis în partea sa posterioară de o membrană
mobilă, numită epiglotă, care acoperă sau descoperă spaţiul cel
mai îngust al laringelui – glota. La femei şi copii, glota este de
dimensiune mai mică, de aceea, vocea lor este mai înaltă.
Coardele vocale sunt două superioare şi două inferioare,
separate prin ventriculele lui Morgagni. La producerea
sunetelor (fonaţiune) participă doar coardele vocale inferioare,
cele superioare fiind false. Din limba latină „chordae vocales”
înseamnă „strune vocale”.
Toate sunetele la care iau parte coardele vocale, atunci când
sunt închise, poartă numele de sunete sonore, iar cele la care
coardele vocale sunt deschise se numesc sunete surde.
Sunetele sonore în fonetică mai apar sub denumirea de fonice,
iar cele surde – afonice.
III. Cavităţile supraglotice
Faringele este spaţiul de deasupra laringelui, care continuă
nemijlocit cu cavitatea bucală sau orală şi cavitatea nazală.
Trecerea din cavitatea orală în cea nazală poate fi deschisă sau
închisă de vălul palatului, care e prelungit cu uvula, popular
spus „omuşor”. Atunci când uvula sau omuşorul este în poziţie
verticală, aerul trece atât în cavitatea orală, cât şi în cea nazală,
sunetul având un caracter nazal (consoanele „m” şi „n”). Dar
atunci când se află în poziţie orizontală, trecerea în cavitatea
nazală este închisă şi sunetele devin orale sau nenazale.

23
 Rolul de primă importanţă îl are însă limba, care, datorită
celor 18 muşchi, poate căpăta forme diferite şi să execute tot
felul de mişcări care condiţionează multiple articulaţii de care
depind variaţiile acustice percepute de urechea ascultătorului
ca sunete diferite.
Un rol la fel de important îl joacă şi buzele, în special cea
de jos care este mobilă.
Foneticienii N. Corlăteanu şi V. Zagaevschi relatează
elocvent, în ceea ce priveşte rolul limbii ca organ al articulării:
„Rolul de primă importanţă pe care-l joacă limba în procesul
articulării sunetelor a şi făcut ca întregul sistem de
comunicare realizat prin vorbirea umană să poarte denumirea
de limbă” [11, p. 30].
Cercetarea organelor de audiţie
Sunetele vorbite mai trebuie cercetate şi ca elemente
acustice, având în vedere faptul că acestea acţionează şi asupra
organelor de audiţie. Urechea (organul auditiv) este compusă
din trei părţi principale:
1. Urechea externă – care culege vibraţiile sonore din aer
(lat. „auris externa”);
2. Urechea medie împreună cu timpanul – care au funcţia de a
adapta şi a transmite vibraţiile sonore către urechea internă
(lat. auris media);
3. Urechea internă (lat. auris interna) împreună cu melcul
(cohlea) realizează transformarea vibraţiilor sonore în
excitaţii nervoase, constituind Organul lui Corti, care, la
rându-i, face o analiză tonală, spaţială a sunetului.
Nota bene: „Pentru fiecare cele 1500 de tonuri, urechea
umană percepe 325 de intensităţi diferite” [12, p. 34].

24
 ASPECTUL ACUSTIC AL SUNETELOR

Sunetele din natură diferă în dependenţă de mai mulţi

factori şi sunt percepute de ureche ca fiind pronunţate:
1. Cu o intensitate mai mare sau mai mică;
2. Cu o durată mai lungă sau mai scurtă;
3. Cu o înălţime a tonului mai joasă (bărbaţii), mai înaltă
(femeile şi copiii) etc.
După cum s-a relatat în submodulul anterior, unda sonoră ia
naştere în urma mişării vibratorii şi ea poate fi înregistrată cu
ajutorul unor aparate speciale: oscilograf, intonograf,
spectograf, chimograf etc. De exemplu, sunetele sunt percepute
dacă frecvenţa lor se încadrează în limitele de la 16 până la
20.000 de hertzi (Hz). De la 20.000 de hertzi mai sus domeniul
ultrasunetelor percepute doar de delfini, câini şi lilieci, iar de
jos se numesc infrasunete.
Sunetele vorbirii sunt de mai multe tipuri:
1. Tonuri muzicale – sunt caracteristice atunci când se
pronunţă vocalele, dar şi anumite categorii de consoane
sonore, sonante.
2. Undele armonice – sunt tonuri slabe, generate de către
vibraţiile anumitor părţi (jumătate, pătrime, optime etc.)
ale corpului vibrant.
3. Zgomotele – sunt prezente la rostirea majorităţii
consoanelor.
Orice sunet din natură se caracterizează prin patru
trăsături de bază:
a) Înălţimea sunetului care este dependentă de numărul de
vibraţii pe secundă. Dacă acesta se măreşte, atunci
sunetul este acut şi, invers, dacă se micşorează, sunetul
este grav.

25
 De asemenea, la o contracţie mai mare a coardelor
vocale, sunetul devine mai acut, iar la una mai slabă
sunetul devine mai grav. Vibraţiile vocii se obţin prin
schimbarea gradului de contracţie a coardelor vocale,
dirijat neapărat de creier. Înălţimea tonului contribuie la
realizarea diferitor tipuri de intonaţii. De exemplu,
propoziţia „sunt student”, fiind intonată în mod diferit
poate căpăta sensuri şi nuanţe diverse: 1) sunt student – o
simplă constatare a faptului; 2) sunt student! – atunci
când este admis la Facultate; 3) sunt student? – atunci
când, probabil, nu-i vine a crede că a reuşit la examenele
de admitere la Facultate etc.
b) Intensitatea sunetului este particularitatea de a fi
pronunţat mai puternic sau mai slab. Se ştie că sunetele
aflate la începutul cuvântului sunt pronunţate cu o
intensitate mai puternică decât cele aflate în poziţia de
mijloc şi finală.
Sextil Puşcariu spunea: „masarea energiei de rostire la
începutul cuvântului, în paguba silabelor mijlocii şi finale”
[13, p. 360]. Cam aşa se şi explică faptul că în evoluţia lor
istorică de la limba latină la limba română, sunetele de la
începutul lexemelor s-au păstrat, în general, fără modificări, pe
când cele de la sfârşitul cuvintelor au suferit schimbări
radicale.

Exemple: lupus > lup

ursus > urs
dormo > dorm
cognatus > cumnat
barbatus > bărbat etc.
Despre intensitatea pronunţării vocalelor şi consoanelor,
într-un studiu aparte, vorbeşte foneticianul G. Gogin [14, p.
28]: „sonantele [m, n, l, r] se caracterizează printr-o

26
intensitate maximă., vocala deschisă [a], având un grad de
apertură mai mare, va fi articulată cu o intensitate mai
puternică decât vocalele închise [i, î, u]”.
c) Durata sunetului este cauzată, mai întîi de toate, de ritmul
vorbirii. Cu cât acesta este mai accelerat, cu atât durata
fiecărui sunet în parte este mai mică şi cu cât este mai lent,
durata sunetelor este mai lungă. Vocalele în silabe închise
sunt mai durative decât vocalele în silabe deschise, De
asemenea, vocalele accentuate, în limba română, sunt mai
durative decât cele neaccentuate.
Durata consoanelor depinde de accent, cele mai durative
fiind consoanele care stau nemijlocit înaintea vocalei
accentuate.
d) Timbrul sunetului – ne permite să deosebim un sunet de
altul: „a” de „u”; „i” de „î”; „m” de „d”; „r” de „l”,
pentru că fiecare în parte ne „impresionează” urechea în
mod diferit.
Îmbinarea de cuvinte „timbrul sunetului”, poate fi în relaţie
de sinonimie cu „timbrul vocii”, căci dacă timbrul sunetului ne
ajută să distingem un sunet de alt sunet, aşa timbrul vocii ne
permite să deosebim vocea unei persoane de alta.

27
 CORELAŢIA DINTRE SUNET – FONEM;
SUNET – LITERĂ; FONEM – LITERĂ

SUNET – FONEM

Caracterizarea sunetelor vorbirii sub aspect fonologic este

obligatorie, însă acest aspect nu poate să nu ţină cont de latura
lor materială, articulatorică şi acustică. De aceea, pentru a
înţelege bine valoarea fonologică a sunetului vorbirii, trebuie
să examinăm relaţia dintre sunet şi fonem. În limba română pot
fi pronunţate sunete într-un număr nelimitat. Cele mai multiple
cercetări din ultima vreme au dezvoltat ideea că sunetele unui
anumit cuvânt nu pot fi pronunţate exact, la fel, de un vorbitor,
atunci când acesta va rosti lexemul respectiv de două ori sau de
mai multe ori.
Mai putem, însă, confirma faptul că în fiecare limbă
sunetele sunt atâtea câte litere are alfabetul limbii date. De
exemplu, în limba română sunt numai 29 de sunete, dintre care
7 vocale şi 22 de consoane; în limba rusă – 39 de sunete (5
vocale şi 34 de consoane) etc.
În sensul acesta, apare întrebarea: sunetele unei limbi sunt
finite sau infinite?
Iată de ce, astăzi, pe lângă noţiunea de sunet apare şi cea de
fonem. Foneticienii susţin faptul că numărul sunetelor tinde
spre infinit, iar numărul fonemelor este limitat [15, p. 48].
Chiar şi aparatele de precizie au demonstrat că un sunet rostit
nu mai poate fi pronunţat la fel a doua sau a treia oară.
Ščerba V. spunea: „în limba vie sunt pronunţate o cantitate
mult mai mare de sunete diferite decât credem în mod obişnuit,
sunete care în fiecare limbă se unesc într-un număr relativ mic
de tipuri de sunete, capabile să diferenţieze cuvintele şi formele
lor, cu alte cuvinte, să servească scopurilor de comunicare
între oameni. Aceste tipuri de sunete le şi avem în vedere

28
atunci, când vorbim despre diferite sunete ale vorbirii. Pe
acestea le vom numi foneme.” [16, p. 132]
O altă manifestare a mulţimii sunetelor în vorbire este
legată de starea fiziologică, psihologică în care se află
vorbitorul: sănătos sau bolnav; bine dispus sau trist etc. În
asemenea situaţii, el va rosti lexemele, prin urmare şi sunetele
cu o voce tare sau silenţios, prompt sau domol, emoţional sau
neemoţional etc. De fiecare dată vom obţine sunete cu trăsături
acustice diverse.
De asemenea, va mai depinde şi în ce anturaj a fost rostit
cuvântul dat: într-un local obişnuit, în pădure, într-un studio cu
microfonul aproape, într-o sală arhiplină etc.
De aceea, putem uşor observa cine pronunţă lexemul:
bătrân, matur, copil sau un june.
Prin urmare, sunetul vorbirii ne dă marea posibilitate să
înţelegem corect ce spune un interlocutor, să recunoaştem
oamenii după voce, să nu confundăm un lexem cu un alt lexem.
Anume această trăsătură generală ne face să alăturăm noţiunii
date o noţiune specială, numită fonem.

Putem concluziona următoarele:

Sunetele
- Sunt numeroase;
- Sunt elemente concrete,
particulare, individuale.
Fonemele
- Sunt limitate la număr;
- Sunt abstracte, generale,
sociale;
- Includ numai acele trăsături
care sunt comune pentru o
serie întreagă de sunete;
- Servesc la diferenţierea
cuvintelor şi a logoformelor
masă → casă → rasă, fonemul
„m” trece în „c” apoi în „r”

29
Definiţie 1: Fonemul este un sunet-tip, care nu poate fi divizat
în unităţi mai mici şi se opune tuturor celorlalte
sunete, contribuind la diferenţierea lexemelor şi a
logoformelor.
Fondatorul fonemului este B. de Courtenay.
Definiţie 2: Sunetul este un element fonetic concret, particular,
individual; numărul lui tinde la infinit în
dependenţă de capacitatea aparatului de vorbire
de a le produce, în dependenţă de intensitate,
durată, înălţime şi timbru.
SUNET – LITERĂ şi FONEM – LITERĂ
Discrepanţa sunet-literă a fost făcută încă din cele mai
vechi timpuri de gramaticii arabi. Cu toate acestea, până şi în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, savanţii lingvişti
vorbeau mereu despre literă, chiar şi atunci când, de fapt, aveau
în vedere sunetele. Lingvistul comparativist Wilhelm von
Humboldt susţinea că Ion Budai-Deleanu şi Ioan Rădulescu
confundau sunetul cu litera [17, p. 113] (vezi: D. Macrea)
J. A. Baudouin de Courtenay spunea: „cel ce confruntă
sunetul şi litera, scrisul şi limba, acela cu mult mai greu se va
dezobişnui, dar poate nici nu se va dezobişnui vreodată să
încurce omul cu paşaportul, noţiunea cu alfabetul, demnitatea
omenească cu rangul sau titlul”.
Literele niciodată nu pot fi identificate cu sunetele sau,
altfel spus, cu alofonele formelor. Titu Maiorescu, nefiind
fonolog, a pătruns corect în esenţa lucrurilor, susţinând că ar fi
anevoios, poate chiar imposibil şi inutil să inventezi literele
pentru toate sunetele şi nuanţele sunetelor, căci „nuanţele
tuturor sonurilor unei limbi sunt aşa de numeroase, încât
folosul ce s-ar naşte din completa lor scriere ar dispare în
comparare cu greutatea de a citi aceste semne”. Şi în

30
continuare concretizează ajungând la corelaţia literă-fonem:
„literele să se creeze numai pentru atâtea sonuri câte sunt
absolut necesare pentru deosebirea înţelesului cuvintelor şi a
formelor flexionare” întrucât literele constituie „semne
esenţial logice şi nu simplu fonetice” (vezi: Titu Maiorescu,
Critici, ed. 1908-1915, vol. II, p. 61-63) [Macrea, D. p. 396]
Deci, toţi cei care au inventat alfabetele (latinesc, grecesc,
slavon) au intuit formele, notând prin litere sunetele relevante
ale limbii respective, sunetele ei tip.
Sunetul este mişcarea vibratorie a unui mediu elastic, adică
cea mai mică unitate fonică din care este alcătuită vorbirea
noastră. Litera este însă, un semn grafic, prin care redăm în
scris un sunet oarecare, sunt-tip. Totalitatea literelor expuse
într-o anumită ordine se numeşte alfabet. Sunetele le rostim şi
le auzim, iar literele le scriem şi le vedem.
Corelaţia fonem – literă este cu mult mai largă. Nu toate
fonemele îşi au literele corespunzătoare în alfabet şi nu toate
literele reprezintă câte un singur fonem. Alteori, printr-o literă
pot fi notate mai multe foneme sau chiar îmbinări de foneme în
funcţie de poziţia şi de anturajul fonetic. Astfel, printr-o literă
c, poate fi redat şi fonemul [c] – carte, culme, corn; fonemul [č]
– ceară, cireş, început şi fonemul [ќ] – chemare, ochi.

31
 SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:

1. Definiţi termenul de fonetică în concepţia mai multor

cercetători (K. Kohler, B. Malmberg, F.de Saussure,
A. Turculeţ, S. Puşcariu, Vl. Zagaevschi etc.)
2. Pornind de la distincţia lui B. de Courtenay,
demonstraţi că există o discrepanţă dintre termenii de
„sunet” şi „fonem”.
3. Demonstraţi cu argumente concludente că fonetica este
în strânsă legătură atât cu disciplinele lingvistice, cât
şi cu unele nelingvistice.
4. Cercetaţi activităţile organelor de articulare şi precizaţi
rolul aparatului fonator şi auditiv în producerea şi
propagarea sunetului uman.
5. Depistaţi corelaţia dintre sunet-fonem; sunet-literă şi
fonem-literă.
6. Analizaţi aspectul acustic al sunetelor, făcând referire
la înălţime, intensitate, durată şi timbru.

Note bibliografice:
1. Malmberg B., Phonètique gènérale et romane. – Paris,
1971, p. 73, 101
2. Saussure de F., Curs de lingvistică generală. – Iaşi, 1998,
p. 61
3. Rosetti Al., Curs de fonetică generală. – Bucureşti, 1930,
p. 105-108
4. Malmberg B., Phonètique gènérale et romane. – Paris,
1971, p. 2
5. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:
Lumina, 1993, p. 30

32
6. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi
românească, Iaşi, 1999, p. 82-86
7. Iordan I., Limba română actuală. – Bucureşti, ed. II,
1947, p. 16
8. Graur Al., Grupuri simbolice în fonetismul românesc, în
sSCLX, 1959, nr. 2, p.63
9. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:
Lumina, 1993, p. 15
10. Niculescu G., Compendiu de anatomie. – Bucureşti,
1998, p. 28
11. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:
Lumina, 1993, p. 31
12. Niculescu G., Compendiu de anatomie. – Bucureşti,
1998, p. 36
13. Puşcariu, S., Cercetări şi studii. – Bucureşti, 1974, p.
360
14. Gogin G., Consoanele limbii literare. – Chişinău, 1969,
p. 28-71.
15. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:
Lumina, 1993, p. 48
16. Ščerba, L. V., Jazîkovaja sistema ..., Leningrad, 1974,
p. 132
17. Macrea D., Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei
româneşti. – Bucureşti, 1978, p. 113.

33
 MODULUL II. UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND
VOCALELE ŞI CONSOANELE ROMÂNEŞTI
La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:
SUBMODULUL I CLASIFICAREA ARTICULATORICĂ
A VOCALELOR

- Să clasifice vocalele după cele trei criterii de bază: poziţia

limbii, poziţia buzelor şi gradul de apertură;
- Să sistematizeze caracteristicile acustice şi articulatorii ale
vocalelor;
- Să identifice vocalele contextuale;
- Să realizeze o concluzie privind diversele interpretări ale
vocalei reduse [ĭ];
- Să cunoască noţiunea de semivocală (realizările ei fonetice
şi variantele poziţionale);
- Să depisteze corect diferitele combinaţii de timbre vocalice
(hiatul) şi să evite hiatul;
- Să formeze un tabel în care să caracterizeze separat toate
vocalele.

SUBMODULUL II ARTICULAŢIA
CONSOANELOR
- Să clasifice consoanele după modul de articulare, ocluzie/
constricţie, după prezenţa/ absenţa vibraţiei coardelor vocale;
- Să diferenţieze caracteristicile acustice/ auditive ale
consoanelor;
- Să accentueze neutralizările unor opoziţii consonantice;
- Să analizeze consoanele în concepţia celui mai mare
fonetician român – Sextil Puşcariu.

34
SUBMODULUL I. CLASIFICAREA ARTICULATORICĂ A
VOCALELOR
Vocalele se caracterizează printr-o
sursă fundamentală armonică, iar consoanele
prin prezenţa unor zgomote semnificative care
le afectează întreg spectrul sonor.
Vl. Zagaevschi, N. Corlăteanu
Cele două mari clase disjuncte de segmente ale lanţului
vorbirii sunt: vocalele şi consoanele.
Pentru a evita distincţia funcţională dintre vocale şi
consoane (centri, respectiv sateliţi în silabă), K. L. Pike
propune denumirile articulatorii: vocaide, pentru sunetele orale
centrale şi contoide, pentru celelalte sunete.
În timp ce la consoane/ contoide, curentul fonator este
împiedicat printr-o închidere sau restrângere considerabilă a
canalului articulatoriu, vocalele sunt sunete de deschidere, la
care aerul iese mai mult sau mai puţin liber prin cavitatea
bucală sau nazală.
Vocalele care aparţin sunetelor „nefricative” sunt
divizate în „Alfabetul fonetic internaţional” (API) după trei
criterii:
1. Ridicarea limbii cu patru grade: vocale înalte/ închise [i,
u]; semiînchise [e],[o]; semideschise [ε], [ə] şi joase-
deschise [a], [α].
2. Partea limbii care articulează cu cele trei diviziuni ale
sale:
- vocale anterioare [i];
- vocale medii [a] (sau centrale);
- vocale posterioare [u], [o].
3. Participarea buzelor:

35
 - vocale labiale, rotunjite [u] [o]
- vocale nelabiale, nerotunjite [i] [e], [a], [1, p. 47]
Pornind de la „Alfabetul fonetic internaţional” şi
ajungând la „alfabetul român”, putem demonstra faptul că
vocalele (în limba română) sunt legate prin opoziţii după trei
trăsături diferenţiale. Luând în consideraţie aceste opoziţii,
vom clasifica vocalele după trei criterii de bază, de ordin
articulatoric:
- poziţia limbii; - poziţia buzelor; - gradul de
apertură.
I. Prin poziţia limbii în plan orizontal vocalele se împart
în: anterioare [e], [i]; mediale/ centrale [a]; posterioare [o], [u],
[ă], [î].

Nota bene:
a) [i] este mai anterior decât [e];
b) [a] este unica vocală medială în limba română;
c) [î], [ă], [u], [o] sunt vocale posterioare, deşi [u], [o] sunt mai
posterioare decât [î], [ă];
d) [ă] este mai posterioară decât [î], iar [o] este mai posterioară
decât [u];
e) La rostirea vocalelor [i], [e], cunoscute în majoritatea
limbilor, limba este îndreptată înainte spre partea anterioară a
cavităţii bucale, vârful limbii se sprijină de dinţii de jos, iar partea
medială a limbii se ridică uşor spre partea anterioară a palatului
dur. De aceea vocalele [i] şi [e] se numesc vocale anterioare sau
prepalatale.
f) La pronunţarea vocalelor [o], [u], [ă], [î] limba este
îndreptată spre partea posterioară a cavităţii bucale, vârful limbii
se îndepărtează de dinţii de jos, iar partea posterioară a spinării

36
limbii se ridică spre velum. De aceea vocalele [o], [u], [ă], [î] se
numesc posterioare sau postpalatale. Întrucât articulaţia are loc la
velum, vocalele în discuţie se mai numesc velare.
g) Pronunţând aceste vocale la orele de curs, unii studenţi le-
ar clasifica la cele mediale sau centrale. Pentru a ne convinge,
însă, că atât [o], [u] cât şi, [ă], [î] sunt posterioare, iar diferenţa
dintre ele se apreciază prin prezenţa sau absenţa rotunjirii buzelor,
putem face următorul experiment: pronunţând [o], concomitent
retragem rotunjirea buzelor până la forma ce aminteşte schiţarea
unui zâmbet; ca rezultat ne vom da seama că rostim vocala [ă]. Şi
invers: rostind vocala [ă] şi sincronizând momentul cu rotunjirea
buzelor, vom observa că am ajuns să pronunţăm vocala [o]. La fel
procedăm cu [u] şi cu [î].
În plan linear, pornind de la partea anterioară a palatului spre
partea posterioară (spre velum), eşalonarea vocalelor de produce
astfel:
i→ e → a→ î → ă → u → o
II. Poziţia buzelor determină alt criteriu de clasificare a
vocalelor. Vom avea vocale: labiale [o], [u] (lat. „labium” -
buză) şi nelabiale: [a], [e], [i], [ă], [î].
Adică la rostirea vocalelor [o], [u] buzele se apropie
una de alta, iar la pronunţarea celorlalte vocale buzele nu se
rotunjesc, de aceea acestea sunt numite nelabiale,
nerotunjite.
III. Gradul de apertură sau unghiul gurii contribuie la
identificarea vocalelor după timbru şi este condiţionat de
participarea celor două maxilare şi de mişcarea limbii în plan
vertical. După unghiul gurii format, vocalele se împart în:
deschise [a]; semideschise [e], [ă], [o]; închise [i], [î], [u]. Iosif
Popovici [2, p. 25] a măsurat gradul de apertură a vocalelor
nelabiale din limba română: a = 15 mm, e = 12 mm, ă = 11
mm, i = 10 mm, î = 6 mm.

37
 Din cele relatate, vocalele din limba română literară (în
ordinea închiderii lor) pot fi eşalonate astfel: a → e → o→ ă → u
→ î → i.
De asemenea, putem aminti tabelul vocalic simplu, vizual
bine conceput de N. Corlгteanu şi Vl. Zagaevschi [3, p. 64]:

Poziţia buzelor nelabiale labiale

Poziţia limbii pe
orizontală
anterioare

mediale posterioare
Gradul de
apertură

închise i о u

semideschise e â o

deschise a

Foneticianul A. Turculeţ clasifică vocalele după

caracteristicile articulatorii: zona de articulaţie, apertura şi
participarea buzelor cu ajutorul următoarelor trăsături distinctive:

38
 Vocalele a e i ă î o u

anterior – nonanterior - + + - - - -

deschis – nondeschis + - - - - - -

închis – nonînchis - - + - + - +

rotunjit - nonrotunjit - - - - - + +

A.Turculeţ mai numeşte vocala „a” – neutră, întrucât se

realizează prin retragerea limbii.
Cu ajutorul simţului proprioreceptiv şi al văzului se poate
preciza clar articularea vocalelor e, i (la care vârful şi coroana
limbii se sprijină pe alveolele incisivilor inferiori, iar tensiunea
linguală este orientată spre palatul tare anterior) şi a lui a, ca
vocala cea mai deschisă.
În ceea ce priveşte clasificarea vocalelor centrale şi
posterioare, există diverse opinii. Părerile lingviştilor oscilează
adesea atunci când este vorba de vocalele „ă” şi „î”, care sunt
considerate fie vocale posterioare (guturale, velare,
posterioare), nelabiale [4, p.289], [5, p. 99], [6, p. 58], fie
vocale centrale (mediale) de către [7, p. 80], [8, p. 64].
Termenul „vocale centrale” pentru „ă” şi „î” a fost
utilizat pentru prima dată de către S. Puşcariu în prefaţă la
„Atlasul lingvistic român”, Partea I, vol. I, Cluj, 1938.
Realizând o cercetare a celor expuse, în opinia autorului,
„ă” şi „î” se pronunţă ca vocale posterioare, mai avansate faţă
de o, u, la care rotunjirea buzelor este însoţită de retragerea
limbii.
Sistemul vocalelor româneşti a fost reprezentat sub forma
unui triunghi cu trei serii de localizare: anterioară, centrală şi

39
posterioară de către fonologii Cercului din Praga (Trubetzkoy,
1939).

Această reprezentare a fost preluată de Al Graur şi de

Al. Rosetti, care au inversat vârful triunghiului şi au eliminat
din triunghiul vocalic diftongii ea şi oa.

În comparaţie cu celelalte limbi romanice, vocalele

româneşti au o pronunţare relaxată şi prezintă tendinţe de a
forma diftongi ascendenţi.
VARIANTE CONTEXTUALE
1. Vocala [e] nu apare în cuvintele mai vechi în poziţia iniţială
(cu excepţia unor interjecţii în care [e] poate fi precedat de
oclusiva laringală: [ehéį, ĭę]; a unor rostiri hipercorecte: [el,

40
 erá, érá, éste] şi a unor împrumuturi culte mai vechi în care
şi normele actuale prevăd scrierea şi rostirea cu [e-]:
egumen, emir, episcop, eterie, evanghelie, evreu etc.); fiind
precedată întotdeauna de [i]: [iéftin, iél, ierám]. Rostirea
diftongată a vocalei iniţiale e este numită adesea,
„preiotare” sau „iodizarea” lui [e], dar în multe cazuri [i]
este etimologic: [įépure, įérĭ, įésle].
2. Înainte de vocalele i, o şi u, semivocalele [i] şi, respectiv,
[u] sunt facultative, şi de regulă, mai puţin perceptibile,
chiar dacă, în unele cazuri, [i] este etimologic: [iin, iinimă,
u
om, uou, uurs].
3. În neologisme, normele ortoepice recomandă rostirea
nediftongată a vocalelor iniţiale, insitând mai ales asupra
realizării nediftongate a vocalei [e]: [elemént, élev].
Diftogarea vocalelor iniţiale: e în neologisme şi o, i, u (care
se produce mai ales în poziţie accentuată), atât în cuvinte
mai vechi, cât şi neologisme, caracterizează varianta
colocvială a limbii literare şi vorbirea populară şi este în
variaţie liberă cu ocurenţa aceloraşi vocale nediftongate:
[ieróu, uóm, uóperă, uúrs] sau [eróu, óm, óperă, úrs].
Diftongarea uşoară şi facultativă a vocalelor i, o, u este
percepută mai greu de către vorbitori, de regulă, numai
atunci când se realizează (în vorbirea lentă) ca diftongi bine
percepuţi: [uóm, uóperă, uurs] şi atunci este considerată
rostirea substandard, caracteristică mai ales
basarabenilor. În schimb, diftongarea, chiar uşoară a
vocalei e în neologisme [ieróu, ielév] atrage mai uşor
atenţia vorbitorilor cultivaţi.
4. După semivocalele labiale [u, o], vocalele a, ă, î sunt uşor
labializate: [ro åtă, scu år, dóuă, lu(u)ỉnd].
5. Precedate de semivocalele anterioare [e, i] şi de consoanele
palatale [ğ, č, ģ, ќ] vocalele a, o, u prezintă alofone

41
 anterioare, palatalizate: [iar, sęàră, ĉáră, ĝám, kámă, ģáră,
vręo, ĉoráp, kór, ĉur, ĝuvaįér].
6. În triftongii [ę, oa, ioa] şi în diftongii [oa, ua] precedaţi de
consoanele palatale [ğ, č, ģ, k], vocala a prezintă o nuanţă
rotunjită şi anterioară (labiopalatalizată): [lęoårcă,
inimįoåră, ĉoåră, koåră].
7. S. Puşcariu accentuează că: precedată de semivocala [i] sau
de consoanele palatale [ĝ, ĉ, ģ, k], vocala e poate primi o
coloratură centrală (e anterior-central): [įĕl, ĉĕr, ĝĕr, kĕl,
ģĕm].
8. Conform opiniei Lidiei Sfârlea, la vorbitorii cultivaţi din
Republica Moldova, diftongarea vocalelor în poziţie
postconsonantică este mai pronunţată, ca urmare a imitării
rostirii neomogene a vocalelor ruseşti şi se produce, adesea,
chiar în neologisme: [alįéįe, matįérnă, nįeųón]. Autorul
relatează că vocalele neaccentuate, mai ales cele închise,
pot să-şi reducă durata şi chiar să cadă în vorbirea
colocvială alertă. Reducerea duratei până la sincopare, este
favorizată de lungimea cuvântului şi de ocurenţa repetată a
aceloraşi vocale (disimilare totală): [dim(i)nęáţa,
drúmur(i)le, piĉór(u)lui], [9, p. 596].
Afonizarea, reducerea vocalelor neaccentuate are o
frecvenţă mai ridicată în varianta basarabeană: [kiş(i)nău]. Sunt
supuse reducerii, cuvintele cu un corp fonetic mai mare şi
dintre exemplele cele mai frecvente în vorbirea colocvială,
citez formele reduse ale numeralelor compuse: unşpe, doişpe,
treişpe, paişpe, cinşpe, sau două su(te) de lei, mata, mneaţa (=
buna dimineaţa!), mnăziua (= buna ziua!), o buca(tă) de pâine,
tre – să fac, un-te duci etc.

42
 UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND VOCALA REDUSĂ
[ĭ]
Este o vocală nesilabică, asemănătoare auditiv şi acustic cu
vocala „i” [10, p. 25], „dar cu o durată mai scurtă” [11, p. 182]
şi, de regulă, afonizată (şoptită).
În rostirea literară colocvială a vorbitorilor din nordul ţării,
[ĭ] poată să dispară după unele consoane rostite dur: [aţ făcut,
câtva, îş fac], iar la vorbitorii din sud poate apărea ca urmare a
rostirii palatalizate a şuierătoarei precedate: [(un) moşĭ, aşĭ
face].
Cu privire la vocala redusă [ĭ] au fot exprimate păreri
diferite, mergând până la contestarea existenţei acesteia, atât ca
sunet, cât şi ca fonem independent. S. Puşcariu [12, p. 90]
demonstrează că vocala „afonică şi ultrascurtă [ĭ] şi-a pierdut
caracterul vocalic” şi formează cu consoana precedentă „un
grup mixt”, asemănător unui diftong: lupi, corbi.
În prima schiţă fonologică a limbii române (Al. Graur şi A.
Rosetti) se admite existenţa unor consoane „muiate”
(mouillees) în poziţia finală, care se opun corespondenţelor
nemuiate: alb/ alb’; pantof/ pantof ’.

SUBMODULUL II. ARTICULAŢIA CONSOANELOR

După cum s-a menţionat anterior, vocalele se caracterizează
prin trecerea liberă a curentului prin cavităţile faringală, bucală
sau/şi nazală, în timp ce consoanele prezintă formarea în
canalul articulatoriu a unei închideri/ ocluzii (uneori, numai
parţiale) sau a unei constricţii cu zgomot.
În această clasificare, din punct de vedere acustic, vocalele
se caracterizează printr-o sursă fundamentală armonică
(„vocea”), iar consoanele prin prezenţa unor zerouri
semnificative care le afectează întreg spectrul sonor. Ca
perceptibilitate, vocalele au o putere superioară (în microwaţi)

43
faţă de consoane. Vocalele sunt preponderent silabice: unele
(vocalele închise, mai uşor cele semideschise) îşi pierd
silabicitatea în anumite poziţii.
Din punct de vedere funcţional, vocalele şi consoanele
contractează un raport de dependenţă în cadrul silabei: vocalele
formează elementul central (nucleul) silabei, iar consoanele
sunt elemente dependente, marginale, sateliţi.
Consoanele sunt legate între ele prin opoziţii după trei
trăsături diferenţiale. Aceste trăsături pot fi delimitate în urma
clasificării consoanelor după trei criterii de bază de ordin
acustico-articulatoric:
- Participarea coardelor vocale; - Modul de
articulaţie;
- Locul de articulare.
Fiecare consoană în parte poate fi caracterizată sau
deosebită de o altă consoană prin combinarea acestor trei
trăsături diferenţiale.
1. Privite prin prisma opoziţiei sonorităţii sau nesonorităţii
consoanele se împart în două categorii (grupuri), care în limba
română formează două serii de consoane corelative: sonore şi
surde (nonsonore).
La rostirea consoanelor sonore coardele vocale vibrează,
participă în mod activ, iar la pronunţarea consoanelor surde
coardele vocale nu vibrează.
După opoziţia sonor-nonsonor în limba română deosebim
şaisprezece consoane, opt perechi corelative: b-p, v-f, d-t, z-s, j-
ş, ğ-č, ģ-ќ, g-c. Această opoziţie sonor-nonsonor are valoare
fonologică şi contribuie la diferenţierea cuvintelor şi a formelor
gramaticale: vin-fin, drag-trag, dur-tur, zare-sare, joc-şoc,
jale-şale, ger-cer, unghi-unchi, ghem-chem, grai-crai etc.
Consoanele surde sunt pronunţate cu o încordare mai mare
a aparatului articulatoric, cu o intensitate mai puternică, cu

44
participarea unui curent de aer mai puternic decât consoanele
sonore.
Sub aspectul gradului de împletire a tonurilor şi a
zgomotelor sau a predominării tonurilor asupra zgomotelor
deosebim consoane sonante şi consoane nesonante (numite şi
zgomotoase). La rostirea sonantelor, coardele vocale vibrează
prevalând, totuşi, tonurile muzicale şi nu zgomotele. Iar la
pronunţarea consoanelor nesonante, dimpotrivă, predomină
zgomotele, de aceea ele se mai numesc zgomotoase.
Consoanele sonante sunt: l, m, n, r. Sonantele sunt situate între
vocale. Dacă sub aspect acustic sonantele sunt mai apropiate de
vocale, apoi sub aspect articulatoric ele ţin de consoane. Deci,
sonantele formează o punte de trecere de la vocale la consoane
nesonante (zgomotoase).
La rostirea sonantelor m, n, uvula se lasă în jos şi aerul
trece atât prin cavitatea bucală, cât şi cea nazală. De aceea
acestea se mai numesc nazale în opoziţie cu celelalte consoane,
care se numesc orale.
Consoana sonantă r, atunci când este pronunţată, aerul se
scurge în valuri ritmice în intervalul când vârful limbii se
îndepărtează şi se apropie de dinţii se sus. În acest sens,
consoana dată se mai numeşte vibrantă.
Consoana l, atunci când este rostită, observăm că vârful
limbii se uneşte de alveolele dinţilor de sus. Părţile laterale ale
limbii sunt lăsate în jos şi aerul iese liber spre exterior. De
aceea, consoana dată se mai numeşte laterală. Sonantele l şi r
mai sunt numite şi lichide, căci la rostirea lor aerul se scurge ca
lichidul.
2. După modul cum se articulează, consoanele sunt de trei
tipuri:
a) Oclusive (explozive); b) Constrictive (spirante,
fricative); c) Africate (semioclusive).

45
 Consoanele oclusive (lat. occludere – a închide) sunt zece
la număr: b, p, d, t, g, c, ќ, ģ, m şi n. La rostirea lor, organul
activ (buzele, limba) formează cu un alt organ activ o piedică,
producând o explozie. De aceea, se mai numesc şi explozive.
Consoanele constrictive (lat. Constrictivus-îngust) fiind
rostite, organul activ (limba) se apropie de organul pasiv,
formând o piedică parţială, iar aerul expirat se scurge spre
exterior, producând un zgomot de fricţiune. În asemenea mod
ele se mai numesc şi fricative. Gramaticii indieni le mai
numeau spirante (fr. „spirant”- se pronunţă cu un fel de suflu al
organelor vorbirii). Consoanele constrictive sunt: v, f, z, s, ş, j,
h, l, r. Sub aspect acustic ele se mai numesc continui, deoarece
se pronunţă cu o durată mai lungă. Ca să ne dăm mai bine
seama ne putem aminti cum bâzâie o albinuţă harnică: zzzzzzz
..., zbârnăitul unui bondar: jjjjjjjjjj ..., mârâitul câinelui: rrrrrrrr
..., când încetează a curge apa din robinet: ssssssssss ... etc.
Constrictivele z, s, j, ş se mai numesc siflante sau
şuierătoare. Spre deosebire de z, s, ca siflante obişnuite, la
articularea constrictivelor j şi ş şanţul de pe linia medială a
limbii e mai adânc, din cauză care şuvoiul de aer continuu
dezvoltă un zgomot şuierător mai pronunţat, de aceea j şi ş se
mai numesc sibilante (lat.sibilare „a fluiera”, „a şuiera”).
Consoanele constrictive l şi r sunt lichide. La articularea
consoanei r zgomotul de fricţiune (explozii repetate) se
produce în timpul apropierii şi îndepărtării vârfului limbii de
dinţii de sus, producându-se un sunet vibrant, continuu. [13, p.
56].
Consoanele africate – sunetele specifice care repetă în faza
iniţială o oclusivă şi în cea finală o constrictivă. În limba
română literară contemporană sunt trei africate: ğ, č, ţ.
Realizând un feed-back cu studenţii, putem reprezenta
schematic cele puse în discuţie în felul următor:

46
 Consoanele constrictive

fricative: lichide: l, r
v, f, z, ş, h, j, ş

fricative
propriu- siflante: laterale: vibrante:
zise: z, s, j, ş l r
v, f, h

siflante sibilante:
obişnuite: j, ş
z, s

3. După locul de articulaţie consoanele sunt de două tipuri:

labiale şi linguale.
Consoanele labiale se divizează în bilabiale şi
labiodentale. La rostirea celor bilabiale buzele se unesc,
formând o piedică totală. La rostirea consoanelor labiodentale,
buza de jos se apropie de dinţii de sus, formând o piedică
parţială. Consoanele labiale, cinci la număr – b, p, m, v, f
inclusiv: bilabialele (3) – b, p, m şi labiodentale (2) – v, f.
Consoanele linguale se divizează în prelinguale,
mediolinguale şi postlinguale.
Prelingualele sunt: dentale – d, t, n (limba şi dinţii de sus);
alveolare – z, s, ţ, l, r (vârful limbii înscrie un obstacol parţial
cu alveolele dinţilor de sus); prepalatale – j, ş, ğ, č (atunci

47
când limba formează o piedică parţială la rostirea j şi ş sau
combinată la articularea ğ şi č cu partea anterioară a palatului
dur).
Mediolinguale sunt ģ, ќ – ambele oclusive. La rostirea lor,
partea medială a limbii se uneşte cu partea medială a palatului
dur, formând o piedică totală.
Gheară – [ģară], chiar – [ќar], muşchi – [muşќ], chior – [ќor],
chit – [ќit].
Postlinguale sunt: g, c, h. La articularea lor partea posterioară
a limbii se uneşte cu vălul palatului, formând o piedică totală,
ca la pronunţarea consoanelor g şi c, din care cauză se mai
numesc velare; sau se apropie de peretele posterior al
faringelui – rostirea consoanei h.
Nota bene: Toate consoanele pot fi introduse într-un tabel :
Locul de Labia- Linguale
articulaţie le
Prelingua-
Particip.
le
coardelor
mediolinguale
labiodentale

postlinguale

vocale
bilabiale

prepalatale

Modul de
alveolare
dentale

articulaţie

Nazale m n Sonante
oclu-
sive

Orale b d ģ g Sonore
p t ĸ c Surde
Laterale l Sonante
constrictive

Vibrante r Sonante
Siflante / z Sonore
sibilante s Surde
Fricative v h Sonore
f h Surde
africate ğ Sonore
ţ č Surde

48
CONSOANELE SAU CONSONANTELE ÎN CONCEPŢIA
CELUI MAI MARE FONETICIAN ROMÂN – SEXTIL
PUŞCARIU

În capitolul „Articulaţia” (§1 - §34) a vol. II „Rostirea”,

autorul S. Puşcariu face apel la rezultatele oferite de cercetările
experimetale asupra sunetelor limbii române. Descrierea
claselor şi subclaselor de consoane şi vocale este deosebit de
amănunţită.

Nota bene: Asemenea explicaţii vor obţine studenţii la orele

de curs.

Oclusivele. Rostind lexemele „papa”, „baba” şi „mama”

în faţa oglinzii, mişcarea buzelor rămâne absolut aceeaşi.
Consoanele „p”, „b” şi „m” se articulează la fel. „Dacă notele
lor comune sunt articularea cu buzele – din care cauză ele se
numesc labiale (de la lat. labium „buză”), mai exact bilabiale,
căci articularea se face cu ambele buze – şi oclusivitatea lor, va
trebui să cercertăm cauzele ce determină deosebirea între ele,
pe care n-o observă ochiul, dar o distinge urechea”. Deosebirea
dintre „p” şi „b”, pe de o parte, şi „m”, pe de altă parte, este
înainte de toate, durata. Pe „m” îl putem rosti atâta timp cât
avem rezervă în plămâni. El este continuu, în opoziţie cu „b”
şi „p” care sunt momentane (durează un moment). Aerul care
iese din plămâni „se îngrămădeşte” în gură, lângă buzele
închise, după care „sparge” obstacolul (realizat de buzele
lipite) şi iese sub formă de explozie. Din cauza aceasta „b” şi
„p” se mai numesc şi sunete explozive (plozive). „M” însă este
şi nazală, „b” şi „p”, ea se produce în laringe. Când rostim „p”,
coardele vocale sunt atât de depărtate una de alta, încât aerul
poate ieşi în cantitate mai mare şi nestingherit prin deschizătura
dintre ele. La „b”, dimpotrivă, coardele vocale se apropie mult

49
una de alta. Astfel, el se scurge mai greu şi în cantităţi mai mici
şi se atinge de coardele vocale, ai căror muşchi încep să
vibreze, producând un zbârnăit, pe care-l numim voce. Ceea ce
pentru urechea noastră deosebeşte pe „p” de „b” este tocmai
lipsa sau adaosul vocii; „p” este un sunet fără voce, afonic, iar
„b” un sunet rostit cu voce, sau fonic.
Nota bene: Explicând studenţilor această discrepanţă dintre
consoanele sus numite, îi vom ruga, în timpul predării cursului, să
acopere cu palmele urechile şi să rostească, cu gura închisă, mai
întâi pe „p” şi apoi pe „b”. Nu vom auzi nimic rostind consoana
„p”, dar distingem zbârnăitul produs de coardele vocale la „b”.
Mai simplu, vom demonstra acest fapt prinzând mărul lui Adam
între degete şi rostind aceste consoane.

a) Acelaşi raport ca între „papa”, „baba” şi „mama” există

între „tata”, „dada” şi „nana”. Deosebirea e numai în ceea ce
priveşte locul de articulaţie, care nu mai e labial, ci dental (lat.
„dens” – dinte), nu e reprezentat prin consonantele buzelor, ca
la „p”, „b”, „m”, ci prin lipirea vârfului limbii de dinţii
superiori. Deosebirea dintre „t”, „d” pe de o parte şi „n” pe de
alta este că cele două dintâi sunt orale, iar „n” – nazală. „T”
este lipsit de voce în opoziţie cu „”d, „n” care sunt fonice (cu
voce).
b) Dacă închizătura se produce în regiunea cerului gurii „tare”
(palatum durum) de care se lipeşte dosul limbii, atunci avem
oclusivele palatale. Aşa se prezintă afonica palatală „ќ” (în
ortografia românească ch, din chem, închid) şi fonica palatală
„ģ” (ortografiată gh, din ghem, înghit).

Nota bene: Dialectal, palatalele „ќ” şi „ģ” sunt cu mult mai

dese decât în limba literară. Cu „ќ” şi „ģ” se rostesc cuvintele ca
[ģine], [ќatră] în loc de piatră, bine etc.

50
c) Când închizătura se face şi mai înapoi în gură, cu partea
dinapoi a limbii faţă de cerul gurii moale (lat. velum), atunci
avem oclusivele velare. Acestea sunt „c” (în trascrierea
fonetică mai apare şi k) şi „g” în cuvinte ca: ac, gură.
Fricativele. În opoziţie cu oclusivele avem consonantele
deschise. Gura nu formează un vas închis, ci un vas cu o
apertură strâmtă, prin care aerul se poate scurge, nu însă fără să
realizeze un act de fricţiune de marginile acestui vas neînchis
bine. De aici şi numele de fricative ce li s-au dat. Zgomotul
produs de vibraţiile mărginilor elastice ale deschizăturii e ceea
ce deosebeşte fricativele de vocale.
Nota bene: Explicăm studenţilor faptul că în loc de fricative
se întrebuinţează mai ales termenul de spirante. El, însă, nu e
recomandabil, căci poate fi confundat cu cel de aspirate, care,
ulterior, vom observa că desemnează altceva. Astăzi, foneticienii
întrebuinţează tot mai des termenul de constrictive, termen mai
potrivit, întrucât articulaţia acestor consonante se face cu
strâmtorarea sau constricţiunea deschizăturii.

a) Articularea obişnuită a fricativelor labiale e, în româneşte,

cea labiodentală; buza de jos e trasă înapoi şi se apropie de
partea inferioară a dinţilor de sus; prin deschizătura
orizontală străbate aerul ieşind din gură şi se produce afonica
orală „f” şi fonica „v” corespunzătoare.
b) Fricativele dentale sau alveolare sunt de două feluri după
forma deschizăturii. Cu apertură verticală se rosteşte afonica
„s” şi fonica „z”, numite şi siflante sau sibilante.
Sextil Puşcariu include şi noţiunile de fricativă palatală,
fricativă velară şi fricativă laringală.
1) Fricativă palatală afonică o notăm în transcriere fonetică
prin [h]. Un „h” se rosteşte ca fricativă afonică, când este
urmat de un „i” – arhitect, arhivă, arhimandrit, himeră,
psihic etc.

51
2) Fricativa velară afonică, rostită cu o deschizătură srtâmtă
la cerul gurii, corespunde lui „h” în cuvinte ca: duh, monah,
paroh, hlamidă, hram etc., deci lui „h” final şi în
vecinătatea imediată a unei consoane. Se transcrie fonetic
(conform ALR) prin χ.
3) Fricativa laringală, pe care o însemnăm, după modelul
grecesc prin spiritul aspru (C), este „h” iniţial, când nu e
urmat de consoane, şi intervocalic, în afară de cazurile când
e precedat sau urmat de un „i”. Cuvinte ca: ham, hăţ,
hârtie, hoţ, herghelie, pahar, behăit etc le rostesc cei mai
mulţi români: [Cam], [căţ], [Cărtie] etc.
4) Mai există şi o serie de fricative, caracterizate prin faptul că
se articulează cu două strâmtori! Este seria şuierătoarelor.
Când apertura din regiunea alveolară este destul de largă şi
între cele două ridicături ale limbii – cea mai pronunţată în
regiunea dental-alveolară şi cea mai puţin accentuată în
regiunea palatală – se produce o adâncitură a dosului
limbii, în dreptul căreia se formează o cameră de rezonanţă,
avem şuierătoarele „ş” şi „j”, cea dintâi – afonică, cea de-a
doua fonică.
Africatele. Dacă „ş” şi „j” sunt sunete simple, cu câte două
puncte de articulaţie, africatele sunt consonante combinate.
Nota bene: Explicăm studenţilor că atunci când pronunţăm
un „ţ”, acest sunet e combinat din oclusiva „t” şi fricativa „s”; tot
astfel „ć” e combinat din „t” şi „ş”. Dacă punem placa de
gramafon pe care e înscris un „ce” să se învârtească în sens invers,
auzim „eşt”. Cu toate acestea există o deosebire dintre rostirea: fac
cuţite şi a făcut site sau între „ğ” din ageamiu şi „dj” din adjudec.
Deosebirea rezultă din faptul că la „ţ” sau „g” cele două elemente
constitutive nu urmează unul după altul, ca la t-s sau la d-j, ci se
unesc parcă unul cu altul şi sunt, cu un termen întrebuinţat de
Trubetzkoy – monofonematice. Precum a arătat M. Grammont,
ceea ce caracterizează africatele – care din această cauză pot fi
numite şi semioclusive – este faptul că cele două elemente

52
componente se găsesc în aceeaşi silabă. Silabisesc cu-ţi-te, a-gea-
miu, dar, cel puţin în vorbirea îngrijită, fă-cu si-te, ad-ju-dec.

Africatele afonice sunt, în limba română literară, două: cea

scrisă „ţ” şi cea scrisă cu „c” înainte de „e” şi „i”: hoţ, cetate
etc.
Consoanele labializate şi palatalizate
Contribuţia buzelor la rostirea consoanelor, ca factor
accesoriu al unei articulaţiuni, se numeşte labializare: [m], [b],
[p]. Atunci când articularea unei consoane se face în altă
regiune decât a palatului dur, dar limba mai face, simultan, o
mişcare accesorie şi în regiunea palatală, atunci vorbim de
palatalizare. Palatalizarea o însemnăm cu semnul [’], sus
alături de consoană: t’, d’, n’, m’ etc. Consoanele palatalizate
formează grupul consoanelor muiate. Trubetzkoy ne convinge
de faptul că aceste consoane muiate au un colorit asemănător
cu „i” sau „y”.
Lateralele
Examinând oclusivele nazale, am observat că aceste
consonante, deşi sunt oclusive, sunt totuşi continue, căci o
parte din aer iese pe nas. Tot o consoană oclusivă, dar în
acelaşi timp continuă, este „l”, deşi la articularea ei canalul
nazal e închis. Dar în opoziţie cu celelalte oclusive, închizătura
la „l” nu e completă, ci limba formează numai un baraj parţial,
împiedicând aerul să se scurgă pe la mijloc.
Nota bene: La orele de curs, atunci când vom rosti împreună
cu studenţii consoana „l” în diverse poziţii, prin intermediul unui
brainstorming, se va demonstra faptul că există mai multe „feluri
de -l- ”, după locul de articulare. Cel mai obişnuit este cel din
limba literară, adică cel dental. Vârful limbii formează o

53
închizătură la dinţi, ca şi la oclusivele dentale t, d, n. De aceea „l”
din limba literară e considerat ca şi o dentală. Deosebirea de „t”,
„d”, „n” consistă în aceea că nu toată muchea anterioară a limbii
se lipeşte de dosul dinţilor, ci numai vârful ei, rămânând în dreapta
şi în stânga câte o deschizătură prin care se poate scurge aerul.
Deoarece aceste aperturi sunt de cele două laturi, articulaţia lui „l”
se numeşte laterală. Deoarece aerul se scurge ca un lichid prin
deschizăturile laterale, „l” se numeşte şi lichidă.

Vibrantele
Tot consonante oclusive, dar în acelaşi timp continue sunt
şi vibrantele. Anumite părţi foarte elastice ale organului nostru
„rostitor” pot forma o închizătură pe care o mică poziţie de aer
acumulată înapoia ei o poate sparge. Aceste părţi, în urma
elasticităţii lor, revin imediat în poziţia de mai înainte, formând
din nou o ocluziune. O mică porţie din aerul care continuă să se
scurgă din plămâni ajunge pentru ca să spargă din nou
obstacolul întălnit în cale, după care explozie închizătura se
formează din nou. Acest lucru se repetă atât timp cât durează
emisiunea de aer. Exploziile uşoare urmându-se foarte repede,
fac impresia unui singur sunet – continuu – întocmai după cum
vibraţiile unor aripi de albine, păsări dau împresia unui sunet
continuu, deşi zumzetul de albine constă dintr-o serie de bătăi.
Sextil Puşcariu spunea: „Îl rostim fonic (scris brr) când ne
cutremurăm de scârbă sau de frig; ciobanii mână oile cu
această interjecţie. Afonic (scris prr) îl întrebuinţăm ca
exclamaţie când e foarte cald, iar interjecţional se aude în
gura vizitiilor când îşi îndeamnă caii ...”.

54
 SEMIVOCALELE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Conform opiniei foneticianului A. Turculeţ, lăsând de o

parte semivocalele slab perceptibile de timbru ă, î care apar în
rostirea colocvială, nefiind, de regulă, percepute de vorbitori,
putem afirma că pronunţarea românească standard cunoaşte
patru semivocale [i, e, o, u]. Individualitatea acestora rezultă
din opoziţiile dintre ele: [biátă] – [beátă], [teácă] – [toácă],
[dáu] – [dái] şi din contrastele pe care diftongii le realizează cu
secvenţele vocalelor corespunzătoare: [reá] – [reál], [piátră] -
[pián], [téi] – [té(i)i] (pluralul nearticulat tei vs. cel articulat
teii). [léu] – [lé(u)u] (singularul nearticulat vs.cel articulat
enclitic cu căderea obişnuită în vorbirea colocvială a lui -l);
dacă facem abstracţie de accent, vocalele şi semivocalele
corespunzătoare pot apărea în aceeaşi poziţie în secvenţe ca
mie mi-e foame [mi(i)e mie foame].
Semivocalele se împart în anterioare: [i, e] şi posterioare
(şi labiale): [o, u], diferenţiindu-se, în cadrul aceleiaşi serii de
localizare prin apertură, care este mai mică la [i, u].
Nota bene: Semivocalele româneşti sunt timbre vocalice care
se unesc cu vocalele învecinate formând numeroşi diftongi şi
triftongi, prin aceste posibilităţi combinatorii sporite se
compensează numărul mai redus al fonemelor vocalice în raport
cu alte limbi. Specifice sunt semivocalele [e] şi [o] care corespund
vocalelor semideschise e şi o, având, faţă de acestea, o durată mai
mică şi aflându-se în poziţie nesilabică.
Chiar semivocalele închise [i, u] nu au, cel mai adesea, un
zgomot de fricţiune perceptibil (cf. rom. ia şi germ. ja, în
germană j fiind considerat un fonem consonantic). Mai
pronunţat este zgomotul de fricţiune al semivocalei [i] după o
consoană labială: [fiér, miére, amiáză, piátră] şi, mai ales la
munteni, în poziţie iniţială [iár, iátă]. Normele ortoepice

55
recomandă rostirea semivocalei în aceste poziţii cu un zgomot
consonantic mai pronunţat: [fi/hiér, mi/yére, bi/yátă, pi/h’átră].
Em. Vasiliu (14, p. 3) diferenţiază şi prin notaţie două
variante poziţionale ale semivocalelor închise: [i, u],
semivocale „relaxate”, în poziţie postvocalică şi [j, w], cu
zgomot de frecare, în poziţie prevocalică. Această distincţie se
referă la rostirea normală a formei izolate a cuvintelor,
deoarece, pe de o parte, aflate între vocale (semi)deschise, [i, u]
se pot deschide [baea, mae-ales, voea, rooa], iar, pe de altă
parte, la joncţiunea unor flective şi în rostirea legată, [i] şi [u]
se unesc cu vocala următoare, devenind „intense”: tei [téi] –
teiul [té-iul], piu [pủi] – puiul [pủ-iul], nou [nóu] – nouă
[nóuă]; mai adâncă [ma-ia-dîŋ-că], pui acolo [pủ-ia-có-lo].

COMBINAŢII DE TIMBRE VOCALICE. HIATUL

Rostind două sunete vocalice, se poate forma între ele o

pauză, ca urmare a intensităţii mai reduse a curentului de are
care iese din plămâni. În această situaţie cele două vocale se
separă în silabe aparte, formând ceea ce se numeşte hiat
(lat.hiatus „fisură”). Ca termen fonetic „hiat” apare la Cicero.
În alte împrejurări pauza nu are loc, datorită faptului că valul
de aer, împins din plămâni în afară, se scurge în mod continuu.
În felul acesta ambele vocale se includ într-o singură silabă,
într-o singură unitate articulatoare. De exemplu, vocalele „o, u”
pot fi rostite în silabe aparte în cuvinte ca „o-ul”, „bo-ul”, când
urechea noastră percepe foarte bine articularea distinctă a
acestor două vocale încadrate în silabe deosebite. Între cele
două silabe se formează o pauză, condiţionată de slăbirea
intensităţii curentului de aer, ieşirea din plămâni. În alte situaţii
fonetice, aceleaşi vocale (o, u) se rostesc împreună, adică fără a
întrerupe curentul de aer: „ou”, „bou”, constituind o singură

56
silabă în care vocala „o”, dispunând de o durată şi intensitate
mai mare, se prezintă ca o vocală silabică, iar vocala „u” este
lipsită de caracter silabic, deoarece dispune de o sonoritate mai
redusă. În acest mod, se formează diftongul „ou”, care este
bifonematic, bivocalic, inclus în aceeaşi silabă, având accentul
pe vocala mai deschisă, mai sonoră – „o”.
Numeroşi cercetători au subliniat tendinţa de evitare a
hiatului (separarea a două vocale succesive prin tăietură
silabică) ca o caracteristică a limbii române în toate varietăţile
sale.
A.Turculeţ accentuează faptul că vocalele iniţiale de silabă
sunt, de regulă, precedate de o semivocală, mai mult sau mai
puţin perceptibilă, având acelaşi timbru cu vocala următoare
sau cu vocala precedentă, şi anume [i, e, u, o] înainte de i, e, o,
u şi [i, e] sau [u, o] înainte de a, ă, î, după cum vocala
precedentă are timbru anterior (e, i) sau posterior (o, u):
[viiitór, sániie, áuur, sfiuós]; [feméia, sániia, luuá, luuă,
luuînd]. Epenteza unei semivocale condiţionate de timbrul
vocalelor următoare sau precedente este procedeul cel mai
obişnuit de evitare a hiatului.
În ciuda interdicţiei normelor ortoepice, diftongarea
vocalelor în poziţie iniţială, atât de cuvânt, cât şi de silabă, se
produce adesea şi în neologisme în rostirea literară colocvială,
mai rar chiar în vorbirea formală, dar, de obicei, semivocala
este slab perceptibilă. Mai ales secvenţele [ie, ia] apar frecvent
şi în neologisme sub presiunea sistemului morfologic, când e şi
a sunt desinenţe, respectiv articol hotărât sau fac parte din
morfeme gramaticale: [academíie, academíia, familíie,
familíia, studíiez, tutuiésc], rostiri obişnuite şi în pronunţarea
standard; în cazul unor verbe neologice se recomandă chiar
scrierea cu <ie> înaintea morfemelor –e, -ez, -esc: atribuie,
constituie, contribuie, revizuiesc. La nivelul vorbitorilor
cultivaţi atrag atenţia şi sunt considerate ca aparţinând

57
substandardului rostiri cu diftongi propriu-zişi în poziţie
iniţială în exemple ca [actuualităţĭ, aieropórt, iemisiuủne, i
eróu, i idéi e, naţiuonál, ni euón, uunivérs]. Asemenea rostiri
sunt frecvente în varianta basarabeană a limbii literare, chiar în
situaţii de vorbire formală.
Em. Vasiliu (15, p. 97) distinge patru „uzuri lingvistice”
bazate pe opoziţia literar – non-literar, prin care vorbitorii
obişnuiţi interpretează distincţia savantă dintre „cuvintele
vechiului fond – cuvinte neologice”:
a) Pronunţarea generalizată şi invariabilă [ăa, ie, ii, uo, uu]
după [#], pentru cei care nu fac distincţia literar – non-
literar;
b) Pronunţarea alternativă generalizată [ăa, ie, ii, uo, uu] după
[#], în vorbirea neoficială şi neîngrijită, şi [a, e, i, o, u] după
[#] în vorbirea îngrijită şi oficială;
c) Pronunţarea generalizată [ăa, ie, ii, uo, uu] în vorbirea
neîngrijită, neoficială, pe de o parte, şi pronunţarea
[a,e,i,o,u] în neologisme şi [ăa, ie, ii, uo, uu] în cuvintele
din vechiul fond, în vorbirea oficială, îngrijită, pe de altă
parte; la baza acestui uz se află, în afară de opoziţia
pronunţie literară – pronunţie non-literară, şi opoziţia
cuvânt literar – cuvânt non-literar.
d) Pronunţarea generalizată şi variabilă [a, e, i, o, u], această
pronunţie caracterizează uzajul „hiperliterar”, al celor care
nu vor să pronunţe decât „literar”, în toate împrejurările.
În afara faptului că aceste „uzuri” se amestecă în vorbirea
aceluiaşi individ, se poate observa că numai uzul c) corespunde
parţial, adică pentru vorbirea îngrijită, normelor ortoepice, care
prescriu rostirea cu diftong în cuvintele vechi: [ieu, femeie,
viie] şi cu vocala nediftongată în neologisme: [eră, alee,
poezia].
M. Tiugan (1977) subliniază, într-o cercetare
sociolingvistică efectuată în Bucureşti, cu privire la rostirea cu

58
[e-] sau [ie-] la iniţială de cuvânt, importanţa statutului social al
vorbitorului şi al stilului (îngrijit sau curent) al vorbirii. Este
surprinzătoare frecvenţa foarte ridicată a lui [e-]: 86,5% în
cuvinte de tipul el, era, este şi 83,5 % în cuvinte de tipul ied,
ieftin, iepure la persoane cu educaţie şi poziţie socială „joasă”.
Autoarea explică acest comportament verbal „hipercorect” prin
lipsa sentimentului de „siguranţă lingvistică” caracteristică
categoriilor cu mobilitate socială şi care adoptă standarte de
corectitudine insuficient interanalizate.
Rostirea nediftongată a vocalelor în poziţie inială de cuvânt
cu excepţia vocalei e) s-a impus în vorbirea îngrijită şi la
cuvintele vechi: [in, om, urs]. Frecvenţa ocurenţei hiatului este
mai ridicată la subiecţii originari din sud, nordul ţării şi, mai
ales, Basarabia dovedinsu-se în această privinţă mai
conservatoare. Secvenţele vocalei în hiat ae [áer], au [áur,
láudă], ea [realitáte], ii [scriitór], iu [píui e, ştiút], ui [locuít], uî
[luând] au fost înregistrate în majoritatea celor câte 80 de
ocurenţe înregistrate ale acestor cuvinte; în alte exemple,
rostirile cu hiat apar în circa o treime din ocurenţe: [aluát,
copíi, femée, rókia, suím, óul].
Prin sinereză, vocala mai închisă devine semivocală,
rezultând un diftong. Sinereza s-a produs din cele mai vechi
timpuri: lat.mea > [mea], vulpe + a > [vulpea] şi continuă până
astăzi, în exemple mai vechi sau mai noi, care s-au generalizat
sau sunt frecvente [deasupra, ĝografi(i)e, (a se ) mak(i)a],
obiéct, oĉán, plutoniér, priéten, prizoniér, rádio, vreo, vriun].
În vorbirea alertă, (mai ales în rostirea literară substandard
şi populară), sinereza unei succesiuni vocalice se produce
curent cu excepţia unor situaţii în care ea este dificilă sau
imposibilă:
(1) Când vocala mai închisă poartă accentul: [aúd, bóa, brio,
bucurie, guiţă, haină, leit, Maria, ouţ, (a) roi, scrie, tăun,
vie, viu].

59
(2) Când rezultatul sinerezei ar fi un diftong neobişnuit sau
inexistent: [aoléu, poétic, duél]; diftongul [oa] este evitat în
poziţie neaccentuată: [coafór, coaliţie, exploatá];
(3) Când un cuvânt este format cu prefixe terminate în vocală
ante-, anti-, arhi-, co-, de-, hipo-, intre-, ne-, prea-, pro-, re-,
care pot avea accent secundar: [ánteristotélic, ántiatómic,
arhiaglomerát, cóautór, hipoacúzic, néadevăr, néaducând,
néeconomic, préaviz, próamerican, réaşéază];
(4) Când se produce diereza prin adăugarea unui flectiv
(derivativ): [dândui-l, eróu(l), femeile, léu(l), noutáte,
ouşór, stilóuri];
(5) Când s-a produs (se produce) diereza diftongilor au, ău, eu,
care poate fi însoţită de trecerea accentului pe vocala mai
închisă: [áur, áut, cáut, căutá, Claudiu, crául, eufemism,
hermeneutică, îngreuná, néutru].

Nota bene: Graur (1935) atrage atenţia asupra unor situaţii

în care sinereza vocalei „i” este, de obicei, evitată: când în
consoana care precedă pe „i” face parte dintr-un grup consonantic
(silaba este deja „grea”, încărcată): cabri-oletă, carle-onţ, incendi-
a, sânzi-ene. Sinereza nu se produce sau se produce mai greu când
un sufix se adaugă unei teme „scurte”: albi-or, căpi-at, căpri-
oară, lili-ac, mi-oară, uşi-er; după „l”: ali-enat, ali-anţată; în
preajma a doi de r: aventuri-er, cari-eră, curi-er.
Sinereza se produce şi la limita dintre cuvinte (în fonetica
sintactică), unde poate fi obligatoriu: de-a binelea, le-a dat, mi-
a dat, ne-a dat, te-am văzut, ţi-a dat sau facultativă: de-aceea,
de-ajuns, vale-adîncă.
Când rezultatul sinerezei ar fi un diftong imposibil,
neobişnuit sau un pseudodiftong ([uu, uo, îă, ]), se produce, de
regulă, eleziunea sau afereza: m-ajută, m-am dus, s-a dus (< să

60
a dus), v-o dă (< vă o dă), într-o (< întru o), printr-un (< printru
un), c-un tren, clasa-ntreagă, pomi-nalţi [pom’ inalţi].
Multe dintre exemplele citate (în afară de cele obligatorii
sau devenite normate) caracterizează tempoul rapid al vorbirii.
Două vocale identice în hiat se pot reduce la una singură
prin contragere; unele forme contrase au devenit normale,
altele sunt frecvente: alcol, coperativă, fică, find, fin(d)că,
zologie; întâlnirea a două vocale identice la limita cuvintelor
poate duce la contragerea lor într-o vocală lungă: vine elevul X
[vinēlévu], vara asta [várásta]; în cazul unor sintagme frecvente
lungirea vocalei rezultate din contragere tinde să dipară: [clása
dóua, clása tréia ...], [pártea dóua, pártea tréia ... ].

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:

1. Pronunţaţi vocalele în limba română.
2. Observaţi de ce vocalele (după poziţia buzelor) sunt
labiale: [o], [u] şi nelabiale [a], [e], [i], [ă], [î].
3. Identificaţi vocalele conform gradului de apertură.
4. Caracterizaţi consoanele după trei criterii de bază de
ordin acustico-articulatoric:participarea coardelor
vocale, modul de articulaţie, locul de articulaţie ( în
concepţia lui S. Puşcariu ).
5. Numiţi consoanele sonore (sonante) şi surde
(nonsonore).
6. Rostiţi consoanele oclusive (explozive), constrictive
(spirante, fricative) şi africate ( semioclusive),
observând unde se formează piedica.
7. Divizaţi consoanele linguale în prelinguale,
mediolinguale şi

61
 postlinguale. Pronunţaţi şi observaţi unde se formează
piedica.
8. Numiţi consoanele labiale şi precizaţi de ce „b”, „p”,
„m” sunt bilabiale şi „v”, „f”- labiodentale.
9. Definiţi semivocalele româneşti şi exemplificaţi
transcriind fonetic.
10. Precizaţi cum poate fi evitat sau redus hiatul prin
următoarele procedee: eliziune, sinereză, contragere.

Note bibliografice:
1. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi
românească. Iaşi, 1999, p. 47
2. Popovici, I., Fiziologia vocalelor româneşti ă şi î. Cluj,
1927,- p. 25
3. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,
Lumina, 1993, p. 64.
4. Philippide, A., Fiziologia sunetelor (curs) în Opere alese,
Teoria limbii, editate de G. Ivănescu. Bucureşti, p. 289.
5. Rosetti, Al., Asupra vocalelor româneşti ă şi î // RRL,
1989, nr. 2, p. 99.
6. Vasiliu, Em., Fonologia // LRC. Fonetica, Fonologia şi
Morfologia (coord. Ion Coteanu). Bucureşti, p. 58.
7. Puşcariu, S. Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a.
Bucureşti, 1959, p. 80.

62
8. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,
Lumina, 1993, p. 64.
9. Sfârlea, L., Varinate stilistice ale pronunţării româneşti
actuale // LR XII, nr. 6, 1963, p. 596.
10. Şuten, V. Cercetări bazate pe sinteză asupra vocalelor
româneşti i, e, a, o, u. Bucureşti, 1971, p. 2IIII5.
11. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi
românească. Iaşi, 1999, p. 182
12. Puşcariu, S. Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a.
Bucureşti, 1959, p. 90.
13. Gogin, G. Fonetica, vol II. Chişinău, 1970, p. 56.
14. Vasiliu, Em., Fonologia // LRC. Fonetica, Fonologia şi
Morfologia (coord. Ion Coteanu). Bucureşti, p. 3.
15. Vasiliu, Em., Fonologia // LRC. Fonetica, Fonologia şi
Morfologia (coord. Ion Coteanu). Bucureşti, p. 97.
16. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, 19 .., p. 49-
74

63
MODULUL III. DIFTONGII ŞI TRIFTONGII ÎN PLAN
FONOLOGIC

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

SUBMODULUL I DIFTONGII. CLASIFICAREA

DIFTONGILOR. CĂILE DE FORMARE

- Să cunoască noţiunea de diftong;

- Să clasifice diftongii în ascendenţi şi descendenţi;
- Să descrie formarea diftongilor în limba română;
- Să însuşească noţiunile de sinereză şi metafonie;

SUBMODULUL II TRIFTONGII
- Să cunoască noţiunea de triftong;
- Să clasifice triftongii în ascendenţi şi descendenţi;
- Să recunoască triftongii combinaţi.

64
 SUBMODULUL I. DIFTONGII. CLASIFICAREA
DIFTONGILOR. CĂILE DE FORMARE
„Semivocalele româneşti sunt
timbre vocalice care se unesc cu vocalele
învecinate formând numeroşi diftongi şi
triftongi; prin aceste posibilităţi
combinatorii sporite se compensează
numărul mai redus al fonemelor vocalice
în raport cu alte limbi.”

Adrian Turculeţ

Termenul „diftong” este de origine greacă (diphtongos – di

„doi”, phtongos „vocală”). Într-un diftong se cuprind, deci,
două elemente vocalice, care, luate în parte ar putea prezenta
caracter silabic. În cursul articulării una din vocale îşi pierde
caracterul silabic, fiind înglobată într-o singură silabă, rostită
cu o singură tensiune musculară împreună cu o altă vocală.
Nota bene: Nu trebuie să se creadă că vocala devenită
nesilabică îşi pierde caracterul său vocalic. Ea capătă o nouă
funcţie – cea de semivocală (alofon al vocalei respective).
Avem, însă, situaţii când aceeaşi îmbinare de litere într-un
caz este reprezentată prin două vocale de sine stătătoare
(vocale în hiat), iar în altul e prezent diftongul. De exemplu:
bó/a – boá/bă, né/adormit – neám; có/agula – coájă etc.
Foneticienii N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi [1, p. 107]
accentuează faptul că distincţia diftongilor de vocalele în hiat
trebuie făcută mai ales la omografe, când prin aceeaşi formă
scrisă, acelaşi cuvânt la forme morfologice diferite exprimă
sensuri diferite. De exemplu: ştiu (eu, ei) – prezent, ind., I, sg.,
şi III, pl., - şti/ú – perfectul simplu, III, sg.

65
 Corelaţia dintre vocalele în hiat şi diftongi poate duce la
distincţii de ordin semantic: ha/ỉ/nă – hái/nă.
Nota bene: Prin urmare, diftondul este: bifonematic,
bivocalic, partea finală a căruia îşi schimbă timbrul, adică nuanţa
fonetică. Diftongul este monosilabic.
De regulă, diftongii se află în silabe accentuate (máįcă,
táįnă, bojdéųcă etc.). Mai rar apar în silabe protonice (haįmaná,
tăįcuţ, voįnic etc.). Cel mai rar sunt atestaţi în silabe posttonice
(númaį, tócmaį).
Nota bene: Diftongii se pot afla în orice poziţie: iniţială,
finală, în interiorul lexemelor. De exemplu: įárăşi, įubi, oálă, béį,
Miháį, ziųá, ştiúcă, puįcúţă, fereástră, broáscă etc.
TIPURI DE DIFTONGI
Conform opiniei lui N. Corlăteanu [2, p. 108], în plan
fonetic semivocalele i, u, e, o în fuziune cu vocalele
semideschise (o, ă, e) şi cu cea deschisă (a) servesc la formarea
unei serii întregi de diftongi şi triftongi. În limba română sunt
foarte mulţi diftongi, care pot fi clasificaţi în două grupe: 1.
Diftongi ascendenţi sau crescânzi; 2. Diftongi descendenţi
sau coborâtori.
1. Diftongul ascendent apare atunci când I element
vocalic este reprezentat prin semivocalele [ i, u, e, o].
Am putea reprezenta schematic ascendenţa diftongilor:
a: įárbă, įápă, įáscă, pįátră, voįá, abįá;
į e: įéle, įéftin, pįépt, mįére, bįét;
o: įód, įórgan, fuįór, voįós;
u: įúte, įúbi, įúlie, ştįúcă, aįúrea;

66
 a: zíųa, píųa, ploųá, flăcăųán;
ų o: (ų)óm, (ų)órz, (ų)ovăz;
ă: róųă, óųă, dóųă, nóųă;
î: ploųînd;

Nota bene: Considerăm diftongi ascendenţi şi cei formaţi din

semivocale e, o şi vocala deschisă a.
o___a: poártă, soártă, soáre, boáre;
promoroácă, floáre, moáre;
e a: beátă, steá;
o: vreó, pleósc!
2. Descendenţa diftongilor va fi reprezentată atunci
când primul element va fi vocala deschisă (a), vocalele
semideschise (e, o, ă) sau vocalele închise (u, i, î), care se
prezintă cu o apertură mai mare decât semivocalele respective
(i, u, e, o). Vom observa că după un element vocalic mai
deschis urmează altul mai închis.

Schematic, putem reprezenta astfel:

ái, dái, cái, máică, táică : a
éi, téi, méi, tréi, teméinic : e į
fíică, fíi, míi, víi : i
óină, dóină, cóif, erói : o
ắi, cắi, dulắi, mắi : ă

67
 áugust, stáu, cântáu, sáu, láu: a
léu, reléu, instantenéu, méu, séu : e
fíu, grijulíu, víu, corbíu : u ų
óu, eróu, stilóu, bóu, cadóu, sacóu: o
sắu, flắcău, tắu, dulắu, mâncắu : ă
frấu, grấu, rấu, brấu, desfrấu: â

Note bene: Limbile romanice, în general, se caracterizează prin

diftongi ascendenţi:
- italiană: pierde, ieri, uomo, fiore etc.
- franceză: pied, hier, paillasse etc.
- spaniolă: tiempo, fuego, suares etc.

FORMAREA DIFTONGILOR

Se cunosc două căi de formare a diftongilor:

a) convergenţa sau sinereza – adică fuziunea, contopirea într-
un diftong (de regulă ascendent) a două vocale de sine
stătătoare.
b) divergenţa sau metafonia (diftongarea propriu-zisă,
condiţionată), adică „desfacerea” unei vocale în două
elemente vocalice incluse în aceeaşi silabă.

Convergenţa sau sinereza

Un diftong prin sinereză se formează în felul următor: într-o
anumită perioadă de dezvoltare a limbii, într-un cuvânt se aflau
două vocale în hiat, incluse în silabe diferite şi pe parcursul
anilor una din ele (cea cu o sonoritate mai redusă) îşi pierde

68
caracterul silabic, fiind unită într-o singură silabă cu vocala
învecinată care-şi păstrează acest caracter.
De exemplu:
- în limba latină, pronumele posesiv singular „mea” era
alcătuit din două silabe (me-a). Vocala „e” fiind mai puţin
sonoră şi-a pierdut în cursul istoriei caracterul silabic,
contopindu-se cu vocala sonoră „a” – mea.
- substantivele feminine cu „e” final la care se adaugă
articolul definit „a”, formându-se diftongul „ea”: carte + a >
cartea; luntre + a > luntrea;
- adverbele temporale formate din numirea zilelor săptămânii:
luni – lunea; marţi – marţea; miercuri – miercurea; joi – joia;
vineri – vinerea;
- sinereza îşi manifestă activitatea şi în cadrul foneticii
sintactice: te vede – te-á văzut; te va elege – te-á alege.
- unii diftongi s-au păstrat din limba latină: ianuarius >
ianuarie, maior (adj. la comp.) > maior (subst).
- alţi diftongi au intrat în limba română odată cu lexemele
împrumutate din alte limbi: léįcă > rus leika, béį > terc. Bey,
aláį > terc. alay, háįtă > magh. hjta, coafură > fr. coiffure etc.

Divergenţa sau metafonia

Un diftong prin metafonie se formează prin „desfacerea”
unei vocale în două elemente vocalice. În limba română orice
vocală „o” accentuată, succedată de „ă”, „e”, „a” se
diftonghează, devenind oá.
De exemplu: - (eu) port – (el, ei) poartă;
- numele proprii se supun metafoniei: Ion – Ioane,
Spiridon – Spiridoane.

69
 - formaţiile neologice se supun divergenţei:
(masc.) impetuos – (fem) impetuoasă;
(masc.) hidos – (fem) hidoasă;
(masc.) tendenţios – (fem) tendenţioasă;
Conform opiniei foneticianului A. Turculeţ [3, p. 197]
diftongii ascendenţi pot fi împărţiţi în diftongi necondiţionaţi
sau nedependenţi (în care elementele vocalice componente au
timbre diferite, semivocalele nu depind de context şi calitatea
lor fonematică este evidentă) şi diftongi condiţionaţi sau
dependenţi (în care semivocala depinde de timbrul celui de-al
doilea element al diftongului sau de timbrul vocalei
(consoanei) precedente).
De exemplu: diftongi ascendenţi necondiţionaţi din
pronunţarea standard:
- cu semivocala [i]: 1. [ia]: páįtra, vóia;
2. [ie]: fiér, miére:
3. [io]: iotă, voiós;
4. [iu]: iúte, ştiúcă;
- cu semivocala [u]: 1. [ua]: uálă, ziua;
2. [uă]: ziuă;
- cu semivocala [e]: 1. [ea]: cártea, seára;
2. [eo]: pleósc, leórbăi;
- cu semivocala [o]: [oa]: roátă;
Diftongii ascendenţi dependenţi sau condiţionaţi se
caracterizează prin faptul că semivocala, care poate fi mai mult
sau mai puţin perceptibilă sau poate să nu se realizeze, vorbeşte

70
de „despicarea vocalelor”, în poziţie iniţială sau după
consoană. Se pot deosebi mai multe situaţii:
În poziţie iniţială diftongii [ie, (i)i, (u)u, (u)o ] nu se opun
niciodată vocalelor corespunzătoare [i, e, u, o], ocurenţa [ie - ],
facultativă: (i)el, sani(i)e, (u)om etc.
Disocierea diftongilor descendenţi finali, la adăugarea unui
flectiv sau sufix, duce frecvent la apariţia unor diftongi
dependenţi: [roi] – [a ro(i)i, ro(i)ire] etc.
Conform opiniei lui Ion Calotă [4, p. 33], după localizarea
elementelor componente, cei 32 de diftongi (18 ascendenţi şi
14 descendenţi) se pot clasifica în:
- diftongi palatali: [įi, iį, įe, eį];
- diftongi velari: [îî, îă, îa];
- diftongi labio-velari: [ųu, uų, ųo, oų] şi
- diftongi micşti:
 labio-palatali: [įu, uį, ųi, ių, įo, oį, eo, eų, ųe];
 palato-velari: [îį, ăį, įa, aį, ea];
 labio-velari: [ųî, îų, ųă, ăų, ųa, aų, aa]
Cercetând contribuţia semivocalelor iniţiale de silabă, A.
Avram [5, p. 531-545] observă că acestea „nu au toate şi în
toate poziţiile o distribuţie identică în ce priveşte dependenţa
lor de context”. Înainte de vocalele „ă”, „î”, „a”, [u] poate urma
atât vocalele „o”, „u”, cât şi după „i”, „e”: róųa, róųă, lu(ų)ă,
lu(ų)înd; zíųă, zíųa, înşe(ų)înd; [į] şi [ų] se pot opune în acelaşi
context: [vi(į)a] şi [zíųa].
Diftongii descendenţi, ale căror elemente componente au
întotdeauna individualitate fonematică, se formează numai cu
semivocalele [į] şi [ų], a căror prezenţă nu este determinată de
context:

71
 a) cu semivocala [į]: 1. [aį]: haįnă, maį;
2. [ăį]: răį, tăįnuit;
3. [îį]: mâįne;
4. [eį]: meį, neįcă;
5. [iį]: viį;
6. [oį]: doį; oįnă, doįnă;
7. [uį]: puį; uįte, puįcă;
b) cu semivocala [ų]: 1. [aų]: daų;
2. [ăų]: răų;
3. [îų]: râų;
4. [eų]: meų;
5. [ių]: fių;
6. [oų]: oų, noų;

Diftongi sintactici, care pot să apară în diverse situaţii:

1. Unirea a două cuvinte atone în frază: că-i greu, de-o
seamă, ne-ar da, ne-om duce, nu-i uşor, mi-e/ mi-i, ţi-e/
ţi-i, ni-i, vi-i, li-i (frig), să-i cer;
2. Unirea unui lexem accentuat cu un cuvânt aton: acesta-i
(el), dă-i (pace), dându-i (cartea), haina-i (albă), spune-i
(mamei);
3. Unirea se produce mai ales în vorbirea alertă: de-aud,
de-obicei, ne-ajută, i-ajung etc.
Diftongi specifici (ea, oa, eo)

72
 Dintre diftongi au trezit discuţii şi interpretări fonetice şi
fonologice diferite, în special, diftongii specifici [ea, oa, eo]. Ei
au fost numiţi „diftongi plutitori”, „diftongi indecişi”, „diftongi
flotanţi (uşor ascendenţi)”.
A.Graur şi A. Rosetti [6, p. 53], încadrează diftongii „ea”,
„oa” într-o categorie aparte faţă de sistemul vocalelor. Aceşti
diftongi „nu diferă prin cantitate de vocalele simple” şi se opun
între ei şi lui „a”: teacă – toacă – tacă; roagă – ragă; o leagă –
oloagă.
O concepţie interesantă prezintă autorul Calotă (1986) [7,
p. 78]: din considerente teoretice (între elementele vocalice din
seriile mijlocie şi deschisă „trebuie să existe o diferenţă de
apertură de cel puţin trei grade” pentru ca ele să poată forma un
diftong) şi mai ales, practice (diftongul oa nu există în „rostirea
românească autentică”, ci cel mult, la unii intelectuali
„influenţaţi de grafie”). Autorul contestă existenţa diftongilor
[oa] (diftongul < oa > reprezintă diftongul [ua]). Ion Calotă mai
adaugă diftongul popular [iă].
Autorul Ion Bărbuţă în lucrarea „Gramatică, ortografie,
punctuaţie” propune câteva reguli în ceea ce priveşte
ortografierea corectă a diftongilor [ea] şi [ia].
Se scrie [ia]:
- la început de cuvânt sau la început de silabă după o vocală
(alternând sau nu cu „ie”): iarbă – ierbi; iarnă – ierni; băiat –
băieţi; buruiană – buruieni; îndoială – îndoieli; nuia – nuiele;
iar, pleiadă, noian.
Excepţie: pronumele personal „ea”.
- după consoanele b, p, f, v când diftongul alternează cu „ia”:
biată – biet; piatră – pietre; piaţă – pieţe; să fiarbă – fierbe;
amiază – amiezi; viaţă – vieţi.
Se scrie în general [ea] după consoane (alternând de cele
mai multe ori cu „e”): deal – deluşor; neagră – negru; seară

73
– seri; moldovean – moldoveni; măsea – măsele, tocmeală –
tocmeli; gheaţă – gheţuri [8, p. 32].

Nota bene: Vom explica studenţilor felul în care depistăm

corect diftongii, triftongii şi vocalele în hiat. De exemplu avem
următoarele lexeme: soare, coagulant, leoaică, aiurea, bou, boul
etc. Ca să demonstrăm coerent existenţa hiatului, diftongului sau a
triftongului, mai întâi de toate, vom despărţi în silabe cuvintele sus
menţionate: [soa-re]; [co-a-gu-lant]; [le-oai-că]; [a-iu-rea]; [bou];
[bo-ul].
În primul lexem vom avea un diftong (două vocale alăturate),
în al doilea – vocale în hiat (apare fisura), în al treilea – triftong
(trei vocale alăturate), al patrulea – diftong (şi nu triftong!!!), în
cuvântul „bou” – diftongul [ou] şi în [bo-ul] va apărea hiatul.

SUBMODULUL II. TRIFTONGII

Din îmbinarea a trei timbre vocalice în aceeaşi silabă
rezultă triftongii, formaţi dintr-o vocală şi două semivocale. În
rostirea standard sunt doi triftongi ascendenţi: 1. [eoa]:
[leoarcă, pleoapă] şi 2. [ioa]: [duioasă, voioasă] şi 11 triftongi
echilibraţi, dintre care unii sunt numai sintactici: 1. [eau]:
[aveau]; 2. [eai]: [aveai, beai]; 3. [eoi]: [le-oi]; 4. [iau]: [tăiau,
voiau]; 5. [iai]: tăiai, voiai]; 6. [iei]: [iei, miei]; 7. [ieu]: [ieu];
8. [ioi]: [mi-oi face, ţi-oi da]; 9. [iou]: [maiou]; 10. [oai]:
lupoaică, nemţoaică]; 11. [uai]: [leuaică, zmeuaică].
N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi clasifică triftongii în
mai multe categorii: [9, p. 114]:
1. Triftongi echilibraţi (combinaţi/ ascendenţi - descendenţi),
în care vocala este încadrată între două semivocale (S-V-S).
- uăi (rouăi – gen.dat. de la „rouă”);
- ioi (i-oi spune, i-oi duce);
- iei (iei (tu), piei);

74
 - uoi ([uoi] citi – scris-oi);
- iou (maiou);
- iai (suiai, tăiai);
- iau (iau, tăiau);
- eau (beau, aveau);
- uai (ziua-i mare);
- eoi (le-oi arăta);
- eai (beai, credeai, vedeai).
2. Triftongii ascendenţi (S-S-V):
- ioa (aripioară, creioane, voioasă, fuioare);
- uoa (uoameni, uoală, miuoară – scris: oameni, oală,
mioară);
- eoa (leoarcă, leoarbă, pleoapă);

Nota bene: Vom explica studenţilor faptul că triftongii se

formează şi ca urmare a preiotării unei vocale prepalatale sau a
labializării unei vocale labiale la început de silabă. În scrierea
ortografică nici preiotarea, nici labializarea nu este indicată.
Scriem ei, dar pronunţăm iei, scriem ou, dau rostim uou. În
transcriere fonetică obţinem un triftong.

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:

1. Definiţi diftongii, triftongii şi vocalele în hiat.
2. Clasificaţi diftongii în ascendenţi şi descendenţi.
3. Precizaţi căile de formare ale diftongilor: convergenţa
(sinereza) şi divergenţa (metafonia).
4. Exemplificaţi diftongii sintactici şi specifici.

75
 5. Recunoaşteţi triftongii ascendenţi, descendenţi şi
combinaţi.
6. Determinaţi corelaţia dintre vocalele în hiat şi diftongi.

Note bibliografice:
1. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,
Lumina, p. 107.
2. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,
Lumina, p. 108.
3. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi
românească. Iaşi, 1999, p. 197.
4. Calotă, I. Diftongii româneşti, în LR, nr. XXVI, 1977,
p. 33.
5. Avram, A. Interpretarea fonologică a semivocalelor
iniţiale de silabă în limba română, în SCL, nr. 5, 1966,
p. 531-545.
6. Graur, A., Rosetti, A. Curs de fonetică generală.
Bucureşti, 1930, p. 53.
7. Calotă, I. Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii
române. Craiova, 1986, p. 78.
8. Bărbuţă Ion, Limba Română, Gramatică, ortografie,
punctuaţie. Chişinău, 2004, p. 32.
9. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,
Lumina, p. 114.

76
 MODULUL IV. SILABA FONETICĂ
La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să analizeze diferite puncte de vedere cu privire la

silabă;

- Să cunoască teoriile silabei;

- Să despartă corect lexemele în silabe;

- Să descrie structura silabelor româneşti (după diverşi

autori: Puşcariu, Graur, Rosetti, Vasiliu, Turculeţ,
Zagaevschi/Corlăteanu, Coteanu ş.a.)

77
 PUNCTE DE VEDERE CU PRIVIRE LA SILABĂ

„Silaba este o culme sonoră

împreună cu sateliţii ei mai puţin sonori.”

S. Puşcariu

Definiţia „clasică” a silabei: „ un sunet sau un grup de

sunete care se pronunţă cu o singură emisie a aerului expirat”
[1, p. 166] corespunde cuvintelor monosilabice: am, ba, cap
etc. Silaba este unitate minimală de sunete. Existenţa ei ca
unitate naturală în segmentarea lanţului sonor (spre deosebire
de sunet) este dovedită de o serie de fapte: copiii încep prin a
emite silabe, adesea repetate (ma-ma, pa-pa, ta-ta, a-pa), iar
cei care învaţă scrisul/ cititul recunosc mai uşor silabele decât
sunetele; tendinţa de a grupa sunetele în silabe stă la baza
versificaţiei şi se poate observa în vorbirea răspicată; scrierea
silabică a apărut înaintea celei alfabetice.
Din punct de vedere fonetic, silaba a fost descrisă după
parametrii articulatorii şi acustici/ auditivi. Punctul de plecare
îl constituie fie sunetul: cum se organizează sunetele în silaba
fonetică?, fie silaba: cum se împarte silaba fonetică în sunete?
Întorcându-ne la definiţia „clasică” a silabei (de mai sus)
vom observa că baza acestei definiţii este teoria expiratorică (a
efortului expirator), admisă de lingviştii B. de Courtenay, V.A.
Bogorodicki, W. Storm, H. Sweet ş.a. După această teorie,
limita dintre silabe ar coincide cu intensitatea cea mai slabă a
expiraţiei; aceasta se verifică la silabele de tipul: ta-ta, ma-ma,
dar nu în ha-os, ma-să etc.
F. de Saussure explică silaba prin apertura sunetelor:
consoanele se grupează în jurul vocalei după gradul de
apertură, iar frontiera silabică se află la trecerea de la un sunet
mai închis la altul mai deschis [2, p. 89].

78
 Alţi autori ca Zagaevschi, Corlăteanu [3, p. 141] se referă
la tensiunea crescândă sau descrescândă a articulaţiei: silaba
se formează cu o tensiune crescândă până la maximum, care
formează culmea sau vârful silabei, urmat de o tensiune
descrescândă.
După O. Jespersen şi reluat de Th. Vennemann: sunetele se
grupează în silabă după sonoritatea (plenitudinea) lor relativă
[4, vezi A. Turculeţ, p. 240].
Sextil Puşcariu [5, p. 173] definea silaba ca fiind formată
dintr-o „culme sonoră împreună cu sateliţii ei mai puţin
sonori”. O definiţie propune Al. Rosetti: „Silaba e constituită
dintr-un element sonor plasat între două depresiuni de
sonoritate” [6, p. 234-294].
Din punct de vedere funcţional, silaba se poate defini şi
prin raportare la accent, ca „cea mai mică tranşă fonică
susceptibilă de a fi caracterizată printr-un accent şi numai
unul” [7, p. 40], caracterizare dată de către Vasiliu Em.
Silaba este privită tot mai mult ca unitate prozodică a unei
segmentări ritmice a vorbirii, intermediară între segmentarea
lanţului sonor în sunete şi elemente suprasegmentale: accent,
intonaţie. Nu se pot stabili reguli unice de silabisire, deoarece
structura silabică diferă de la o limbă la alta; de exemplu,
cuvântul „capital” se împarte în silabe în franceză, germană,
rusă, ca şi în română: ca-pi-tal, dar în engleză cap-it-al
[’kæpit°l].
Conform opiniei foneticienilor N. Corlăteanu şi Vl.
Zagaevschi [8, p. 140], în planul studierii lingvistice, silaba are
o importanţă deosebită, deoarece multe schimbări în limbă
(asimilări, disimilări, acomodări etc.) se realizează, mai întâi de
toate, în cadrul silabei. Silaba este o unitate de bază a limbii,
deoarece în procesul vorbirii, de fapt, nu se rostesc sunete
vorbite izolate, ci îmbinări de sunete – silabe. În acelaşi timp
silabele servesc la formarea altor unităţi lingvistice mai mari:

79
cuvinte, expresii, propoziţii. Vorbitorii, care aparţin aceleiaşi
comunităţi de limbă, posedă un anumit simţ comun al silabei.
De multe ori ca să accentuăm un cuvânt, îl segmentăm pe
silabe: „Rubanca s-a gândit câteva clipe şi a strigat a doua
oară mai tare: Toa-de-re!”.

TEORIILE SILABEI
Cercetătorii foneticieni au remarcat existenţa sau au distins
mai multe teorii referitoare la natura silabelor.
Se disting mai multe teorii ale silabificării, acceptate sau
respinse de diverşi cercetători.
a. Teoria vocalică (adepţi: gramaticienii greci şi latini).
Această teorie constă în faptul că nucleul silabei îl
constituie vocalele, acestea fiind alcătuitoare de silabă.
Câte vocale are un cuvânt, de atâtea silabe dispune acesta.
Ulterior s-a demonstrat că teoria vocalică nu poate avea un
caracter universal, deoarece există limbi în care şi unele
consoane pot forma silabe. De exemplu: cehă – vlk „lup”;
Trnka (Trn-ka) – nume propriu.
b. Teoria expiratorică (adepţi: Baudouin de Courteney, W.
Storm, H. Sweet, R. Stetson, V.A.Bogorodiţki). Cercetătorii
numiţi consideră şi demonstrează faptul că silaba se
rosteşte cu un singur efort expirator. De exemplu: silaba
„ma” – un efort expirator, două silaba „ma-ma” – două
eforturi expiratorice etc. Această teorie nu a fost acceptată
unanim, deoarece s-a demonstrat că printr-un singur efort
expirator putem pronunţa şi două silabe. De exemplu: „ha-
os”.
c. Teoria tensiunii musculare (adepţi: M. Grammont). Se
bazează pe un criteriu fiziologic. Foneticianul francez M.

80
 Grammont considera că silabele se datoresc faptului că în
vorbire sunetele se articulează cu tensiuni sau eforturi
musculare diferite. Fiecare creştere a tensiunii musculare
împreună cu o descreştere formează o silabă. Orice silabă
se pronunţă cu un singur impuls al tensiunii musculare.
Fiecare impuls are trei faze: (A) creşterea tensiunii, (B)
culmea tensiunii şi (C) descreşterea tensiunii. Deci, o
creştere urmată de culme şi apoi de o descreştere a tensiunii
formează o silabă.
Totuşi această teorie nu a fost acceptată de toţi lingviştii
foneticieni, căci verificarea ei experimentală este foarte
dificilă.
Teoria sonorităţii (adepţi: Otto Jespersen). Lingvistul
danez Otto Jespersen (1860-1943) a demonstrat faptul că
silaba este o îmbinare de elemente fonetice mai sonore şi
mai puţin sonore. Cele mai sonore sunt sunetele vocalice.
Cea mai sonoră este vocala deschisă – „a”. lingvistul danez
a clasificat în 10 trepte sonoritatea sunetelor:
1. Oclusivele surde: p, t, c;
2. Constrictivele şi africatele surde: f, s, h, ş, ţ, č;
3. Oclusivele sonore: b, d, g;
4. Constrictivele şi africatele surde: v, z, j, ğ;
5. Nazalele: m, n;
6. Laterala: l;
7. Vibranta: r;
8. Vocalele cu gradul superior de ridicare a limbii: i, î, u;
9. Vocalele medii: e, ă, o;
10. vocala deschisă:a.
Concluzionând, foneticienii au decis, însă, că această teorie
nu poate determina cu precizie limita dintre silabe, de aceea nu
a fost unanim acceptată.
Nota bene: Teoriile date nu sunt confirmate prin indici
experimentali. S-au făcut diferite încercări de a le îmbina.

81
 DESPĂRŢIREA ÎN SILABE

Repartizarea silabelor se realizează în baza unor norme

bazate pe pronunţare şi analiză morfologică.
Reguli bazate pe pronunţare:
1. Consoana aflată între două vocale trece la silaba următoare:
a-pă, ma-mă, u-ti-li-za-re etc.
2. Grupul de două consoane situate între vocale se desparte
astfel: prima consoană rămâne la silaba dinainte, iar a doua
trece la silaba următoare: mun-te, car-te, ar-tă. Dacă în
grupul de consoane I consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v şi
a doua este l sau r, despărţirea în silabe se face înaintea
întregului grup consonantic: a-cru, ca-blu, ca-pră, a-tlet.
3. Trei sau mai multe consoane aflate între vocale se despart
astfel: prima rămâne la silaba dinainte, iar celelalte trec la
silaba următoare: as-pru, as-tru, nos-tru, lin-gvist, um-ple.
În cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, rtf şi stm,
despărţirea se face între a doua şi a treia consoană: sculp-
tu-ră; somp-tu-os, punc-tu-a-ţi-e, func-ţi-o-nar, de-linc-
ven-ţă, ast-ma-tic.
4. Semivocala aflată între două vocale trece la silaba
următoare: tre-bu-ie, tă-ios, no-uă.
5. În succesiunea: vocală (sau diftong) + semivocală +
consoană, despărţirea se face înaintea consoanei: tai-că,
mâi-ne, lu-poai-că.
6. Vocalele în hiat se despart: i-de-e, co-o-pe-ra-ţi-e, fi-in-ţă,
con-ti-nu-u, co-or-do-na-re.
7. Grupul de consoane cs redat grafic prin „x” nu se poate
separa: a-xă, fi-xa, re-la-xa, ta-xă etc.
Reguli bazate pe analiza morfologică

82
 În cuvintele compuse, în derivatele cu prefixe şi în unele
derivate cu sufixe (derivate de la teme finisate în grupuri
consonantice cu sufixe, care încep cu o consoană) se preferă
despărţirea în silabe care ţine seama de elementele componente
atunci când cuvântul este analizabil:
a) cuvintele compuse: ast-fel, port-a-vi-on;
b) cuvintele derivate cu sufixe: sa-vant-lâc, vârst-nic;
c) cuvintele derivate cu prefixe: dez-ar-ti-cu-la-ţi-e, in-e-gal.
O repartizare în silabe, deosebit de accesibilă, realizează
Mircea Bertea [9, p. 111]:
Regula generală şi obligatorie de despărţire în silabe a
cuvintelor în limba română constă în interzicerea terminării
sau începerii de rând cu o secvenţă lipsită de o vocală propriu-
zisă.
1. Reguli bazate pe pronunţare:
1.1. În succesiunea a două vocale propriu-zise,
despărţirea se face între cele două vocale:
a-e-ri-an a-or-tă
a-u-zi le-ul
de-ic-tic cro-at
fi-in-ţă al-co-ol
o-ul po-lu-a-re
con-ti-nu-u etc.
1.2. În succesiunea: vocală (diftong) urmată (urmat) de
diftong sau de triftong, despărţirea se face înaintea
diftongului sau a triftongului (postvocalic):
a-ce-ea dum-nea-ei
ploa-ie du-ios
ro-ua tă-iau
le-oai-că etc.

83
1.3. În succesiunea vocală (diftong) plus semivocală,
plus consoană, despărţirea se face înaintea
consoanei:
mai-că boj-deu-că
pîi-ne doi-nă
lu-poai-că etc.
1.4. Dacă există o singură consoană între vocale,
despărţirea se face înaintea consoanei:
a-bil re-ce
ve-cin po-diş
a-lea-că soa-re etc.
Observaţii:
a) Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) se
comportă ca şi consoane, de aceea cuvintele care le
conţin se despart în silabe conform regulii nr. 4: u-
re-che, a-chi-tat etc.
b) Litera „x” notează întotdeauna două consoane: fie
cs (excursie), fie gz (examen); din punctul de vedere
al despărţirii în silabe este însă tratată ca o singură
unitate, iar cuvintele în care apare se despart tot
conform regulii nr. 4: a-xă, e-xa-men etc.
1.5. În cazul grupurilor de două consoane situate între
vocale, despărţirea se face după cum urmează:
- în majoritatea cazurilor despărţirea se face între cele
două consoane:
ic-ni tic-sit
ac-tiv mul-te
cap-să as-cet
as-tăzi etc.
* Cuvintele care conţin consoane duble se despart tot
după această regulă (în cazul ultimelor două exemple

84
 despărţirea se justifică şi prin reguli bazate pe analiza
morfologică):
for-tis-si-mo wat-tul
în-nop-ta in-ter-regn etc.
- înaintea întregului grup consonantic:
a) dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v,
iar a doua consoană este l sau r:
o-blon o-braz
a-cla-ma a-cru
Co-dlea co-dru
a-fla A-fri-ca
a-gro-nom su-plu
cu-pru a-tlet
pa-tru e-vla-vi-e
co-vrig etc.
b) în cazul succesiunilor de litere sh, th, ts, tz din
cuvintele adaptate limbii române:
ca-thar-sis, jiu-ji-tsu, fla-shul etc.
În cazul grupurilor de trei consoane situate între
vocale, despărţirea se face:
a) în majoritatea situaţiilor, între prima şi a doua
consoană a grupului:
ob-şte fil-tru
lin-gvist cin-ste
con-tra vâr-stă
as-pru etc.
b) între a doua şi a treia consoană, în cazul grupurilor
lpt, mpt, mpţ, ncş, ncţ, ndv, rct, rcf, stm:
sculp-tor somp-tu-os
re-demp-ţi-u-ne linc-şii
punc-taj punc-ţi-e

85
 sand-vici arc-tic
jert-fă ast-ma-tic etc.
În cazul grupurilor de patru sau cinci consoane situate
între vocale, despărţirea se face:
a) de obicei, între prima şi a doua consoană a grupului:
con-struc-tor, mon-stru etc.
b) foarte rar, între a doua şi a treia consoană a
grupului: tung-sten, ang-strom, horn-blen-dă,
pentru că grupurile de consoane ngs, nbl sunt
neobişnuite şi greu de pronunţat în limba română.
*Un caz de despărţire între a treia şi a patra consoană
este vârst-nic.
2. Reguli bazate pe analiza morfologică
2.1. În grupurile compuse din cuvinte întregi sau din fragmente
de cuvinte, în derivatele cu prefixe şi cu sufixe care încep
cu o consoană, se preferă despărţirea în silabe, ţinându-se
cont de elementele constitutive, atunci când cuvântul este
analizabil sau semianalizabil:
a) compuse:
ar-te-ri-o-scle-ro-ză alt-un-de-va
ast-fel de-spre
feld-ma-re-şal port-a-vi-on
watt-me-tru etc.
b)derivate cu prefixe:
an-or-ga-nic dez-e-chi-li-bru
in-e-gal intr-a-ju-to-ra-re
ne-spri-ji-nit ne-sta-bil
ne-stră-mu-tat sub-li-ni-a etc.
*Conform regulii generale nu se separă prefixele
monoconsonantice ca r- din ralia sau s- din spulbera.

86
2.2. De asemenea, atunci când nu se poate evita despărţirea, se
preferă după elementele constitutive:
dintr-un (faţă de din-tr-un);
fir-ar (nu fi-r-ar) etc.
*Conform regulii generale nu se separă cuvintele reduse la o
consoană (ca s- din s-a, -l din dându-l), la o semivocală ( ca i-
din i-a) sau la o consoană plus i semivocalic (ca mi- din mi-a).
3. Situaţii în care nu se face despărţirea la capăt de rând. Nu
se despart la capăt de rând:
- cuvintele compuse din abrevierile: IRTA, UNESCO etc.
- abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., ş.a.m.d.;
- numeralele ordinale notate prin cifre romane sau arabe: al
XXI-lea, a 5-a. (Aici locul despărţirii ar coincide cu linia de
unire!).
Se recomandă evitarea despărţirii şi în cazul:
- silabelor iniţiale şi finale constituite dintr-o singură vocală:
a-er, li-ce-e, su-í, las-o, zis-a etc.
- abrevierilor literale care reprezintă primii termeni ai unor
nume proprii compuse (I. Creangă, M. Eminescu); pentru
abrevierile în care substantivele comune sunt urmate de
nume proprii (F.C. Argeş, I. H. R. Mangalia);
- în cuvintele compuse în care locul despărţirii ar coincide cu
locul cratimei: bun-gust, du-te;
- în notaţiile abreviate de genul 10 km, art.3 etc.

87
 STRUCTURA SILABELOR ROMÂNEŞTI

Structura silabelor a fost descrisă de mai mulţi cercetători:

Graur/ Rosetti, Vasiliu, Coteanu, Iordan/ Robu, Zagaevschi/
Corlăteanu, Turculeţ etc. În prezentarea ulterioară a silabelor
fonetice vom utiliza elemente din aceste descrieri:
1. Silaba poate fi constituită dintr-un centru silabic, care poate
fi format dintr-o v (vocală): a (venit), o (vede), dintr-un
diftong: ai, ia sau triftong: iau, iei; centrul vocalic poate fi
precedat sau/şi urmat de o c (consoană): ca, ac, lac.
2. Extensiunea maximă a unei silabe este de şapte segmente –
strâmţi [9, p. 103];
3. Segmentul prevocalic poate fi urmat din una, două sau trei
consoane: sa, sta, stra-dă [10, p. 243];
4. În funcţie de segment prevocalic – poate apărea orice
consoană.
- În funcţie de segment iniţial cc pot apărea: în mod
frecvent grupurile: bl (blană, blid, bleg), br (brad, breaz),
cl (claie, clădi, clei), cr (crai, cruce), dr (drag, drum), fl
(floare, fluture), fr (frate, frig), gl (glas, glumă), gr (grai,
gros), pl (plac, plin), pr (prag, prind), tr (trai, trist), sc
(scai, scop), sf (sfat, sfert), sl (slab, slut), sm (smalţ, smoc),
sp (sport, spic), st (stă, stol), şl (şlagăr, şliţ), şt (şterg, şti),
vr (vraf, vrea), zb (zbate, zbor), zg (zgardă, zgomot), zv
(zvelt, zvon); rar grupurile: cs (xerox, xilină), cv (cvintet),
hr (hram, hrean), ps (psalm, psihic), sn (snoavă, snop), [şk]
(şchiop şi derivatele); foarte rar: cn (cneaz), ct (ctitor), gn
(gnoseologie), jd (numai în cuvântul „jder”), ml (mlaştină),
mr (mreajă), pn (pneumonie), pt (ptiu), şc (şcoală şi
derivatele), [sč] (scenă), şm (şmecher), şn (şniţel), vl
(vlagă), zl (zlot), zm (zmeu).
Grupurile iniţiale CCC – sunt precedate de spirantele ş, s, z
şi apar frecvent: scl (sclav, sclipi), scr (scrie), spl (splendid,

88
 splină), spr (spre, sprijin), str (străin, strica), ştr (ştreang,
ştrengar), zdr (zdravăn); rar: sfr (sfredel), şpl (şplint), zgr
(zgribulit).
5. Segmentul postvocalic poate fi urmat din una, două sau trei
C: am, ard, istm [11, p. 148].
6. Dintre grupurile finale – CC sunt frecvente: cs (ax, sex), ct
(act, doct, punct), lb (alb, bulb), lc (melc, tâlc), ld (bold,
cald), lm (calm, film), lt (alt, cult), lţ (colţ, jilţ), mb (iamb,
plimb), mn (demn, imn), mp (scump), nc (arunc), ng
(plâng), ns (ajuns, plâns), nt (alint), nţ (anunţ), ps (ghips),
pt (fapt, drept), rb (corb), rc (arc, porc), rd (ard, cârd), rg
(larg), rm (ţărm), rn (cern, corn), rs (divers), rt (cort), rţ
(comerţ), sc (brusc, rusesc), sm (basm), st (acest, cast), şc
(mişc, muşc); rare: bd (rabd), ft (lift), ht (iaht), jd (grajd),
lf (golf), lg (mulg), lp (stâlp), lv (trivalv), lz (solz), mf
(triumf), mt (simt), nj (deranj, oranj), nz (bronz, mânz), rh
(ierarh), rf (vârf), rl (zvârl), rp (corp), rş (borş), rv (nerv),
rz (orz), tm (algoritm), vn (clovn).
7. Confrom opiniei lui I. Coteanu [12, p. 148] şapte grupuri
de două consoane apar numai înainte de vocala redusă [- ĭ]:
bzi (rabzi), cşi (ficşi), cţi (corecţi), nşi (ascunşi), pşi
(bicepşi), pţi (apţi, lupţi), şti (măşti, munceşti).
8. Cele opt grupuri finale – CCC sunt foarte rare sau
sporadice: cst (mixt, text), mpt (prompt), ncs (linx, sfinx),
nct (distinct), ngv (bilingv), rst (carst), rşt (hârşt!), stm
(astm, istm).
9. I. Coteanu demonstrează că trei grupuri CCC apar numai
înainte de vocala redusă [- ĭ]: mpţi (prompţi), ncşi (sfincşi),
ncţi (distincţi) [12, p. 146].
10. Segmentele consonantice intervocalice pot avea formele: -
C -, - CC-, - CCC -, - CCCC -, - CCCCC.
Extensiunea maximă a unui segment intervocalic este de
cinci C: optsprezece.

89
 Nota bene: Consoanele k, ģ, č, ğ, ţ nu apar ca prim
element într-un grup consonantic.
În aceeaşi lucrare, Coteanu [12, p. 145] împarte grupurile
consonantice intervocalice – CC – în nedisociabile, care trec la
silaba a doua; ele au structurile:
- bl, br, cl, cr, dr, gl, gr, pl, pr etc.: ca-blu, a-cru;
- fl, fr, sl, vl, vr, zl etc. : a-fla, cea-slov, do-vleac, co-
vrig;
- fş, sf, vz, zv etc.: co-sciug, ze-vzec, a-zvârli, a-sfinţit
etc.
Toate celelalte grupuri intervocalice de două consoane sunt
disociabile.
În prezentarea structurii silabice, se impune a ţine cont de
următorii indici:
a) sunetul care formează culmea (vârful silabei);
b) finala silabei;
c) îmbinările de consoane şi vocale, ce constituie silabele-tip
ale limbii;
d) repartizarea cuvintelor după numărul de silabe.
În mod obligatoriu, silaba românească include o vocală
plină (nu, a-pă, a-de-văr) sau un diftond (au-gust, hol-tei etc.)
prezenţa consoanelor are doar un caracter eventual, ele pot lipsi
în cuvânt sau silabă. De exemplu: e, i-e etc.
N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi susţin ideea că există, în
limba română literară actuală, variante de structuri silabice [13,
p. 150]. Silabele româneşti pot fi alcătuite din:
a) o singură vocală (V): - o (articol, interjecţie, numeral);
- a (interjecţie, prepoziţie);
- e (verb);
- i (pronume);
- u (interjecţie);

90
b) vocală urmată de o consoană (VC): ac, am, an, ar, el, in, în,
om, un etc.
c) vocală urmată de două consoane (VCC): act, apt, alb, ard,
arc, imn, orz, ulm, unt etc.
d) vocală urmată de trei consoane (VCCC), (rar întâlnită): istm,
astm.
e) vocală (sau diftong precedat de o consoană, CV, CD): ba,
da, la, pe, ta, fi, şi, ce, mai, tai, toi, tei etc.
f) vocală (sau diftong) între două consoane (CVC, CDC): bec,
dar, dop, dor, duh, cap, car, cuc, măr, pat, pod, rac, sac,
sol, sur, tub, val, var, fag, hăţ etc.
g) vocală precedată de o consoană şi urmată de două consoane
(CVCC): bumb, cald, colb, corn, cost, lemn, melc, mulg,
mult, must, rabd, raft, timp, gard, fapt, fulg, şold etc.
h) vocală precedată de o consoană şi urmată de trei consoane
(CVCCC), (rar întâlnită): punct.
i) vocală (sau diftong) precedată de două consoane (CCV,
CCD): bre, şti, greu, clei, crai, plai, trei, stea etc.
k) vocală (sau diftong) precedată de două consoane şi urmată
de o consoană (CCVC, CCDC): brad, glas, dres, drum,
clar, crap, jder, plug, prun, snop, spăl, spic, trag, breaz,
hrean etc.
l) vocală între grupuri a câte două consoane (CCVCC): blând,
grajd, drept, prost, scump, stâlp, smulg, trist etc.
m) vocală precedată de două şi urmată de trei consoane
(CCVCCC), (foarte rar): prompt.
n) vocală precedată de trei consoane şi urmată de o consoană
(CCCVC): scrob, scrum, strat, strig, strop, struţ etc.
o) vocală (sau diftong) precedată de trei şi urmată de două
consoane (CCCVCC, CCCDCC). Apare doar în grupul str
(ştr) în cuvinte mai vechi sau în neologisme: strict, strung,
strâmb, strâng, strâns, strâmt, ştreang etc.

91
 SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:
1. Analizaţi teoriile silabei.
2. Despărţiţi corect următoarele lexeme în silabe: utilizare,
apă, dinapoi, inegal, dreptunghi, prindeam, leoaică,
lupoaică, postuniversitar, subofiţer, savantlâc,
altcumva, sublinia, trebuie, tăios, creier, zoologic,
continuu, punctuaţie, luând, somptuos, ortoepie,
stilistică, cablu, sculptură, astmatic, capră, lingvist.
3. Descrieţi structura silabelor româneşti (după autorii: S.
Puşcariu, Al. Graur, A. Turculeţ, Vl. Zagaevschi).
4. Dezvăluiţi care este legătura dintre silaba fonetică şi
trăsăturile prozodice (suprasegmentale).

Note bibliografice:
1. Iordan, I. Limba română contemporană. Bucureşti, 1956,
p. 166.
2. Saussure de F. Curs de lingvistică generală. Iaşi, 1998, p.
89.
3. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,
Lumina, p. 141.
4. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi
românească. Iaşi, 1999, p. 238.
5. Puşcariu, S. Limba Română, vol. II, Rostirea, ed. a II-a.
Bucureşti, 1994, p. 173.
6. Rosetti, Al. Asupra teoriei silabei, ed. a IV-a, revăzută şi
argumentată, 1983, p. 238-194.

92
7. Vasiliu, Em. Fonologia limbii române. Bucureşti, 1965,
p. 40.
8. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,
Lumina, p. 140.
9. Bertea, M. Gramatica explicativă a limbii române, partea
I. Chişinău, 1993, p. 111.
10. Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană.
Bucureşti, 1978, p. 103.
11. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi
românească. Iaşi, 1999, p. 243.
12. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,
Lumina, p. 148.
13. Coteanu, I. Structura fonologică a cuvântului românesc
literar actual, în SCL, XXV, nr. 2, 1974, p. 137-148.
14. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,
Lumina, p. 150.

93
 MODULUL V. ACCENTUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să definească noţiunea de accent;

- Să depisteze corect silabele accentuate şi cele
neaccentuate;
- Să identifice lexemele oxitone, paroxitone,
proparoxitone şi anteproparoxitone;
- Să cunoască noţiunea de cuvânt fonetic, proclitic şi
enclitic;
- Să însuşească tipurile accentului sub aspect fonologic
şi morfologic;
- Să descrie, cu lux de argumente (exemple), funcţiile
accentului în limba română.

94
 NOŢIUNEA DE ACCENT

„Accentul este sufletul cuvântului”

Diomede
Rostirea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt, ori a
unui cuvânt dintr-o propoziţie sau frază, constituie ceea ce
numim accent.
În latină, accentul este situat pe penultima silabă şi,
uneori, se deplasează pe ultima, franceza îl are pe ultima silabă,
maghiara pe prima silabă a cuvântului etc. În limba română,
accentul cade liber şi nu este marcat prin semne diacritice în
scrisul comun. El poate să ocupe diverse poziţii:
c) pe ultima silabă a cuvântului: colét, colég, hiát, mistér,
evidént, popór, hexagón etc.
d) pe silaba penultimă: fereástră, introdúce, lavándă, pálmă,
páloş etc.
e) pe silaba antepenultimă: fágure, látură, ínimă, pánică,
pájură etc.
f) pe a patra silabă (de la sfârşitul cuvântului): véveriţă,
lápoviţă, chélneriţă, şlíboviţă, férfeliţă etc.
g) pe a cincea silabă: şáptesprezece, dói-spre-ze-ce-lea etc.
Accentul diferenţiază două cuvinte sau două forme
gramaticale ale aceluiaşi cuvânt, identice ca aspect: barem(e),
normă şi barem, măcar, adverb; luptă (pers. a III-a sg. şi pl.,
indicativ, prezent) şi lupta (pers. a II-a sg, perfect simplu).
Aceste cuvinte care se scriu la fel dar ale căror sensuri se
deosebesc prin accent se numesc omografe: (în) lắturi – lătúri;
compánie – companíe; véselă – vesélă; cópii – copíi; comédie
– comedíe etc. [1, p. 8]

95
 Accentul (ca şi intonaţia) este unitate fonetică
suprasegmentală (neliniară) deoarece nu poate exista separat,
decât alături de unităţile fonetice segmentale (fonemul, silaba,
cuvântul fonetic, fraza fonetică) pe care le caracterizează.
Cuvântul „accent” vine din l.latină „accentus”, ceea ce
înseamnă „ton”. Are „marele dar” de a evidenţia o silabă dintr-
un cuvânt, un cuvânt dintr-o frază prin pronunţarea cu o
intensitate mai puternică.
Se admite, în general, că accentul românesc este de
intensitate, dinamic sau expirator [2, p. 98]. Sau „accentul are
rolul de a da o marcă formală unei unităţi gramaticale,
cuvântul, introducând în vorbire o articulaţie suplimentară, cea
în cuvinte” [3, p. 23].
Gramaticianul roman Diomede (sec. IV e.n.) a definit
accentul concis şi plastic, numindu-l „sufletul cuvântului”.
Profesorul francez Andre Martinet subliniază că funcţia
fonologică a accentului se obţine anume prin faptul că silaba
accentuată se identifică prin contrast cu silabele neaccentuate
vecine. Un cuvânt accentuat incorect nu va fi înţeles, chiar dacă
fonemele din care-i compus, sunt rostite cu o claritate perfectă.
[4, p. 96]

SILABE ACCENTUATE ŞI NEACCENTUATE

Sub aspect fonologic, silabele contrastează între ele: cea

care înregistrează un grad înalt de pronunţare, adică silaba
accentuată şi celelalte silabe ce se pronunţă cu o intensitate mai
slabă la rostire – neaccentuate.
În limba română, dar şi în alte limbi, care au accent, toate
cuvintele noţionale (independente, de sine stătătoare),

96
bisilabice, polisilabice, iar în context şi cele monosilabice, sunt
accentuate. De regulă, fiecare cuvânt noţional posedă un singur
accent, adică în cuvânt, o silabă este accentuată sau tonică, iar
celelalte sunt neaccentuate sau atone [5, p. 160]. Exemple:
dumbrávă, lápoviţă, naţionál, spectácol, reuşítă.
Nota bene: Silabele neaccentuate, care se găsesc înaintea
silabei accentuate, se numesc silabe protonice ( din gr. pro
„înainte” şi tonos „accent”), iar cele care stau după silaba
tonică se numesc silabe posttonice (lat. post „după” şi tonos
„accent”).
Foneticienii N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi menţionează
faptul că, în cuvintele polisilabice, silabele neaccentuate sau
atone, se caracterizează printr-o intensitate mai slabă de
pronunţare faţă de silaba accentuată, între ele neavând acelaşi
grad de intensitate. Ca rezultat, pe lângă accentul principal, mai
poate apărea şi un accent secundar. Mai ales în cuvintele
compuse, pot apărea unul sau mai multe accente secundare. În
limba română, accentul secundar este mai perceptibil decât în
alte limbi. În cuvintele compuse, este posibilă, uneori, şi o
schimbare de loc între accentul principal şi cel secundar:
únsprezece, dőuăsprezece, bűnăvoínţă. Prefixul de negaţie
ne– poartă, de regulă, un accent secundar clar perceptibil,
adesea şi alte prefixe cu sens general negativ, ca a- , in- , non-
: neadevărát, neavând, neştiínţă, apolitíc, inacceptábil,
nongráv; şi prefixoidele de tipul arhi - , anti - , auto - , foto - ,
hiper - , hipo - , super - , tele - , au, de obicei, accent
secundar: arhiplín, antiatómic, autoservíre, fotomodél,
hipertensív, hipotensív, superdotát, teleenciclopedíe.
Accentul secundar poate sta şi în imediata vecinătate a
accentului principal: nearsă, neom, porthartă. Accentul
secundar al prefixului negativ poate deveni accent principal:
nevinovàt, nefăcút, involuntár, când „vorbitorul le simte în
opoziţie cu vinovat, făcut, voluntar” [6, p. 104].

97
 În sintagme (relativ) fixe, un cuvânt îşi poate pierde
accentul principal, care devine accent secundar. Accentul
secundar poate apărea şi în cuvinte la care vorbitorul ezită
între două accentuări posibile: apói – ápoi, bolnáv – bólnav,
gingáş – gíngaş, Ştefán – Ştéfan etc.
În cuvintele mai lungi (unele compuse, neanalizabile sau
semianalizabile pentru vorbitorul obişnuit) pot apărea accente
asemănătoare celor secundare, care sunt însă mai slab
perceptibile şi facultative (nu apar în vorbirea alertă): autobuz,
circumspect, contemporan, epigramă, la revedere, separare,
studentului. Acest accent, care se poate percepe, în multe limbi,
mai ales pe silaba a doua anterioară sau posterioară accentului
şi care are funcţie ritmică şi nu lexical-morfematică ar putea fi
denumit, cu termenul propus de P. Garde: ecou al accentului
[7, p. 53].
Unele cuvinte prezintă în limba literară oscilaţii de
accentuare, unele recunoscute, altele combătute de norma
prescriptivă: ápoi – apói; acólo – acoló; ádică – adícă;
ás(t)fel – astfél; áltcumva – altcumvá; ántic – antíc; célălalt –
celălált; câţiva – câţivá; câteva – câtevá; dóctoriţă –
doctoríţă; íntim – intím; óricare – oricáre; profésor –
profesór; Ştéfan – Ştefán; pers. I şi a II-a pl. de la verbele de
conj. a III-a îşi mută accentul sub influenţa aceloraşi persoane
de la conj.a II-a: spúnem – spuném: mérgeţi – mergéţi; se
răspândesc tot mai mult accentuările analogice, la numele
proprii de tipul: Ciubotáriu – Ciubotaríu; Moráriu – Moraríu.
În unele cazuri, accentuarea diversă se explică prin provenienţa
diferită a unor cuvinte, mai ales din greacă sau latină, respectiv
din franceză: académie – academíe; ántic – antíc; carácter –
caractér; spléndid – splendíd. Schimbările ocazionale de
accent se pot datora stării afective a vorbitorului: álo – aló!
párdon!

98
 Sextil Puşcariu (1959, p. 105) nota strigătele-reclamă (cu
ritm strigat): cóvrigi! strugúri!, în care schimbarea accentului
este menită să atragă atenţia. Unele accentuări afective s-au
impus în rostirea standard: ádu, spúrcat – considerate
neliterare.
În limba română, nerealizarea accentului lexical (sau
transformarea accentului principal în secundar) are loc atunci
când două sau mai multe cuvinte accentuate alcătuiesc o
unitate strânsă semantică şi ritmică (la limita dintre cuvintele
compuse, locuţiuni şi îmbinări libere): se poate realiza o
ierarhizare a accentelor, accentul cuvântului mai puţin
important semantic devenind secundar (S. Puşcariu, 1959, p.
102): búnă seára, cérul gúrii, din noápte-n-noápte, múma
pădúrii, pápă-lápte, mi-adúc amínte etc.
Este interesant faptul: combătând explicaţia lui S. Puşcariu
că deplasarea acentului în „n-áud” (faţă de aud) a fost
provocată de transferul accentual, după modelul „n-ascult –
ascult”, Al. Graur observă că transferul accentului de la nu, ce
pe vocala iniţială a verbului următor nu are loc când vocala
iniţială a verbului este accentuată: se zice n-aude, ce-arată, dar
nu se zice n-află, n-arde, ce-află, ce-arde, ci nu află etc.
Singurul verb care permite eliziunea sau sinereza este a avea:
n-am, ce-are, fapt ce explică prin formele cu accent pe
desinenţă: avem, aveţi > n-avem, ce-aveţi. În n-áduce , u ar
conserva un acccent secundar, pe când deplasarea accentului în
n-áflă pe negaţie, ar duce la dezaccentuarea acestuia şi aceasta
împiedică eliziunea şi deplasarea accentului. Deci, în nu aud
eliziunea (şi transferul accentual) nu s-a produs decât după
deplasarea accentului pe „u” [8, p. 27].

99
 ACCENTUAREA OXITONĂ, PAROXITONĂ,
PROPAROXITONĂ ŞI ANTEPROPAROXITONĂ

În limba română, accentul stă, de obicei, pe ultimele trei

silabe ale cuvântului: după locul accentului începând cu ultima
silabă, cuvintele se numesc oxitone: oráş, caiét, studént,
calendár, piciór etc. Din greacă „oxis” – intensitate, putere şi
„tonos” – ton, accent.
Nota bene: Accentuarea se realizează de la finele cuvântului
după cum urmează: I silabă de la sfârşitul cuvântului, a II-a silabă
de la sfârşit, a III-a etc. Studenţii vor despărţi în silabe lexemele,
după care vor numerota sus, cu cifre romane, numărul silabelor.
De exemplu: u(VI)-ni(V)-ver(IV)-si(III)-ta(II)-te(I) (şase silabe;
accentul pe a doua de la sfârşitul cuvântului).
Paroxitone – de ex.: facultáte, cúlme, múnte, flóare, fráte,
dínte, frúnză, geántă, revístă, maşínă, smoálă, fereástră etc.
Verificăm practic: fa(IV)-cul(III)-ta(II)-te(I) (accentul se află
pe a doua silabă de la sfârşitul cuvântului, acesta este
paroxiton). Din greacă „paros” – lângă, înainte şi „oxiton” –
intensitate, putere.
Proparoxitone sunt cuvintele la care accentul cade pe
antepenultima silabă, adică pe silaba a II-a de la sfârşit. În
limba română cuvintele proparoxitone sunt mai puţin
numeroase decât cele oxitone şi paroxitone, cedând mult în
această privinţă: pásăre, vrábie, corábie, întrécere, sálcie,
límpede, foárfece, strúgure, sécetă (din greacă „pro” – înaintea
+ paroxiton).
În cazuri rare, mai ales în cuvinte compuse, accentul poate
sta chiar pe a cincea sau a şasea silabă de la sfârşitul
cuvântului: véveriţele, (al) nóuăsprezecelea. De asemenea, şi
cuvintele vechi: bívoliţă, lápoviţă, lúbeniţă (harbuz), iáloviţă
(vacă mare şi grasă), prépeliţă etc., precum şi denumirile de
râuri din România: Dâmboviţa, Ialomiţa. Lexemele date se

100
numesc anteproparoxitone, din gr. „ante” – înainte +
proparoxiton.
Tot cuvinte anteproparoxitone sunt şi numeralele
cardinale de la 11 la 18 (unsprezece, doisprezece ...
optsprezece, înafară de şaptesprezece) [9, p. 154].
Putem concluziona că marea majoritate a cuvintelor au
accentuare oxitonă şi paroxitonă. Mai puţin numeroase fiind
proparoxitonele şi foarte rare – anteproparoxitonele.

CUVINTELE FONETICE, PROCLITICE ŞI ENCLITICE

Cuvântul fonetic este alcătuit dintr-o totalitate de silabe, cu

un singur accent, dotat cu sens. El poate coincide cu un cuvânt
lexical, iar în vorbire numărul cuvintelor fonetice trebuie să
coincidă cu numărul cuvintelor accentuate.
Cuvintele auxiliare neaccentuate pot fi proclitice şi
enclitice. Atunci când cuvântul neaccentuat se află înaintea
cuvâtului noţional accentuat la care aderă, el se numeşte lexem
proclitic (din greacă „proklitikos – înclinat înainte).
De exemplu: Gândesc la fapte/ de atunci/ la arătări/ din era
prea fierbinte/ ce se sparse/ ...
Lucian Blaga
Atunci când lexemul neaccentuat se află după cuvântul
noţional accentuat la care aderă (legându-se, în general, de
acesta prin cratimă) se numeşte enclitic (din gr. „enclitikos” -
înclinat în urmă).
De exemplu: Alexandru/ simţi/ prelungindu-i-se/ cald/ pe
obraz/ ...
Vladimir Beşleagă, Acasă

101
 Nota bene: În conluzie: în unele cazuri, unitatea accentuală
este formată dintr-un cuvânt accentuat însoţit de cuvinte clitice,
proclitice şi enclitice: prepoziţii, conjuncţii, articole, forme
conjuncte ale pronumelui personal şi reflexiv, verbe auxiliare. În
scris, cuvintele proclitice şi enclitice, de regulă, sunt separate de
cuvântul accentuat la care aderă prin blanc sau prin cratimă.
TIPURILE ACCENTULUI

Foneticienii Vl. Zagaevschi şi N. Corlăteanu clasifică

accentul după cum urmează: [10, p. 169]
I. Sub aspect fonologic
a) Accentul dinamic – de intensitate, de forţă. Din greacă
„dynamikos” (de intensitate) este evidenţierea unor silabe
dintr-un cuvânt fonetic prin rostirea lor cu o intensitate mai
puternică. Caracteristic pentru foarte multe limbi: română,
franceză, spaniolă, germană, engleză,rusă, cehă, gruzină,
armeană, azerbaigeană, cazacă, turcă etc.
h) Accentul muzical, melodic sau tonic este evidenţierea unei
silabe din cuvânt prin rostirea ei pe un ton mai ridicat (mai
acut) decât celelalte silabe. Este caracteristic pentru limbile
vechi clasice (sanscrita, greaca veche (elina), latina
clasică, vechea slavă). Accentul muzical este înlocuit,
deseori, cu cel dinamic. În latina populară, începând cu sec.
al II-lea şi terminând cu sec. al II-lea, are loc trecerea
definitivă de la accentul muzical la cel dinamic – acesta
fiind moştenit de limbile romanice inclusiv româna.
Deseori, accentul muzical al cuvântului se îmbină cu
prezenţa accentului politonic al silabei (din gr. „polys” –
mult şi „tonos”- voce). Prin accent politonic se subînţelege
variaţiile înălţimii vocii în limita silabei, variaţii care
îndeplinesc funcţie distinctivă. Diferitele tipuri opozante
ale accentului silabic se numesc tonuri sau voci: ton

102
 uniform ( __ ), ton ascendent (/), ton descendent (\), ton
ascendent-descendent (٧), ton descendent-ascendent (٨).
i) Accentul cantitativ sau durativ (lat. quantum „cât”) este
reliefarea unei silabe din cuvânt prin pronunţarea ei cu o
durată mai lungă decât celelalte silabe. Lingviştii consideră
că limbi cu accent pur cantitativ nu există sau se întâlnesc
foarte rar. Lingvistul Tomson, spre ex. examinează numai
două tipuri de accent – dinamic şi muzical.
j) Accentul mixt - În unele limbi accentul dinamic se
împleteşte cu accentul muzical în aşa măsură, încât e greu
de deosebit ce predomină: intensitatea sau tonul. Asemenea
limbi se numesc limbi cu accent dinamico-muzical,
muzical-dinamic sau mixt, ori combinat (ex. sârbo-croata,
norvegiana, suedeza, lituaniana, letona, chiar şi germana).
II. Tipurile accentului sub aspect morfologic
a) Accentul fix sau previzibil. Dacă accentul vizează aceeaşi
silabă în toate cuvintele unei limbi, indiferent de numărul
silabelor, el se numeşte fix. Cuvintele pot fi mono-, bi-, tri
– şi polisilabice, iar silaba lovită de accent – prima, ultima,
penultima şi antepenultima. Accentul rămâne fix, de
asemenea, la derivare, declinare, conjugare în sensul că la
adăugarea prefixelor, sufixelor, desinenţei, accentul
părăseşte silaba pe care se află, transferându-se pe altă
silabă. Ex. patriót – cómpatriot, echilíbru – dézechilibru.
b) Accentul liber sau imprevizibil şi accentul limitat. Există
limbi cu acccent liber (ca: rom., it., sp., bulg., rusă, ucrain.).
Accentul (în limba română) cade diferit (popór, mantá,
báştină etc.). În alte limbi accentul este dimpotrivă limitat
sau condiţionat. De ex., în greaca veche accentul cade, de
obicei, pe penultima silabă şi pe ultima (virtú, fratéllo,
bontá, novitá) şi foarte rar pe celelalte silabe.

103
 În limba română, în cuvinte diferite, accentul poate cădea
diferit:
- pe ultima silabă (copác);
- penultima silabă (frúnză);
- antepenultima (rámură);
- foarte rar pe silaba a patra de la sfârşit
(véveriţă).
c) Accentul permanent şi accentul mobil – în orice limbă
pot fi întâlnite cuvinte cu un asemenea accent. Dacă în
timpul declinării sau al conjugării cuvântului, ori la
formarea cuvintelor noi prin sufixare accentul rămâne pe
silaba pe care a fost în cuvântul nederivat, atunci accentul
se numeşte permanent. Dacă însă, în timpul flexionării sau
al derivării accentul trece de pe radical pe afixe sau invers –
mobil.
În limba română, accentul permanent este
caracteristic pentru declinare; se mai întâlneşte şi la
conjugarea unor verbe (conj. a I-a cu suf. –ez; conj. a IV-a
cu suf. –esc (-ăsc)). Exemple: copác, copácului, copáci,
copácilor; lúcru, lúcrul, lúcrului, lúcrurilor, lúcrurile;
conj. a I-a: lucréz, lucrézi, lucréază, lucrăm, lucráţi etc.
Însă la derivare accentul mobil trece de pe radical
pe sufix: másă – măsúţă; pădúre – pădurár, păduríce etc.

FUNCŢIILE ACCENTULUI FONETIC

1. Funcţia culminativă – funcţia de bază a accentului se mai

numeşte contrastivă, culminativă.
Să ne imaginăm cum cele mai înalte culmi ale
munţilor şi ale dealurilor, vârfurile-reper, se reliefează
foarte clar în contrast cu povârnişurile, colinele, dâmburile.

104
 Aşa şi în torentele vorbirii, alcătuite din înlănţuiri de
cuvinte fonetice, accentul fiecărui cuvânt, silaba accentuată
se prezintă ca o culme, ( de aici şi denumirea -
culminativă). De ex.: în cuvintele „universitate”,
„filologie”:
a)

u- ni- ver- si- tá- te

b)

fi- lo- lo- gí- e

(într-un cuvânt)
2. Funcţia demarcativă. Accentul ca şi fonemele, conţine în
sine şi o „încărcătură” suplimentară, prezentându-se în
calitate de mijloc de semnalizare, adică el îndeplineşte şi o
funcţie demarcativă sau delimitativă.
De ex.:
a) Digraful oa-, -oa- notează nu numai diftongul ascendent oa
(floáre), ci şi hiatul binar oa (coagulare).
Prezenţa sau lipsa accentului semnalează, de regulă, - în caz
marcant – diftongul (oámeni, soáre, şcoálă) şi – în poziţie
nemarcantă – hiatul (exploatatoare).
b) După cum s-a spus, în limba română, cuvintele terminate în
consoană sunt, de regulă, oxitone. De aceea, variantele cu
accent paroxiton ale cuvintelor de tipul: troléibus, televízor
ş.a. cunoscute şi în limba rusă sunt considerate incorecte.
Accentul oxiton semnalează varianta literară corectă:
autobús, documént, televizór, transpórt, troleibús.
3. Funcţia distinctivă. În limbile cu accent fix, accentul nu
are valore fonologică distinctivă, adică două cuvinte sau

105
 forme gramaticale nu pot fi niciodată diferenţiate datorită
accentului. El serveşte pentru a delimita cuvintele.
Funcţia fonologică a accentului în limbile cu accent liber
poate fi identificată ca funcţie distinctivă.
În limba română succesiunile de foneme: mijloc, mobilă,
para, acele, matură, cântă, luate izolat, în afara contextului, nu
ne spun încă numic despre ce cuvânt sau despre ce sens al
cuvântului este vorba.
Funcţia distinctivă semantică se manifestă atunci când
cuvintele opozabile aparţin aceluiaşi punct de vedere şi se
caracterizează prin aceleaşi categorii gramaticale. Ex.
comédie (întâmplare ciudată) – comedíe (operă dramatică);
parálele – paraléle; tórturi – tortúri; víţele – viţéle; éra – erá
etc. Augúst – áugust; míjloc – mijlóc; cântecele – cântecéle
etc.
Funcţia distinctivă lexico-gramaticală. În limba română
funcţia fonologică distinctivă a accentului e folosită deseori
în scopuri lexico-gramaticale. Accentul diferenţiază sensurile
cuvintelor, care sunt omoforme:
1.Substantiv + adjectiv: álbie – albíe; búnei – bunéi;
2.Substantiv + pronume: ácele – acéle;
3.Substantiv + verb: dúduie – dudúie; móbilă – mobílă;
4.Substantiv + adverb: lătúri (resturi de mâncare) – lături
(la o parte);
5.Adjectiv + verb: dúră – dură;
6.Adjectiv + numeral: óptime (cele mai bune) – optíme;
7.Verb + adverb: (se) repéde – répede;
Funcţia distinctivă morfologică. Ex. iar – adverb; iar –
conjuncţie; mai – substantiv; mai – adverb (cuvânt auxiliar
folosit la formele gradului compus); tot – numeral; tot –
cuvânt auxiliar la gradele de comparaţie; bucură (el) –
bucură (ei);

106
 Funcţia distinctivă sintactică. Pronunţând o frază de mai
multe ori şi punând accentul logic de fiecare dată pe alt
cuvânt, noi transmitem frazei nuanţe de sens diferite.
Ex. Mâine mergem la teatru. (nu azi, nu poimâine);
Mâine mergem la teatru. (noi mergem neapărat);
Mâine mergem la teatru. (la teatru, nu la cinema sau
cafenea).
La Mihai Eminescu „Împărat şi proletar”:
„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi.”
Funcţia distinctivă stilistică. Este vorba de variantele
dialectale de ex.: bólnav, dúşman, áripă, acoló etc.; de
cuvintele marcate stilistic: „áripi zburătoare” (în versuri),
folosite de autori pentru a demonstra sau caracteriza coloritul
local, arhaic etc.
„De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acoló, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.” (M.
Eminescu, Călin)

„Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile, şi neamul ...

Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie dúşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste ...” (M.
Eminescu, Scrisoarea III)

107
 SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:
1. Definiţi accentul în limba română.
2. Pronunţaţi corect silabele accentuate şi apoi pe cele
neaccentuate, observând diferenţa acustică.
3. Exemplificaţi accentuarea oxitonă, paroxitonă şi
anteproparoxitonă.
4. Precizaţi care sunt cuvintele fonetice, proclitice şi
enclitice.
5. Însuşiţi şi apoi caracterizaţi tipurile accentului sub aspect
fonologic şi morfologic.
6. Caracterizaţi funcţiile accentului fonetic (culminativă,
demarcativă, distinctivă).

Note bibliografice:

1. Th. Parapiru, Bună ziua! Limba română! Galaţi,

1993, p. 8
2. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A
II-a. Bucureşti, 1994, p. 98
3. Paul garde, L’accent. Paris, 1968, p. 23
4. A. Martinet, Elemente de lingvistică generală.
Bucureşti, 1970, p. 96
5. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi. Fonetica. Chişinău:
Lumina, 1993 p. 160
6. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A
II-a. Bucureşti, 1994, p. 104
7. Paul garde, L’accent. Paris, 1968, p. 53

108
8. Al. Graur, Notes sur les diphtongues en roumain, în
BL, III, 1935, p. 15-53
9. I. Iordan, Gramatica limbii române, vol. I,
Vocabularul, fonetica şi morfologia. Bucureşti,
1954, p. 154
10. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi. Fonetica. Chişinău:
Lumina, 1993 p. 169

109
 MODULUL VI. INTONAŢIA

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să definească noţiunea de intonaţie;

- Să delimiteze tipurile intonaţiei;
- Să precizeze opoziţiile intonaţionale;
- Să cunoască toate componentele intonaţiei;
- Să asimileze cunoştinţe privind succesiunile
ritmice, ritmul, tactul, junctura şi pauza.

110
 INTONAŢIA CA UNITATE FONETICĂ
SUPRASEGMENTALĂ
„Precum fizionomia noastră, fiind
compusă din foarte multe trăsături, diferă
infinit de la om la om, aşa şi vocea – deşi
cuprinde puţine varietăţi cărora li se
poate da o denumire, intonând – diferă de
la un individ la individ şi urechile o
disting, întocmai cum ochii recunosc
fizionomia.”
M. F. Quintilian
Intonaţia este un element fonetic legat prin funcţii
gramaticale şi valori afective de pauze, pe care le însoţeşte şi le
precedă [1, p. 59].
Rolul ei în vorbire, în marcarea unor raporturi sau situaţii
sintactice şi în exprimarea stărilor sufleteşti este deosebit de
important, dar posibilităţile punctuaţiei de a reprezenta
diversitatea intonaţiilor sunt restrânse.
Nota bene: În sens restrâns, prin intonaţie se înţelege melodia
frazei; variaţiile tonului fundamental al vocii în interiorul frazei
fonetice. În sens larg, intonaţia se realizează prin îmbinarea
variaţiilor de înălţime cu intesitatea şi durata sunetelor, cu pauzele,
tempoul şi ritmul vorbirii şi cu alte elemente fonice, insuficient
cercetate, legate de timbrul sunetelor şi de „culoarea” vocii:
„mirată”, „emoţionată”, „nedecisă” etc. Intonaţia se prezintă ca
un indice absolut necesar pentru vorbirea orală, ce nu se poate
concepe în afara acesteia.
Intonaţia are un rol inconfundabil şi incomparabil în
procesul comunicării. Psihologia, stilistica, arta oratorică,
dicţia şi, nu în ultimul rând, fonetica, sunt legate profund de
„farmecul intonaţiei. În fonologie, intonaţia se cercetează din

111
punctul de vedere al opoziţiilor stilistico-semantice dintre
diferite sintagme, ce se creează prin varierile intonaţionale, iar
în gramatică se are în vedere aspectul sintactic şi rolul
factorului intonaţional la determinarea aspectului sintactic şi a
tipului comunicativ corespunzător.
Intonaţia apare şi ca indice al pronunţării corecte” [2, p.
200].

TIPURILE DE INTONAŢII

1. Intonaţia uniformă numită şi normală este caracteristică

pentru vorbirea obişnuită, redată prin propoziţii enunţiative.
De exemplu: „Romanul Ion este scris de Liviu Rebreanu.”
2. Intonaţia ascendentă ↑ caracterizează sintagmele
neterminale şi constă, în esenţă, în ridicarea tonului pe ultima
silabă a cuvântului final. Este specifică mai ales enunţurilor
interogative totale, prin care vorbitorul solicită un răspuns de
tipul „da” sau „nu”. Exemplu: Tu ai citit romanul Ion?
Ion?
romanul
citit
ai
Tu
4. Intonaţia descendentă ↓ se realizează în cadrul
sintagmelor terminale şi constă în coborârea tonului pe
sintagma accentuată a ultimului cuvânt. Este frecventă
în propoziţiile imperative.
Citiţi
romanul
Ion!

112
 4. Intonaţia combinată. ↓↑ După o ridicare a tonului
urmează o scădere treptată a lui.

Vreme vreme Toate-s şi nouă

trece, vine, vechi toate…

Autoarea Laurenţia Dascălu, în lucrarea „Întrebările „ecou” şi

intonaţia lor în limba română”, a efectuat cercetări
experimentale asupra intonaţiei (în special interogative) [3, p.
306]:
1. Modelul ascendent-interogativ: poate conţine un cuvânt cu
accent sintactic, acesta se evidenţiază printr-o proeminenţă
negativă în silaba accentuată. Exemplu: Mama vine?
Interogativele pot fi formulate dintr-un singur cuvânt (rostit pe
un ton ridicat ascendent), care reia spusele interlocutorului
când acestea nu au fost percepute corect sau provoacă o
reacţie afectivă a vorbitorului:
„ – Spunea că eşti un ticălos.
- Cum?
- Da. Asta e părarea lui despre tine.”
2. Modelul descendent-interogativ – caracterizează
întrebările parţiale (conţinând un cuvânt interogativ:
pronumele – care, cine, ce, cât; adv. când, cum, unde, cât)
au vârful tonal pe silaba accentuată a cuvântului
interogativ, urmat de o cădere abruptă şi apoi o coborâre
gradată până la finele enunţului: „Cine vine?”
3. Modelul interogativ ascendent - descendent al
interogativelor alternative prezintă, în comparaţie cu fraza
enunţiativă disjunctivă, o frecvenţă fundamentală mai mare

113
 a primului termen al alternativei cu o înălţime mai mare la
sfârşitul acestuia:
Exemplu: „Iei pere ori mere?”
4. Modelul interogativ descendent-ascendent este specific
unor structuri interogative compuse:
Exemplu: „Iar n-am scris bine, nu?”
5. Modelul descendent declarativ. Un apel la distanţă (strigăt)
are un model descendent cu două faze, care diferă de
intonaţia vocativului printr-un interval descendent mai
redus, plasarea vocii pe un registru mai înalt şi printr-o
durată mai mare: Vocativ: Vlad! Strigăt: Vlaad!
Foneticienii N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi [4, p. 201]
disting patru tipuri sau contururi terminale principale de
intonaţie: intonaţie uniformă sau orizontală, intonaţie
ascendentă, intonaţie descendentă, intonaţie combinată
ascendentă – descendentă. Pentru a diferenţia intuitiv variaţiile
intonaţionale, autorii au construit un portativ, în care cifrele
corespund celor cinci niveluri de înălţime a tonului. Nivelul
cinci – cel mai ridicat, nivelul unu – cel mai scăzut. Nivelul doi
se consideră nivelul normal de pornire a vocii.
1. Intonaţia uniformă sau orizontală (numită şi normală)
este caracteristică pentru vorbirea obişnuită, redată prin
propoziţii enunţiative.
este ingi-
Ion ner.

2. Intonaţia ascendentă caracterizează propoziţiile

interogative, nemarcate lexical, numite şi total
interogative. Cuvântul care priveşte nemijlocit
întrebarea se rosteşte pe un ton mult mai ridicat decât
celelalte.

114
 teatru?
fost la
ai
Tu

3. Intonaţia descendentă e frecventă în propoziţii

imperative. De la cuvântul ce exprimă ordinul sau
dorinţa şi care dispune de intonaţia cea mai ridicată,
tonul este apoi mereu în scădere.

Zdrobiţi
orânduiala
cea crudă
şi nedreaptă…

4. Intonaţie ascendentă – descendentă poate apărea într-o

propoziţie enunţiativă.

115
 COMPONENTELE INTONAŢIEI. SUCCESIUNILE
RITMICE: RITM, TACT, JUNCTURĂ, PAUZĂ

În general, elementele componente ale intonaţiei sunt:

melodia, accentul sintagmatic sau frazic, pauzele, ritmul,
tempoul şi timbrul vorbirii. În procesul vorbirii aceste
componente apar ca un tot unitar.
1. Melodia – gr. „melos”- cântec. Prin melodie trebuie să
înţelegem modificările relative ale înălţimii tonului de bază
al sunetelor vorbirii. Cuvintele, sintagmele, propoziţiile îşi
au fiecare melodia lor specifică în funcţie de scopul
comunicării.
2. Accentul sintagmatic sau frazic se prezintă ca o rostire mai
intensivă a unui cuvânt din componenţa sintagmei. Ex. „În
parcul orăşenesc/ se juca/ un băieţel drăgălaş/ îmbrăcat
într-o hăinuţă frumoasă/” – accent sintagmatic se obţine la
ultimul cuvânt. Accentul frazic se mai numeşte şi accent
logic.
3. Pauzele constituie întreruperi ale cuvântului sonor,
îndeplinind funcţii fiziologice şi lingvistice. Din punct de
vedere fiziologic, pauzele se prezintă ca nişte întreruperi
necesare la alternarea expiraţiei şi inspiraţiei aerului. În
plan lingvistic, ele au efecte stilistice „să plec ... sau să
rămân ...”; „Taci, te rog, nu-mi mai aminti de el”; „Vorba
lungă – sărăcia omului”.
4. Ritmul, împreună cu tempoul, se consideră drept
component temporal al intonaţiei. El se prezintă ca o
alternare de silabe accentuate şi neaccentuate, la un interval
egal de timp. El este respectat, în mod special, în
comunicarea poetică.
Ex. „Lângă lác pe cáre nórii
Au urzít o úmbră fínă ...” (M. Eminescu, Crăiasă din
poveşti)

116
5. Tempoul reprezintă iuţeala cu care se pronunţă unităţile
lexicale, adică viteza de succesiune a silabelor cuvintelor.
Se disting mai multe categorii de tempou:
a. lent, măsurat, liniştit, normal;
b. accelerat sau grăbit (propoziţiile interogative şi
exclamative);
c. sacadat;
d. încetinit.
6. Timbrul se prezintă ca un colorit specific vocii, folosit la
pronunţarea diverselor propoziţii. El redă o anumită stare
afectivă a vorbitorului (bucurie, mânie, răutate, ironie,
tristeţe).
Foneticianul A. Turculeţ consideră că „ritmul înseamnă
revenirea periodică în lanţul vorbirii a unor impresii auditive
analoge produse de elementele prozodice, mai ales de
intensitate şi de durată” [5, p. 262]. Ritmul stă la baza
versificaţiei şi formează obiectul de studiu al metricii. Acesta
are un rol important şi în vorbirea obişnuită. Cuvintele
polisilabice şi sintagmele se imprimă în memorie cu ritmul lor
propriu, care ajută la fixarea acestora. Sextil Puşcariu [6, p.
187] observă că, atunci când nu ne amintim un cuvânt „ne
joacă pe limbă” tocmai ritmul său. Ritmul imitativ, motivat, al
onomatopeelor este acelaşi în limbi diferite, de exemplu,
cântecul cocoşului: rom. cu-cu-ri-gu; germ. ki-ki-ri-ki.
Unele sintagme din vorbirea populară şi familiară dovedesc
o tendinţă spre simetrie şi chiar spre vorbire ritmică: expresiv,
compuse ritmate şi rimate (calea-valea, leit-poleit), asonanţe
(sapă şi lopată), aliteraţii (praf şi pulbere).
Anumite cadenţe ritmice sunt mai preţuite decât altele.
Astfel admirăm cu toţii, în poezia eminesciană, bogăţia rimelor
dactile în care, după silaba accentuată, urmează două sau chiar
trei silabe neaccentuate (codrúţule - drăgúţule).

117
 Nota bene: După cum am văzut în modulul despre „accent” şi
în vorbirea curentă, anumite succesiuni ritmice sunt mai plăcute
urechii decât altele. Din această cauză accentul tradiţional poate fi
modificat, aşa cum din motive stilistice se poate muta accentul de la
locul său normal. Păstrarea unei anumite cadenţe ritmice obişnuite
în limba noastră a produs accentuarea „spúneţi” – „spunéţi-mi”.

JUNCTURA

S-a discutat mult mai ales despre aşa-zisa junctură internă

deschisă, înţelegându-se prin aceasta, în general, totalitatea
trăsăturilor fonetice care caracterizează fonemele segmentale şi
suprasegmentale de la începutul şi sfârşitul unui enunţ izolat.
Se opun enunţuri alcătuite din aceleaşi foneme şi care se
diferenţiază numai prin locul în care se află o „pauză virtuală”,
mascată prin blancul care separă cuvintele scrise, de exemplu:
petrecerea asta – pe trecerea asta; cuplată – cu plată; cuvântul
– cu vântul; nu dai apă – nu da iapă; l-am irosit – l-a mirosit;
unsoare – un soare etc.
Cazuri româneşti de junctură internă deschisă au fost
cercetate prin măsurarea pe spectograme a duratei pauzelor de
la locul juncturii şi a duratei segmentelor fonice pre- şi
postjoncturale, completată printr-un test de audiţie de M.
Mărdărescu-Teodorescu [7, p. 29-38].
Junctura este o „pauză virtuală”, la care vorbitorul recurge
pentru evitarea unor neînţelegeri sau pentru „remedierea” lor,
pauză însoţită şi de modificări ale elementelor
suprasegmentale.
PAUZA

Pauza se prezintă ca o scurtă întrerupere a fluxului vorbirii

între două unităţi lingvistice succesive: sunete, silabe,
morfeme, cuvinte, grupuri de cuvinte, propoziţii sau o tăcere
scurtă la încheierea unor enunţuri care exprimă un conţinut de

118
gândire închegat. Pauzele servesc la structurarea şi
segmentarea vorbirii, putând fi semnale demarcative ale unor
unităţi lingvistice. Durata pauzelor poate avea cauze logice şi
afective: când conţinutul enunţului este mai complex, pauzele
sunt, de obicei, mai lungi; stările afective pot duce atât la
lungirea, cât şi la scurtarea pauzelor (prin accelerarea vorbirii).
Pauzele reglează tempoul vorbirii. Ele servesc şi ca mijloc
de dirijare a atenţiei interlocutorului. În pauze, vorbitorul
realizează selecţia lexical-semantică şi planificarea verbală a
textului; în pauzele de ezitare (umplute, adesea, de vocala
neutră) se caută expresia potrivită. Segmentarea textului scris
la citire, cu ajutorul pauzelor, este o condiţie necesară pentru
înţelegerea acestuia. Semnele de punctuaţie sunt importante
pentru distribuirea pauzelor la lectură.
„Durata pauzelor în texte cu semne de punctuaţie este între
0,18 sec. şi 3,63 sec., iar în textele fără semne de punctuaţie
între 0,18 sec. şi 2,72 sec.” [8, p. 361-375].
Sextil Puşcariu scria: „Când terminăm să scriem o frază,
punem punct; când terminăm să o vorbim, facem o pauză. Din
punct de vedere fonetic, pauza este identificată cu încetarea
mişcărilor necesare pentru articulaţia sunetelor şi trecerea la
starea de odihnă, cu coardele vocale deschise. Dacă
terminarea frazei înseamnă, în acelaşi timp, şi încheierea unei
idei, pauza urmează după o coborâre a tonului, semnul prin
care marcăm pentru ascultător această încheiere ... Acest rol
delimitativ al pauzei este covârşitor în sintaxă” [9, p. 191].

TEMPOUL
Tempoul reprezintă, în general, durata absolută a
sunetelor. Pentru variaţia acestuia se utilizează, de regulă,
termeni preluaţi din muzică: lento, allegro, presto. Viteza

119
vorbirii poate fi măsurată în numărul de silabe pe unitatea de
timp. Viteza „normală” este de 5-8 silabe, de cca 10-15 sunete
pe secundă, dar la vorbirea presto se ajunge până la 400 de
cuvinte pe minut.
Tempoul vorbirii variază atât de la o colectivitate
lingvistică la alta (de ex. popoarele meridionale vorbesc mai
repede; aromânii, oltenii, muntenii au un tempou mult mai
rapid decât ardelenii sau modovenii), cât şi individual, în
legătură cu temperamentul şi starea afectivă a vorbitorului. Pe
de altă parte, tempoul ţine de situaţia de vorbire sau de
importanţa conţinutului celor spuse: lucrurile importante şi în
ocazii solemne se spun mai rar şi apăsat, lucrurile mai puţin
importante, parantezele se spun mai repede.
În literatura de specialitate, se mai utilizează şi noţiunea de
„embleme fonetice” [10, p. 87], care reprezintă trăsăturile
prozodice ori suprasegmentale, mai ales intonaţia, dar nu în
ultimul rând şi: accentul, tempoul şi ritmul vorbirii; cuvântul şi
grupul fonetic (fonetica sintactică), alternanţele fonetice
(morfo(fonologia), articularea segmentală şi suprasegmentală,
registrul vocii şi al respiraţiei, pauzele ca întrerupere
intenţionată a fluxului sonor, auzul fonetic.
În concluzie, putem aminti studenţilor că intonaţia sau
„accentul frazei” are un caracter relativ. Ceea ce contează nu e
tăria accentului în sine, ci tăria raportată la cea întrebuinţată în
silabele accentuate ale celorlalte cuvinte din propoziţie. Sextil
Puşcariu demonstrează faptul că despre rolul acentului în frază
îşi dă seama oricine. „Dumnezeu ştie ce se va întâmpla”
înseamnă că nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate şti ce va
fi. Sau „Dumnezeu ştie ce se va întâmpla”, adică tot ce se
întâmplă se face cu ştirea Domnului.
Semnificativă şi demonstrativă în acest sens este şi
istorioara relatată de foneticianul Puşcariu: „La masă soţia mea
m-a întrebat: „vrei vin?”. Dar s-a corectat imediat: „vrei vin?”

120
Când a pus întrebarea nu şi-a dat seama că se termină vinul ...”
[11, p. 105].
După cum există o schimbare a accentului pe silaba dintâi a
cuvântului, tot aşa accentul frazei poate trece, când urmărim
anumite scopuri stilistice, pe un cuvânt anterior, care, în mod
normal, nu are accent. Asemenea cazuri se întâmplă mai ales:
a) În cazul negativului nu sau la exclamativele da, ba şi
ia(n): Nu vine! Ba să mai zici! Ia(n) vezi! Când aceste
cuvinte îşi pierd elementul vocalic prin contopire cu
cuvântul următor, accentul se mută pe vocala iniţială a
acestui cuvânt: ascúltă, dar n-ásculta; avéţi – ce-áveţi?;
apói, dar d-ápoi?; aúzi, dar i-áuzi, măi leneşule ... (I.
Creangă).
b) Întrebările au mai des un accent de intensitate puternic: Cé
vrea?/ Când vine?/ Cúm fac?
c) Nesiguranţa, neîncrederea sau alte sentimente pot fi
subliniate printr-o schimbare a accentului: Párcă l-am
văzut!
d) Prepoziţiile pot fi intonate când primesc un sens opozitiv
sau antitetic: „a venit după mine” (nu înaintea mea). Astfel
intonaţia are acelaşi rol ca şi schimbarea accentului.
e) În sfârşit, prin intonarea unui cuvânt lipsit de asfel de
accent putem face şi distincţii semantice. Astfel, alături de
copulativul „şi” neacentuat (mama şi tata; am venit şi am
văzut) există un „şi” accentuat, care se traduce în latină prin
„etiam” şi „iam”: A venit şi el? A şi venit?
Melodia frazei ţine tot atât de mult de fonetică, cât şi de
sintaxă. De aceea, se vorbeşte şi de un accent sintactic.
„Fiecare limbă are melodia, intonaţia ei mai uşor de
imitat decât de definit, fiecare neam, vorbind, „cântă” în felul
lui.”
Sextil Puşcariu

121
SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:
1. Definiţi intonaţia ca unitate fonetică
suprasegmentală.
2. Comentaţi afirmaţia: „Intonaţia apare ca indice al
pronunţării corecte”.
( A. Turculeţ)
3. Caracterizaţi intonaţia uniformă, ascendentă,
descendentă şi combinată.
4. Precizaţi opoziţiile intonaţionale.
5. Numiţi şi caracterizaţi elementele componente ale
intonaţiei (melodia, pauza, ritmul, tempoul şi timbrul).
6. Explicaţi noţiunile: ritm, tact, junctură.
7. Ce sunt „emblemele fonetice”?

Note bibliografice:
1. Beldescu, G. Punctuaţia în limba română, ed. a III-a,
revăzută. Bucureşti: GRAMAR, 2004.
2. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:
Lumina, 1993, p. 200
3. Dascălu, L. Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limba
română // în SCL, nr.4, 1985, p. 299-306.
4. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:
Lumina, 1993, p. 201
5. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi
românească. Iaşi, 1999, p. 262.

122
6. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,.
Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 187.
7. Mărdărescu-Teodorescu, M. Observaţii asupra
juncturii interne deschise în limba română, 1992, p. 29.
8. Roceric-Alexandrescu, A. Observaţii asupra pauzei –
în citire – în limba română // în SCL, XIV, nr.3, p. 361-
375.
9. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,.
Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 191.
10. Vicol, N. Valori psihopedagogice şi psiholingvistice ale
comunicării interpersonale. Chişinău, 2007, p. 87.
11. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,.
Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 105.

123
MODULUL VII. ALTERNANŢELE FONETICE

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să definească noţiunea de alternanţă fonetică;

- Să realizeze descrierea morfonologică descoperind
însemnătatea disciplinei lingvistice – morfonologia;
- Să determine categoriile de alternanţe vocalice şi
consonantice;
- Să caracterizeze alternanţele semivocalelor;
- Să recunoască alternanţele combinate şi corelative.

124
 NOŢIUNEA DE ALTERNANŢĂ FONETICĂ

“În limba română alternanţele

fonetice au un caracter sistemic, existând
o regularitate în constituirea alomorfelor.
E de remarcat marea frecvenţă a acestui
fenomen. Nu este vorba atât de o influenţă
a fonetismului asupra morfologiei, cât de
o reală conlucrare a celor două nivele
lingvistice în vederea realizării mai
depline a conţinutului semantico-
gramatical. În felul acesta, limba română
tinde a reda prin mijloace cât mai
pregnante diferenţa morfemelor de caz,
număr, persoană etc., stabilindu-se, astfel,
anumite categorii morfologice.”

S. Puşcariu, Morfemul

Repetarea periodică a aceloraşi contraste cantitative sau de

accent pune în mişcare simţul nostru ritmic; repetarea aceloraşi
sunete la începutul sau la sfârşitul cuvintelor ne deşteaptă
simţul pentru aliteraţie şi pentru rimă; repetarea aceloraşi
opoziţii în aceleaşi condiţii ne face să recunoaştem alternanţele.
Vl. Zagaevschi accentuează că “alternanţa fonetică este
schimbarea regulată a unui sunet din radicalul cuvântului prin
alt sunet în procesul flexionării (nominale şi verbale), precum
şi al derivaţiei” [1, p. 116].
Sextil Puşcariu clasifică alternanţele în vocalice,
consonantice şi combinate [2, p. 259-262]. Autorul
accentuează că, de exemplu, opoziţia “o-u” pe care o întâlnim
în mor – murim se repetă în port-purtaţi, porc – purcel, cos –
cusut etc. Serviciul pe care-l face această opoziţie variază, căci

125
în mor – murim şi port – purtaţi avem a face cu un morfonem
auxiliar pentru hipercaracterizarea deosebirilor de persoană, în
cos – cusut spre a deosebi prezentul de participiul trecut, în
porc – purcel spre a marca diminutivul etc.

Nota bene: Comun tuturor acestor exemple este faptul că “o”

apare în silabă accentuată, iar “u” în silabă neaccentuată.

Condiţionată de accent e alternanţa între “a” în silabă

accentuată şi “ă” în silabă neaccentuată, care se repetă şi la
diftongul “au” în opoziţie cu “ău”: las – lasă; laud – laudăm.
De asemenea, găsim o alternanţă, condiţionată la fel de
accent, între diftongi şi una din vocalele diftongului. Astfel lui
“ea” acentuat îi corespunde “e” neaccentuat: deasă – îndesa;
veac – vecie; lui “oa” îi corespunde “o”: moară – morar,
morişcă; moarte – morţi; groază – grozav.
De un “ă” sau “e” în silaba următoare depinde “oa” din
silaba accentuată precedent, în opoziţie cu “o”, când în silaba
ce urmează avem altă vocală sau zero: mor – moare, să moară;
socru, socri-soacră, soacre; domn, domni – doamnă, doamne
etc.
Acelaşi joc îl avem între “e” şi “ea”, dar “ea” apare numai
când urmează un “ă” (nu şi “e”): des, deşi, dese – deasă;
negru, negre, negri – neagră; seri-seară. Aceeaşi alternanţă o
avem la “e” când urmează un grup mixt cu caracter muiat, spre
deosebire de “ea”, când grupul mixt următor are caracter
nemuiat: munteni – muntean; veac – veci etc.

126
 APOFONIA SAU ALTERNANŢA VOCALELOR

Din greacă “apo” – contra şi “phone” – sunet. Există mai

multe cauze care înlesnesc realizarea alternanţelor vocalice:
locul accentului, analogia, morfonologia implicată
motivaţional etc.
Accentul se deplasează în cursul flexionării sau al derivării
şi unele vocale alternează fonetic: casă – căsoaie – căsuţă –
căscioară – căsişoară – căsnicie (a : ă);
Nota bene: În predarea alternanţelor fonetive vom utiliza
metodele brainstorming şi problematizarea, realizând schema
diverselor categorii de apofonii, după cum urmează:
a) a(+ accent): ă (- accent): bostan – bostănel – bostănar
– bostănărie; ciocan – ciocănaş – ciocănel – ciocani –
ciocănire – ciocănit – ciocănitură – ciocănitoare.
b) a(- accent) a (+ accent): ă(- accent) ă(- accent): pahar
– păhărel – păhăruţ – păhăruş; sarma – sărmăluţă.
c) o(+ accent): u(- accent): soră – surori – surioară –
surată – surăţică.
d) oa(+ accent) : u (- accent): moare – mura – murătură.
e) e(+ accent) : ă (- accent): rece – răci – răcit – răcire.
f) ea (+ accent): e(- accent): deal – deluşor – deluros;
g) ea (+ accent+ ă,a): e (+ accent + a,e): ceată, ceata –
cete; acesta – aceste.
Când în procesul flexionării dispare elementul inductor din
silaba următoare, are loc alternanţa oa/o, frecventă în limba
contemporană: boală – boli; foaie – foi; floare – flori; ploaie –
ploi.
Vocala “e” accentuată urmată în silaba următoare de
elementul inductor (ă, a) alternează cu diftongul ea în cadrul
diftongării condiţionate: des – deasă; întreg – întreagă;
moldovenesc – moldovenească.

127
 Diftongul “ia” accentuat alternează cu “ie” accentuat:
amiază – amiezi; iarnă – ieni; viaţă – vieţi.
Alternanţa â/i are loc pe baza influenţei fonemului
prepalatal din silaba următoare: cuvânt –cuvinte; tânăr – tineri;
jurământ – jurăminte.
Nota bene: Unele cazuri de alternanţă pot fi explicate numai
prin stabilirea realităţii morfonologice. Iată de ce unii lingvişti
definesc alternanţele ca schimbări suferite de un fonem sau un
grup de foneme într-un sistem morfologic dat. [3, p. 162].

1. De exemplu, alternanţa a/ă poate fi explicată uneori numai

prin tendinţa de a distinge cât mai clar forma substantivală
sau adjectivală feminină de singular de cea de plural: baltă
– bălţi; cadă – căzi; scară – scări; vrabie – vrăbii etc.
2. O altă diferenţiere a formei de plural de cea de singular se
cere mai ales în cazuri de omonimie. Astfel, omoforma
“mare” poate fi utilizată în limba actuală şi ca substantiv, şi
ca adjectiv. Pentru a distinge un cuvânt de altul servesc
formele de plural. La adjectiv nu are loc alternanţa. Deci:
mare – mari, iar la substantive e prezentă alternanţa a/ă:
mare – mări.
3. Necesitatea diferenţierii morfologice impune şi alternanţa
ia/ie: iarbă – ierbi – ierbii; iarnă – ierni.
Nota bene: Există însă şi alternanţe vocalice în trei
termeni. Autorii N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi, Em. Vasiliu [4, p.
31], S. Golopenţia-Eretescu clasifică aceste tupuri de alternanţe
după cum urmează:
a) a(+ accent): e (+ accent + e, i): ă (- accent): masă –
mese – măsuţă;
b) ă (+ accent): e (+ accent + e, i):a (+accent +ă):
învăţ – înveţi – învaţă;
c) o(± accent): oa (+ accent + ă, e, a): u (- accent): joc
– joacă – (să) joace – jucăm – jucând; zbor –
zboară – (să) zbor – zburaţi; tot – toate – tuturor;

128
 d) oa (+ accent + ă, e, a): o(+ accent – ă, a, e) : u (-
accent): vigoare – vigorii (gen.-dat.art.) – viguros.

ALTERNANŢA CONSONANTICĂ
Sunt condiţionate de vocalele anterioare i, e, şi – în special
– a lui i semison (i final redus) asupra consoanelor precedente.
Alternanţa consoanelor dure cu cele moi contribuie la
diferenţierea diverselor categorii morfologice:
zic (pers.I, sg.) – zici (pers. II, sg.),
pom (sg.) – pomi (pl.)
ulm (sg.) – ulmi (pl.)

Nota bene: În limba română, există o serie întreagă de

alternanţe consonantice care se grupează în mai multe tipuri: 1) în
funcţie de articulaţiile suplimentare; 2) în dependenţă de locul şi
modul de articulare a fonemelor; 3) alternanţe consonantice care
depind de sonoritate.

Cele mai frecvente, în limba română, sunt alternanţele

consonantice în funcţie de o anumită articulaţie suplimentară,
numită înmuierea consoanelor. Vocalele anterioare e, i şi, în
special i semison (final, redus), au o deosebită influenţă asupra
consoanelor precedente. Aceasta contribuie la schimbarea
articulaţiei consoanei precedente spre centrul palatului, fapt ce
cauzează reducerea rezonatorului bucal şi ridicarea tonului,
constituid articulaţia suplimentară a înmuierii consoanelor.
În acest sens, consoanele dure sunt pertinente pentru
formele de singular ale numelor şi pentru pers.I, singular,
indicativ şi conjunctiv a verbelor [4, p. 160].
Nota bene: Înmuierea consoanelor nu trebuie confundată
cu palatalizarea acestora. Palatalizare înseamnă

129
trasformarea consoanelor labiale b, p, m, f, v, urmate de iot
(al diftongului ie sau provenit din vocala i) [5, p. 160].
Schematic putem reprezenta acest fapt după cum urmează:
Nr. Consoana Tipul Alternanţa
d/o consoanei consonantică
1. b – b’ bilabiale - alb – albi; bob – bobi;
p – p’ plimb – plimbi; slab –
slabi etc.
- lup – lupi; plop –
plopi; stâlp – stâlpi; snop
- snopi etc.
2. v – v’ labiodentale - bolnav – bolnavi; firav
f – f’ – firavi; morcov –
morcovi etc.
- cartof – cartofi; filosof
– filosofi; pantof –
pantofi etc.
3. d – d’ dentale - cad – cade;rad – rade;
t – t’ scad – scade etc.
- text – texte; făcut –
făcute etc.
4. z – z’ alveolare - lucrez – lucrezi; solz –
s – s’ solzi etc.
- casă – case; trasă –
trase etc.
5. j – j’ prepalatale - coajă – coji; vrajă –
ş – ş’ vrăji etc.
- moş – moşi; cocoş –
cocoşi etc.
6. h – h’ postlingulae - ceh – cehi; monah –
monahi etc.

130
 7. ţ- ţ’ africate - soţ – soţi; hoţ - hoţi etc.
8. m –m’ sonante - pom – pomi; ulm –
n – n’ ulmi etc.
r – r’ - ban – bani; sun – suni
l – l’ etc.
- par – pari; nor – nori;
scutur – scuturi etc.
- real – reali; fragil –
fragili etc.
Nota bene: Sonantele l, r şi n prezintă o înmuiere
deosebită. De exemplu: sătul – plural, dialectal: sătul’, sătui
(literar). În multe cuvinte de origine latină are loc acelaşi proces:
cal – cai; cale – căi; miel – miei; vale – văi. Vibranta „r” a suferit
transformări similare: cer – ceri (cei la M. Eminescu), pier – pieri
(piei – în dialect), răsar – răsari (răsai – în dialect, la M. Eminescu
şi Gr. Vieru).
Mai putem clasifica alternanţele consonantice şi pe baza
termenilor: în doi termeni, în trei termeni şi în patru termeni
[6, p. 133].
I. Alternanţele consonantice în doi termeni:
Nr. Alternanţa consonantică Exemple
d/o
1. c : č + i semison, i, e - cântec – cântece; ac –
ace; sec – seci; mac –
maci etc.
2. g : ğ + i semison, i, e - algă – alge; coleg –
colege; fag – fagi; fulg –
fulgi; fug – fugi – fuge
etc.
3. h : ş + i semison, i, e (mai - leah –leşi –leşesc –
puţin frecventă) leşeşte; burduh – burduşi;

131
4. s : ş + i semison, i, e - pas – paşi – păşesc; cos
– coşi; ies – ieşi;
5. z : j + i semison, i, e - harbuz – harbuji; mânz
– mânji;
6. t : ţ + i semison, i, e băiat – băieţi; urât – urâţi;
bărbat – bărbaţi;
7. d : z + i semison, i, e - ladă – lăzi; aud – auzi;
rabd – rabzi; rod – rozi;
8. d : j + i semison - oglindă – oglinjoară;
repede – repejor; (la
diminutive)
9. t : č + i semison - răutate – răutăcios (rare
cazuri);
10. ţ : č + i semison, i - credinţă – credincios;
pieliţă – pielicică; uliţă –
ulicioară;
11. x : cş + i semison - sfinx – sfincşi; fix –
ficşi; complex –
complecşi;
12. sc : şt + i semison, i, e - iubesc – iubeşti –
iubeşte; gâscă – gâşti;
firesc – fireşte;
13. st : şt + i semison - gust – guşti; oaste –
oşti; poveste – poveşti;
artist – artişti;
14. xt : cşt + i semison - mixt – micşti;

15. str : ştr + i semison, i - nostru – noştri; vostru –

voştri;
16. şc : şt + i semison - puşcă – puşti; ceaşcă –
ceşti; muşcă – muşti;
[7, nr. 1-2]

132
 Alternanţele consonantice în trei termeni:
Nr. Alternanţa consonantică Exemple
d/o
1. d:z:j - rotund – rotunzi –
rotunjel; oglindă – oglinzi
– oglinjoară;
2. t:ţ:č - cuminte – cuminţi –
cumincior; grăunte –
grăunţi – grăuncior;
3. d:z:s - decid – decizi – decis;

4. t:ţ:s - trimit – trimiţi –

trimisei;
5. c:č:s - torc – torci - torsei;

6. g:ğ:s - sparg – spargi –

sparsei; mulg – mulgi –
mulsei;

Alternanţele consonantice în patru termeni:

Nr. Alternanţa consonantică Exemple
d/o
1. d:z:g:s - ucid – ucizi – ucigând -
ucisei;

În „Lexiconul greşelilor de limbă”, autorul Cristian

Niţulescu demonstrează că se generează, uneori, greşeli de

133
corectitudine atunci când nu are loc fenomenul alternanţei
fonetice.
În exemple de tipul:
corect greşit
1. cu alternanţă e/i chel – chei chel – cheli
sătul – sătui sătul – sătuli
fidel – fideli fidel – fidei
credul – creduli credul – credui
2. cu alternanţă z/j viteaz – viteji viteaz – vitezi
treaz – treji treaz – trezi
confuz – confuzi confuz – confuji
obez – obezi obez – obeji
[8, p. 19]
Conform opiniei profesorului român, Ion Coja, Alternanţele
consonantice sunt cele mai frecvente şi apar la consoana finală
a rădăcinii, pentru a marca pluralul la substantive – la nume, în
general, şi persoana a II-a singular la verbe. (Trecem în plan
secundar alte alternanţe, care mai apar în flexiunea cuvintelor
sau în derivarea unor cuvinte noi). În principiu, aşa cum
observă şi Gramatica Academiei, aceste alternanţe sunt de
două feluri:
1. alternanţe care pun în opoziţie consoana finală cu
varianta ei palatalizată (sau palatală): pom-pomi, adorm-
adormi etc.
2. alternanţe care pun în opoziţie consoana finală a
rădăcinii cu o consoană net diferită: pas-paşi, las-laşi etc. Le
vom numi diferit: alternanţe parţiale şi alternanţe totale.
Alternanţele totale sunt următoarele: c-č(ci) (mac-maci, plec-
pleci), g-ğ (gi)(fragă-fragi, fug-fugi), d-z (brad-brazi, cad-cazi), s-ş
(pas-paşi, las-laşi), t-ţ (frate-fraţi, bat-baţi) şi z-j (miez-mieji).
Ultima, este o alternanţă mai rar întâlnită, mai recentă şi mai puţin

134
productivă. Cele mai productive par a fi alternanţele c-č(ci), s-ş şi t-ţ.
Observaţia interesantă pe care o putem face şi de la care pornim ar fi
aceea că termenul al doilea al acestor alternanţe totale, adică
consoanele č(ci), ğ(gi), z, ş, ţ şi j, sunt consoane care nu au existat în
latină, ele au apărut în perioada de tranziţie de la latină la română,
reprezintă foneme noi în raport cu inventarul latinesc. consecinţele
acestui eveniment. Simplificând lucrurile, să încercăm să ne
imaginăm cum a evoluat flexiunea a două cuvinte latineşti, lupus şi
ursus, amândouă păstrate în limba română, dar deosebite prin tipul
de alternanţă consonantică, parţială la lup-lupi şi totală la urs-urşi.
Aşadar, la un moment dat pluralele lupi şi urşi, rostite în două silabe,
au început să fie rostite într-o singură silabă. Şi ne întrebăm care a
fost prima «mutare», (1) trecerea lui s la ş sau (2) rostirea într-o
singură silabă a pluralului ursi? Ne întrebăm, în primul rând, dacă
există o legătură de cauzalitate între cele două evenimente! După
vechea regulă a filologiei numită lectio difficile, vom spune că
mutarea (1) poate explica mutarea (2), dar invers nu. Deci, mai întâi
s-a produs trecerea, în contextul amintit, a lui s la ş, a lui t la ţ
ş.a.m.d.
Să ne explicăm: ce se întâmpla prin trecerea lui ursi la urşi?
Este vreo deosebire între pluralul lupi, raportat la singularul
lup(us), şi pluralul urşi raportat la singularul urs(us)? În care
dintre cele două forme de plural se vede şi se va fi marcat mai
bine valoarea gramaticală de plural? Evident, între urs(us) şi
urşi (rostit bisilabic) este o diferenţă mai mare decât între
lup(us) şi lupi (rostit bisilabic). În urşi pluralul este marcat de
două ori, prin ş şi prin -i. În astfel de situaţii deseori unul dintre
cele două sunete cu valoare de morfem începe să fie simţit ca
redundant, drept care rostirea sa nu mai este atent urmărită de
vorbitori. Cine se află în această situaţie, ş sau i final? Dată
fiind succesiunea liniară a fonemelor, fonemul ş, rostit înaintea
lui -i, devine el semnul principal al pluralului, iar -i îşi pierde

135
din importanţă. Este rostit mai «pe jumătate», cu jumătate de
gură, adică nu mai rămâne din el decât …amintirea. E de
presupus că aceasta ar fi principala cauză pentru care -i final
încetează de a mai fi silabic şi dispare aproape complet fără ca
această schimbare să afecteze funcţia sa morfologică. În
schimb în lupi, rostit bisilabic, -i final are o poziţie mai
puternică decât în urşi, căci este singurul semn pentru a marca
pluralul. Faptul că lupi, rostit bisilabic în latină, ajunge totuşi
monosilabic în română, nu poate avea o explicaţie fonetică, ci
numai una fonologică. Cel mai probabil este de acceptat
analogia cu un model, iar acesta nu putea fi decât modelul
cuvintelor de tipul urşi, în care i final putea, avea motive să
ajungă redundant şi să-şi slăbească astfel poziţia, adică
pronunţia. Aşadar, dintre cele două plurale, mai întâi urşi a
devenit monosilabic. Prin analogie, lupi, rostit încă bisilabic,
este «tentat» să fie şi el rostit monosilabic, tendinţă căreia i se
supune în final, dar fiind nevoie să se păstreze în opoziţie cu
singularul lup, p final, urmat de i, era obligat să se diferenţieze
de p final din forma de singular. Neputând să se modifice total,
aşa cum a făcut-o s devenind alt fonem, p va adopta varianta sa
palatalizată şi, implicit, amuţirea lui i final. În felul acesta
limba română «descoperă » că diferenţa dintre o consoană dură
şi varianta ei palatalizată este suficientă ca să sprijine o
opoziţie morfologică, dintre singular şi plural… «Ideea»
palatalizării a venit de la consoana ş, a cărei rostire este de
regulă uşor palatalizată, la fel ca şi la č, ğ, şi j. Am putea spune
că aceste consoane sunt prin natura lor palatalizate. Nu pot fi
pronunţate decât palatalizate. Noi nu cunoaştem motivul pentru
care vorbitorii stră-românei l-au schimbat pe s din ursi în ş, pe
c în č ş.a.m.d., dar este de presupus că acesta a fost primum
movens, evenimentul iniţial. Procesul a fost iniţial de natură
fonetică, şi nu este absolut necesar să-l putem explica. Nu este
exclusă nici influenţa substratului. Important este ce a urmat,

136
care au fost consecinţele apariţiei acestor sunete noi, ale acestor
alternanţe consonantice totale. În ordine cronologică
consecinţele acestea ar fi deocamdată următoarele: (1) i final
devine redundant, drept care nu se mai rosteşte plenison,
silabic; (2) dat fiind că noile consoane sunt aproape toate
palatalizate (cu excepţia lui ţ şi z), ideea de plural (la nume) şi
de persoana a II-a (la verbe) este simţită ca fiind legată de
aspectul palatalizat al consoanei finale a rădăcinii; (3) prin
analogie, deşi nu este redundant, i final, precedat de celelalte
consoane, pe care nu le afecta fonetic, încetează şi el să mai fie
silabic şi rămâne doar ca adaus, ca apendice palatal al
consoanelor de care este precedat, adaus suficient pentru a
prelua sarcina de morfem gramatical. Apare astfel o serie nouă
de consoane în limba română, zic unii, consoanele palatalizate.
Au dreptate ? Sunt ele foneme deosebite de celelalte? Au un
statut propriu în inventarul de foneme ale limbii române? Iată o
suită de întrebări cărora lingviştii români le caută răspuns de
câteva decenii bune. Au oare cele de mai sus vreo legătură cu
răspunsul căutat?
Deocamdată, să semnalăm faptul destul de bizar că lucrurile s-
au petrecut cam la fel şi în cadrul opoziţiei persoana I –
persoana a II-a, când s-a ajuns să se generalizeze desinenţa -i
pentru persoana a II-a, ceea ce a făcut ca punctul de plecare să
fie aceeaşi opoziţie u(o)-i : merg(o)-mergi(s), cant(o)-canti(s).
Rezultatul – apariţia unor alternanţe consonantice totale şi în
flexiunea verbelor, la verbele a căror rădăcină se termină în c,
g, d, t, s : fac-faci, merg-mergi, rîd-rîzi, cânt-cânţi, las-laşi. La
fel ca la substantive, alternanţele totale se răspândesc la
celelalte verbe ca alternanţe parţiale, prin palatalizarea
celorlalte consoane finale: cari, dormi, pupi, speli etc. şi
pierderea silabei finale. «Punctul de plecare» identic la verbe şi
substantive s-a păstrat bine în cuvintele (substantive sau verbe)
a căror rădăcină se termina în muta cum liquida : codru-codri,

137
umblu-umbli, cuscru-cuscri, umplu-umpli, poziţie în care
căderea vocalei finale sau palatalizarea consoanei precedente
nu era posibilă din motive de fonetică articulatorie. Deosebirea
dintre substantive şi verbe a fost aceea că practic aproape toate
verbele au avut la persoana I singular un -u final, prin a cărui
afonizare şi cădere s-a egalizat (sau s-a păstrat egal) numărul
de silabe : cânt-cânţi, văd-vezi, merg-mergi, vin-vii.
Substantivele care ajung să producă opoziţia u-i au fost numai
cele masculine terminate în -us, iar ulterior, în română,
terminate în consoană. Extinderea mai apoi a lui -i ca semn al
pluralului la unele substantive feminine şi la substantivele
masculine terminate în -e, a dat naştere unor noi alternanţe
consonantice totale: coadă-coade-cozi, casă-case, munte-
munţi. Această extindere a lui -i ca semn al pluralului poate fi
considerată a fi fie efectul, fie cauza fenomenului paralel:
reducerea silabei finale a acestor substantive ca urmare a
palatalizării, ceea ce dă naştere, în final, unui model flexionar
nou.

Nota Bene: Sintagma „pierderea silabei finale” trebuie

înţeleasă ca proces fonetic prin care vocala din ultima silabă
nu se mai pronunţă plenison, ceea ce face ca această pseudo-
vocală, împreună cu consoanele respective, să se adauge la
silaba precedentă. Se pierde, propriu-zis, caracterul de silabă
al acelei grupări de foneme.

Avem următoarele tipuri de transformări:

(a) transformarea consoanelor c, g, d, t, s urmate de i în
consoane cu totul noi în raport cu inventarul de foneme
moştenite din latină : č, ğ, j, ş, z, ţ, transformare petrecută mai
ales sub influenţa lui -i, morfem de plural la (unele) substantive

138
şi pentru persoana a II-a la (unele) verbe. Dintre aceste
consoane noi, primele patru se pronunţă palatalizate în mod
natural şi inevitabil;
(b) palatalizarea prin analogie a tuturor celorlalte consoane
finale când sunt urmate de -i, palatalizare care nu produce însă
nici o modificare a celorlalte trăsături articulatorii;
(c) afonizarea (parţială) a lui -i;
(d) afonizarea (totală) a lui -u;
(e) dispariţia astfel a ultimei silabe la forma de plural a unui
mare număr de substantive şi adjective(de fapt nu dispare
silaba, ci numărul silabelor se reduce prin afonizarea lui -u sau
-i) (nu mai complicăm lucrurile menţionând şi formele de
genitiv-dativ ale substantivelor feminine, forme solidare cu cea
de plural: porţi-unei porţi );
(f) reducerea cu o unitatea a numărului silabelor la verbe, la
persoana I şi a II-a;
(g) extinderea desinenţei -i la alte substantive şi adjective, ca
semn al pluralului, precum şi la toate verbele ca semn al
persoanei a II-a;

h) apariţia unor similitudini în flexiunea verbelor şi a unor

substantive, ceea ce face ca, în final, alternanţele
consonantice (provocate de -i final) să capete un rol la fel
de important în toată flexiunea românească, verbală şi
nominală deopotrivă.
Ne putem pune întrebarea unde a început procesul fonetic
de alterare a consoanelor afectate de alternanţele totale : (1) la
nume sau la verb ? (2) în interiorul rădăcinii (vezi cireaşă sau
ţine ori şarpe) sau în poziţia finală ? Credem că începutul s-a
produs (1)la nume (clasă în care includem şi participiile
verbelor), dat fiind că verbele de conjugarea I, atât de
importante în economia verbului, erau în situaţia de a bloca sau
măcar de a încetini acest proces şi (2) în poziţie finală, când

139
vorbitorul (român) (se ştie că) este mai neglijent cu articularea
sunetelor(vezi Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I, p 172),
dat fiind că majoritatea cuvintelor româneşti se accentuează la
început, pe prima silabă mai ales, dând limbii române un
caracter «trohaic».(Apud D.Caracostea, Expresivitatea limbii
române, p 81).

Nota bene: La toate cele de mai sus trebuie adăugat şi subliniat

faptul că intră la număr şi -u final din pronunţarea unor
substantive ca urs şi lup. Punctul de plecare a fost lupus şi ursus,
care, în toate limbile romanice, au devenit lupu şi ursu. Astfel că
adevărata opoziţie a fost între lupu şi lupi (bisilabic), respectiv ursu
şi urşi, tot bisilabic. Când urşi începe să fie pronunţat monosilabic,
diferenţa devine şi mai mare, drept care vocala -i devine
redundantă şi se poate renunţa la ea, ceea ce este sinonim cu
renunţarea la ultima silabă. Apare astfel modelul flexionar în care
deosebirea dintre singular şi plural constă, deseori, şi în numărul
de silabe, mai mare la singular cu una. Paralel cu impunerea
acestui model are loc şi căderea în desuetudine, dacă putem spune
aşa, a lui u final, care funcţionase în opoziţie cu i final şi plenison.
Printr-o coincidenţă stranie, aceeaşi opoziţie, între un u final şi un
i final, va funcţiona şi la foarte multe verbe, pentru a distinge
primele două persoane, astfel că soarta acestor morfeme
(desinenţe) va fi aceeaşi, ele se afonizează până la dispariţie(cazul
lui -u) sau quasi dispariţie, în cazul palatalizării consoanelor finale
urmate de -i.

Un rol important l-a jucat şi articolul hotărât, a cărui ataşare

la sfârşitul cuvântului l-a salvat pe -u final să dispară cu totul.
El se salvează făcând, însă, redundantă prezenţa lui -l, urmaşul
direct al lui ille! Acest -l nu dispare – aşa cum s-a întâmplat cu
-s final latinesc, deoarece este păstrat de substantivele
masculine terminate în -e (fratele, muntele) şi în formele de
genitiv-dativ (pomului, lupului). Un rol excepţional îi revine

140
însă coincidenţei că, la plural, articolul hotărît, latinescul illi, la
capătul unei evoluţii în care a contat şi nevoia de a se distinge
de pluralul ei, provenit tot din illi, ajunge -i, plenison, ataşat
formei (rădăcinii) nominale nedeterminate. Se ajunge, în final,
ca prin -i plenison să fie marcat atât pluralul unor substantive,
cât şi valoarea de determinat definit. Nevoia de a marca
diferenţa dintre pluralul nearticulat – pomi, fii, şi pluralul
articulat hotărît – pomii, pomilor, fiii, fiilor, credem că a avut
un rol decisiv în salvarea şi permanentizarea în limba română a
acestui ciudat sunet care este pseudo i final. Acţiunea acestei
coincidenţe se cuvine a fi adăugată la factorii inventariaţi mai
sus sub numerotarea (a) – (i). A acţionat simultan şi într-o
neaşteptată coordonare cu aceştia, dar nu trebuie trecută cu
vederea nici ingeniozitatea (sic!) nomothetului român care,
desigur, nu a premeditat inventarea acestui ciudat «pseudo i
final», dar atunci când din jocul întâmplării acesta s-a ivit, ca
soluţie atât de neobişnuită, vorbitorii limbii române de
odinioară n-au pregetat să-i recunoască funcţionalitatea,
capacitatea de a răspunde exigenţelor semioticii gramaticale.
Raportarea lui pomi nu numai la pom, ci şi la pomii, la pomilor,
adică la un i plenison cu care intră în opoziţie şi se află în
aceeaşi paradigmă, ne îndeamnă să credem că românul aude
totuşi un i şi la finalul lui pomi, căci în mintea sa acest pomi se
raportează la pomilor, la pomii, cu care are în comun sensul de
plural. Acest sens nu se leagă de caracterul palatal al lui m din
pomi, căci în pomilor m nu mai este palatal. Dacă spunem că
pluralul este exprimat prin palatalizarea lui m, nu mai putem da
acelaşi răspuns pentru forma articulată a aceluiaşi substantiv.
Deci, şi în pomi, şi în pomilor, vorbitorul român are
sentimentul că sensul gramatical de plural se exprimă prin
acelaşi sunet, i. Un i rostit diferit, în funcţie de prezenţa sau
absenţa articolului definit. Soluţia ingenioasă la care se recurge
nu este (x) exprimarea diferenţei singular – plural prin opoziţia

141
nepalatalizat – palatalizat, pom-pomi, ci, mai ales, (y)
exprimarea diferenţei nedeterminat – determinat, pomi-pomii,
prin diferenţa dintre i din pomi şi i din pomii. Cum l-au
descoperit sau inventat românii pe acest pseudo i final?
Probabil, aşa cum spuneam mai sus, datorită noilor consoane č,
ğ, ş, j, poate şi ţ, care se rostesc în mod natural cu un apendice
final asemănător celui din rostirea lui pomi… Efectele produse
de apariţia acestor consoane par a fi copleşitoare pentru
configurarea finală a sistemului fonologic românesc.
(Variantele de tipul ţeapăn-ţapăn sau zeamă-zamă ar dovedi că
şi consoanele ţ şi z sunt auzite/pronunţate în mod natural cu un
uşor adaus palatal, ceea ce ar însemna că, propriu-zis, toate
consoanele noi intrate/apărute în străromână, mai sus
enumerate, au contribuit la impunerea acestui adaus palatal ca
semn gramatical, morfologic.)
Cât priveşte substantivele care realizează modelul flexionar
ideal, ele se regăsesc şi printre neologismele ceva mai …vechi
şi mai frecvente: gardă-gărzi, bancă-bănci, şpagă-şpăgi, bară-
bări etc.
Flexiunea imparisilabică are avantaje şi dezavantaje.
Avantajul principal este că asigură, prin forme redundante, prin
diferenţe mari între formele flexionare, transmiterea mai netă,
mai sigură, a semnificaţiei gramaticale: coadă-cozi, bască-
băşti etc., forme care, în fapt, mai au comună nu rădăcina, ci
primul fonem din cuvînt. Aproape că sunt forme supletive.
Dezavantajul este că efortul mnemic, de memorare, este mai
mare. Ca şi la formele supletive, frecvenţa decide: dacă
frecvenţa este destul de mare, atunci ne putem permite luxul
unor forme atât de redundante.
Interpretăm din perspectiva celor de mai sus câteva forme
flexionare mai bizare: de exemplu forma tu te legeni, în raport
cu eu mă legăn. Cred că alternanţa g-ğ(gi), în interiorul
rădăcinii în poziţie mediană, nu finală(!), provine din

142
obişnuinţa şi preferinţa vorbitorului de a avea o alternanţă
totală pentru a marca valoarea morfologică de plural sau
persoana a II-a. Palatalizarea lui -n, tu te legeni, este simţită ca
insuficientă, iar prezenţa în apropiere a lui g este «speculată»,
putând astfel obţine marca morfologică convingătoare:
alternanţa consonantică g-ğ, totală. Oarecum asemănător,
cuvântul pieptene are două forme de plural : piepteni şi, mai
rar, şi neliterar, piepţeni. De unde această alternanţă
consonantică în interiorul rădăcinii ? Credem că este aceeaşi
situaţie ca şi la te legeni: prin alternanţa t-ţ din mijlocul
rădăcinii obţinem un plural mai clar. Faptul că forma de
singular pieptene nu se pronunţă niciodată piepţene denotă că
ne mişcăm numai pe terenul fonologiei, al morfo-fonologiei, şi
deloc pe al foneticii. La fel în grăunţe, plural de la grăunte.
Vocala e nu are «puterea» să-l transforme pe t final în ţ, în
munte, frate etc. Nu prezenţei lui -e i se datorează pronunţia
grăunţe, ci obişnuinţei de a marca pluralul printr-o alternanţă
totală. Aşa explicăm şi forma inţi pentru intri, înregistrată de
Puşcariu în Dicţionarul său… Forma inţi respectă probabil şi
regula(?) ca verbul să aibă la pers. a II-a indicativ prezent o
silabă mai puţin decât infinitivul: cânta-cânţi, plimba-plimbi,
mânca-mânci, merge-mergi, ţine-ţii, veni-vii etc. (După ţ nu
mai putea să rămână r, succesiunea ţr fiind imposibilă în
română. În plus – şi poate mai adevărat, prezenţa lui r ar fi
împiedicat trecerea lui t la ţ.) Dar cel mai convingător este
cazul alternanţelor nostru-noştri, vostru-voştri, cuvinte atât de
des folosite. Aici alternanţa consonantică afectează un sunet
aflat mai aproape de iniţiala cuvântului decât de finală: astru-
aştri! Atât e de puternic sentimentul că valoarea morfologică
de plural este legată de o alternanţă consonantică totală! Chiar
şi atunci când morfemul propriu zis -i se pronunţă plin, întreg.
Vezi şi fost-foşti, ăst-ăşti, veste-veşti, gust-guşti etc.

143
 Acest studiu, amănunţit, al alternanţelor consonantice a fost
realizat de profesorul Ion Coja. Majoritatea exemplelor ne
demonstrează faptul că alternanţele consonantice sunt deosebit
de frecvente în limba română literară.

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:

1. Definiţi alternanţele fonetice.
2. Stabiliţi legătura dintre fonologie şi morfologie.
3. Care este obiectul de studiu al morfonologiei?
4. Analizaţi alternanţele vocalice sau apofonia (după S.
Puşcariu).
5. Exemplificaţi alternanţele consonantice în doi, trei şi
patru termeni.
6. Caracterizaţi alternanţele consonantice după locul,
modul de articulare şi apoi după sonoritate.

Note bibliografice:
1. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:
Lumina, 1993, p. 116
2. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,.
Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 159-162.
3. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi
românească. Iaşi, 1999, p. 162.
4. Rosetti, Al., Lăzăroiu, A. Introducere în fonetică.
Bucureşti, 1982, p. 31
5. Macrea, D. Palatalizarea labialelor în limba română // în
D Rom, IX, p. 160

144
6. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:
Lumina, 1993, p. 133
7. Vasiliu, Em. Din nou asupra alternanţei fonologice în
limba română // în SCL, VII, 1956, nr. 1-2
8. Niţulescu, C. Lexicon al greşelilor de limba română.
Galaţi: Junior, 1996, p. 19

145
 BIBLIOGRAFIE:
1. Avram, A. Interpretarea fonologică a semivocalelor
iniţiale de silabă în limba română, în SCL, nr. 5, 1966
2. Avram, M. Ortografia pentru toţi. Bucureşti, 1990
3. Bărbuţă Ion, Limba Română, Gramatică, ortografie,
punctuaţie. Chişinău, 2004
4. Beldescu, G. Punctuaţia în limba română, ed. a III-a,
revăzută. Bucureşti: GRAMAR, 2004
5. Bertea, M. Gramatica explicativă a limbii române, partea I.
Chişinău, 1993
6. Calotă, I. Diftongii româneşti, în LR, nr. XXVI, 1977
7. Calotă, I. Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii
române. Craiova, 1986
8. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:
Lumina, 1993
9. Corlăteanu, N. Valoarea morfologică a alternanţelor
fonetice, în studii de lingvistică şi istorie literară. Chişinău,
1978
10. Coteanu, I. Structura fonologică a cuvântului românesc
literar actual, în SCL, XXV, nr. 2, 1974
11. Dascălu, L. Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limba
română // în SCL, nr.4, 1985
12. Dumeniuk, I., Matcaş, N. Introducere în lingvistică.
Chişinău, 1980
13. Garde, Paul. L’accent. Paris, 1968
14. Gogin, G. Fonetica, vol II. Chişinău, 1970
15. Gogin, G. Vocalele în hiat binar în limba moldovenească.
Chişinău, 1986
16. Gogin G., Consoanele limbii literare. – Chişinău, 1969
17. Graur, Al.. Notes sur les diphtongues en roumain, în BL,
III, 1935

146
18. Graur Al., Grupuri simbolice în fonetismul românesc, în
sSCLX, 1959, nr. 2
19. Iordan I., Limba română actuală. – Bucureşti, ed. II, 1947
20. Iordan, I.Gramatica limbii române, vol. I, Vocabularul,
fonetica şi morfologia. Bucureşti, 1954
21. Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană.
Bucureşti, 1978
22. Macrea, D. Palatalizarea labialelor în limba română // în
D Rom, IX
23. Macrea D., Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei
româneşti. – Bucureşti, 1978
24. Malmberg B., Phonētique gēnérale et romane. – Paris,
1971
25. Martinet, A. Elemente de lingvistică generală. Bucureşti,
1970
26. Mărdărescu-Teodorescu, M. Observaţii asupra juncturii
interne deschise în limba română, 1992
27. Niculescu G., Compendiu de anatomie. – Bucureşti, 1998
28. Niţulescu, C. Lexicon al greşelilor de limba română.
Galaţi: Junior, 1996
29. Parapiru, Th. Bună ziua! Limba română! Galaţi, 1993
30. Philippide, A., Fiziologia sunetelor (curs) în Opere alese,
Teoria limbii, editate de G. Ivănescu. Bucureşti
31. Popovici, I., Fiziologia vocalelor româneşti ă şi î. Cluj,
1927
32. Puşcariu, S. Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a.
Bucureşti, 1959
33. Puşcariu, S., Cercetări şi studii. – Bucureşti, 1974
34. Roceric-Alexandrescu, A. Observaţii asupra pauzei – în
citire – în limba română // în SCL, XIV, nr.3
35. Rosetti Al., Curs de fonetică generală. – Bucureşti, 1930

147
36. Rosetti, Al., Asupra vocalelor româneşti ă şi î // RRL,
1989, nr. 2
37. Rosetti, Al. Asupra teoriei silabei, ed. a IV-a, revăzută şi
argumentată, 1983
38. Saussure de F., Curs de lingvistică generală. – Iaşi, 1998
39. Ščerba, L. V., Jazîkovaja sistema ..., Leningrad, 1974
40. Sfârlea, L., Varinate stilistice ale pronunţării româneşti
actuale // LR XII, nr. 6, 1963
41. Şuten, V. Cercetări bazate pe sinteză asupra vocalelor
româneşti i, e, a, o, u. Bucureşti, 1971
42. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi
românească, Iaşi, 1999
43. Vasiliu, Em. Din nou asupra alternanţei fonologice în
limba română // în SCL, VII, 1956, nr. 1-2
44. Vicol, N. Valori psihopedagogice şi psiholingvistice ale
comunicării interpersonale. Chişinău, 2007
45. Zagaevschi, Vl. Sintagmatica vocalelor şi consoanelor la
început de cuvânt în limba moldovenească. Chişinău, 1983

148