SERIA (IONAȘCU) VIOLETA 3.12.

2019

PIPP, GRUPA 3

CÂND STĂPÂNUL NU-I ACASĂ!

EMIL GÂRLEANU

Scriitor, publicist, traducător, Emil Gârleanu (1878-1914) a îmbogățit literatura română

cu numeroase volume de nuvele și schițe (Bătrânii, Nucul lui Odobac, Cea dintâi durere, Din
lumea celor care nu cuvântă etc), în care a dovedit o mare sensibilitate și duioșie, indiferent de
tema abordată.

Cu un interes deosebit a fost receptat de posteritate volumul ”Din lumea celor care nu
cuvântă”, apărut în 1910. Inspirându-se din ”Istoriile naturale” ale lui Jules Renard, scriitorul ne
dă un număr de monografii de vietăţi: gâza, gândăcelul, cărăbuşul, furnica, musculiţa, păianjenul,
vulturul, cocoşul, motanul, calul etc.

Emil Gârleanu se dovedeşte a fi un bun cunoscător al naturii, pe care o observă cu un

ochi pătrunzător şi pe care o prezintă cu mult talent, într-un limbaj accesibil vârstelor mici. Deşi
personajele sale sunt animale, el le descoperă trăsături umane.

Spre deosebire de celelalte povestiri ca Gândăcelul, Căprioara, în ”Când stăpânul nu-i

acasă”, pe lângă duioşie, graţie şi gingăşie, un loc privilegiat îl ocupă umorul.
Schiţa are ca titlu o parte modificată a proverbului „Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă
pe masă“. Numai că, de data aceasta, protagoniştii nu sunt, ca în proverb, numai șoriceii, ci un
şoarece, o pisică şi un câine, care, în lipsa stăpânului, îşi dispută o bucată de cașcaval de pe
poliţă. Primul care își face apariția în „scenă “ este şoricelul, care, atras de mirosul de brânză
proaspătă, „nu-şi mai găsește locul”. Odată descoperit obiectul tentaţiei, el plănuieşte cum să-și
atingă scopul de a ajunge până pe poliţă.
Planul i se năruie, îndată ce se gândeşte la motan: „Dar motanul? Ehei! La dânsul nu prea se
gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela“.
Desigur că motanul fusese şi el atras de mirosul de cașcaval care „îi sbârlise şi lui mustăţile“, dar
rezistase ispitei, urmărind „să-l momească pe lacomul din gaură“.
Imprudentul şoricel îşi părăseşte ascuzătoarea şi este „înhățat de motan, dar îşi face apariţia
Corbici, câinele, atras şi el de mirosul ademenitor de caşcaval. Speriat de lătrăturile înverşunate
ale căţelului, pisoiul îşi găseşte refugiul în ocniţa sobei părăsindu-l pe şoricel care, „mirat că
scapă, zăpăcit“, „o şterge în gaura lui“.
Apoi, ca într-un stop-cadru cinematografic, autorul ni-i prezintă pe „câteştrei duşmani“
faţă în faţă cu obiectul tentaţiei şi al disputei - bucata de caşcaval: „șoarecele în gaură, motanul în
ocniţă şi câinele în mijlocul odăii, sc pândesc munciţi de acelaşi gând“.
 Apariţia stăpânului restabilește ordinea, căci, de teamă, actorii părăsesc scena: „motanul
se înghesuiește şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai șoarecele, mic cum era,
rămâne la locul lui“. Stăpânul, obosit de muncă şi flămând, ia bucata de caşcaval pe care o
mănâncă cu poftă, spre dezolarea celor trei.
Conţinutul schiţei este structurat cu mare precizie de autor. La început, în patru propoziţii
principale independente este fixat „decorul“: „o odaie“ liniștită în care, pe o poliţă, o bucată de
caşcaval împrăştie un miros ademenitor. Secvenţa următoare ni-l prezintă pe şoricel, atras de
mirosul de brânză proaspătă, cu gândurile şi frământările lui cum să ajungă la caşcaval, deşi se
teme de motan.
Trecerea la fragmentul următor în care este înfățișată apariţia motanului se face printr-o
propoziţie exclamativă care vine să confirme teama șoricelului: „Cum sa nu-l pândească!“, ca
apoi interogația „Dar ce se aude?“ să marcheze cea de-a treia secvenţa.
Tot printr-un „dar” narativ se realizează și legătura cu finalul narațiunii: ”Dar pași apăsați
cutremură sala”.
Și în această schiţă se remarcă unele dintre caracteristicile prozei lui Emil Gârleanu.
În primul rând şoricelul și pisica apar în ipostază umanizată. Atras de mirosul de
caşcaval, şoarecele gândeşte, se întreabă („Să iasă, să nu iasa?“ [... „Unde-o fi? De unde-l
vrăjeşte, din ce colţ îl poftește cu atâta stăruinţă la dânsa? A! Uite-o, colo pe farfurie“ etc.), își
face planuri („Dar cum? să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe
urmă...“), se teme („Dar motanul? Ehei! La dânsul nu prea se gândise şi, Doamne mulţi fiori i-a
mai vârât în oase motanul cela“).
La fel şi pisoiul, în timp ce „se joacă“ cu prada se gândeşle cu ciudă, dar şi cu diabolică
satisfacţie: “Cașcaval ţi-a trebuit! Poftim caşcaval! Doamne! Ce bun o să-mi pară mie după ce te-
oi crănţăni.“ În aceste fragmente se observă prezenţa vorbirii directe, a construcţiilor exclamative
şi interogative prin care se exteriorizează gândurile, atitudinea şi zbuciumul micilor vietăți“, sau
a interjecţiilor („a“, „ehei“, „ha“ etc.).
În al doilea rând, din nou, Emil Gârleanu se dovedeşte un poet al necuvântătoarelor
atunci când apelează la descriere. Bietului şoricuţ i se zăresc „mărgelele ochilor“, iar fiorosul
motan are „ochii galbeni şi lucioşi ca sticla“, „mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de
peşte“. Comparaţiile prezente mai sus („ca sticla“, „ca oasele de peşte“), au menirea de a
individualiza trăsăturile esenţiale.
Scenele confruntării directe dintre motan şi șoarece pe de o parte si dintre câinele Corbici
şi motan, pe de altă parte, pun în lumină arta narativă a scriitorului caracterizată prin dinamism.
printr-un ritm alert, vioiciunea naraţiunii fiind realizată prin folosirea verbelor de mişcare la
modul indicativ prezent, distribuite, de obicei, în propoziții principale: „apasă“. „răsucește“.
„lasă“. ..pune“ , „vine“ , „se opreşte“, „adulmecă“, „se repede“, „latră“ etc
Nota particulară a schiței ”Când stăpânul nu-i acasă” este umorul „care e unul duios,
dizolvându-se în lirism“ (C. Ciopraga) fie că e vorba de gândurile şoricelului, fie că este
prezentată perplexitatea celor trei „duşmani“ în faţa deznodământului neaşteptat.
 Așadar, această operă literară evidenţiază adânca sensibilitate a scriitorului, manifestată
prin modul de abordare a temei. Prin stilul de prezentare amuzant şi atrăgător, copiii sunt
orientați spre înţelegerea unor valori umane, mesajul transmis fiind faptul că lumea
necuvântătoarelor are o viaţă aparte, cu problemele, cu bucuriile şi cu dramele ei.

Bibliografie:
1. Gârleanu, Emil-”Din lumea celor care nu cuvântă”- Editura Porus, București, 1992
2. Popa Ioan, Popa Marinela – ”Literatura română- manual preparator pentru clasa a V a”-
Editura Niculescu, București, 2001
3. Vacariu, Dumitru - ”Emil Gârleanu- Viața și opera în imagini”- Casa Editorială Regina,
Iași, 1997
4. Vianu, Tudor - ”Arta prozatorilor români”, Editura Minerva, 1981