.

IV. Profcfii mesianice în cărţile profefilor
Isaîa
Crainicul împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ a fost j ietul Isaia. Au contemplat şi alţii acea 
realizare, dar nin n'a fost atât de clar văzător ca acest genial organ al Provider Pentru această clară 
vedere a viitorului mesianic, Isaia po; cu tot dreptul epitetul de „Evanghelistul Vechiului  Testame

întâiul text mesianic îl întâlnim în cap. 2
1. Ierusalimul loc de închinare
(2, 2—3)
„In zilele cele de apoi muntele casei Domnului va fi i ridicat decât toate vârfurile munţilor, şi se va 
înălţa mai decât dealurile, şi vor veni la el toate neamurile".
,,Zilele"... se referă la un eveniment ce aparţine viitorului care la Dumnezeu este hotărît să se 
împlinească negreşit (. 1 ,). Expresia obvine des (Fac. 49 1( Num. 24,, Mich. 4 J
În Vechiul Testament; ea anticipează de obicei epoca mesianică (Dan. 2 t6). „Muntele Domnului" este
cel pe care s'a zidit Templul Domnului (din Ierusalim), Sionul, cum i se mai zice după o culme a lui. 
Acestui munte i se va deschide un orizont la încât va putea fi văzut din mari depărtări. Aşa dar, în 
Ierusalim se va petrece un eveniment atât de înălţător, încât nu numai că nu vor putea să rămână 
străine de el popoarele globul ci dimpotrivă, ele se vor îndrepta năvalnic la faţa locului, „Mânate de 
Evanghelia care se va propovădui la toată lume cum precizează sf. Vasile.

„Şi vor veni neamuri multe spre el şi vor zice: Veniți să ne suim la muntele Domnului, la casa 
Dumnezeului lui Iacov şi el ne va învăţa căile sale, şi vom merge pe cărările sale, căci din Sion vă 
ieşi legea şi cuvântul Domnului din Ierusalim" (3).
Nici o rezervă nu­şi mai fac popoarele.  Ele se revarsă potop spre Ierusalim. Strânse laolaltă, în 
vederea aceluiaş scop,, ­se îndeamnă om pe om spre locul sfânt. „Casa lui Iacob" este templul din 
Ierusalim.  Acelui  Dumnezeu căruia i s'a  închinat. Iacob odinioară își vor pleca genunchii popoarele 
în viitor.
Partea ultimă a versului indică scopul pelerinajului. Din Ierusalim se vesteşte „legea" („torah"), care 
învaţă pe om să facă voia Iui Dumnezeu, „Torah" („legea") înseamnă povaţa dată de părinţi copiilor 
(Prov. 1 8), îndrumări date de înţelepţi (Prov. 3 J. Mai ales prevalează însă semnificaţia religioasă a 
„torei": astfel „legea e învăţătura comunicată de profeţi oamenilor ca manifestare a voii lui 
Dumnezeu" 

2. împărăţia păcii
[2. 4]
„Şi va judeca neamurile şi multor popoare va da poruncile sale, şi vor face săbiile lor fiare de plug şi 
lăncile lor cosoare. Nu va mai ridica nici un neam sabia împotriva altui neam, şi nu vor mai învăţa a 
se bate",
Celce „judecă" este Domnul. Nu e vorba despre judecata din urmă, ci despre impunerea voinţei Sale 
prin asentimentul ce­1 dă acţiunilor morale, ca şi prin desaprobarea rătăcirilor. Izgonind păcatul, 
prin virtute, omul nu va mal răspunde la lovitură cu lovitură, căci a trăi în împărăţia lui Dumnezeu 
înseamnă pace şi armonie în adevăratul înţeles al cuvântului. O societate care să nu.mai cunoască 
grozăviile războiului nu este un extaz imaginar, ci o făgăduinţă pe care Dumnezeu o vrea împlinită.
Războiul se  organizează în vederea distrugerii din rezultă atâtea nenorociri, pacea se întemeiază în 
vederea construirii. Isaia întrezăreşte fericirea ce rezultă, pentru om, înlocuirea energiei războiului 
cu o energie a muncii creatoare şi constructive.  Acesta este sensul general al versului, dar după  
părerea lui D. Guthe ar fi o intercalaţie ulterioară textul isaian. Insă pe noi ne interesează sensul şl 
nu locul care­1 ocupă versul în cronologia biblică.

3. Copilul fecioarei
[7, 14]
,,Iată fecioara în pântece a luat şi va naşte fiu şi va chema numele lui Imanuel".
Pentru „fecioara" textul original are „almah" dela „alam” a ascunde, a se face nevăzut, pentru că 
fecioarele trăiau izolate de lume.
Numirea „almah" se mai întâlneşte în Vechiul Testament (Fac. 24 43, Eşire 2 8, ps 68 26, Cânt. 
Cânt. 1 3 şi 6 „, Prov. 30 şi are însemnarea fecioară in vârsta măritatului, care n­a fost măritată şi n­
a avut legătură cu vreun bărbat.  Isaia 7,14  e singurul caz în Vechiul Testament când mama unui 
prunc se numeşte  fecioară,  pentru că ,,almah" se referă la o maică cu totul excepţională.  Că  este 
vorba despre o anumită fecioa rezultă şi din articularea substantivului (ha „almah"). Noul 
Testament referă pe „fecioara" la Maica Domnului (cf. Mat. 1??? şi comentarul locului la Prof. Dr. V. 
Gheorghiu:  Sf, Ev. după Mateiu,  Cernăuţi  1925, p. 103—108). Tradiţia creştină apără acest punct 
de vedere nu pentru că sf. Vasile în comentar său la Isaia, scria că: „întâiul Adam a luat fiinţă fără 
împreunarea între bărbat şi femeie şi tot aşa noul Adam se naşte pe cale neobişnuită", ci pentru că e 
punctul de vedere corect. Pe lângă argumentele filologice, istorice şi dogmatice avem contribuţii 
însemnate şi din partea artei creştine. Intr­un mormânt, care datează din epoca apostolică, Maica 
Domnului e reprezentată şezând şi purtând pe braţe pe pruncul Iisus. La dreapta femeii stă, în 
picioare, un bărbat care ţine într'o mână o carte, iar cu alta arată spic steaua care se află deasupra 
capetelor lor. Bărbatul, din pictura aceasta este profetul Isaia. Mulţumită acestei picturi vechi 
putem afirma că tradiţia despre „almah", ca Maică a Domnului, e tot aşa de veche ca şi Evanghelia 
după sf. Mateiu, dacă nu chiar mai veche.
Isaia spune că fecioara „a luat...," are deja in pântece şi anunţă astfel ceva deosebit, căci e nenatural 
ca o fecioară să aibă prunc şi mai ales o fecioară care aparţine viitorului. Poate fi vorba deci despre 
conceperea din veci. Dacă profetul ar fi zis: „va lua şi va naşte", n'ar fi anunţat nimic deosebit, căci 
era foarte natural ca o fecioară, după ce rămânea însărcinată, să nască".
2
Imanuel [dela „im"=cu, „nu"=noi", ,,el"=Dumnezeu) înseamnă „cu noi este Dumnezeu”. Aşa explică şi 
Sf. Mateiu. ,,Ka­rath" este o formă femenină, se poate traduce cu: „Ea îl va numi". După unii numele 
Imanuel are cuprins profetic, conţine ideea convertirii neamurilor, după leronim, iar Teodoret vede 
încadrată aici întreaga operă de mântuire. Se numeşte Imanuel pentrucă Dumnezeu va fi cu noi, 
Dumnezeu se va face om ca noi şi astfel chipul dumnezeirii şi al robului se va cunoaşte în persoana 
Fiului.... „Vei chema numele lui Imanuel", adică vei mărturisi pe Dumnezeu arătat în chip omenesc 
(Chiril al Alexandriei). Şi tot aşa, după Eusebiu al Cesareei, numele acesta e un semn al nădejdii că 
Dumnezeu va fi cândva cu oamenii."
Nu toţi interpretează mesianic textul, mai ales şcoala raţionalistă este împotriva. Profesorul 
Gheorghiu  menţionea pe bună dreptate, între acei adversari, pe: Groiius, Walzogen, Piu Hetzcl, 
Gesenius, Hitzig, Knobel, Bauer, Olshausen şi alții. S­a zis că „fecioara" e soţia regelui Ahaz. Ipoteza 
aceasta e veche: e menţionată, în secolul al 5­lea, de Chiril al Alexandriei, care o combate ca fiind 
inadmisibilă. Profetul se adresează lui Ahaz, regele necredincios şi puţin evlavios, pentru a­l 
convinge că Dumnezeu intervine în calitate de mântuitor, Mântuitor este copilul care se va naşte din
fecioara. Soţia lui (Abi) nu putea fi numită fecioară, căci era mama unui copil de 9 ani în 
monumentul profeţiei şi apoi nicăeri Abi nu a purtat acest nume.
Nici soţia lui Isaia nu poate fi fecioara din text. Nicăieri nu se spune despre ea că ar fi născut pe cale 
extraordinară. In momentul profeţiei, alături de Isaia se afla şi copilullor Șear-Iasuf, După cum 
copilul lui Ahaz nu poate fi numit Emmanuel tot aşa nu se potriveşte numirea aceasta copiilor lui 
Isaia, ales că în cap. 95 pruncul dela Is. 7,14 se numeşte „Dumnezeu şi domn al păcii.
Ca peste tot, panbabiloniştii află şi în cazul aceşti motiv de inspiraţie străină Bibliei... Astfel 
orientalistul Ieremies pomeneşte de existenţa a ceva asemănător la Babilonieni, și despre naşterea 
sa regele Sargon se pronunţă astfel: „Mama mea a fost o vestală, tatăl meu un om de rând, născutu­
mama mea, vestala, în ascuns".
După cum se vede nu e vorba aici despre o naştere din fecioară. Afară de aceea documentul acesta 
este profan. Gressm face observarea că 7,14 nu este autentic. Această observare o motivează cu 
vorbirea la persoana a treia ( Domnul a grăit „către Isaia" 7,3 şi nu „către mine", cum e cazul în 8,1. 
Observarea aceasta rămâne pur formală; afară de aceea, Gressman se combate pe sine când tot el 
afirmă că: „Cu toate acestea verosimilitatea ei nu trebuc negată cu totul”. Pe noi tocmai fondul 
acesta ne interesează, pe care Grossmann il numeşte „Kern" şi admite că aparţine lui Isaia.

4. Lumina lumii [9, 1]

„Poporul care umblă în întunerec va vedea lumină mare, peste cei cari zac în ţara umbrelor morţii 
lumină va răsări".
Poporul este cel din Galilea. Intunericul este imaginea nenorocirii şi mizeriei, (Ecl. 5,16), dar şi a 
lipsei de prevedere, a lipsei de înţelepciune (Ecl. 214); „lumina", dimpotrivă, închipuie belşug, noroc, 
fericire (Iov. 2228 ps. 97u).
Criza socială prin care a trecut poporul (cf. Is. 82i—a2), l­a distrus. A rămas doar un mic rest, 
apropiat şi el de pieire. Această rămăşiţă umblă, încoace şi încolo, asemenea unui rătăcit, neştiind 
încotro s­o apuce. De aceea despre cei înstrăinaţi de Dumnezeu se spune că „umblă în întuneric", zac 
în umbra morţii. Tocmai când poporul se afla la un nivel moral atât de inferior, i se pregăteşte o 
nouă viaţă. Acel val de noutate se va revărsa, asupra poporului posomorât, asemenea unui soare 
strălucitor peste bezna întunerccului.
„Lumina" o aplică Vechiul Testament la Mesia, care este lumina popoarelor (Is. 42 0, Is. 49 6, Is. 60 i
—3) ; astfel „lumina" este imaginea mântuirii şi a Mântuitorului. In Noul Testament sunt 
număroase locurile în cari „lumina" e Hristos. Uneori această titulatură şi­o aplică singur, alteori i­o 
aplică Apostolii şi intimii Săi. Ele culminează în expresiile: „Eu sunt lumina lumii" (loan 11,2). 
Referire directă la textul nostru face Matelu 4,11 şi următoarele, şi astfel activitatea Mântuitorului, 
în Galileea, se află în concordanţă cu prevederile juste ale profetului Isaia.
In Sfânta Tradiţie, locul Is. 9,1, deserveşte interesele împărăţiei spirituale. Scrisul sfinţilor Părinţi 
[cadrează întocmai cu aprecierile biblice, ei neinterpretând niciodată în sens laic textul. 
„Intunerecul" este păcatul (Ieronim), „lumina" Harul (Sf.  Vasile, Eusebie al Cesareii, Ciril al 
Alexandriei),sau darurile sale, Evanghelia (Teodoret).5

5. Pruncul minunat (9, 5­6)

„Prunc s'a născut nouă, copil s'a dat nouă şi va f umărul lui stăpânirea, şi i s'a dat numele: Minune, 
Sfetnic, L nezeu tare, Tată veşnic, Principe al păcii. Şi mare va fi îi raţia lui, iar pacea lui va fi fără 
de sfârşit".
Aici avem o determinare mai de aproape a pruncului de la 7,14. Sf. Vasile consideră 9,5—6 o 
continuare a Iui 7,14. Titulatura de Imanuel se adaugă cele din cap. 9. Teodoret Cir vede în numirile
de aici un comentar la numele  Emmanuel.
Emmanuel este un copil deosebit de alţii, un copil mântuitor, căci pe umerii lui apasă toată 
răspunderea îndatoririlor unui suveran dintr­o împărăţie de proporţii universale.
E semnificativă vorbirea la trecut: „născut", „dat". In mintea sa, luminată de Dumnezeu, profetul 
vede realizat evenimentul copilului deja născut. Cinci sunt numirile care i se dau. Emmanuel este: 
„Minune", Fiul, care se va naşte, va fi întru totul excepţional, căci numai o minune  constitue o 
excepţie.  Excepţional va fi, cel aşteptat, prin naştere, prin felul de viaţă, prin modul cum sfârşeşte, 
prin rostul şi menirea sa.
2. „Sfetnic" e unul care povăţueşte, cooperează la o conducere şi îndrumă pe anumite căi, „pe căile 
cele bune" (Mih. 4 a)
3. „Dumnezeu tare" („El gibbor" înseamnă Dumnezeu uriaş). Spre deosebire de zei, nişte 
neputincioase ficţiuni, „Fiul" are natură dumnezeească.
4. „ Tată veşnic". Noţiunea de tată implică ideea de bunătate, dragoste, milă. Aceste virtuţi sunt 
netrecătoare Ia Imanuel: mereu bun, totdeauna iubitor şi plin de îndurare. Calificativul „veşnic" se 
referă la Imanuel. Expresia precizează atât originea cât şi fiinţa aceluia.
5. Ultimul nume ce i se dă pruncului e: „Principe al păcii”. Prin această numire se arată că Imanuel e
nobil după origine­şi va fi deţinătorul unei demnităţi.
Începutul v. 6 precizează extinderea împărăţiei lui Imanuel. Adjectivul „mare" Chiril al 
Alexandriei îl interpretează la superlativ şi încadrează în împărăţie toate alcătuirile de stat de pe 
pământ. Am avea, în cazul acesta, şi o indicaţie privind, structura universală a împărăţiei mesianice.

6. Vlăstarul din Iesei (11, 1­2)

Profetul compune acest capitol într­o vreme când poporul său era anihilat până la primejduirea 
existenţei. Din dezastrul în care l­au mânat crimele, se va ridica, căci unealta lui Dumnezeu fiind nu
i s'au uscat încă toate rădăcinile vieţii; „Şi vet ieşi un vlăstar din trunchiul lui Iesse şi din rădăcina 
lui o odraslă se va ridica",.
In vorbirea figurată vlăstarul închipuie pe oamenii mari şi puternici, pe regi (Ez. 17 3), iar 
„trunchiu" e omul îmbătrânit sau slăbit şi ameninţat cu peirea (Iov. 14 7—„).
Din „pădurea" falnică de altă dată n­a supravieţuit decât un trunchi şi o rădăcină. Securea şi 
ferestrăul Domnului a mistuit­o, iar focul mâniei Sale i­a ars fala „de sus până jos. Doborîrea n'a fost
hotărâtă şi pentru acea „rămăşiţă" care cu pocăinţă s'a întors la cel Atotputernic.
Acest trunchi e familia lui Iesei, Iesei este fiul lui şi tatăl regelui David (Rut. 4 22), Întocmai cum 
dintr­un trunchi sau rădăcină, prin acţiunea binefăcătoare ale razelor solare şi ale undelor de apă ies
mai proaspete iar copacul se reface, astfel se va naşte din plăpânda familie a lui Iesei un bărbat de 
care se leagă cele mai nădejdi. Acel vlăstar e dăruit cu: „Duhul lui Dumnezeu, cu duhul înţelepciunii 
şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al puterii, al cunoştinţei şi al temerii de Domnul" (v. 2).
„Duhul lui Dumnezeu" e o putere care dă omului sfinţenia, pentru a opera cu succes pe teren moral. 
Profeții, comentează Teodoret din Cir, primesc, fiecare în parte, darul în baza cărora sălăşlueşte 
întrânşii o forţă divină. Intr­un astfel de bărbat nu se poate stinge niciodată flacăra idealului, Sub 
influenţa acestui duh stau toţi eroii credinţei (cf. Jud. 6 3i, 1 1315, 14 8, I Sam. 10 8, I Sam. 16 i8). 
„In Mesia se realizează însă în modul cel mai desăvârşit coborârea duhului lui Dumnezeu. Isaia 
referă pe „nuah" (a se odihni), pe acel katabainon şi menein al Duhului, la cel din urmă şi cel mai 
celebru descendent davidic".  Despre Iisus se scrie (Lc. 4 14) că „întorcându­se dela Iordan, era plin 
de Duhul Sfânt" ; intrând în sinagoga din Nazaret citea din Scriptură, în vreme ce acelaşi Pnevma 
Kyriou era deasupra Lui (Lc. 4,l8). Urmează o serie de 3 perechi de daruri pentru a constitui în total 
7 daruri.
Darul al doilea este înţelepciunea („hocmah" sofia). Aici este darul deosebit de­a pătrunde în 
enigmele vieţii şi a indica drumul care duce la fericirea individuală (cf. Mat. 13 Bi).
„Înţelegerea" este partea practică a înţelepciunii. „Duhul sfatului" este însuşirea de a găsi îndată şi 
întotdeauna o îndrumare potrivită; „duhul puterii" este darul de a trăi conform sfatului.
„Duhul cunoştinţei" este darul pătrunderii tuturor lucrurilor şi mai ales a celor ce sunt ale lui 
Dumnezeu. „Duhul temerii" reprezintă partea practică a cunoştinţei.
Numărul 7 e simbolic şi sfânt: el indică plenitudine. Persoana care întruneşte cele 7 calităţi înşirate 
aci, este într­adevăr un om desăvârşit. Mulţi fac legătură ideologică între Is. 11 a şi ta epta pneumata
din Apocalipsa sf. loan (1«—5, 3 „ 4 5, 56). Cu toate că până azi nu s­a produs un comentar definitiv 
la cele 7 daruri ale Apocalipsei, totuşi e sigur că cel puţin ideea de plenitudine o conţin şi acele texte.
Dr. K. Schlutz a studiat Is. 11 2 în primele 4 secole ale erei creştine şi constată că scriitorul siriac 
Aphraat, apoi Efrem Sirul, Iustin Martirul, Tertulian, Ipolit, Clem. Alexandrinul şi Origen referă 
darurile lui Isaia la Mesia : „Cele 7 daruri se întâlnesc în toată plenitudinea la Hristos, care le 
trimite şi credincioşilor, în măsura vredniciei fiecăruia". Sf. loan Hrisostom întemeiază învăţătura sa
despre natura divino­umană a Mântuitorului pe Is. 11,1­3. Acelaşi interes mesianic îl arată Sf. 
Grigorie din Nisa, Sf. Atanasie, Sf. Irineu, Fer. Ieronim şi ceilalţi.
Dacă teologii de azi nu dau importanţa tradiţională lui Is. 11,1­8, totuşi este în genere admis că 
darurile descrise de profet se întâlnesc deplin numai într'un bărbat care depăşeşte mult pe semenii 
săi.

7. înfrăţirea cea mare (11. 6—9)
„Atunci vor sta împreună lupul cu mielul, şi leopardul lângă ied se va odihni, şi viţelul şi puiul de leu
(şi boul) şi un copilaş le va paşte.­'Iar fugaciul se Joacă ta vizuina viperii, şi în faţa ochilor sticloşi ai 
şarpelui (copilul) cel abia înţărcat întinde mâna. Nu vor mai face nici un rău..." (conf. şi Is. 65 25).
Comparaţia se face (în vers 6) între două contraste. Cuvântul „meri" („bou") pare de prisos în text, 
căci alterează această ordine. In Biblie „lupul" e amintit întâia dată la Fac. 48 e numit „răpitor" căci 
dimineaţa sugrumă şi pradă (Fac.), trăieşte în pustie (Ier. 50) şi e gata în orice clipă să verse şi să 
piardă vieţi (Ez. 22 27), căci e foarte iute, mai ales cel de seară (Av. 1 „). Figurat, lupul e tipul omului
crud
„Mielul", care reprezintă atât de tipic animalele domestice e imaginea blândeţii. Această semnificaţie
o are şi „iedul și, în parte, „viţelul". Leopardul e, ca şi lupul, tipul cruzimii pentru că rupe pe oricine îi
iese în cale (Ier. 5 6). E o fiară prin iuţimea şi siguranţa pasului ei (Av. 1 8). „Leul", al forţei pe care 
nimenea nu îndrăzneşte s­o pună la încercare (Num. 24 9), căci ar risca să piară în ghiarele celui 
care pândă gata să sară" (PI. 3 10). „Şarpele", şi mai ales „vipera”, care în toată vremea are venin 
sub limbă (ps. 140 ,), prezintă un pericol de moarte pentru om, căci împotriva ei nu este leac şi de va 
muşca nu e putinţă de vindecare (Ier. 8 17).
Groaza de moarte pe care o inspiră trăirea în apropierea fiarelor, va trece în domeniul basmelor 
atunci când ochii sticloşi al viperei vor fi obiect de distracţie pentru copii
Sfinţii Părinţi nu interpretează literal. Ciril alegorizează, Ieronim atribuie un înţeles spiritual 
textului, pentru Teodoret ferocitatea animalelor imaginează variatele categorii de oameni cu 
moravurile lor; asemenea şi după Eusebie al Cesareea şi ceilalţi. .
Pentru frumuseţea ei, această sublimă pagină biblică a fost obiectul celor mai stăruitoare discuţii. O 
citează : Virgiliu şi Horaţiu. Se susţine că sub influenţa acestei profeţii a conceput Virgiliu acea 
„aurea aetas",* când: „naşte un copil... care va aduce pacea în lume. Toate crimele dispar, turmele de
vite n'au a se mai teme de lei. Şerpii şi toate plantele otrăvite vor pieri".

8. Desăvârşirea credinţei (11, 9)

Avem în Vechiul Testament, două texte, unul la Isaia 11 9... altul la Avacum (2,14), care cu 
privire la desăvârşirea credinţei exprimă aceeaşi gândire; „Căci plin va fi pământul de cunoaşterea 
lui Dumnezeu, precum apele acoperă fundul mării".
Conjuncţia „căci"... motivează lipsa răului. „Pământul" (metonimie, vasul pentru conţinut) e tot 
spaţiul locuit de oameni, (olh h oikoumenh) cum interpretează Eusebie al Cezareei, sau (h pasa h upo
ouranon ), cum tâlcuieşte Chiril al Alexandriei.
Vorba „plin" e a se interpreta cantitativ şi calitativ. Cunoaşterea lui Dumnezeu e una practică; 
„deah" indică uneori înţelepciunea şi priceperea de­a trăi după voia cea desăvârşită a lui Dumnezeu 
(Ier. 3,15). Obiectul  cunoaşterii e Dumnezeu.
La Avacum cunoaşterea e teoretică, ştiinţifică, căci infinitivul construct („ladath") are ca obiect 
(„kabod") = „mărire", „onoare". Cunoaşterea teoretică, „care inundează ca un torent pământul" 
(Chiril), premerge celei practice, de aceea Eusebiu pune accentul pe cuvântul gnwoshs.
Sensul celor două texte este următorul: ştiinţific Dumnezeu va fi cunoscut, iar practic voia Lui se va 
face pe întreg pământul.
Idealul este condiţionat, la Avacum, de distrugerea imperiului chaldean, Ia Isaia este o consecinţă a 
realizărilor din Is. 11 şi următoarele.
9, Steag între popoare (11,10)

In ziua aceea rădăcina lui Iesse stă ca un steag între popoare, neamurile vor nădăjdui în 
dânsul, iar locul lui de odihnă va fi plin de mărire".
 „Nes" înseamnă semn (sau minune), semnul de pe­un vârf de deal, prin care poporul este alarmat 
într'un caz de război.
Am acceptat traducerea „steag", deşi tot aşa de potrivită este redarea cuvântului „nes" cu „minune".
„Rădăcina" e puterea de viaţă a cuiva, Un neam rezistă pentru că şi­a înfipt adânc rădăcinile în 
pământ. “Rădăcina" mai e icoana originii cuiva: Iisus trimite îngerul să strige cu glas ridicat că 
Domnul său e „rădăcina lui Iesei”. (Apoc. 22,15)
„Vlăstarul" (urmaşul) va ieşi din rădăcina (neamul) lui Iesei. Între popoare, el stă ca un pătul uriaş 
în mijlocul lor, sau ca un steag în mijlocul mulţimii. El este obiectul a generale, cum este cazul cu un 
lucru foarte rar, un om celebru.
„Menuha" e loc de odihnă, sălaş, tron, patrie, locul unde sălăşluieşte urmaşul lui Iesei. „Mărirea" 
unii Sfinți Părinţi o referă la cinstirea pe care i­o dau credincioşii după moarte şi înălţare, 
evenimente care determinară pe oameni a­i aduce închinare dumnezeească, cum interpretează 
Teodoret.

10. Sfântul care vine (12, 2—6)

„Iată Dumnezeul mântuirii mele! In tine mă încred .■mă voi teme, căci fala şi veselia mea este 
Domnul Dumi care va fi mântuirea mea".
„Iată" este particula care vesteşte de obiceiu noutăți mari. Cuvântul îl rosteşte poporul, care poate în 
sfârșit să se bucure că va avea parte de ceea ce a aşteptat. Obiech bucuriei este „Dumnezeu" în 
calitate de „mântuitor".
„Zimrath" înseamnă fală, glorie, lipseşte sufixul („i") ca la Exod. 15 2 şi ps. 118 14.
„Şi voi scoateţi apă cu veselie din izvoarele mântuirii".
„Izvoarele" de apă sunt destul de rare în Orient. O fântână constitue adesea o adevărată avere a 
familiei. Pentru câte un izvor de apă se pun în mişcare triburi întregi. Din pricina unul izvor, pe 
care­1 cotropiseră slugile lui Ablmelec, s'a iscat ceartă între Avraam şi rege. Dreptul de proprietate 
l'a plătit scump patriarhul (Fac. 21 25)­ Fântânile sunt de regulă adânc săpate, astfel că scoaterea 
apei oboseşte greu. In viitor nu va mai fi aşa. „Scoaterea apei" va fi un prilej de mare bucurie. 
„Izvorul de apă" e icoana fericirii. (Lev. 14 ; Is. 43 19); la Ieremia 2,13 „apa vie" e Dumnezeu. În Noul
Testament Mântuitorul se numeşte adesea pe sine „apă vie" (loan 4), de aceea sfinţii Părinţi referă 
textul la izvoarele Mântuitorului (Ciril1 şi Eusebie), la doctrina evanghelică (îeronim), din care scot 
cu bucurie cei cari cred (Teodoret)  şi­şi stampară sufletul (sf.­Vasile).
„Şi vei zice în ziua aceea: lăudaţi pe Domnul, vestiţi numele lui, faceţi cunoscute faptele lui între 
neamuri, preamăriţi­1,. căci mare este numele lui! Să ştie iot pământul că mare este.... Sfântul lui 
Israil". (4 şi 5)
Lui Dumnezeu i se cuvine imn de preamărire, pentrucă bucuria pământenilor va fi generală. Lauda 
e motivată de binele care li se face. Nu vor mai fi întristări ca în trecut, căci suferinţele se exclud din 
viitoarea aşezare socială.
„Orbii" de ieri, păgânii, vor vedea limpede efectul înviorător al „apei celei vii", iar credincioşii sunt 
chemaţi a fi întotdeauna la culmea îndatoririlor sfinte, prin sfat şi exemplu.
„Sfântul"... e titulatură ce se dă lui Dumnezeu. El c sfânt prin sine, indjferent.de noţiunea ce­o are 
despre EI omul. Pătrunzând în viaţa acestuia, El o sfinţeşte (Ex. 3118 Lev. 2 20 l2). O misiune 
asemănătoare îndeplineşte şi aici Sfântul, de aceea Isaia consideră mare lucru că poporul a găsit pe 
Dumnezeu. (12 4­6).

11. Cel aşteptat (25, 9)

„Iată, Dumnezeul nostru în care am nădăjduit, şi mântui pe noi, acesta este Domnul pe care­l 
aşteptam; bucurăm şi să ne veselim de mântuirea lui".
Credincioşii se învrednicesc a­şi vedea întruchipat visul de veacuri. Iată că vine Acela fără de care 
omul nu poate vedea pe Dumnezeu.
Inima omului bate „atunci" de bucurie, iar cu buzele răsplăteşte pe „Cel ce vine" aşa cum poate. 
Motivul doxologiei e mântuirea ce vine prin El. E şi aici o profeţie, în sensul făcute de Moise şi alţi 
prooroci (Ciril al Alexandriei).

12. Statul ideal (32, 1—5)

„Iată, după dreptate va domni regele şi sfetnicii cu judi vor îndruma".
„Iată" se referă şi aici la „vremea aceea", când dorințele juste ale omului vor fi ţinta ultimă a tuturor 
dregătorilor. Regele va fi drept în acţiunile sale, Iar sfetnicii săi supuşi şi loiali.
Evreiscul „leşarim" l­am tradus cu „sfetnicii" (LXX arcontes), pentrucă e vorba de una şi aceeaşi 
guvernare şi nu despre împărăţii diferite.
 „Ieşarim" e un Nominativ absolut, continuat cu prepoziţia „le" ca în ps. 16 3.
„Cu judecată", adică cu tact şi înţelepciune, fără a ajunge în antagonism cu şeful lor, regele,
„Şi va fi fiecare ca (un) ascunziş împotriva vântului şi adăpost împotriva crivăţului, ca o revărsare de
ape într'un mâni uscat şi ca umbra unei stânci înalte într'un ţinut secetos”.
,,Iş" trebuie tradus cu: fiecare. E vorba despre fiecare dintre „sfetnicii" pomeniţi la v. 1.
Ei sunt scut şi apărare împotriva tuturor relelor ce ameninţă poporul subaltern.
Ascunzişul oferă un loc sigur de apărare împotriva vântului ce bântuie în Orient. În timpul verii 
suflă acolo un vânt fierbinte, „arzător" și otrăvit. Cel ajuns de el e periclitat. Vântul trece la 
aproximativ 1/2 m deasupra solului, de aceea cei surprinşi se culcă în grabă la pământ, cu faţa în jos 
şi cu respiraţia reţinută. Oamenii locului prevăd ivirea vântului după o ceaţă caracteristică. Crivăţul
bântue mai ales iarna şi este uneori atât de furios încât desrădăcinează şi dărâmă tot ce e mai puţin 
rezistent. Folosul adăpostului apare deci evident.
Pământul aşezat lângă ape dă rodul său la vremea sa, căci soarbe cele trebuitoare puterii de rodire. 
Asemenea nu poate fi îngrijorat cetăţeanul care are sfetnici care fac apostolat social. .
Pentru omul stăruitor la lucru umbra este un adevărat reconfortant, mai ales într­un deşert lipsit de
adăposturi.
LXX a tradus „taion" cu Sion, însă „taion" înseamnă aici mal stâncos (uneori stâncă de piatră Ier. 31 
2ll alteori piatră mormântală II Regi 23,17).
Umbra oferită de­o stâncă e mai răcoritoare, întrucât dinspre stâncă radiază şi răcoreala specifică 
pietrei.
.„Şi nu vor mai fi închişi ochii celor cari văd, şi urechile celor cari aud vor fi ascultătoare".
Omul care are ochi luminoşi şl nu­i deschide vederii largi este orb, pentru că „ochi are şi nu vede". În 
domeniul moral, căci despre acesta este vorba, este orb cu sufletul cel care ştie care este binele şi nu­
l face şi cel care urăşte pe cei cari iubesc dreptatea.
Dumnezeu a deschis omului urechi ca el să nu dea înapoi şi să se împotrivească (Is. 50 5), ci să audă 
„toate câte a grăit Domnul şi să le facă şi să le urmeze" (Ex. 24 7), şi să se înspăimânte grozav în faţa
josniciei (Fac. 20 8).
Isaia vede pe omul renăscut, pe omul nou.
„ Tişenah" = impf. pl. f. d. „ş (şln) a (ain) a" (ain).
„Şi inima celor nebuni va judeca sănătos şi limba gângavi va grăi uşor şi desluşit".
„Nebunii" de aici sunt oamenii sănătoşi trupeşte, dar nepăsători faţă de virtuţi şi uşuratici în cazuri 
grave. Ei vor deveni corecţi din punct de vedere moral.
„Inima" („leb") este cugetată ca centru al vieţii intelectuale și morale, de aceea se zice: inima 
„îndeamnă"  „veghează" , „gândeşte" , „ştie", „ţine minte”, „judecă" şi e „curată", „credincioasă".
„Limba"  apare adesea personificată.  Astfel întâlnim în Vechiul Testament limba mincinoasă (Prov. 
617), „vicleană” (Sof. 3 13), „urzitoare de rele" (Prov. 10,,). dar şi limbă biruitoare, căci duşmanii lui 
Ieremia şi­au pus în gând să­l omoare pe profet cu limba (Ier. 18 18), adică să­l bată în dispută și să­l
denunţe regelui. Dumnezeu este împotriva celor care au limba ascuţită ca un brici (ps. 55 4), iubeşte 
însă „limba dulce care „înmoaie oasele" (Prov. 25, 15).
Celor virtuoşi Dumnezeu le dă limbă aleasă, ca să ştie să vorbească (Is, 50 ).
Aşa cum sub impulsul inspiraţiei, în trecut, li s'a dat gura celor greoi la limbă şi au fost învăţaţi ca 
să vorbească( Ex. 4 i0), în viitor fiecare va vesti desluşit adevărul.
„Celui nebun nu i se mai zice că­i de neam ales, şi viclean nu i se va mai zice că­i cinstit".
„Nebunul" de aici e un om de categoria ultimă, atât în înţelesul intelectual, cât şi în cel etic. In ziua 
aceea, aristocraţii virtuţilor şi împăraţii săracilor vor stăpâni, noblețea faptelor, şi nu a originii, va fi 
cea preţuită.
13. Mergătorul înainte (40, 3—11)
„Glasul celui ce strigă in pustie: gătiţi calea Domn drepte faceţi cărările Dumnezeului nostru, în 
pustie!".
Poporul este anunţat, prin organele sale competente, că în curând se va sfârşi prezentul cu aspectul 
lui neplăcut. Să ia aminte toţi la ceea ce li se spune şi să se conformeze întocmai. Cel care vesteşte e 
un sfetnic oarecare, preot sau profet.
„Pustiul" e țara Canaanului, care din pricina deselor dezastre e lipsită de locuitori; sau e deşertul 
dintre Canaan şi Babilonia, care trebue amenajat în vederea reîntoarcerii în patrie. Asemănarea e 
luată de la necesitatea orientalilor de­a pregăti drumurile, ori de câte ori o regiune e vizitată de rege.
Pentru a face cărările practicabile, trebuiau nivelate dâmburile produse prin acumularea nisipului, 
şi astupate gropile rezultate în urma revărsării apelor. Pentru a merge totul neted, crainicul anunţă 
cu multă stăruinţă vizita apropiată.
Deşi profetul pleacă dela o situaţie politică, totuşi el vede mult mai departe. Regele aşteptat e însuşi 
Domnul, care vine personal să elibereze din robia suferinţelor. Dumnezeu vine din „pustie", pentru 
că şi teofania dela Sinai a avut loc în împrejurări similare: „I s­a gătit calea celui ce venea din pustie,
(ps. 68 5).
„Iaşar" înseamnă a fi drept, în Piel a face drept.
„Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se­plece, şi vor fi cele strâmbe drepte şi cele 
colţuroase netede".
După cum în ordinea fizică sunt vicisitudini cari macină terenul şi închide sau limitează drumul 
călătorului, tot aşa şi sub raport sufletesc, năzuinţa omului către spiritualitate are potrivnici. Dacă 
se aruncă la o parte impedimentele, puterea voinţei creşte enorm iar avântul spre ţintă se uşurează.
Pe când se dă jos Domnul, pentru a fi întâmpinat, omul trebue să fie un copil în ale nevinovăţiei. Să 
se pună deci pe lucru, căci până atunci nu mai este mult.
In mijlocul unei lumi care nu se gândea decât să mănânce şi să doarmă, Ioan Botezătorul 
întrebuinţează aceeaş metodă (vezi; Mat. 38,,Mc.\l 3, Lc. 3 t, loan 1 S3), de aceea sub însemnarea 
materială a cuvintelor sfinţii Părinţi au văzut un înţeles mai îndepărtat şi mai inalt. Eusebie al 
Cesareei susţine că, istoriceşte şi verbal, cuvintele s'au realizat in persoana sfântului loan 
Botezătorul, care vestia, in pustiul Iordanului, venirea Domnului. Ieronim atribue un sens şi mai 
cuprinzător vorbelor: ele depăşesc predica lui Ioan, care află continuitate în preoţimea.
Bisericii. În minuţiozitatea sa, Teodoret identifică „munţii" „dealurile" cu răul sub variatele lui 
forme; cât despre „văi", sunt imaginea celor mai puţin credincioşi.  Şi aşa mai departe după Chiril, ca
şi după atâţia alţii, glasul de aici rămâne al Ioan, Inaintemergătorul „Soarelui dreptăţii".
„Şi se va arăta slava Domnului, şi va vedea^ tot truj. mântuirea lui Dumnezeu, căci gura Domnului 
a grăit".
„Kabod" e cinstea pe care o datorează copilul tatălui său şi sluga stăpânului (Mat. 1 6); dar şi 
onoarea ce se cuvine un înalt demnitar, sau slava ce datorează lui Dumnezeu credinciosul. „Kol 
basar", „toată carnea", e un ebraism şi are înţeles colectiv, toată făptura, adică neamul omenesc 
întreg. În acelaş sens foloseşte în Fac. 6 12, Ier. 25 S1, Zah. 2 18, Is. 49 2&, 66 23, Ioil 3 Aşa obvine şi
la sfinţii Părinţi.
Profetul vede realitatea cu ochii, ceea ce „grăeşte Domnul e ca împlinit, pentru că lipsit de minciună 
este Cel care promite (scil. Domnul) zice Eusebie.
In scurt: omenirea va fi mântuită cu adevărat.
„Glasul celui ce zice: strigă! Şi am zis: ce voi strige Toată carnea e iarbă şi toplă mărirea ei (e) ca 
iarba cămpuh Uscatu­s'a iarba şi floarea s'a ofilit căci duhul Domnului trecut peste ea. Cu adevărat 
iarbă este poporul, se usucă iarb se ofileşte floarea, iar cuvântul Domnului rămâne în veci (v. 6, 7, 8).
Profetul aude o voce misterioasă, care­1 îndeamnă la pre povăduire. Nerăbdător şi copleşit de sfântul
entuziasm al înfăp tuirii, aşteaptă noui comunicări, Atunci Dumnezeu îi vorbeşte. „Toată carnea...". 
Expresia aceasta are un înţeles mai larg decâ la vers. 5 = tot ce e corporal şi are duh de viaţă, animal
şi om. „Iarba..." e chipul trecerii grabnice, conf. Is. 51 12, unde omul trece „ca iarba", şi ps. 103 1G, 
unde zilele (omului) sunt iarbă.
Asemenea „vieţii” e şi onoarea, titlul, rangul cuiva: se alege praf de ele. Şl mai puţin trainică decât 
iarba e floarea pe care o uşoară adiere de vânt o doboară la pământ. „Floarea" e tipul poporului robit 
patimilor, care nu poate vieţui mult. Lucruri, fiinţe, oameni şi popoare, totul sfârşeşte prin moarte 
neaşteptată sau timpurie, ca şi când viaţa din această lume n­ar fi decât o călătorie către moarte.
„Cuvântul lui Dumnezeu" este legea morală revelată (conf. ps. 50 j7, 119 jos, Ex. 34 28 cele zece 
porunci, etc.); el nu e supus trecerii, nici cei ataşaţi „cuvântului", cum întregeşte Ieronim. 
Interpretarea aceasta a fost admisa şi de Chiril al Alexandriei.' Sfântul scriitor îşi justifică teza cu 
loan 8 51.
„Pe munte înalt suie­te, binevestitor al Sionului, înalţă cu: putere glasul tău, binevestitor al 
Ierusalimului, înalţă glasul tău şi nu te teme; spune cetăţilor lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru!"
„Mebaseret", participiu femenin dela „bişor", (înseamnă a anunţa o veste bună, a fi sol de bucurie 
(LXX are o euaggelizomenws),.
„Vestitorul" de bine se adresează întâi Sionului, adică Ierusalimului, capitala, mama ţării; celelalte 
cetăţi sunt fiicele ei. „Solul" binelui este îndrumat să urce pe­o culme de munte, pentru ca toate 
privirile să fie îndreptate spre el. Profetul vrea, să spună că este atât de importantă ştirea ce se va 
comunica, lumii, încât toţi oamenii trebue să fie avizaţi în sensul acesta. Fiecare trebue să afle că 
„vine Dumnezeu".
„Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere, şi braţul său supune tot. Iată, plata lui este cu El şi 
răsplata înaintea lui!"
Evreescul „behazak" l­am redat prin: „cu putere", LXX. are (meta ishios). „Braţul Domnului" indică 
acelaş lucru, putere, forţă irezistibilă (Is. 53 J, în contrast cu „braţul de carne al omului", care indică 
debilitate, slăbiciune (II Cron. 32,). A. zdrobi braţul cuiva înseamnă a­l învinge şi a­i nimici puterea. 
(Iov. 38 15).
„Plata" priveşte pe cei cari au săvârşit un lucru (mai mult sau mai puţin vrednic), căci evreiescul 
„şakar" are înţelesul de achitarea unui serviciu prestat, simbrie (Fac. 30 a2), pe care a încasat­o 
Iacob dela Laban..., pe care o iau preoţii pentru osteneala lor (Num. 18 3i), câştig (prin muncă Zah, 
810).
„Răsplata" se dă cuiva pentru o faptă de vrednicie, către cei buni (cei răi se pedepsesc).
„Ca un păstor paşte­va turma sa, cu braţul său va ac mieii săi şi la pieptul său îi va purta, şi va 
mângâia pe cele alăptează".
Turma este poporul ales, credincioşii (Ier, 13 17, Zah. ps. 78 52), iar oile sunt indivizii singuratici 
(Ier. 13 20). Aceasta vorbire figurată trece şi in N. T., unde oile sunt creştinii păstorul Hristos (loan 
1014), iar mieii, după Eusebie al Cezareii, cei nou născuţi şi renăscuţi prin Hristos. Dumnezeu 
Păstorul care se jertfeşte pentru turma sa, pe cei slabi îi ocroteste iar pe cei în primejdie îi ajută 
grabnic. Nu e pe placul său ca vreun credincios să i se piardă, ci să aibă parte viaţă, pentru că El îi 
iubeşte pe toţi oamenii în egală măsură.

14. Sluga Domnului (142,  1­6]
„Iată sluga mea, pe care o sprijinesc, care este binepl sufletului meu, pus­am peste dânsul duhul 
meu, dreptate poj relor va vesti"...
Expresia „Sluga Domnului" este traducerea lui „Ebed Iahve". „Ebed" derivă dela verbul ,,abad", care 
înseamnă a lucra substantivat: slugă sau rob. Împreunat cu Iahve, substantivul primeşte o 
semnificaţie religioasă. Astfel titulatura aceasta se bărbaţilor virtuoşi ca Avraam (ps. 105 5), 
oamenilor „buni, drepți şi fără prihană" ca Iov (Iov 1 8) j se numesc astfel şi profeţii, calitatea lor de 
devotaţi ai Domnului (II Reg, 9 7), Iar colectivul  Israel (Neem. 1 10), îngerii (Iov 4 28). ,,Sluga" de 
aici e Mesia ca şi la Zah. 3 8. Domnul numindu­l „Slugă" îi recunoaşte un rol în istoria împărăţiei 
Sale, iar expresia: „pe care o sprijine arată că între Dumnezeu şi „Slugă" există un raport de 
obligaţii, ca cel între părinte şi fiu. Cuvintele: „este bineplăcut asigură pe Slugă de toată afecţiunea 
Domnului său. Domnul mai asigură că va fi cu dânsul şi prin duhul îi Va da tot sprijinul necesar 
misiunii Sale. Aprecierile acestea se potrivesc şi lui Iacob şi Israil, cari figurează în LXX în locul 
„Slugii Domnului". Dar că textul ebraic are prioritate în cazul acesta, rezultă din Mat. 12,18, unde 
chiar Mântuitorul dă versului nostru o interpretare individualistă şi se identifică cu Sluga din Isaia. 
Având această certitudine, unii sfinţi Părinţi văd aici un individ al viitorului, pe Hristos (Teodoret).
Pe această concepţie despre „Sluga Domnului" se brodează întreaga istorie a interpretării; astfel 
Targumul lui Ionatan a înlocuit cuvintele: „Sluga mea", din Isaia 52,13( prin vorbele: „sluga mea 
Mesia". Abia prin secolul al 18­lea se naşte cearta pentru „Sluga". Dar precum nu se interpretează 
colectiv, aşa nu este sluga de aici un evlavios oarecare şi nici o figură mitologică. Sfârşitul versului 
(„dreptate"...) defineşte planul de lucru. Obiectul predicării sale misionare sunt toţi oamenii.
„Nu va striga şi nu va înălţa şi nici va lăsa auzit glasul său pe afară".
Strigă pe stradă cei nesocotiţi, îşi fac auzit glasul lor o specie anumită de oameni, cei cari au pierdut 
sentimentul modestiei ; îşi înalţă cântecele, însoţite de chitară, cei cari petrec zilele în veselie (Iov, 
21 12). Categoriile de aici pot fi identificate în fariseii cari obişnuesc să se socotească a fi mai mult 
decât sunt, dându­şl lăudăroşi în vileag merite cari le lipsesc, sau sunt profeţii mincinoşi cari îşi 
revendică ostentativ roluri pe cari nu le, au.    .
Unii că aceştia favorizează în chip şi fel popularizarea curentului bolnav al vieţii, care în loc să facă 
viu ucide.
Versul exprimă particularitatea Slugii Domnului. Acesta e tăcut, resemnat, blând şi modest, astfel 
că şi grandioasa operă ce i se încredinţează o duce la îndeplinire en sigh te kai hremia (­ în liniște și
tăcere - Chiril).
3. „Trestia frântă nu o va zdrobi şi fitilul ce fumegă nu­l .va stânge, după adevăr va face dreptate".
Piștah înseamnă inul ce crește pe câmp și fitilul.
Trestia frântă se poate rupe la cea mai ușoară adiere avântului, tot așa și feștila care fumegă. Trestie și fitil
sunt acea categorie de oameni a căror viață e ruinată de pe urma decăderii trupești și sufletești.
“Sluga Domnului” vine între poameni ca să-I servească pe toți , să aibă îndurare față de toți. fiecare om va avea
parte nu de drreptatea pe care o dorește fiacre în inima sa , ci pe cea care o prescrie adevărul.
4. „El nu va desnădăjdui şi nu va avea odihnă până nu va întemeia pe pământ dreptatea, căci legea 
lui toate murile o aşteaptă".
„Sluga" nu­şi va încetini activitatea, până ce concepția sa despre viaţă nu va ieşi triumfătoare în 
lume.
Dintre Evangheliști, singur Matei (12,17) face legătura cu Isaia 42,1­4 şi izbuteşte să scoată la 
lumină măsura în care profetul a prevăzut că Mesia are să schimbe faţa pământului.
„Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Eu Domnul, eu chemat pe tine întru dreptate, şi te~am luat de 
mână, şi ocrotit şi te­am făcut legământ poporului şi lumină neamurilor.”
Dumnezeu cheamă singur pe aleşii săi la propovăduire.  Aşa a chemat şl trimis pe Moise ca delegat 
la Faraon (Ex, losua e rânduit conducător (Ios. 1,1),  Isaia e trimis să propovăduiască(6,9), Ieremia e 
rânduit profet (Ier, 1,5) şi tot aşa îi încredințează lui Cirus un rol politic. „Slugii sale" îi „vorbeşte şi­L
cheamă, cu alte cuvinte opera trimisului său e rezultatul cooperării Dumnezeu şi „Slugă". Obiectul 
misionarismului comun e dreptatea;  e chemat   pentru  „dreptate", pentrucă norma lucrării sale în 
lume este „dreptatea", de la care nu există abatere nici spre dreapta nici spre stânga. In vederea 
reuşitei, Dumnezeu făgădueşte tot sprijinul necesar. „Prinderea de mână" indică realitatea 
ajutorului divin. În acest caz „Sluga" nu mai e singură, căci însuşi Stăpânul se face asociatul lui. 
Această autoritate va aduce biruinţă şi succes sigur în cele mai complexe împrejurări, Chiril al 
Alexandriei atribue o nuanţă ap?? ică textului. Se legitimează aici Sluga ca unul rânduit 
şi nicidecum ca profet mincinos, categorie de oameni binecunoscută în trecut.
„Legământul" e un aranjament solemn între două partide,, cu drepturi şi obligaţii reciproce. 
Legământul încheiat de Iosua (24,19) cu poporul prevedea pe de­o parte slujirea lui Dumnezeu cu 
credinţă în toate zilele vieţii, iar pe de altă parte garanta ocrotirea divină. Cuvintele : „lumină 
neamurilor" lămuresc tangenţial şi caracterul legământului, căci „Sluga" e însuşi „lumina".

15. Valorile eterne (55, 1—10)

„Ah! Voi to(i cei însetaţi, veniţi la apă şi care n'aveţi bani veniţi şi cumpăraţi şi mâncaţi, mergeţi şi 
cumpăraţi fără bani, fără de plată vin şi lapte".
Interjecţia „hoi", „ah!" lipseşte în LXX; ea arată emoţiunea pe care o simte profetul gândindu­
se la noutatea ce urmează a fi dezvelită lumii. Este un strigăt de mulţumire, în care Isaia Îşi 
exprimă bucuria cu care păşeşte pe urmele purificării interioare. Versul nu exclude inovaţiile cultice,
pe care le prevede Teodoret ( Teodoret din Cir crede că­i..vorba despre abolirea sacrificiilor legalei ale
V. Testament). De la trebuinţi cari, deşi de ordin material, lipseau uneori poporului, profetul trece la
hrana necesară sufletului, care li se oferă credincioşilor pentru epoca mesianică, „căci nu despre 
bunurile corporale ci despre cele spirituale, ale viitorului, este vorba..." (Eusebie). „Apa", „vinul" şi 
„laptele" reprezintă ceea ce este esenţial pentru nutrirea corpului. Ele sunt indispensabile menţinerii
vieţii fizice, Isaia vorbeşte însă de hrana cea duhovnicească, cum avea obiceiul s­o facă (Is, 25,6; 
65,12). În sensul acesta scrie I Petru 2,2 despre laptele duhovnicesc, vers asupra căruia atrage 
luarea aminte Ieronim. Aşa încât avem aici un fel de sete, după asemănarea celei din Mat. 5,6. 
Pentru Procopie din Gaza  „apa" este duhul cel nou de viaţă, iar „vinul" şi „laptele" indică renaşterea 
mistică.
Partea din urmă a versului informează că bunurile pământeşti sunt gratuite pentru toţi (aneu
argurou kai timhs)(Chiril) preţul lor fiind doar dorinţa sinceră după ele.
Unii  critici şterg (după exemplul LXX) cuvintele s??? şivru" („mergeţi şi cumpăraţi"), considerându­
le o repeţie de prisos.
Versul 2 lămureşte această intenţie a autorului. In versetul 3 Domnul pregăteşte o societate de 
oameni care să aibe în vedere mai întâi cele desfătătoare de suflet, iar grija de trebuinţele fizice să 
cadă pe planul al doilea. Isaia atrage luarea aminte asupra covârşitorului adevăr că: „ascultarea de 
Dumnezeu face viu sufletul". „Voi încheia cu voi un legământ veşnic. Popoare pe cari nu le cunoşti 
vei chema la tine şi popoare care nu te ştiu la tine vor alerga, pentru Domnul Dumnezeu"
Începutul acelei lumi noui îl indică „legământul", care durează cât lumea. Acest „Berith" mai obvine 
la Isaia şi am discutat la explicările noastre de mai înainte. Aici mai completăm cu următoarele 
Momentul esenţial este veşnicia. Al doilea punct de vedere principal este universalismul, căci
legământul cel nou înfrățește popoarele într­o singură unitate. Motorul înfrăţirii este credința în 
Dumnezeu.
Toate angajamentele de felul acestuia gravitează spre un Nou Legământ.
„lată mărturie l­am pus popoarelor, domn şi po????rii peste neamuri" (v. 4).
David cel ideal se numeşte „mărturie" pentrucă va mărturisi despre adevăr, va fi văzut şi auzit. 
Activitatea lui e simbolică, iar persoana sa e reală şi nicidecum nu e o creație a fanteziei.
Domnia şi celelalte prerogative, ataşate regalităţii sale au caracter universal.
„Iată ! Popoare pe cari nu le­ai cunoscut vei chema, ş ţiuni pe cari nu le­ai ştiut la tine vor veni, 
pentru Domnul j nezeul tău, şi pentru Sfântul lui Israil, care te­a preamărit?? (v. 5)
Interjecţia „iată" lipseşte în LXX, ea obvine în Vulgata și dă însă o structură mai  festivă gândirii.  
însuşi profetul e surprins de panorama care se desfăşoară înaintea vederii sale sufleteşti. „Sfântului"
îi datorează popoarele unirea cea mare; unele vin invitate prin predică directă, altele vin mânate de 
grija mântuirii. Ideea monoteistă este motorul convertirii generale. 
Meritul înfrăţirii deşi îi revine „Sfântului", onoarea aceasta se răsfrânge şi asupra celui care îl 
trimite: La Luca 1 ?? titulatura "o agios” (Sfântul) revine Fiului lui Dumnezeu.
„Căutaţi pe Domnul până îl aflaţi, strigaţi­l până este aproape" (v. 6).
Verbul „daraş" este mai bogat în conţinut decât românescul „a căuta". Se întrebuinţează adesea în 
vorbirea ce are legătură cu ale credinţei şi obvine de regulă cu acuzativul : „a întreba pe Dumnezeu" 
(Ex. 20,??), „a căuta pe Dumnezeu" (Is. 9 12), „a cere răspuns dela Dumnezeu" (Fac. 25 22). Mai 
complet ne dă sensul verbului ps. 9,11 unde participiul pl. construit indică pe cei pioşi. „Căutarea" 
are antecedentele ei. Ea porneşte dela raţionamentul că omul trebue să­şi lege viaţa indisolubil de 
Domnul, de aceea accentul se pune aici pe rezultatul căutării, adică pe urmarea ce rezultă pentru om
din dorinţa de a trăi în Domnul. Căutarea lui să fie neobosită şi stăruitoare, altcum se îndepărtează 
din suflet, iar readucerea Lui în apropiere devine mai silnică, sau chiar imposibilă... leronim se 
gândeşte la trăirea religioasă „dum estis in corpore", căci după aceea nu se mai poate; gândire pe 
care Teodoret o exprimă prin contrast( fugiți de pe calea necredinței și a fărădelegii).
„Să­şi lase cel necredincios căile sale şi cel păcătos gândurile sale şi să vie la Domnul şi se va îndura 
de el şi la Dumnezeul nostru că va avea bogată răsplată" (v. 7).
Singularal „darko" e mai bine să fie redat cu pluralul „căile sale"; aşa are LXX „tas odous autou”. 
Cu: „se va îndura", începe fraza condiţională ; apelul la pocăinţă este răsplătit numai dacă „vine la 
Domnul".....Cel necredincios" („raşa" = omul fără Dumnezeu, cel lipsit de o viaţă virtuoasă, conf. ps. 
1,??); „cel păcătos" („avon" = păcat Is. 1,13; minciună Is. 58,??; om nedrept Is. 10,??; care calcă 
poruncile Fac. 13,18( „anomos”), şi cei cu gânduri (LXX = “boulas” = sfat, atât în sens bun cât şi în 
cel rău) necurate nu se poate bucura de vrednicia de­a afla pe Domnul. Posibilitatea aceasta le este 
dată numai celor care au o mentalitate îndrumătoare spre o trăire sufletească. O răsplătire dreaptă 
va fi urmarea logică a acestei trăiri.
„Căci nu sunt gândurile mele ca gândurile voastre, şi sunt căile mele ca şi căile voastre", zice 
Domnul (v. 8).
Omul poate apuca pe căile dumnezeirîi, numai un grăunte de voinţă îl costă. El se regăseşte în 
dumnezeire prin actele sale de credinţă. Isaia constată că această regăsire deocamdată îl 
desinteresează pe Israil, numit pe nedrept „popor ales”. Teodoret rezumă prin contrast sensul 
versului: „voi urâţi, eu iubesc; voi vă războiţi, Eu vă fac bine".
„Căci cât de departe e cerul de pământ, aşa de departe sunt căile mele de căile voastre, şi gândurile 
mele de gândurile voastre" (v. 9).
„Şamaim" obvine de regulă la plural, în româneşte se potriveşte singularul. Aici se precizează 
deosebirea între omul păcătos şi Dumnezeu. Intre cer şi pământ e o distanţă enormă, ceva 
incalculabil; astfel că omul păcătos niciodată nu poate regăsi pe Dumnezeu.
„Căci precum coboară ploaia şi zăpada din cer şi acolo nu se mai întoarce, până nu adapă pământul 
şi­l odrăsleşte, rodeşte, îl înverzeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, aşa este 
cuvântul meu, care iese din gura mea, el nu se mai reîntoarce la mine fără ispravă, adică până ce nu 
va plini ceea ce am voit" (v. 10).
Zăpada şi ploaia nu se mai ridică spre înălţimile de unde au coborît, decât într­o formă nouă şi după 
ce şi­au revărsat conţinutul lor binefăcător asupra pământului. Tot aşa sporeşte Dumnezeu forţele 
vitale, acolo unde este prezent prin daruri sale face din nimic totul, din cuvânt faptă, din om fiinţă 
nouă nobilă şi bună, curată şi desăvârşită.
Nu e cazul să se individualizeze sensul în persoana lui Mesia. Doar indirect expresia „semănătorul 
cuvântului" poate încadra şi pe Hristos, şi pe „fruntaşii iniţiaţi în sfintele învăţătur (Chiril).
Chiril nu exclude nici pe unii nici pe alţii. El pleacă de la general la special şi lasă pe toţi să 
coopereze cu Dumnezeu : conducători de popoare, învăţaţii în cele sfinte, alţi fruntaşi ca şi toţi cei 
buni; dar aşează în vârful piramidei pe Hristos, căci „peri autou fisein” „Ieşit­a sămănătorul...".

16. Slava cetăţii sfinte (60, 1—5)
„Scoală­te, luminează­te căci a răsărit lumina ta, şi slava Domnului peste tine s­a arătat!".
i.Ba" (xb) (kal. perf.) = „a venit", în cazul de aici e bine a se traduce cu: „a răsărit". „Zarah" (kal. 
imperf.) = „a răsărit", dar în această legătură de idei e mal potrivit: „s'a arătat". Această propunere 
nu e sprijinită de LXX, care are dvatăcaXxev (dela <*va şi rsXXtu) = a răsări, a lăsa să răsară 
soarele) şi Vulgata: „orta est", dar se potriveşte în româneşte.
LXX are în plus cuvântul „Ierusalim", care lipseşte în textul ebraic ; Ierusalimul se subînţelege, 
astfel că întregirea este admisibilă din punct de vedere al fondului. Cetatea sfântă este îndrumată a 
îmbrăca haină de sărbătoare, căci s­a sfârşit cu umilinţele din trecut. Ierusalimul, personificat, se 
ridică din întunerecul umilinţei. De acum va fi luminat, soarele care îl luminează va fi însuşi 
Dumnezeu (căci „Domnul e soare şi pavăză" ps. 84,12), care pentru Sion" veni­va ca un mântuitor (Is,
59,20).
În interpretările sfinţilor Părinţi locul constitue un text direct mesianic. Lumina e Hristos, la
Eusebie şi Chiril de aceea este justificat paralelismul între Is. 60,1 şi Ioan 8,12, pe care îl stabileşte 
leronim. Procopie din Gaza vede aici şi o justificare a textului Mat. 15,24, în baza căruia activitatea 
misionară a Mântuitorului se îndreaptă mai întâi către Israil, păgânii neavând încă o pregătire 
sufletească necesară acceptării misiunii Sale.
„Căci iată întunerecul acopere pământul şi bezna popoarele, dar peste tine străluceşte Domnul şi 
slava Lui, peste tine se arată" (v. 2).
Se poate ca profetul să fi plecat dela un caz dat şi „cei din întuneric" să fie Babilonienii (Teodoret) ori
Iudeii (leronim), sau: „în întunerec" au fost găsite popoarele când a venit Hristos, cum interpretează 
Ciril, Eusebie şi Procopie.
„Întunerecul" este imaginea neştiinţei, de aceea omul inţelept are ochii în cap, iar nebunul umblă în 
întunerec, ca unul lipsit de vedere (Ecl. 2 14). „Arafel" (d. prf )= nour, ceaţă; bine se potriveşte insă: 
beznă. Întunecoasă este „ziua Domnului" pentru aspectul ei înfricoşător (Ioil 2 , şi Sof. 1,15). 
„Intuneric și beznă" e acolo unde lipseşte lumina adevărului. Această imperfecţiune va fi înlăturată, 
când soarele divin răsare deasupra pământului şi încălzeşte şi luminează popoarele.
„Şi vor umbla popoarele în lumina ta şi împăraţii în razele răsăritului tău" (v. 3).
Norma de conducere a popoarelor va fi „lumina cea a sus". Dumnezeu va deştepta interesul omului 
pentru lumina spirituală, încât cei de sus ca şi cei de jos vor bătători aceast „cale netedă şi regală", 
cum îi zice Chiril al Alexandriei.
Eusebie condiţionează această umblare de anumite vrednicii.(demintate, credință, căci lumina nu
răsare peste toți ci numai peste cei vrednici)
„Căci nu va mai fi soarele spre lumina zilei şi răsăriţi lunii nu va mai lumina ţie, ci va fi ţie Domnul 
lumină veşnică (v. 19).
Soarele şi luna vor continua a­şi îndeplini funcţiunile loi dar mai preţioasă va fi lumina cerească, ce 
va răsări omenirii. De aceea Ciril se gândeşte la „lumina sufletească, aprinsă în inimile 
credincioşilor de Mântuitorul universal".
„Ridică ochii împrejur şi vezi: toţi se strâng laolaltă venind la tine, copiii tăi vin de departe şi fiicele 
tale vin aduse în braţele doicilor" (60,??).
„Ţad" = lăture, braţe, LXX are umăr „omos” ; „teamanah" înseamnă educator, doică. Isaia e provocat 
să rotească privirile de jur împrejur şl să vadă ce mulţime mare de naţiuni se strâng în cetatea 
sfântă; ele vin aducând în braţele lor copiii, pentrucă nimeni să nu lipsească de la marele praznic. 
Teodoret nu uită nici pe cei din Egipt, Asiria şi alte regiuni.
„Atunci vei vedea şi vei străluci şi va înţelege şi se va lărgi inima ta, căci se vor aduce la tine 
bogăţiile mari şi avuţiile popoarelor spre tine vor curge (60 5).
In acele timpuri Ierusalimul va fi în culmea gloriei sale Nu numai că „atunci" cetatea va deveni 
centrul religios al lumii, dar ea se va face depozitara comorilor terestre.
„Va lărgi inima", adică va fi cu suflet mare, căci lepădându­se de egoismul din trecut va înţelege că 
este cetatea tuturora, „Bogăţiile mării" sunt produsele apelor, peşti, pietre preţioase etc. „Avuţiile 
popoarelor" sunt aurul, argintul şi profitul rezultat din valorificarea averilor mobile şi imobile (după 
cum rezultă din 60,8). Nu­i exclus sensul spiritual al versului,, cum a atras luarea aminte Eusebie al
Cesareii: „Tăria naţiunilor zace în faptele vrednice şi viaţa înoită prin duhul credinţei".

17. Doctorul trupurilor şi al sufletelor (61.1)

„Duhul, Domnului Dumnezeu peste mine pentru aceea m­a uns Domnul pe mine ca să 
binevestesc săracilor, m­a trimis a vindeca pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc celor robiţi liberare şi 
celor legaţi mântuire".
„Duhul" de, aici nu este o persoană a Treimii, ci un dar dumnezeiesc trimis unora. In această calitate
posesorul „Duhului" influenţează mediul apropiat; „sfinţeşte toată făptura", după precizările lui 
Chiril al Alexandriei.
Vorbitorul din vers este Sluga Domnului. Privite prin prisma Noului Testament, cuvintele: „astăzi s­
a plinit Scriptura în auzul vostru" înlătură orice îndoială cu privire la „Slugă".
Săracilor nu le este dată posibilitatea să guste toate plăcerile lumeşti. Această situaţie de 
inferioritate faţă de alţii, mai puţin săraci, sau chiar bogaţi, îi umileşte şi­i aduce la întristare. La 
dobândirea fericirii nu bogăţia este decisivă. Altele sunt criteriile de selecţionare. Elementele se 
recrutează mai cu osebire dintre săraci. Omul sărac nu beneficiază de favorul bogatului, dar nici nu 
are ocaziile de cădere ale aceluia. Cel sărac îşi păstrează sufletul mai curat, poate şi din frică. 
Adevărul în privinţa aceasta va ieşi pe deplin la iveală în timpul evanghelizării Dia Xristou 
xarismaton (Chiril).

Filologic ideile acestea sunt susţinute întocmai. Verbul „şabar" înseamnă a rupe, a frânge, a zdrobi, 
în legătură cu inima = inimă frântă (de durere), indică aici pe omul din suferinţă, pe care îl 
mântuește Sluga Domnului, „Şebuim", vizează pe cei în suferinţă trupească și sufletească. Liber şi 
fără legături impuse îl vrea Sluga pe om. „Asurim", part. pas. pl. d „asar", înseamnă cel care si „A 
lega", (conf. Is, 49 8 şi ps. 146 7), este un sinonim a „şabar", LXX are tutpAofc; ca şi când ar sta s 
„orbilor". Cuv „p e k a h k o a h" (d. „pakah") e discutat, mulţi îl soc< singur cuvânt (alţii îl aseamănă
cu „tohu vabohu" din Fa cu însemnarea.' deslegare, mântuire, aşa b, o. Kittel3 Gesei iar unii (b. o. 
Kaulzsch) cred că textul este corupt.4

Eusebie priveşte ca obiect principal in vers ideea „evanghelizării săracilor".
„Să vestesc anul de iertare al Domnului şi ziua de rc??? nare a Dumnezeului nostru" (v. 2).
„Anul de Iertare" este epoca facerii de bine, pentru că atunci insul îşi dobândeşte libertatea 
individuală şi materială. Acest an se mai numeşte „şnat deror" (an de eliberare) sau jubileu, de la 
„iobel" şi înseamnă corn, trimbiţă, răsunetul trimbiței cu care se prevestea evenimentul (Lev. 25,9). 
Este sărbare se prăznueşte din 50 în 50 ani. In anul jubileu nu se seamănă nimic, iar rodul care 
creştea dela sine era lăsat săracilor. Moșia înstrăinată in decursul ultimilor 50 ani revenia vechiului 
proprietar, iar robii deveneau stăpâni pe avutul şi persoana proprie. Anul iertării reabilita 
frăţietatea între oameni şi amintea că înaintea Creatorului oamenii sunt egali.
In epoca sa Mesia nu are preferinţă faţă de nimeni, epoca, este un fel de an de privilegii pentru toţi. 
Insă acei cari vor împedeca mântuirea omului din robia suferinţei, vor fi pedepsiți de Domnul.

18. Mântuitorul vine (62, 1—II)

„Pentru Sion nu voi tăcea şi pentru Ierusalim nu mă voi linişti, până când nu va răsări ca răsăritul 
zorilor dreptatea lui şi mântuirea lui ca o făclie va lumina".
Vorbitorul de aici e Domnul (conf. Is. 64,11), El nu va înceta a pregăti terenul pentru mântuirea 
făgăduită. Ierusalimul să fie deci în aşteptarea gloriei viitoare: când lumina dumnezeiască se va 
înălţa ca un soare strălucitor deasupra cetăţii sfinte. Chiril al Alexandriei susţine că ,,Sion e 
Biserica" şi s­ar promite (în v. 1 şi 2) mântuirea prin Hristos, atât a Iudeilor cât şi a Grecilor.
„Şi vor vedea neamurile dreptatea ta şi împăraţii mărirea ta şi te vor numi pe tine cu nume nou, pe 
care gura Domnului îl va hotărî".
Naţiunile vor vedea „dreptatea", care se va vesti în noul Ierusalim," iar faima universală a cetăţii va 
pune în uimire şi va însufleţi până şi pe cei mai nepăsători demnitari ai lumii. Atât înaintea lui 
Dumnezeu cât şi în faţa oamenilor Ierusalimul va fi altul în acea vreme: o cetate patronată de 
Dumnezeu şi adorată de oameni; Trebue să i se dea un „nume nou", căci vechea numire nu mai 
corespunde împrejurărilor şi avântului pe care îl va lua în viitor. Pe baza acestui text nu putem şti 
care este numirea cea nouă a oraşului. In Scriptură i se dau următoarele numirii „Noul Ierusalim" 
(Apoc. 3 12), „Cununa frumuseții" (PI. 2 15), „Fecioară" (PI. 2 13), „Bucuria lumii" (PI. 215), „Cetatea 
cea sfântă" (Mat. 4 5), „Cetatea marelui rege" (Ps. 48 3. Mat. 5 33), „Cetatea lui Dumnezeu" (Ps. 87 
3), „Stemă regală" (Is. 62 3), „Cea cântată" (Is. 6212), „Cea neprihănită (Is. 62,12).
„Şi vei fi o cunună împodobită în mâna Domnului şi o du demă regească în mâna Dumnezeului tău" 
(v. 3).
Cununa e o podoabă pe care o purta regele (Cânt. Cân 3,11). Ea se confecţiona din aur (ps. 21 4). 
Zaharia (6,11) pune cunună de aur şi argint pe capul arhiereului. O purta şi mireasa, dar în cazul 
acesta confecţionată din flori, de unde numirea de „încununată". „Ţanuf" trebue citit "ţanif", de unde 
„țenif melakah" înseamnă o învelitoare de cap (atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei), aici fiind 
regală se potriveşte traducerea „diademă". „Cunună" şi „diademă" sunt imaginea a ceva scump şi 
preţios. Sensul este următorul: în istoria vieţii spirituale a omenirii Ierusalimul va ocupa un loc 
scump.
„Mai mult nu te vei chema „Părăsită", şi pământului tău nu­i va mai zice: „Pustia", şi tu te vei chema
„bunăvoinţa mea întru tine", şi pământul tău „cea locuită", căci are plăcere Domnul de tine şi ţara va
fi locuită" (v. 4).
Ierusalimul a rămas pustiu pentru că locuitorii ei au căzu în mâinile vrăjmaşilor (Pl. 1,7) şi 
sălăşluiesc printre păgâni (Pl. 1,31). E singură şi părăsită cetatea, ca o văduvă (Pl.1,15). Domnul îşi 
va aminti de ea şi­i va aduce iar acasă oaspeţii ei plăcuţi. Atunci Ierusalimul nu va mai fi singur ci 
„mulţimea de credincioşi o va împodobi (Ciril din Alexandria).
Unii şterg din text pe: „lo ieamer" („nu­i va mai zice") însă repeţirea ideii intensifică sensul. Alţii 
citesc; „şomema" în loc de „şemama".
„În ce chip feciorul se logodeşte cu fecioara, copiii se logodesc cu tine; precum se veseleşte mirele de 
mireasă, aşa se veseleşte de tine Dumnezeul tău" (v. 5).
Dumnezeu surâde celor care regretă laşităţile trecutului şi se întorc cu sinceritate la Cel pe care l­au 
părăsit. Când cineva e stăpânit de sentimente curate îndată are şi pe Dumnezeu alături de dânsul 
şi­i face dulce şi fidelă tovărăşie. O astfel de mireasă iubită va ajunge să fie Ierusalimul. In scrisul de
aici al profetului se oglindesc acele zile frumoase.
 „Peste zidurile tale Ierusalime pus­am păzitori, toată ziua şi toată noaptea nu vor tăcea; voi cari 
aduceţi aminte de Domnul să nu tăceţi!" (v. 6).
„Şomrim" (part. pl. d. samar = a păzi) sunt numiţi ciobanii (Ier. 31,10), grădinarii (Fac. 2,5), 
pădurarii (Neem. 2,8), pândarii (Ier. 4,17), îngrijitorii unei case (Ecl. 12,3) etc. În vorbirea figurată 
Dumnezeu e paznicul, care grijeşte de om ca păstorul de turma sa (Ier. 31,19). „Păzitorii" („şomrim") 
din versul acesta sunt profeţii (Is. 21,11, 63,6, Zah. 1,1) instituiţi de Dumnezeu cu încredinţarea 
rolului de a fi crainicii bunelor vestiri. Ei necontenit vor profeţi, vor moraliza societatea şi vor 
pregăti­o sufleteşte. În partea a doua a versului, Isaia, luând cuvântul, se lasă pătruns de această 
dragoste pentru oameni şi insistă ca şi ceilalţi profeţi să­şi îndeplinească misiunea lor şi să ţină 
lumea în curent cu făgăduinţele pe care le­a făcut Dumnezeu.
După unii sfinţi Părinţi „şomrim") „păzitorii" de aici sunt îngerii. Aşa judecă Teodoret, care se 
bazează pe psalmul 34,8 („îngerul Domnului sălăşlueşte..,"). După Ieronim ei pot fi nu numai îngerii 
ci şi Apostolii şi învăţaţii şi toţi cei care ne apără împotriva răului; sau: „Sfinţii care într­una vor 
lăuda pe Domnul, după Procopie din Gaza. La „îngeri şi sfinţi" cugetă şi Chiril al Alexandriei.
„Şi să nu­i daţi pace până ce nu va zidi şi până ce nu va face Ierusalimul de laudă pe pământ" (v. 7).
Profeţii să mijlocească necontenit intervenţii la Cel de sus, prin înflăcărate rugăciuni şi printr­o 
viaţă neprihănită, pentru ca fără preget să aibă parte de ceea ce aşteaptă: un Ierusalim nou şi 
spiritual. Atunci Ierusalimul va ajunge la un loc de frunte între oraşele lumii.
Cu versul 8. şi 9 profetul trece în domeniul intereselor fizice ale lui Israel. Se precizează că poporul 
îşi va păstra independenţa economică şi politică, iar componentele viitoarei ordini sociale vor fi mai 
ales : prosperitatea materială, libertatea şi pacea.
Eusebie interpretează tropic versurile: „Ar fi vorba despre fructele dreptăţii".

„Treceţi, treceţi prin porţi, gătiţi calea poporului, neteziți drumul, curăţiţi­l de piatră, ridicaţi steag 
peste popoare I" (v.10)
Ca şi când ar fi ruşinat de halul în care se găseşte Ierusalimul şi drumurile ce duc spre el, profetul 
Încearcă să­i sufletească pe toţi pentru o nouă ordine. Poporul, împrăştiat în lume, se va reîntoarce 
acasă, el vine cu însufleţire şi într­un număr covârşitor, încât abia îl cuprind porţile.
Pentru intrarea în oraş, Ierusalimul avea mai multe porţi: a olarilor, a văii (II Cron. 26,9), a 
gunoiului (Neem. 2,??) a oilor (Neem. 3,1), a cetăţii (II Reg. 23,8), a lui Efraim (II R 14,18), a regelui 
(I Cron. 9,18), cea din colţ (II Reg. 14 ,13), a peştilor (II Cron. 33,14), a izvorului (Neem. 3,15), a 
cailor (Ier. 31,??) poarta de pază (Neem. 3,31), a lui Veniamin (Ier. 20,2) etc.
Uneori circulaţia în oraş se făcea numai în anumite ore. La fiecare poartă era câte un om de strajă 
(Neem. 7,3). Se vede că acele porţi erau adevărate lucrări de artă, ceea ce justifică jalea lui Neemia 
la vederea celor arse de foc (Neem. 2,13). Pentru refacerea lor a trebuit să angajeze meşteri aleşi, şi 
pentru fiecare poartă alt meşter, care mult s­au trudit până ce au aşezat la loc porţile şi zăvoarele 
(Neem. 3 3).
După ce drumul spre Noul Ierusalim se va fi uşurat, prin îndepărtarea impedimentelor morale, 
păcate şi răutăţi, imaginate prin gropile şi bolovanii străzilor (Eusebie al Cesareii), trebuiesc invitate
şi popoarele celelalte („steagul" e simbolul înfrăţirii), pentru ca să aştepte la un loc surpriza cea 
mare.
„Iată Domnul vesteşte până la marginile pământului. „Spuneţi fiicei Sionului: Iată Mântuitorul tău 
vine! Iată plata lu este cu el şi răsplătirea lui înaintea lui!" (v. 11).
Prin mijlocirea profetului Domnul vesteşte, pentru ca întreaga omenire să afle, că însuşi Dumnezeu 
ia parte la opera de mântuire a omului. Toate făgăduinţele Domnului vor fi împlinite. Despre 
aceasta dă Isaia asigurarea, introducându­ne în profeţie cu particula: „Iată!", ceea ce dovedeşte că 
înaintea profetului orizontul viitorului se luminează brusc, pentru ca acest organ ales al lui 
Dumnezeu să vadă grandioasa realizare: pe Cel aşteptat în toată strălucirea lui. 
Pentru acest sens al versului este Sf. Chiril al Alexandriei : Se prezice „venirea Mântuitorului".
„Fiica Sionului" este Ierusalimul, oraşul aşezat pe coama dealului Sion. Avem aici o metonimie. 
Chiril face deosebire între „fiică" şi între „Sion". „Sionul" e Sionul de altădată, „fiica Sionului" este 
noua comunitate religioasă, Biserica.
„Şi li se vor zice; „poporul cel sfânt", „mântuirea Domnului", şi pe tine te vor numi: „cea căutată", 
„cetatea cea nepărăsită" (v. 12).
Israelul viitor va purta un nume nou, pe cel de „sfânt". Această numire rezumă ceva măreţ, „kodeş", 
aghios; este cel care duce o viaţă cucernică (II Petru 3,11), desăvârşită (I Petru 1,14; Lev. 11,15), 
omul desăvârşit.
De acest fel de viaţă este condiţionată fericirea, de aceea sfinţenia premerge mântuirii. Ierusalimul 
este centrul care radiază mântuirea. Pentru bucuriile pe care le oferă, cetatea va fi mereu căutată. 
Deschizându­se noi drumuri spre ea, cetatea nu va mai fi abandonată, ­ „din pricina mulţimii de 
necredincioşi" (Ciril Alexandrinul), — ca un mormânt rece, ci fără de sfârşit va fi numărul celor care 
ii bătătoresc cărările.