TEMA CULTURA POLITICĂ.

SOCIALIZAREA ŞI IDEOLOGIA POLITICĂ

După ce aţi parcurs această temă veţi invăţa:

1. Ce este cultura politică
2. Ce este o ideologie politică
3. Ce este socializarea şi cum influenţează politicul socializarea prin invăţămint şi mass
media
4. Care sunt elementele fundamentale ale unei ideologii de partid

1. Cultura politică. Perspective in analiza culturii politice

In literatura de specialitate există trei linii de abordare a culturii politice.
1. Linia intemeiată de Max Weber in Etica protestantă şi spiritul
capitalismului. In acest sens, se poate vorbi despre o cultură politică dependentă de
elementele fundamentale ale doctrinei religioase. Astfel, acţiunile sociale şi economice ale
protestanţilor, spunea M.Weber, sunt determinate de ideile şi credinţele religioase noi apărute
prin reforma protestantă. Un exemplu relevant in acest sens este ideea de vocaţie profesională
care apare ca element fundamental in protestantism pentru trimiterea harului divin. Un astfel de
comportament economic intemeiat de religia creştină de rit protestant a fost fundamental in
determinarea şi accentuarea unui comportament economic ce se inscrie in spiritul capitalismului:
asceză, capitalizare, reinvestire. Pe de altă parte, protestantismul scoate puterea politică de sub
incidenţa puterii religioase. Regele poate să impună religia in regatul propriu, el fiind şef al
Bisericii. Ceea ce inseamnă că in societatea respectivă nu cultura de tip religios şi credinţele
religioase devin dependente de puterea politică, situaţie exact inversă in raport cu doctrina
Bisericii catolice, in care papa cerea supunere regilor şi principilor pe motivul superiorităţii
puterii religioase in raport cu puterea politică.
2. Linia etnologiei culturaliste, intemeiată de Ruth Benedict in analiza
indienilor Pueblo, Margareth Mead in analiza populaţiilor samoane
şi a studiilor lui Abraham Kardiner şi Ralph Linton, care privesc
factorii culturali in aportul lor la stabilirea personalităţii individuale.
3. O altă tradiţie este legată de empirismul american de la inceputul secolului nostru
asupra regiunii multiculturale din jurul Lacului Michigan in urma afluxului de imigranţi.
2. Ce este cultura politică?
Ca şi concept al ştiinţei politice, cultura politică va fi definită pentru prima dată in mod
explicit de către Almond şi Verba in The Civic Culture in Five Nations (1963), apoi in
The Civic Culture Revisited (1980), astfel:
“Un ansamblu de cunoştinţe, percepţii, evaluări, atitudini şi
dispoziţii care permit cetăţenilor să ordoneze şi să interpreteze
instituţiile şi procesele politice, precum şi propriile lor relaţii cu
aceste instituţii şi procese.”
Cultura politică este analizată de Almond şi Verba din perspecetiva
unei tipologii care este determinată de atitudinea cetăţenilor faţă
de societatea politică (guvernanţi, instituţii politice, etc. – pe care
autorii le numesc “obiecte politice”). Avem astfel trei tipuri de
cultură politică:
1. Cultura politică de tip parohial, care se defineşte prin inexistenţa unei relaţii de
reciprocitate intre guvernanţi şi guvernaţi. Acest tip de cultură politică se regăseşte in
societăţile tribale, in care guvernaţii nu contestă nici forma politică de organizare, nici
guvernanţii sau acţiunile lor.
2. Cultura politică de tip dependent, care se defineşte ca o cultură politică a
societăţilor moderne şi premoderne. Cetăţenii au informaţii despre sistemul şi instituţiile
politice, dar nu participă al viaţa politică.
3. Cultura politică de tip participativ, in care cetăţeniii se angajează in procesul
decizional. Aceasta este cultura poltitică a democraţiilor.
In realitate, culturile politice ale diferitelor societăţi sunt mixaje intre aceste trei tipuri ideale de
cultură politică.
O definiţie asemănătoare celei date de Almond şi Verba culturii politice propune Ph.Braud:
"Cultura politică este constituită dintr-un ansamblu de cunoştinţe şi credinţe ce permit
indivizilor să dea sens experienţei cotidiene, a propriilor lor raporturi cu puterea care ii
guvernează şi cu grupurile care le servesc drept referinţe identitare".
Aşa cum se observă, conceptul de cultură politică intră in raporturi directe cu cel al
“definiţiei savante” a ideologiei. Amandouă se referă la credinţele sociale cu conţinut politic,
in sensul de ordine politică. Diferenţa dintre cele două concepte se referă la accentul pus pe
relaţia cu lumea socială. De exemplu, ideologia trimite la credinţe politice angajante,
mobilizatoare care urmăresc schimbarea şi transformarea sau menţinerea unei anumite
ordini politice. Cind vorbim despre cultură politică, ne situăm intr-un spaţiu analitic,
neangajant, intr-o zonă ce trimite la neutralitate.

3. Cultura politică şi sistemul politic. Dimensiunile culturii politice

Fiecare sistem politic este ancorat intr-o cultura politică, ne anunţa D.Kavanagh, reluand una
dintre concluziile părinţilor fondatori ai conceptului de “cultură politică”, Verba şi Almond.
In varianta originară, termenul de cultura politica se referea la “…orientările politice
specifice - atitudini faţă de sistemul politic şi diferitele sale părţi, precum şi atitudini faţă de
rolul binelui in sistem. Vorbim despre o cultură politică exact aşa cum putem vorbi despre o
cultură economică sau o cultura religioasă”.
In acest sens, cultura politică poate fi definită ca “un set de orientări faţă de un set
special de obiecte si procese sociale”.
Autorii propun ca aceste atitudini, sentimente, credinţe politice, cunoaşterea despre sistemul
politic, să fie asociate fiecarei naţiuni in parte. Putem astfel vorbi de o “cultură politică a
naţiunii”, precum şi de un tip aparte de cultură politică - cultura civică, aceasta din urmă
fiind nimic altceva decat cultura politică a democraţiilor. Relaţia dintre cultura politică
şi fiecare naţiune in parte se justifică prin tipuri de orientare politică, definite prin felul in care
diferitele naţiuni internalizeaza şi asimileaza clasele de obiecte şi relaţii politice. Avem astfel
de-a face cu “orientarea cognitivă” - cunoaşterea despre, şi credinţa cu privire la sistemul
politic, rolurile sale şi deţinătorii acestor roluri; “orientarea afectivă” - sentimentele
privind
sistemul politic, rolurile sale, personalul si performanţa; “orientarea evaluativă” -
judecăţile şi opiniile cu privire la obiectele politice care in mod tipic implică o combinare a
standardelor şi criteriilor de valoare cu informaţia şi sentimentele.
Inţelegerea conceptului de cultură politică presupune, aşa cum se observă, o abordare
bidimensională. Pe de o parte, avem de-a face cu o dimensiune cognitivă, referirea la
cunoaşterea ideilor, doctrinelor, programelor diferitelor partide politice, Constitutia statului,
structura şi mecanismele de functionare etc. Al doilea aspect se referă la partea
emotionalafectivă şi valorică a relaţiei dintre cetateni şi politică. Aceasta inseamnă că
cetaţeanul aflat in faţa urnelor optează pentru un partid sau altul, de exemplu, şi prin
intermediul credinţelor, sentimentelor, opiniei acreditate in cadrul diferitelor grupuri de care
apartine, toate acestea alcătuind acel fond necritic aperceptiv de raportare la politică.
Pornindu-şi cariera in calitate de concept cu dublă semnificaţie, una rationalistă şi alta
afectiv-emotională, cultura politică a primit in numai 13 ani de la lansarea sa cel puţin 30 de
definitii, ne anunţa G.Patrick la Congresul mondial al Asociatiei Internationale de
Stiinte Politice ţinut la Edinburg in 1976. In 1989, J.R. Gibbins incerca să ordoneze diferitele
definiţii care s-au dat culturii politice, propunand o tipologie a acestora: a. definiţii
psihologice - cele centrate pe individ si percepţiile individuale ale politicului;
b. definiţii sociologice - cele referitoare la percepţiile colective ale lumii politice, asociate cu
cele de tip
individual;
c. definiţii zise “obiective”, care pun problema culturii politice in termenii normelor sociale
şi ai valorilor consensuale; d. definiţii euristice, care oferă un tip ideal, cu rol de explicare a
unor fenomene parţiale (comportament, credinţe, etc); e. defiţii lingvistice
- un discurs cu inţelesuri pentru un grup determinat; şi f. defiţii care fac referinţă la
cultura naţională, ideologii politice sau ideologia dominantă.
In 1994, revista Sfera Politicii avea ca temă cultura politică, oferind cititorilor o analiză
aplicată a conceptului la spaţiul romanesc. Cristian Pirvulescu intregeşte cadrul teoretic de
validitate al termenului, punand in discuţie dimensiunea religioasă a acestuia. Izoland spaţiul
romanesc din perspectiva relaţiei dintre cultura politică şi religie, acesta afirma că
“Inexistenţa conflictului dintre puterea temporală şi puterea spirituală,
specific crestinismului occidental, şi care a avut atat de mare importanţă in
iniţierea procesului democratic, a făcut ca, in cazul romanesc, religia să nu
contribuie la formarea unor opţiuni
democratice. Intr-un asemenea spaţiu rolul liderului politic de tip charismatic
este important, dezvăluind un model mitic de raportare la putere”.
Dacă acceptăm ipoteza universaliilor politice şi a imaginarului politic in care intalnim forme
general-umane de raportare la politic, observăm că această raportare mitologică la Putere nu
este deloc una specific romanească. Puterea politică, oricare ar fi ipostazele in care aceasta se
intrupează, in societăţi cu un regim totalitar şi in regimuri poliarhice deopotrivă, are nevoie de
spectacolul in care este angajată o intreagă mitologie politică prin care ea se autolegitimeaza in
faţa unui social care are el insuşi nevoie de acest spectacol şi de mitologia care il intemeiază.
Astfel, oameni politici, partide, grupări politice şi electorat deopotrivă au nevoie de acest tip
mitologic de relaţie cu lumea socială.
Vorbind despre originile culturii politice romanesti, C.R.Pirvulescu considera că determinanţii
majori care au dus la modelarea unui anumit tip de cultură politică in spaţiul romanesc au fost
elementul naţional şi dimensiunea rurală a civilizatiei romaneşti, lumea occidentală avand
drept spaţiu de cristalizare a culturii politice lumea urbană, mai degrabă.
Aceste determinaţii au dus la o dinamică specifică a culturii politice romaneşti. Astfel, continua
autorul, afirmaţia potrivit căreia “jumătate de secol de dominaţie comunistă a
modificat in profunzime mentalitatea”, nu se justifică intru totul, căci, “Realitatea este
că regimul comunist a folosit baza mentală preexistentă, ale cărei elemente precum ideea
egalitătii in obşte, refuzul economiei de piaţă, respingerea capitalismului ca imoral au fost
locuri comune. Aranjamente economice de tip feudal, care exprimau
obişnuinţe mentale, rezistau incă prin anii ’30 ai secolului nostru in mediul rural.
Capitalismul abia incepuse să-şi facă simţită prezenţa la sate. Dezbaterea democratică şi ideea
de conflict implicată de aceasta nu făceau parte din orizontul civilizaţiei rurale”, “obişnuinţele
politice” create de regimul comunist romanesc integrandu-se unui sistem de valori şi tradiţii
anterior.
Ipoteza rezistenţei la schimbare a societăţii romaneşti in perioada de tranziţie este argumentată
prin sondaje de opinie succesive (IRSOP 1991, 1993, 1994, IMAS - 1994), de unde reiese că
scorurile cele mai mari le aveau “instituţiile consensului” - Armata şi Biserica, iar Parlamentul -
ca “instituţie a conflictului” (in sensul de dezbatere democratică) neavand in 1994, de exemplu,
aprecieri pozitive mai mari de 24%. Concluzia pe care o trage autorul este aceea că scorurile
obţinute de cele trei instituţii sunt determinate inclusiv de tipul de cultură politică romanească,
văzut ca unul care privilegiază mai degrabă instituţii ale
consensului decat instituţii ale conflictului.
Deşi este discutabilă ipoteza inexistenţei culturii politice de tip democratic in Romania anilor
’30 (elementul liberal apare la generaţii succesive de teoreticieni precum Şutu, Ghica, Strat,
urmată de generaţia Marţian, Xenopol, Aurelian, incheindu-se cu Şt.Zeletin care oferă chiar o
filosofie a liberalismului in formula neo-liberalism; Marin Preda oferă, de asemenea un
model paradigmatic al dezbaterilor politice in formula şi la nivelul culturii civice a lumii rurale
romaneşti, prin discuţiile din poiana lui Iocan, etc.), ideea referitoare la un tip specific
de cultură politică romanească in perioada de tranziţie poate fi absorbită in cadrul
teoretic
pe care il circumscriu termenii de imaginar politic şi cultură civică. Din această
perspectivă, putem explica rezistenţa la schimbare a culturii politice romanesti prin rezistenţa la
schimbare a imaginarului politic romanesc modelat de ideologia şi propaganda comunista.
Zoltan Rostas oferă şi el o analiză interesantă a conceptului de cultură politică prin aplicare la
spaţiul romanesc, in Capcanele culturii politice. Autorul pleacă de la “confuzia aproape
generală” manifestată in operaţionalizarea acestui concept in spaţiul romanesc, la nivelul clasei
politice şi a elitei mass media in mod special: “Ca şi conceptul de societate civilă (de care este
sensibil legată - sintagma cultură politică,
n.ns) cultura politică nu a facut o carieră prea stralucită in ce priveşte acurateţea ştiintifică
manifestată in utilizarea termenului. Dacă din multitudinea de articole apărute in presa
ultimilor ani vom lua in considerare doar serialul de interviuri “Sondaj CN:Toamna politică
vazută de politicieni” din numerele din această vară ale cotidianului Curierul National, vom
putea observa o confuzie aproape generală, atat la ziarişti cat şi la politicieni. Din
cincisprezece politicieni de frunte numai Adrian Nastase şi Stelian Tanase s-au apropiat - cat
le-a permis spaţiul oferit de interviu - de accepţiunea corectă a culturii politice. Cred că un
sondaj profesionist de opinie efectuat in randul elitei mediatice şi politice ar oferi o imagine
şi mai dezastruoasă”.
In continuare, autorul observă că acceptiunea acreditată pentru acest termen in spaţiul
romanesc se referă la cunoştinţe obţinute prin lectură, prin instrucţie. Nu e de
mirare, de
altfel, pentru că aceasta este acceptiunea cea mai la indemană, venită pe filiera unuia dintre
“idolii” sociali care asociaza “cultura” cu “a şti”, “a cunoaşte”.
Eroarea, deşi este asemănătoare cu asociaţia dintre un interpret de muzica clasică şi unul de
muzică populară care nu a vazut in viaţa lui un portativ şi amandoi sunt interpreţi la vioară,
este una care apare prin definirea şi inţelegerea unilaterală a conceptului de cultură politică.
Este vorba de o intelegere reducţionistă, in sensul identificarii culturii politice cu ceea ce eu
propun a se numi cutură civică, sau civism.
Cultura civică şi imaginarul politic
In analiza conceptului de cultură politică vom păstra caracterul bidimensional al acesteia,
propunand reconfigurarea conceptului prin introducerea termenilor de cultură civică şi
imaginar politic.
In construcţia simplă propusă mai sus, cultura civică va reprezenta aspectul raţional al
culturii politice, adică tot ceea ce ţine de raportarea “in cunoştinţă de cauză” (sau presupus
a
fi “in cunoştinţă de cauză”) la obiecte politice; cultura civica defineşte aici omul cunoscător,
in sensul de cetăţean informat (sau care crede că este informat şi cunoaşte) despre structuri
instituţionale şi mecanisme politice, acest tip de individ fiind nu cercetătorul, ci produsul
informaţional creat de mass media. Imaginarul politic va defini partea afectiv
emoţionaăa
sau non-ratională a raportării la diferite obiecte politice. Imaginarul politic se referă la
cetăţeanul in calitate de homo religiosus şi homo symbolicus, in sensul de individ care
are
nevoie de credinţe sau realitati meta-fizice la care să se poată raporta, in cautarea de
identitate politică.
Referindu-se la dimensiunea mitologică a relaţiei dintre electorat şi
politică, imaginarul politic cuprinde sentimente, credinţe, convingeri,
valori care filtrează percepţia asupra politicului şi care sunt părţi
integrante ale identităţii si apartenenţei sale la diferite grupuri
sociale (etnice, profesionale, etc.) structurate formal sau informal.
In această perspectivă, imaginarul politic este parte integrantă a
imaginarului social, şi se referă la nevoia individului de a-şi găsi o
identitate politică in calitate de cetăţean al unui anumit sistem
politic. Imaginarul politic va fi tratat in continuare ca un ansamblu de
arhetipuri cu caracter de universalitate pentru specia umană.
Acesta este nivelul cel mai profund de prezentare a fiinţei umane ca zoon
politikon. La acest nivel putem discuta despre nevoia de mituri
politice a omului ca animal social, caracterizat prin socialitate si
sociabilitate in egală masură (mitul Salvatorului, al Varstei de Aur, al
duşmanului ascuns şi al conspiraţiei, etc.)
Un al doilea nivel este reprezentat de configuraţii de reprezentări ca interiorizări ale unei
imitaţii sociale.
Acesta este nivelul intermediar, intre arhetipuri şi al treilea nivel, cel al reprezentarilor
concrete, care oferă ocazia unei perceptii individuale şi de grup in perspectiva unei identităţi
politice determinate. Acest al treilea nivel se referă la identitatea concretă roşie,
verde, de stanga sau de dreapta - cu o opţiune clară pentru un partid de o anumită
culoare, etc. Tratand imaginarul politic in această perspectivă tridimensoinală, avem
reuniţi in aceeaşi persoană - Cetăţeanul, pe homo religiosus, homo simbolicus si
zoon politikon.
Omul ca fiinţă religioasă exprimă nevoia individului de a se raporta la o instanţă metafizică
intemeietoare, o nevoie de a crede in ceva care să reprezinte nivelul ultim de intemeiere al
acţiunilor sale. Cand ne referim la homo religiosus plecăm de la premisa că ceea ce distinge
indivizii reali este nu natura instanţei la care se raportează ca temei acţional, ci forma
concretă pe care această instanţă o capătă, in funcţie de determinanţi culturali, sociali, sau
de structura individuală de personalitate. Instanţa metafizică poate fi Dumnezeu, statul ideal,
societatea comunistă sau orice idee abstractă fără corespondent empiric. Nevoia de raportare şi
intemeiere metafizică a individului poate, de asemenea, să fie multistadial
intemeiată, in sensul că dupa Dumnezeu - temeiul ultim - poate să apară o altă instanţă,
subordonată sau derivată din aceasta, cum ar fi ideea de egalitate in faţa legii, sau de egalitate
in faţa votului, aşa cum cele două idealuri pot reprezenta ele insele o instanţă metafizică, in
afara raportarii la divinitate. Un ateu respinge ideea de Dumnezeu, dar el ramane legat de
principiul creării Universului prin explozia fondatoare - o metaforă prin excelenţă, sau a
aparitiei societaţii umane prin proces lung de trecere a umanităţii prin diferite faze de
dezvoltare, in afara ipotezei creaţioniste. Deci el ramane coerent cu nevoia de a crede in ceva de
dincolo de ceea ce putem direct percepe cu simţurile noastre.
Astfel, mitologiile diferitelor popoare, precum şi mitologiile politice răspund
unei nevoi de sacru a fiintei umane. Tot ceea ce este profan a avut altădată o
dimensiune de sacralitate, ne spunea Eliade. Din această perspectivă, procesul de secularizare
crescanda a culturii umane apare, in fapt, ca unul de retragere a sacrului dinspre un domeniu
către un altul, socialul şi politicul in egală măsură, avand o nevoie constantă de sacru, in afara
caruia nu se poate legitima si intemeia. Acesta este sensul in care operez cu termenul de zoon
politikon ca homo religiosus.
Asimiland terminologia şi distincţiile operate mai sus, se poate accepta ipoteza potrivit careia
stabilitatea unui sistem politic ţine de măsura in care Puterea reuşeşte să gestioneze, să
legitimeze şi să-şi stabilească discursul legitimant in concordanţă cu factorii cheie ai
imaginarului politic şi ai culturii civice din societatea in care-şi exercită funcţia ordonatoare.
In cazul in care societatea respectivă este una de tip democratic, şansele reale ale Puterii de a
se legitima şi autoreproduce sunt direct legate de condiţia respectării imaginarului politic al
vremii. Este greu de acceptat ideea unei perpetuări a Puterii in condiţiile in care aceasta
provoacă una sau alta dintre universaliile politice care structurează imaginarul societaţii de
tip democratic. In ciuda absenteismului politic in alegerile electorale şi a impresiei de
inactivitate/neimplicare a cetăţenilor in viaţa politică, Puterea riscă, de exemplu, propria
prăbusire prin simpla anunţare a interzicerii unui drept fundamental al cetăţeanului (libertatea
cuvantului, de exemplu), drept care devine piesa de bază intr-o societate in care s-au
proclamat şi respectat o anumită perioadă drepturile cetăţenilor. Ceea ce inseamnă că Puterea
trebuie să-şi adapteze discursul la tipul de cultură politică pe care o prezintă societatea ale
cărei resurse le gestionează.
Puterea şi cultura politică in societăţi aflate in tranzitie. Cazul romanesc
Societăţile aflate in tranziţie de la un regim totalitar la unul de factură democratică reprezintă
un caz special din punctul de vedere al relaţiilor intre Putere şi cultura politică, in sensul că
aici avem de-a face cu mutaţii structurale rapide la nivelul universaliilor care structurează
imaginarul politic. Acesta este cazul societăţii romaneşti al carui agent ordonator - Puterea
politică - a cunoscut o schimbare structurală fundamentală in 1989. La o primă aproximare,
folosind datele concrete ale fenomenului de schimbare din Romania anilor 1989-1990, s-ar
părea că avem de-a face cu schimbări la nivelul instituţiilor politice care antrenează rapid
schimbări la nivelul culturii politice. Ipoteza ar putea fi susţinută de faptul că noul agent al
Puterii care a inlocuit clica politică din jurul lui Ceausescu a fost perceput de o majoritate
electorală ca agentul purtător al unor valori democratice, valori care, ne-ar sugera alegerile
din 1990, au urmat imediat schimbării politice din 1989. In realitate, lucrurile n-au stat deloc
aşa. La un nivel analitic de suprafaţă, situaţia respecta şi intra in nevoia acută de ordonare pe
care mintea noastră o cere. La un nivel de profunzime, observăm insă că logica faptelor nu
urmareşte pe cea a minţii noastre, oferindu-se astfel incă un argument pentru adevărul uşor
de acceptat, după care nu tot ceea ce e logic valid este şi real. Imi propun să sugerez in
continuare care au fost mecanismele ce invalidează o astfel de ipoteză a schimbarii rapide la
nivelul culturii politice in Romania post-decembrie l989. Plecăm de la cultura politică
specifică regimului comunist.
Mi se pare neindoielnic faptul că, prin aparatul său de propagandă, regimul comunist
romanesc a reusit să creeze (sau cel putin să influenteze) moduri de percepţie a lumii
politicului, moduri de evaluare, sentimente şi credinţe politice in spaţiul romanesc.
Departe de a fi ajuns la idealul de “om nou” pe care şi l-a propus in Codul eticii şi echitatii
socialiste - “robotul decerebralizat” şi ascetul dez-irationalizat, golit de sentimente şi credinţe
exprimabile altfel decat in spaţii ultra-private - regimul comunist a reuşit să modeleze printro
socializare politică agresivă şi prin stăruinţa acesteia, un tip de individ cu o cultură
politică
doar parţial alterată de această indoctrinare a cărei piesă cheie este limbajul univoc ce
pretinde alinierea la un comportament colectiv al supunerii şi raportării obediente la politica
“partidului-far”.
Spun că acest limbaj al indoctrinării a modificat doar partial percepţia, valorile şi
sentimentele politice ale individului, doar prin raportare la “omul nou” pe care regimul dorea
să-l creeze. Altfel, indoctrinarea comunistă a lasat urme adanci in imaginarul politic
romanesc. Acestea s-au facut evidente imediat ce individul a fost pus in situaţia nouă de
“cetăţean”, adică aceea de individ care să participe activ la treburile Cetăţii. In această
ipostază nouă, străină celui ce fusese actorul unei piese de mimare colectivă a acceptarii
regimului Ceausescu, individul s-a vazut nevoit să opteze pentru una sau alta dintre
formaţiunile politice care se ofereau in 1990 pe piaţa politică romanească. Intrebarea la care
nu am răspuns
6. Cultura politică şi ideologia
Intr-un anume sens, ideologia devine partea militantă a culturii politice, atata vreme cat ea
incurajează prozelitismul pentru o idee sau pentru un partid ori regim politic.
Ideologia este "un sistem de idei, altfel spus, de idei sistematic
solicitate pentru a da seamă de situaţiile cele mai diverse. (...) Nu
numai că ea nu neagă conflictele, aşa cum se intimplă cu miturile
fondatoare ale unui popor, dar ea le exacerbează provocand
afronturi verbale şi fizice, de fiecare dată cand se iveşte ocazia."
Or, in aceste condiţii, producţia ideologiilor sau a opiniilor concurente este un proces care se
pliază pe competiţia intre grupuri rivale care işi propun să construiască trecutul, să inventeze
origini, să realizeze o lume morală de un anumit fel, cu temeiuri in trecut sau cu proiecţii in
viitor.

7. Memoria politică
Cultura politică şi ideologia politică trebuie analizate in relaţia lor directă cu memoria politică.
A nu uita nimic inseamnă să ne lăsăm pradă nebuniei, spunea George Stirner. Situaţia se
aplică şi in cadrul politicii. Exemplare in acest sens sunt situaţiile in care s-a găsit Germania
după cel de-al doilea război mondial, cand s-a dovedit a fi atat de dificil să judece membrii
activi ai structurilor naziste, sau după reunificare să judece ofiţeri Stasi ai serviciilor secrete, ai
poliţiei de frontieră, etc.
Selectivitatea memoriei politice este ilustrată, de exemplu, de situaţia generalului Pinochet, care
a venit la putere in Chile in urma loviturii de stat in care au murit mai mulţi demnitari ai
regimului ales in mod democratic, in frunte cu Preşedintele Allende. Autoritarismul chilean, care
a durat intre 1973-1983 a pus capăt vieţii mai multor mii de indivizi, instaurindu-se un regim de
teroare militară. Cazul construit prin incidentul britanic al fostului şef de stat chilean este un
exemplu de conflict intre memoriile colective ale mai multor naţiuni.
Comunitatea cea mai insistentă in cererea de extrădare a fostului şef de stat pentru a fi judecat a
fost cea spaniolă. Demonstraţiile de stradă din Barcelona sau Zaragoza pentru extrădarea
generalului, sunt un exemplu pentru selecţia pe care memoria colectivă spaniolă a realizat-o in
comparaţie cu comunitatea chileană, pentru care faptele fostului şef de stat nu impiedicau
deţinerea funcţiei de senator pe viaţă de către acesta, după renunţarea la poziţia de şef de stat
in regimul autoritar pe care il condusese. Aşa cum se poate observa, memoria politică este
selectivă. Ea impune uitarea anumitor elemente, in funcţie de factori culturali specifici. Vedem
astfel că vectorii de memorie politică sunt idei forţă care direcţionează
preferinţe şi canalizează opinii politice.
In funcţie de astfel de vectori stabiliţi conjunctural sau impuşi de către un partid sau o grupare
politică un eveniment poate rămane in memoria colectivă sau nu. Reactivarea informaţiilor
referitoare la un anumit eveniment sau fapt social este un mecanism de impunere şi forţare a
selecţiei evenimentului respectiv in memoria colectivă a unei comunităţi. Aniversarea
Revoluţie romane din decembrie 1989 şi dezbaterile din mass media la sfirşitul fiecărui an
calendaristic sunt semnificative pentru mecanismele de impunere şi
selectarea de evenimente in memoria colectivă a unui popor.

8. Socializarea politică
Socializarea este procesul de transmitere de informaţii cu caracter cultural şi de integrare
culturală a individului. Prin procesul de socializare, individul se construieşte in sensul integrării
sale in comunitatea e care aparţine, peornind de la comunitatea primară care este familia, pină
la comunitatea cea mai alrgă pe care o putem considea ca fiind naţiunea.
Socializarea este un proces de transmitere de valori, de invăţare şi de acceptare, de aprofundare
şi de construcţie de identitate individuală prin raportarea la identitatea culturală a grupului sau
grupurilor de referinţă.
In perspectivă politică, socializarea este procesul de transmitere şi de
asimilare a valorilor şi normelor politice care se desfăşoară la nivel
implcit sau intr-o formă explicită. Se poate vorbi despre stadii sau etape ale
socializării politice.
Avem astfel o socializare primară care se desfăşoară in perioada copilăriei, perioadă in
care copilul integrează valori şi norme culturale şi poltice. Cercetările despre socializarea
politică timpuie au inceput in SUA după 1959, proeict in care au fost angajate sociologia,
psihologia şi pedagogia deopotrivă. Relevant pentru această etapă a socializării politice
timpurii este studiul lui David Easton, care ne oferă un model teoretic al socializării politice a
copiilor. Modelul lui Easton este construit in patru etape.
1. Politizarea. In prima etapă copilul este sensibilizat la domeniul politic.
2. Personalizarea. Copilul ia contact cu sistemul politic prin intermediul citorva figuri de
autoritate, percepute fie ca avind un rol pozitiv, fie ca avind un rol negativ pentru comunitate.
3. Faza idealizării . Autoritatea personalizată ţine direct de judecăţile de valoare. Atitudinea
de ură sau de iubire este deci construită in această a doua fază a socializării politice.
4. Instituţionalizarea se referă la trecerea de la percepţia individuală a figurilor de autoritate
la percepţia globală a unui sistem de autorităţi.
Modelul lui Easton pentru copiii americani nu se potriveşte insă modelului situaţiei din Franţa,
spune Maurice Duverger. Cercetările făcute de sociologii francezi arată că faza personalizării
este foarte slabă, nici chiar in timpul generalului De Gaulle copiii francezi neavand o percepţie
şi o imagine foarte clară asupra figurii de autoritate reprezentată de Preşedintele francez.
Autoritatea politică este percepută de copilul francez ca una abstractă, constrangătoare şi
indepărtată, faţă de care acesta arată un detaşament afectiv şi o distanţă clare. Trăsăturile pe
care copilul francz le atribuie autorităţii politice par să fie parte a unei percepţii colective
naţionale, care se regăseşte in <gustul francezilor pentru autorităţi indepărtate şi difuze>,
regulile impersonale căutate de francezi asigurindu-le independenţa şi protecţia faţă de
arbitrariul autorităţilor.
Dacă aşa stau lucrurile, se poate vorbi despre o socializare timpurie cu caracteer naţional?
Analizind manualele şcolare, acestea transmit o cultură burgheză vulgarizată in clasele primare
şi mai elaborată in clasele secundare-superioare. Bourdieu şi Passeron vor merge mai departe in
La reproduction (1970), identificand ideologiile subiacente procesului de şcolarizare.
Ideologia transmisă nu este de factură directă, ci este inculcată printr-o a doua limbă -
"gramatică generatoare de comportamente politice". Puterea politică foloseşte acum o violenţă
simbolică in a impune ca legitime semnificaţii prin disimularea raporturilor de forţă ce stau la
fundamentul puterii.
Socializarea politică a copiilor are ca obiect "...transmiterea culturii existente, şi anume valorile
care fondează autoritatea, puterea, ierarhia. Legitimitatea constă in faptul că o putere, o
autoritate, o ierarhie sunt considerate ca legitime - adică in conformitate cu sistemul de valori -
de către cea mai mare parte dintre membrii unei colectivtităţi. De exemplu, un rege este legitim
dacă cea mai mare parte a supuşilor săi cred că monarhia este regimul legitim şi că posesorul
coroanei este cel care trebuie să o poarte conform normelor admise de colectivitate. (...) Această
simplă definiţie ne face să inţelegem faptul că aculturaţia politică are ca scop principal
menţinerea sistemului de legitimitate existent."

9. Virstele socializării politice

1. Pină la 7 ani copilul se identifică cu adultul in preferinţe şi acţiuni cu diimnsiune de tip
politic. După virsta de 7 ani apare o relaţie de cooperare, in care se construieşte o annumită
autonomie a conştiinţei. Rgulile pină atunci acceptate, vor face obiectul unei reevaluări
2. 11-12 ani, este <varsta critică> cand copilul devine capabil să argumenteze şi să inţeleagă
mai obiectiv credinţele pe care le primeşte. La 12-13 ani acesta percepe mai bine conflictele,
diferenţele, ameliorindu-şi mai bine cunoaşterea mediului social. Abia incepand de la această
varstă copilul poate percepe diferenţiat fenomenele <politice>, in măsura in care ele seamănă
celor ale adulţilor.
Socializarea copiilor este urmată de o aculturaţie permanetă, tipul de educaţie şi valorile pe
care aceasta este fondată fiind decisive in tipul de identitate politică pe care socializarea
politică il realizează. Astfel, familia transmite pentru copii şi pentru adolescenţi preferinţe
partizane durabile care pot constitui pentru individul adult adevărate grile de analiză şi de
percepţie a evenimentelor şi fenomenelor politice.
Trecand de la cazul american la cel francez, observăm că in Franţa, copiii au o reacţie de
respingere faţă de termeni care trimit la o relaţie de tip conflictual - partid, sindicate, clase,
ideologii. Cuvintele cele mai bine acceptate sunt cele de Patrie, Republic ă, Stat, drapel,
<libertate-egalitate-fraternitate>, după care urmează instituţiile politice: democraţie,
cetăţean, ales, vot, lege. Această asimilare se operează inainte de virsta de 10 ani.
Cunoaşterea politică nu este strict legată de nivelul social al părinţilor. Intre varstlele de 13- 18
ani, 37% dintre copiii de muncitori, 39% dintre cei de cadre superioare, faţă de 36% de copiii de
agricultori au o cunoaştere <bună> a politicii. Copiii de profesori au nivelul cel mai ridicat de
cunoaştere (48%). Copiii de muncitori acceptă mai bine vocabularul conflictual şi il cunosc mai
bine decit copiii din mediile favorizate.
In ceea ce priveşte interesul pentru politică, diferenţa este semnificativă, fenomenul fiind
explicat prin faptul că mediile sociale mai educate au o poziţie pozitivă faţă de politică.
Astfel 50% dintre copiii de profesori, 36% dintre cei care au părinţi cu studii superioare, 20%
din mediul muncitoresc şi 18% din mediul agricultorilor, manifestă un interes puternic pentru
politică.
Pornind de la aceste date preliminare, putem distinge intre tipuri de aculturaţie. Astfel, dacă
puterea care stabileşte coordonatele socializării este de tip totalitar, putem vorbi despre o
aculturaţie monolitică, in sensul că mijloacele de transmitere sunt in puterea unui
singur individ sau grup. In cazul in care puterea nu este unică şi mijloacele de informare in
masă, şcolile, alte instituţii de aculturaţie sunt libere, sau sunt in componenţa unui stat
democratic, se poate vorbi despre o aculturaţie de tip pluralist.

10. Socializarea politică şi credinţele inculcate de guvernanţi

Socializarea politică este direct legată de constrangerea politică. Dacă procesul de socializare
politică este reuşit, atunci constringerea politică nu mai are nevoie să se prezinte in forme de
violenţă fizică sau legală, pentru că valorile care sunt purtate de puterea politică respectivă
sunt interiorizate, asimilate şi oferă astfel cimpul supunerii civice. Din această perspectivă,
"Socializarea politică este procesul de inculcare a credinţelor şi reprezentărilor relative la
putere (dimensiunea verticală) şi la grupuri de apartenenţă (dimensiunea orizontală). In fapt,
nu există societate politică viabilă in lipsa interiorizării unui minimum de convingeri comune
referitoare la aparteneţa la comunitate şi la legitimitatea guvernămantului acesteia. Contează
foarte puţin dacă aceste convingeri sunt dondate sau nu in raţiune; este suficient că ele
produc adeziune socială." Agenţii implicaţi in acest proces de socializare politică sunt atat
guvernanţii, cat şi guvernaţii. Primii, pentru a-şi legitima poziţia la varful puterii, ceilalţi,
pentru a se putea integra in sistemul de valori politice al societăţii.
Din această perspectivă, regimurile politice de tip democratic şi dinamica statului european
sunt direct legate de apariţia in imaginarul colectiv şi de asimilarea valorilor pe care se
intemeiază puterea politică. Constrangerea prin forţă este astfel inlocuită cu autoconstrangerea
şi autoimpunerea, cum observa, in 1939, Norbert Elias in La dynamique de
l’Occident.
Pe de altă parte, un proces reuşit de socializare politică prin care se interiorizează credinţele
fondatoare de ordine social-politică "...răspunde de asemenea unei exigenţe a celor guvernaţi.
O socializare eficace facilitează psihologic acceptarea consttringerilor."
O astfel de interiorizare a valorilor politice poate crea inclusiv sentimentul libertăţii
individuale, de vreme ce un anumit tip de comportament se transformă din normă politică
impusă in normă politică asimilată.

A. Şcoala şi socializarea politică

Cercetările asupra şcolii ca factor de socializare politică au arătat că influnenţa ei in acest
sens este cu mult mai mare pentru copii care vin din medii defavorizate, sistemul educaţional
public şi privat rezolvand handicapul cognitiv al acestora. In spaţiul american, s-a constatat
că cunoaşterea programelor de partid pentru copiii negri a crscut cu 10 procente, faţă de 2
procente pentru copiii albi, ambele categorii participand la acelaşi invăţămant.
Pentru cazul francez, A.Percheron subliniază hiatusul intre cunoaşterea de reguli abstracte şi
realitatea conflictuală a politicului. Copiii care provin din medii privilegiate au o mai bună
unoaştere a primelor, iar cei care provin din medii defavorizate au o percepţie mai realistă a
conflictelor sociale.
Pentru sistemele democratice,
"Şcoala este un loc de invăţare concretă a democraţiei pe plan paticipatiării la viaţa şcolară
(alegerea de delegaţi, asociaţii, etc.)", şcoala fiind un loc de invăţare a relaţiilor sociale
(ierarhii, coduri, etc.), atat in relaţiile cu cadrele didactice, cat şi in relaţiile cu camarazii.

B. Socializarea politică şi mass-media

Mc Quail arată, in Mass Communcation Theory (1983), că există trei etape in cercetarea
influenţei mass-media asupra lumii sociale. Primul ciclu este cel al anilor '40, cand
cercetătorii se nelinişteau de imensa putere a mijloacelor de comunicare in masă. Cel de-al
doilea ciclu este cel al anilor '60, cand, după Lazarsfeld, mass media sunt privite ca neavand
un efect major in formarea şi modelarea atitudinilor şi comportamentelor sociale şi politice.
Astăzi, subliniază autorul, mass media a dobandit pentru o majoritate de indivizi rolul de
sursă legitimă, facilă şi accesibilă de informaţie cotidiană. Participand la construirea
realităţii,
individul participă la o realitate fabricată de media, care, in special televiziunea, nu dă
credibilitate decat opiniilor majoritare, eliminand opiniile dizidente. Mass media tinde astfel
să preia controlul şi să se substituie grupurilor de referinţă tradiţionale, participarea politică a
individului fiind direct legată de distribuţia opiniilor prezentate de media. Media intreţine in
acest fel conformismul social:
"...chiar şi cei care nu işi schimbă opinia, au tendinţa de a nu o exprima iar această tăcere
intăreşte opinia <majorităţii> reducand in aceeaşi mişcare numărul de adeziuni la opinia
minoritară."
Teza referitoare la efectele limitate şi cea referitoare la efectele
importante se intalnesc
totuşi şi, in acelaşi timp, se diferenţiază prin felul in care pun
problema influenţei,
observă Chagnollaud. Ele sunt, de fapt, complementare. De
exemplu, mass-media
intreţine opinii şi imaginea instituită in viaţa politică, a codurilor
sau a simbolurilor
prin care guvernanţii se legitimează. In egală măsură insă mass
media a devenit un
element fundamental in strategiile de menţinere şi de perpetuare a
puterii. Producand
informaţii despre viaţa politică, ea transmite date despre
guvernanţi şi acţiunile lor,
sistemul reprezentativ al democraţiilor fiind dependent astăzi de
prezentarea faptelor
politice, a campaniilor electorale prin mass meddia. In afara
controlului electoral,
guvernanţii democraţiilor reprezentative au căpătat o instanţă de
control cel puţin la fel
de importantă: reporterii in căutare de ştiri despre activtatea
guvernanţilor şi a
partidelor politice.

Bibliografie
David Easton, J.Dennis, Children in the Political System, New York, 1969.
Maurice Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1988 (1973).
Dominique Chagnollaud, Science politique, Dalloz, Paris, ed. 2-a, 1999.
Philippe Braud, Sociologie politique, LGDJ, Paris, ed. 4-a. 1998.
Yves Schemeil, La science politique, Armand Colin, Paris, 1994.
Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalist, Humanitas, 1994.
Ralph Linton, Les fondaments cultureles de la personalite, Dunod, Paris, 1965
(1945).
Abraham Kardiner, L'individu et la societe, Gallimard, Paris, trad. 1969 (1939).
Gabriel Almond, Sidney Verba (eds), The Civic Culture Revisited, Little Brown, Boston,
1980.
Idem, The Civic Culture. Political Attitudes and Democracy in Five Nations,
Princeton
University Press, 1963.
Termeni-cheie
Credinţe politice
Cultura civică
Cultura dependentă
Cultura participativă
Cultura patriarhală
Cultura politică
Dimensiunile culturii politice
Dimensiunile culturii politice
Ideologia
Imaginar politic
Memoria politică
Socializare
Virstele socializării
Intrebări de verificare
1. Ce este cultura politică?
2. Tipologia culturii politice
3. Ce este imaginarul politic?
4. Care este funcţia indeplinită de socializarea politică?
5. Ce este o ideologie?
6. Care este relaţia dintre cultura politică şi ideologiea politică de un tip sau altul?
7. In care dintre tipurile de cultură politică ar putea fi incadrată cultura politică romanească
de astăzi?