Lucrarea Practică Nr.

Separarea şi identificarea cationilor şi anionilor grupelor principale

Prepararea soluţiei de lucru: se dizolvă cantităţi foarte mici din toate sărurile ce conţin cationii
şi anionii grupelor analitice în circa 2000 mL de apă distilată.
Cationii metalelor au fost împărţiţi în cinci grupe analitice principale, după cum urmează:

Grupa a I-a analitică-grupa acidului clorhidric ce are ca reactiv de grupă soluţia de HCl 2 N
(10%) , conţine: Ag+, Hg22+, Pb2+, Cu+, Ti+.
Grupa a II-a analitică-Grupa hidrogenului sulfurat ce are ca reactive de grupă H2S în prezenţa
HCl (pH = 0,5-1,5) cuprinde subgrupa sulfobazelor: Hg2+, Pb2+, Bi3+, Cu2+, Cd2+ şi subgrupa
sulfoanhidridelor: As3+, As5+, Sb3+, Sb5+, Sn2+, Sn4+
Grupa a III-a analitică-Grupa sulfurii de amoniu, în mediu de NH4Cl şi NH4OH (pH = 7,5-9)
cuprinde Al3+, Cr3+, Fe3+, Fe2+, Mn2+, Zn2+, Co2+, Ni2+.
Grupa a IV-a analitică-Grupa carbonatului de amoniu în mediu de NH4Cl şi NH4OH (pH= 8-9)
cuprinde cationii de Ca2+, Sr2+, Ba2+
Grupa a V-a analitică-Grupa fără reactiv de grupă cuprinde cationii K+, Na+, Li+, Mg2+, NH4+.

Separarea din soluţie a cationilor grupe a I-a analitice şi identificarea lor prin
reacţii specifice

Se prepară un volum suficient de soluţie de lucru care conţine toţi cationii grupelor
analitice (grupele I, II, III, IV şi V) şi toţi anionii (grupele I, II, III, IV, V, VI şi VII).
Această soluţie după preparare este supusă separării succesive şi identificării cationilor
din cele cinci grupe analitice şi apoi a anionilor împărţiţi în cele şapte grupe.
Grupa a-I-a analitică → reactiv de grupă soluţia de HCl, 2N. Acesta va precipita
toţi cationii grupei a I-a analitice sub formă de cloruri (albe) (schema se separare) şi va
determina separarea lor prin filtrare de restul soluţiei + apele de spălare (filtratul) care va
conţine doar cationii grupelor II, III, IV şi V.
Toate reacţiile de precipitare, separare şi identificare a cationilor separaţi, din precipitat
sau din filtrat au loc în soluţie apoasă.
În cazul în care s-a constatat că în soluţie, alături de cationii celorlalte grupe analitice,
există cationi din grupa a I-a analitică, aceasta se tratează cu o soluţie de HCl 2N picătură cu
picătură, sub agitare continuă. HCl 2N, este reactivul de grupă a grupei a I-a analitice. Are rolul
de a precipita doar cationii grupei a I-a în soluţie, Ag+, Pb2+, Hg22+ pentru separarea lor ulterioară
din soluţie, sub formă de precipitate de culoare albă: AgCl↓, PbCl2↓, Hg2Cl2↓. Se întrebuinţează
un mic exces de HCl, pentru ca precipitarea să fie totală. Se constată acest lucru în două
moduri:
- se lasă să se depună precipitatul şi în supernatant se adaugă cu o pipetă 2-3 picături de reactiv
(HCl, 2N). Apariţia unei opalescenţe ne indică faptul că precipitarea nu a fost totală şi atunci se
mai adaugă reactiv. Dacă soluţia rămâne limpede, precipitarea a fost totală.
- se filtrează o porţiune de soluţie şi se adaugă în filtrat 1-2 picături de HCl, 2N; dacă soluţia
rămâne limpede, a avut loc precipitarea completă a cationilor grupei a I-a.
Reacţiile au au loc, sunt următoarele: Ag+ + HCl → AgCl↓ + H+, Pb2+ + 2HCl → PbCl2↓
+ 2H şi Hg22+ + HCl → Hg2Cl2↓ + 2H+.
+

După ce s-a constatat că precipitarea celor trei cationi sus-menţionaţi a fost totală se
execută filtrarea şi spălarea precipitatului care conţine clorurile celor trei cationi. Această
operaţie se face prin decantare. Se aduce pe filtru lichidul limpede de deasupra precipitatului, iar

1
peste precipitatul rămas în pahar se adaugă apă de spălare (apă distilată acidulată cu puţin HCl
2N, electrolit cu ion comun Cl- cu al clorurilor separate, ce micşorează foarte mult solubilitatea
acestora, împiedică dizolvarea în soluţie a clorurilor celor trei cationi). Se agită cu o baghetă de
sticlă curată şi se lasă din nou în repaos, aducând pe filtru doar lichidul limpede. Se repetă
operaţia de 2-3 ori, iar la sfârşit se aduce pe filtru şi precipitatul. Filtratul împreună cu apele de
spălare serveşte la cercetarea cationilor grupei a II-a analitice şi la separarea lor ultarioară
de cationii din grupele III, IV şi V, iar precipitatul- doar la identificarea cationilor grupei a
I-a analitice: Ag+, Pb2+, Hg22+ (Schema se separare). Precipitatul separat, alcătuit din AgCl↓,
PbCl2↓, Hg2Cl2↓ se fierbe cu apă distilată şi fierbinte fiind, se filtrează. Se dizolvă complet în
acest caz PbCl2↓ care trece în filtrat, în precipitat rămânând AgCl↓, Hg2Cl2↓.
S-a separat astfel cationul de Pb2+ de Ag+ şi Hg22+. În filtrat se fac reacţii specifice ale
ionului Pb2+: - prin răcirea soluţiei se depune PbCl2 sub formă de cristale sidefoase (doar în cazul
în care PbCl2 este în cantitate mai mare în soluţie).
- cu KI se Pb2+ formează un precipitat galben de iodură de plumb solubil în apă la cald, iar la
rece reprecipită sub formă de cristale galbene-aurii:
Pb2+ + KI → PbI2↓ + 2K+;
- cu K2Cr2O7, se formează un precipitat galben specific de cromat de plumb, solubil în
hidroxizi alcalini cu formare de plumbiţi, de asemenea este solubil în HCl concentrat:
Pb2+ + K2Cr2O7 → PbCr2O7↓ + 2K+;
- cu H2SO4 diluat se formează un precipitat alb microcristalin de sulfat de plumb (reacţia este
favorizată de adăugare de puţin etanol absolut):
Pb2+ + H2SO4 diluat (dil.) → PbSO4↓ + 2H+.
- cu H2S (sau o soluţie de Na2S proapăt preparată), se formează un precipitat negru, greu de
sulfură de plumb PbS↓:
Pb2+ + Na2S → PbS↓ + 2 Na+;

Precipitatul rămas pe filtru, după separarea plumbului prin filtrare,care conţine AgCl↓,
Hg2Cl2↓ se mai spală de două-trei ori cu apă fierbinte pentru îndepărtarea şi a celor mai mici
urme de clorură de plumb şi apoi se tratează cu amoniac (NH4OH soluţie), când are loc
transformarea AgCl↓ în complexul solubil de clorură diaminoargentică [Ag(NH3)2]Cl.
Pe filtru rămâne un reziduu de culoare neagră-cenuşie format din clorură amidomercurică
şi mercur metalic (HgNH2Cl + Hg). În soluţie se identifică ionul Ag+ prin reacţia oglinzii de
argint. Peste o mică porţiune de soluţie (care conţine ionul diaminoargentic) se adaugă aldehidă
formică şi se încălzeşte la circa 70 ºC. Se depune argintul metalic pe pereţii eprubetei sub forma
unei oglinzi (când ionii de Ag+ se găsesc în cantitate mică, se formează un precipitat cenuşiu
închis ):

2HCHO + 2[Ag(NH3)2]Cl → 2Ag↓ + HCOOH + 4NH3 +2HCl – reacţia

oglinzii de argint, pentru identificarea cationului Ag+ în soluţie.

O altă variantă de identificare a ionului de Ag+: soluţia ce conţine clorura

diaminoargentică se acidulează cu HNO3 2N, când reprecipită AgCl↓, de culoare albă.
Pentru identificarea ionului mercuros este suficientă reacţia de formare a clorurii
amidomercurice, alături de mercur metalic (HgNH2Cl + Hg.). Schema de separare a cationilor
grupei I – anexată.

2
 solutie probã ce contine Ag+, Pb2+,Hg22+cationii grupelor I-V analitice
si anionii grupelor I-VII utilizatã la separarea cationilor si anionilor

+ HCl, 2N
filtrare

Pp. AgCl, PbCl2, Hg2Cl2 filtrat: solutie ce

cationii grupelor II, III, IV, V
filtrare + H2O fierbinte

Pb2+,2Cl- Pp. AgCl, Hg2Cl2

filtrat
filtrare +NH4OH, 2N

[Ag(NH3)2]Cl. (HgNH2Cl + Hg.)

filtrat Pp.

Sau:

3
 Solutie proba : Ag+, Pb2+, Hg22+ + cationi din grupele II, III, IV si V

+ HCl, 2 N, în exces

precipitate: AgCl, PbCl2, Hg2Cl2 + solutie ce contine cationi : grupele II, III, IV si V

separare prin filtrare

precipitat : AgCl, PbCl2, filtrat : cationi din

Hg2Cl2 grupele II, III, IV si V

+ H2O distilata fierbinte + filtrare

(85 - 90° C)

filtrat: solutie Pb 2++ 2Cl- precipitat: AgCl, Hg2Cl2

+ K2CrO4 5% + NH3 concentrat + filtrare

PbCrO4 , precipitat
galben portocaliu

filtrat: precipitat negru:

[Ag(NH3)2Cl] HgNH2-Cl + Hg

+ HCHO, 70°C

reactia oglinzii
de argint pentru Ag+

4
 solutie probã ce contine Ag+, Pb2+,Hg22+cationii grupelor II-V analitice
si anionii grupelor I-VII utilizatã la separarea cationilor si anionilor

+ HCl, 2N
filtrare

Pp. AgCl, PbCl2, Hg2Cl2 filtrat: solutie ce

cationii grupelor II, III, IV, V
filtrare + H2O fierbinte
K2CrO4
KI
H2SO4 dil.
K2Cr2O7 Pb2+,2Cl- Pp. AgCl, Hg2Cl2
Na2S filtrat

identificãri filtrare +NH4OH, 2N

[Ag(NH3)2]Cl. HgNH2Cl + Hg. dizolvare în apa regalã

filtrat Pp. cenusiu HCl : HNO3 (3:1)

HNO3, 2N
HCHO, 70°C
identificãri

Separarea din soluţie a cationilor grupe a II-a analitice şi identificarea lor prin
reacţii specifice

Grupa a II-a analitică → reactiv de grupă sol. de H2S în mediu de HCl, 2N. Acesta va
precipita toţi cationii grupei a II-a analitice sub formă de sulfuri (schema se separare) şi va
determina separarea lor prin filtrare de restul soluţiei + apele de spălare (filtratul) care va
conţine doar cationii grupelor III, IV şi V.

Grupa a II-a analitică are ca reactiv de grupă hidrogenul sulfurat (H2S), în mediu de
HCl 2N. Soluţia obţinută după separarea cationilor grupei a I-a sub formă de cloruri, şi care
conţine cationii grupelor II, III, IV şi V, se tratează cu HCl pentru realizarea unui pH cuprins
între 0-0,5; se încălzeşte la 60-70ºC, se barbotează H2S; se diluează apoi cu apă distilată şi se
tratează din nou cu H2S, până când soluţia devine saturată. (Schema de separare). Astfel
precipită toţi cationii grupei a II-a analitice sub formă de sulfuri: HgS↓, PbS↓, CuS↓, Cu2S↓,
Bi2S3↓, CdS↓, As2S3↓, As2S5↓, Sb2S3↓, Sb2S5↓, SnS↓, SnS2↓. Crearea mediului acid are ca scop
separarea cationilor grupei II de cationii grupei a III –a pe baza diferenţei de solubilitate a

5
sulfurilor lor, totodată favorizând şi precipitarea cationilor de As, Sb, Sn (proveniţi din speciile
anionice ale acestor elemente). În mediu puternic acid (pH= 0-0,5) se formează cationii
respectivi care, cu hidrogenul sulfurat, precipită toţi sub formă de sulfuri. Reacţiile sunt
următoarele: Hg2+ + H2S → HgS↓ + 2H+,
Pb2+ + H2S → PbS↓ + 2H+, Cu+ + H2S → CuS↓ + 2H+, Cu2+ + H2S → Cu2S↓ + 2H+, 2Bi3+ +
3H2S → Bi2S3↓ + 6H+, Cd2+ + H2S → CdS↓ + 2H+, 2As3+ + 3H2S → As2S3↓ + 6H+, 2As5+ +
2As5+ + 5H2S → As2S5↓ + 10H+, 2Sb3+ + 3H2S → Sb2S3↓ + 6H+, 2Sb5+ + 5H2S → Sb2S5↓ +
10H+, Sn2+ + H2S → SnS↓ + 2H+, Sn4+ + 2H2S → SnS2↓ + 4H+.
Valoarea pH-ului nu trebuie să crească absolut deloc peste 1,5 deoarece ar începe să
precipite şi cationi ai grupei a III-a la aceast pH: Zn2+ sub formă de ZnS din grupa a III-a, fapt
care împiedică separarea ulterioară a cationilor. Cantitatea de acid nu trebuie să fie nici prea mare
pentru a nu împiedica precipitarea sulfurilor de staniu, cadmiu, stibiu, bismut care sunt solubile în
HCl. Încălzirea soluţiei se face în scopul aglomerării precipitatelor şi a precipitării arseniului
pentavalent As5+ (creşterea temperaturii măreşte viteza de reacţie). Se verifică dacă precipitarea a
fost totală, se filtrează şi se spală precipitatul cu apă distilată sau mai bine cu soluţia apoasă de
hidrogen sulfurat. Filtratul împreună cu apele de spălare serveşte la identificarea cationilor
grupei a III-a analitice şi la separarea lor ulterioară de cationii din grupele IV şi V, iar
precipitatul serveşte doar la separarea şi identificarea cationilor grupei a II-a (Schema de
separare anexată).În filtrat se verifică riguros dacă As5+ a precipitat complet: se iau într-o
erpubetă câţiva mL de filtrat, se concentrează la mic volum, se adaugă HCl concentrat şi se
tratează cu hidrogen sulfurat. Apariţia unui precipitat galben de As2S5↓ arată că arseniul nu a fost
precipitat total şi atunci tot filtratul se concentrează la mic volum, se adaugă HCl concentrat şi se
saturează cu hidrogen sulfurat. Reacţia care are loc este:
2As5+ + 5H2S → As2S5↓ + 10H+.Precipitatul se adaugă la cel iniţial. Se poate întâmpla, de
asemenea, ca mediul să fi fost prea acid şi sulfura de cadmiu CdS↓ să nu fi precipitat în totalitate.
Pentru aceasta se iau în eprubetă 2-3 mL de filtrat, se diluează cu apă distilată şi se barbotează
H2S. Apariţia sulfurii de cadmiu galbene ne indică că mai există ioni de cadmiu neprecipitaţi în
filtrat. În acest caz întreaga cantitate de filtrat se diluează cu apă şi se saturează până la
precipitarea şi separarea totală a CdS: Cd2+ + H2S → CdS + 2H+. Pentru o cât mai completă
precipitare a sulfurilor din grupa a II-a este necesară o barbotare minimum 10 minute a
hidrogenului sulfurat în soluţia de analizat.
Separarea sulfobazelor de sulfoanhidride.
Precipitatul care conţine sulfurile cationilor grupei a II-a se tratează cu polisulfură de
amoniu (NH4)2S2 şi se încălzeşte slab (fierberea ar duce la descompunerea polisulfurii). În acest
caz are loc solubilizarea sulfurilor de arsen, stibiu şi staniu. Se filtrează apoi, pentru separarea de
sulfurile bazice (HgS↓, CuS↓, PbS↓, CdS↓, Bi2S3↓), care sunt insolubile în polisulfură de
amoniu.
Separarea şi identificarea cationilor As, Sb, Sn
La filtratul rezultat în urma tratării cu polisulfură de amoniu se adaugă HCl concentrate
când are loc prcipitarea sulfurii de arsen: 2As3+ + 3H2S → As2S3↓ + 6H+, 2As5+ + 2As5+ + 5H2S
→ As2S5↓ + 10H+, ionii de stibiu (Sb3+, Sb5+) şi staniu (Sn2+, Sn4+) trecând în soluţie. (iniţial se
reprecipită şi sulfurile se staniu şi stibiuînsă acestea se dizolvă la adăugarea unui exces de acid, în
timp ce sulfura de arsen este insolubilă). Sulfura de arsen se separă prin filtrare şi se dizolvă în
HNO3 concentrat, se evaporă la mic volum şi se reia cu apă distilată pentru îndepărtarea excesului
de acid. Soluţia obţinută se foloseşte pentru identificarea ionului arseniat (As3+, As5+) prin
reacţii de identificare specifice:
- cu nitrat de argint AgNO3 se formează un precipitat brun-ciocolată de arseniat de
argint: AsO43- + 3(Ag+ + NO3-) → Ag3AsO4↓ + 3NO3-, solubil în acid nitric (HNO3) şi amoniac
(specifică pentru cationul As5+).
- cu hipofosfit de sodiu NaH2PO2 (reactiv Bougault) în mediu de HCl concentrat se
formează un precipitat de arseniu elementar (prin încălzire pe baia de apă)- (pentru As3+): 4As3+
+ 3(H+ + H2PO2) + 6HOH → 4As + 3(3H+ + PO43-) + 12H+.

6
 Soluţia care conţine clorurile de stibiu şi staniu se tratează cu zinc metalic, când are loc
reducerea ionilor de stibiu la stibiu metalic, care se depune sub forma unor fluturaşi negri.
Totodată are loc şi reducerea staniului tetravalent la staniu divalent, ce rămâne în soluţie.
Prin filtrare se separă stibiu metalic care se dizolvă în apă regală (amestec de HCl
concentrat şi HNO3 concentrat în raport molar de 3:1): 3Sb + 15HCl + 5HNO3 → 3SbCl5 + 5NO
+ 10 HOH.
După îndepărtarea excesului de acid prin evaporare la mic volum, soluţia serveşte la
identificarea cationului de stibiu.
- o porţiune de soluţie se tratează cu H2S când are loc precipitarea sulfurii de stibiu de
culoare portocalie: 2SbS3+ + 3(2H+ + S2-) = Sb2S3↓ + 6H+
- cu KI în mediu de HCl se eliberează iod elementar (I2) care se pune în evidenţă prin
extracţie într-un solvent organic adecvat (cloroform, tetraclorură de carbon) sau cu amidon, cu
care formează un complex colorat în albastru.
Cationul Sn2+ se identifică în filtratul obţinut după separarea stibiului, punând în evidenţă
caracterul său reducător:
- prin tratare cu HgCl2 (clorură mercurică) se formează mai întâi un precipitat alb de
Hg2Cl2 (clorură mercuroasă sau calomel), care se înnegreşte ulterior datorită reducerii până la Hg
metalic: Sn2+ + 2(Hg2+ + 2Cl-) = Hg2Cl2 + Sn4+ + 2Cl-
Hg2Cl2 + (Sn2+ + 2Cl-) = 2Hg↓ + (Sn4+ + 4Cl-).

Separarea sulfobazelor
Precipitatul alcătuit din HgS↓, CuS↓, PbS↓, CdS↓, Bi2S3↓ se aduce într-o capsulă de
porţelan şi se tratează cu HNO3 în raport molar de 1:1 ( o parte acid nitric concentrat şi o parte
apă) şi se încălzeşte . În acest caz are loc dizolvarea tuturor sulfobazelor cu excepţia HgS↓.
Prin filtrare se separă HgS↓ care se aduce într-o capsulă şi se tratează cu apă regală,
pentru dizolvare. Excesul de acid se îndepărtează prin aducere la mic volum şi reluare cu apă.
Soluţia obţinută serveşte la identificarea cationului Hg2+ prin una din reacţiile sale caracteristice:
- la tratare cu KI se formează un precipitat roşu de HgI2↓, solubil în exces de reactiv cu
formarea complexului [HgI4]2-:
Hg2+ + 2KI = HgI2↓ + 2K+
HgI2↓ + 2(K+ + I-) = 2K+ + [HgI4]2
- cu K2CrO4 se formează HgCrO4↓(cromat mercuric) de culoare galbenă:
Hg2+ + K2CrO4 = HgCrO4↓ + 2K+
- cu SnCl2 se formează un precipitat negru-cenuşiu ce conţine Hg2Cl2 şi Hg metalic:
2Hg2++ (Sn2+ + 2Cl-) = Hg2Cl2↓ + Sn4+
Hg2Cl2 + (Sn2+ + 2Cl-) = 2Hg↓ + Sn4+ + 4Cl-
Soluţia rămasă după separarea HgS↓ conţine cationii Pb2+, Bi3+, Cu2+, Cd2+.
Aceasta se tratează cu H2SO4 diluat pentru separarea plumbului sub formă de sulfat de
plumb, precipitat alb (reacţia este sensibilizată de prezenţa alcoolului):
Pb2+ + H2SO4 = PbSO4↓ + 2H+. Nu mai sunt necesare noi reacţii de identificare,
deoarece plumbul a fost identificat şi la grupa I. Se separă prin filtrare precipitatul de sulfat de
plumb de restul soluţiei. Se obţine o soluţie ce conţine Bi3+, Cu2+, Cd2+. La această soluţie se
adaugă hidroxid de amoniu în exces (NH4OH), când precipită hidroxidul de bismut,
precipitat alb: Bi3++ 3(NH4OH) = Bi(OH)3↓ + 3 NH4+, iar Cu2+, Cd2 trec sub formă de ioni
complecşi solubili: [Cu(NH3)4]2+ şi [Cd(NH3)6]2+. Se separă prin filtrare precipitatul care
conţine Bi3+ de restul soluţiei (filtratul) ce conţine Cu2+, Cd2 sub formă de ioni complecşi
solubili amintiţi mai sus. Complexul cuprului se recunoaşte după culoarea albastră. Prin filtrare
se separă Bi(OH)3↓ care se dizolvă în acid şi se fac reacţii de identificare ale bismutului Bi3+: - cu
KI se obţine BiI3↓(iodură de bismutil), precipitat de culoare neagră care este solubil în exces de
reactiv (KI). Se obţine astfel complexul numit tetraiodobismutat de potasiu, de culoare
portocalie:
Bi3+ + 3(K+ + I-) = BiI3↓ + 3K+

7
 BiI3↓ + (K+ + I-) = (K+ + [BiI4]-).
Pentru separarea cuprului de cadmiu se tratează soluţia ce conţine ionii complecşi
[Cu(NH3)4]2+ şi [Cd(NH3)6]2+ cu cianură alcalină (KCN), când are loc formarea complecşilor
solubili [Cu(CN)4]2- şi [Cd(CN)4]2. Dintre aceşti doi complecşi, cel mai stabil este cel al
cuprului. Complexul cadmiului se distruge la barbotare de hidrogen sulfurat cu obţinerea sulfurii
de cadmiu CdS↓de culoare galbenă. În final, se separă prin filtrare precipitatul ce conţine CdS↓,
de filtrat ce conţine complexul cuprului foarte stabil, complet disociat în soluţie [Cu(CN)4]2-. Se
fac apoi reacţii specifice de identificare ale cuprului (Cu2+).în soluţie.

Separarea din soluţie a cationilor grupe a III-a analitice şi identificarea lor prin
reacţii specific

Grupa a III-a analitică are ca reactiv de grupă (NH4)2S – sulfura de amoniu, în

mediu de (NH4OH + NH4Cl) -tampon amoniacal, pH = 8-9, la 60-70ºC. Aceasta va precipita
toţi cationii grupei a III-a analitice sub formă de sulfuri (de nichel, de Fe2+ şi Fe3+, de cobalt,
de mangan şi de zinc) şi sub formă de hidroxizi (de crom, aluminiu, mangan )(schema se
separare) şi va determina separarea lor prin filtrare de restul soluţiei + apele de spălare
(filtratul) care va conţine în final doar cationii grupelor IV şi V.
Înainte de a trece la separarea cationilor grupei a III-a analitice din soluţia care mai
conţine şi cationi ai grupelor IV şi V, trebuie cercetată prezenţa acizilor organici şi a acidului
fosforic (şi a sărurilor lor) şi îndepărtarea lor, dacă aceştia există, deoarece formează complecşi
stabili, solubili şi incolori cu aceşti cationi, împiedicând astfel separarea lor. Pentru identificarea
prezenţei acidului oxalic se tratează o mică porţiune de soluţie cu carbonat de sodiu concentrat
pentru precipitarea metalelor grele şi se filtrează. Filtratul se neutralizează cu acid acetic şi se
fierbe pentru îndepărtarea CO2. Se adaugă CaCl2, iar apariţia unui precipitat alb microcristalin
indică prezenţa acidului oxalic.
Pentru identificarea acidului fosforic şi a fosfaţilor se procedează astfel: se ia o porţiune
din soluţia rămasă de la grupa a II-a, se fierbe pentru îndepărtarea H2S, se adaugă acid nitric
concentrat (HNO3 conc.) şi molibdat de amoniu în exces, după care se încălzeşte uşor. Formarea
unui precipitat galben microcristalin ne indică prezenţa ionului fosfat.
Dacă probele pentru acizii organici şi acidul fosforic, respectiv fosfaţi au fost pozitive,
se trece la îndepărtarea acestora.
Pentru îndepărtarea fosfaţilor, se procedează astfel: soluţia rămasă după îndepărtarea
cationilor grupei a II-a şi care conţine cationii grupelor III, IV şi V, se fierbe pentru
îndepărtarea H2S apoi se tratează cu amoniac, picătură cu picătură, până la apariţia unui
precipitat. Se adaugă apoi 1-2 picături de HNO3 conc. până la dizolvarea precipitatului ( se
lucrează astfel pentru a crea un mediu slab acid). Se tratează apoi soluţia cu Bi(NO3)3 (nitrat de
bismut) 10%, când se separă BiPO4 (fosfatul de bismut) sub forma unui prcipitat alb. Se
controlează dacă precipitarea a fost totală, după care se filtrează. Soluţia se tratează cu H2S
pentru îndepărtarea excesului de bismut şi se filtrează, filtratul servind la separarea cationilor
grupei a III-a analitice de cationii grupelor IV şi V.
Eliminarea acizilor organici, dacă aceştia există în soluţie, se face prin calcinare. Pentru
aceasta, soluţia rămasă după îndepărtarea acidului fosforic sau cea obţinută după precipitarea şi
separarea completă ca cationilor grupe a II-a analitice (care mai conţine doar cationii grupei a III-
a, a IV-a şi a V-a analitice), se evaporă la sec şi se calcinează uşor, când substanţele organice se
carbonizează. Rezuduul se reia cu apă acidulată cu HCl şi se filtrează. Se evită o calcinare
puternică, deoarece s-ar obţine în acest caz oxizi ai metalelor grele care nu se mai dizolvă la
reluarea cu apă.
Soluţia obţinută după îndepărtarea acidului fosforic, respectiv a fosfaţilor şi a acizilor
organici (sau soluţia obţinută după precipitarea şi separarea cationilor grupei a II-a analitice, în
cazul în care acidul fosforic, fosfaţii şi acizii organici au lipsit de la bun început din soluţie), se

8
tratează cu NH4OH ŞI NH4Cl pentru obţinerea unui pH = 8-9. Se adaugă NH4OH pentru a
retrograda hidroliza sulfurii de amoniu şi totodată pentru a crea un mediu alcalin. Deoarece la
adăugarea NH4OH pH-ul poate creşte peste 9 când ar începe să precipite Mg(OH)2, se adaugă
NH4Cl care retrogradează disocierea NH4OH, creîndu-se totodată o soluţie tampon al cărei pH
să fie mai mic de 9. (pH cuprins între 8-9). Se tratează apoi cu sulfură de amoniu (NH4)2S
proaspăt preparată, se încălzeşte la 60-70ºC, se verifică dacă precipitarea este totală şi se
filtrează.
În aceste condiţii se separă Fe3+, Fe2+, Mn2+, Zn2+, Co2+, Ni2+ sub formă de sulfuri şi
Al , Cr3+ sub formă de hidroxizi,(schema de separare) după reacţiile:
3+

Co2+ + (NH4)2S → CoS↓ + 2NH4+, Ni2+ + (NH4)2S → NiS↓ + 2NH4+, Fe2+ + (NH4)2S →
FeS↓ + 2NH4+, 2Fe3+ + 3(NH4)2S → Fe2S3↓ + 6NH4+, Mn2+ + (NH4)2S → MnS↓ + 2NH4+, Zn2+
+ (NH4)2S → ZnS↓ + 2NH4+.
Al3+, Cr3+ se separă sub formă de hidroxizi, după reacţiile:
Al3+ + 3NH4OH → Al(OH)3↓ + 3NH4+ şi Cr3+ + 3NH4OH → Cr(OH)3↓ + 3NH4+.
Precipitatul se spală cu apă în care s-a adăugat sulfură de amoniu şi clorură de amoniu. Dacă
filtratul este brun şi tulbure, înseamnă că sulfura de nichel a trecut prin filtru sub formă de sol.
Pentru a se coagula solul se adaugă acid acetic şi se încălzeşte, după care se filtrează, precipitatul
adăugându-se la cel iniţial care conţine sulfurile şi cei doi hidroxizi menţionaţi mai sus.
Precipitatul alcătuit din amestecul de sulfuri şi hidroxizi se trece într-o capsulă de porţelan, se
tratează cu HCl 2N şi se încălzeşte uşor, după care se filtrează. Pe filtru rămân sub formă de
precipitat sulfurile de cobalt şi nichel (CoS↓ şi NiS↓) care sunt insolubile în HCl 2N, iar în
soluţie trec ionii Fe3+, Fe2+, Mn2+, Zn2+, Al3+, Cr3+ sub formă de cloruri solubile, total
disociate:
Fe3+ + 3HCl = FeCl3 + 3H+, Fe2+ + 2HCl = FeCl2 + 2H+, Mn2+ + 2HCl = MnCl2 + 2H+,
Zn + 2HCl = ZnCl2 + 2H+, Al3+ + 3HCl = AlCl3 + 3H+, Cr3 + 3HCl = CrCl3 + 3H+.
2+

Identificarea cobaltului şi nichelului

Precipitatul care conţine CoS↓ şi NiS↓ se adduce într-o capsulă de porţelan şi se tratează
cu apă regală (HCl conc. + HNO3 conc., 3:1), când are loc solubilizarea sulfurilor după
reacţiile: 3CoS↓ + 2(3HCl + HNO3) = 3CoCl2 + 3S + 2NO + 4HOH;
3NiS↓ + 6(H+ + Cl-) + 2(H+ + NO3-) = 3(Ni2+ + 2Cl-) + 2NO + 3S + 4HOH.
Soluţia obţinută se evaporă la mic volum pentru îndepărtarea excesului de acidşi se reia
cu apă. În soluţia rezultată se identifică ionii de Co2+ şi Ni2+ prin reacţii specifice de identificare,
unul în prezenţa celuilalt:
- o porţiune din soluţie se tratează cu dimetilglioximă în mediu amoniacal; obţinerea
unui precipitat roşu mătăsos confirmă prezenţa nichelului;
- o porţiune din soluţie se tratează cu KSCN în mediu de acetonă sau eter. Apariţia unei
coloraţii albastre (datorită unui complex al cobaltului, solubil în eter), indică prezenţa cobaltului:
Co2+ + 4(K+ + SCN-) = 4K+ + [Co(SCN)4]2- .
Separarea Fe3+, Fe2+, Mn2+, Zn2+, Al3+, Cr3+
Soluţia care conţine ionii de mai sus se tratează cu 1 mL de HNO3 conc. (agent oxidant
puternic) şi se încălzeşte pentru oxidarea Fe2+ la Fe3+ (Fe nu precipită în totalitate ca hidroxid).
Se tratează apoi cu NaOH, 30% până la reacţie net alcalină (faţă de hârtia roşie de turnesol), se
încălzeşte la fierbere, se diluează cu apă şi din nou se încălzeşte, după care se filtrează hidroxizii
formaţi (prin fierbere şi diluare [Cr(OH)4]- format iniţial, solubil, trece în Cr(OH)3 insolubil).
Aceste reacţii reflectă formarea hidroxizilor de crom, fier şi mangan prezenţi în componenţa
precipitatului:
Fe3+ + NaOH = Fe(OH)3↓ + Na+
Mn2+ + NaOH = Mn(OH)2↓+ Na+
Cr3+ + NaOH = Cr(OH)3↓ + Na+
Prin filtrare, se separă Fe(OH)3, Mn(OH)2, H2MnO3 (acidul manganos), format
datorită oxidării parţiale a hidroxidului de mangan şi Cr(OH)3 sub formă de precipitat, iar în

9
soluţie (filtrat) trece aluminiul ca aluminat de sodiu Na[Al(OH)4] şi zincul, ca zincat de
sodiu Na2[Zn(OH)4] (schema de separare). Precipitatul rezultat care conţine cei trei hidroxizi şi
acidul manganos se tratează cu HCl şi se încălzeşte la fierbere câteva minute pentru
descompunerea MnCl2.
H2MnO3 + 4HCl = MnCl4 + 3HOH; MnCl4 → MnCl2 + Cl2
Soluţia astfel obţinută se tratează cu circa 5 g clorură de amoniu solidă şi hidroxid de
amoniu. În aceste condiţii precipită Fe3+ şi Cr3+ sub formă de hidroxizi, Mn2+ rămânând în
soluţie. Prin filtrare, se separă precipitatul format din Fe(OH)3 şi Cr(OH)3 de soluţia ce
conţine ionii Mn2+. Se identifică în precipitat ionii de Fe3+ şi Cr3+ unul în prezenţa celuilalt:
1. O porţiune de precipitat se adduce într-o capsulă de porţelan, se adaugă KNO3 şi
K2CO3 solid şi se calcinează la flacăra unui bec de gaz (pentru a grăbi reacţia se adaugă şi
câteva granule de hidroxid alcalin). Se obţine o topitură de culoare galbenă formată din K2CrO4,
care după răcire se reia cu apă distilată. În soluţia obţinută se fac reacţii de recunoaştere ale
anionului cromat (CrO4-): cu AgNO3 dă un precipitat roşu-brun, cu (CH3COO)2Pb dă un
precipitat galben, conform reacţiilor:
K2CrO4 + AgNO3 → Ag2CrO4↓ + 2KNO3
K2CrO4 + (CH3COO)2Pb → PbCrO4↓ + CH3COOK

2. O altă porţiune de precipitat se dizolvă în HCl şi cu soluţia obţinută se efectuează

reacţii de identificare pentru ionul Fe3+:
- cu KSCN se obţine un complex colorat în roşu-sânge: Fe3+ + KSCN → Fe(SCN)3 +
3K+
- cu K4[Fe(CN)6] (ferocianură de potasiu) formează un precipitat albastru intens de
ferocianură ferică numit şi albastru de de Berlin:
4Fe3+ + 3(4K+ + [Fe(CN)64+] = Fe4[Fe(CN)6]3↓ + 12K+
3. O porţiune din soluţia ce conţine Mn2+ se aduce într-o capsulă de porţelan, se evaporă
la sec, se adaugă KNO3 şi K2CO3 solid şi se calcinează la flacăra unui bec de gaz. (se adaugă
granule de hidroxid alcalin-catalizator). Se obţine o topitură de culoare verde de manganat
alcalin:
- pe o porţiune de soluţie se execută reacţii de oxidare a Mn2+ la Mn4+.
Separarea şi identificarea Al3+ şi Zn2+
Soluţia care conţine zincatul şi aluminatul de sodiu (Na2[Zn(OH)4] şi Na[Al(OH)4]) se
tratează cu HCl până la reacţie acidă, apoi cu ammoniac, până la reacţie net bazică. Aluminiul
precipită, iar zincul trece în soluţie sub formă de complex solubil, complet disociat,
[Zn(NH3)4](OH)2. Se filtrează pentru separarea precipitatului alcătuit din Al(OH)3↓ de
complexul solubil complet disociat în soluţie, ce conţine zinc [Zn(NH3)4](OH)2.
Precipitatul constituit din Al(OH)3↓ este supus reacţiilor de identificare pentru ionul
Al3+:
- o porţiune de precipitat se aduce pe o hârtie de filtru şi se execută reacţia pe cale uscată
de obţinere a albastrului lui Thénard: pe o hârtie de filtru se aduce Al(OH)3↓ amestecat cu
carbonat de sodiu (Na2CO3), se împătureşte hârtia astfel ca amestecul să se găsească compact,
într-un singur loc, după care se umectează acea porţiune a hârtiei de filtru cu nitrat de cobalt
Co(NO3)2 şi se introduce în flacără: după un timp va apărea masa albastră de aluminat de
cobalt în zona calcinată (albastrului lui Thénard).
- o altă porţiune de precipitat se dizolvă în puţin HCl şi se execută reacţia de onţinere a
lacului colorat de alizarină S. Reacţia se bazează pe proprietatea Al(OH)3 de a adsorbi unii
derivaţi de antrachinonă formând lacuri colorate. Cu alizarina formează lacuri de culoare roşie.
Identificarea Zn2+ se face astfel: se tratează soluţia ce conţine ionul [Zn(NH3)4]2+ cu acid
acetic şi apoi, prin barbotarea unui curent de H2S, precipită ZnS↓ de culoare albă care se
filtrează. Cu o porţiune de precipitat se execută reacţia pe cale uscată de obţinere a verdelui lui
Riennmann: calcinate pe cărbune în amestec cu carbonat de sodiu, formează oxidul de zinc ,
galben la cald şi alb la rece; dacă se umectează cu o soluţie diluată de nitrat de cobalt Co(NO3)2

10
şi se continuă calcinarea , se obţine zincatul de cobalt de culoare verde, numit şi verdele lui
Rinnmann.

Separarea din soluţie a cationilor grupe a IV-a analitice şi identificarea lor prin
reacţii specifice

Grupa a IV-a analitică are ca reactiv de grupă (NH4)2CO3 – carbonatul de amoniu, în

mediu de (NH4OH + NH4Cl) -tampon amoniacal,pH = 8-9, la 60-70ºC. Acesta va precipita
toţi cationii grupei a II-a analitice sub formă de carbonaţi (schema se separare) şi va
determina separarea lor prin filtrare de restul soluţiei + apele de spălare (filtratul) care va
conţine în final doar cationii grupei a V-a.
Filtratul (soluţia) obţinut(ă) după separarea cationilor grupe a III-a analitice, va conţine
doar cationii grupelor IV şi V. Se tratează soluţia cu HCl până la pH slab acid şi se fierbe
pentru îndepărtarea H2S (până când o hârtie de filtru îmbibată cu acetat de plumb ţinută deasupra
soluţiei nu se mai înnegreşte). Se adaugă apoi NH4OH şi NH4Cl pentru a se obţine un pH = 8-9.
Se încălzeşte la 60-70ºC şi se adaugă (NH4)2CO3 în porţiuni mici, sub agitare continuă. Pentru a
favoriza formarea de cristale mari, se lasă pe baia de apă 15-20 minute; după răcire se filtrează
şi se spală precipitatul cu o soluţie care conţine mici cantităţi de (NH4)2CO3 şi NH4Cl.
Precipitarea se realizează în modul descris mai sus cu tampon amoniacal, pentru apăstra
valoarea pH-ului strict în intervalul 8-9.
Carbonatul de amoniu folosit ca reactiv mai poate conţine şi carbamat de amoniu, care
cu ionii de calciu, stronţiu, bariu, ar forma compuşi solubili şi ar împiedica precipitarea şi
ulterior separarea lor. Pentru a transforma carbamatul în carbonat, se încălzeşte soluţia la 60-
70ºC. Reacţiile care au loc în urma precipitării cu reactivul de grupă sunt următoarele:
Ca2+ + (NH4)2CO3 → CaCO3↓ + 2NH4+
Sr2+ + (NH4)2CO3 → SrCO3 ↓ + 2NH4+
Ba2+ + (NH4)2CO3 → BaCO3 ↓ + 2NH4+. Se formează carbonaţii de calciu, bariu şi
stronţiu.
Precipitatul obţinut este format din aceşti carbonaţi, iar filtratul (soluţia) conţine toţi
cationii grupei a V-a analitice. Se dizolvă precipitatul obţinut în acid acetic CH3COOH şi se
tratează cu K2Cr2O7.Precipită ionul de bariu sub formă de cromat de bariu, de culoare galbenă:
Ba2+ + K2Cr2O7 → BaCr2O7↓ + 2K+. Se filtrează cromatul de bariu pentru a-l separa de soluţia
ce conţine ionii de calciu şi stronţiu (Ca2+ şi Sr2+). Precipitatul de cromat de bariu se dizolvă în
HCl diluat, soluţia obţinută servind la identificarea ionului Ba2+ prin reacţiile:
- cu acid sulfuric, se obţine un precipitat alb cristalin de sulfat de bariu, insolubil în HCl,
solubil doar în apă regală la fierbere: Ba2+ + H2SO4 → BaSO4↓ + 2H+
Soluţia care conţine ionii de Ca2+ şi Sr2+ se tratează cu carbonat de amoniu sau de
sodiu în exces, când precipită CaCO3 şi SrCO3 care se filtrează şi se spală (se urmăreşte prin
aceasta îndepărtarea excesului de dicromat de potasiu).Precipitatul care conţine carbonaţii de
calciu şi stronţiu se dizolvă în acid acetic, iar soluţia obţinută se tratează cu o soluţie saturată
de sulfat de amoniu (NH4)2SO4.În acest caz precipită doar sulfatul de stronţiu conform reacţiei
Sr2+ + (NH4)2SO4 → SrSO4↓ + 2NH4+, iar calciul rămâne în soluţie sub formă de sulfat dublu
de calciu şi amoniu şi se filtrează. Din precipitatul de sulfat de stronţiu poate fi identificat
uşor stronţiul prin coloraţia flăcării (roşu-carmin) – reacţie pe cale uscată. În soluţia rămasă după
separarea sulfatului de stronţiu se identifică ionul de calciu prin reacţiile sale caracteristice:
- cu oxalat de amoniu, se formează un precipitat alb de oxalat de calciu, insolubil în acid
acetic. Ca2+ + 2NH4(COO)2 → Ca2+(COO)2 + 2NH4+.
- cu ferocianura de potasiu K4[Fe(CN)6], în prezenţa clorurii de amoniu, se obţine un
precipitat alb cristalin de ferocianură de calciu şi amoniu.

11
 Separarea din soluţie a cationilor grupe a V-a analitice şi identificarea lor prin
reacţii specific

Filtratul rămas după îndepărtarea cationilor grupei a IV-a serveşte la identificarea

cationilor grupei a V-a.. Se evaporă la sec şi se calcinează uşor pentru îndepărtarea sărurilor
de amoniu introduse pe parcursul analizei (NH4+).Se reia reziduul cu apă distilată. Pe o porţiune
din soluţia obţinută se cercetează ionul Mg2+ - fosfatul disodic în prezenţa clorurii de amoniu şi
a hidroxidului de amoniu formează cu ionul Mg2+ un precipitat alb, cristalin, de fosfat de
amoniu şi magneziu.
Dacă se constată prezenţa ionului de magneziu acesta se îndepărtează prin tratare cu
hidroxid de bariu şi filtrare. Din filtrat se îndepărtează excesul de ioni Ba2+ prin precipitare
cu carbonat de amoniu în mediu de hidroxid de amoniu (tampon amoniacal, în condiţii
identice cu cationii grupei IV). Mg2+ + Ba(OH)2 → Mg(OH)2↓+ Ba2+; Ba2+(exces) + (NH4)2CO3
→ BaCO3↓+ 2NH4+.Soluţia obţinută după îndepărtarea BaCO3↓ serveşte la identificarea ionilor
Li+, Na+, K+ prin reacţii specifice. Cationii metalelor alcaline se identifică împreună, soluţia
obţinută este împărţită în trei părţi pe care se fac reacţii de identificare specifice fiecărui
cation.
Identificarea ionului Na+
- cu pirostibiatul acid de potasiu (hexahidroxostibiatul de potasiu), K2H2Sb2O7 în
mediu neutru sau slab alcalin, când se obţine un precipitat alb cristalin: 2Na+ + (2K+ +
H2Sb2O7) = Na2H2Sb2O7↓ + 2K+.
Identificarea ionului K+
- cu acidul tartric (acidul 2,3-dihidroxisuccinic), în mediu neutru, formează un
precipitat cristalin de tartrat acid de potasiu, solubil în acizi minerali şi hidroxizi
alcalini.Reaacţia se execută în prezenţa CH3COONa ce se adaugă cu scopul de a forma un
sistem tampon şi eventual cu ajutorul unei baghete de sticlă se iniţiază formarea centrilor
(germenilor) de cristalizare.
COOH COOK

CH-OH CH3COOK CH-OH

+ CH3COOH
CH-OH CH-OH

COOH COOH
- cu acidul percloric HClO4, se obţine un precipitat alb cristalin de perclorat de
potasiu, greu solubil în acizi diluaţi şi hidroxizi alcalini: K+ + (H+ + ClO4-) = KClO4 + H+
Identificarea ionului Li+
- cu fosfat disodic Na2HPO4 în prezenţa hidroxizilor alcalini şi în soluţii mai concentrate
de ioni de litiu se obţine un precipitat alb, cristalin de fosfat terţiar de litiu. 3Li+ + Na2HPO4
= Li3PO4↓ + 2Na+ + H+. precipitarea este mai rapidă în mediu de etanol.
- cu fluorura de sodiu NaF în mediu amoniacal precipită fluorura de litiu – LiF, albă
gelatinoasă. Li+ + NaF = LiF↓ + Na+.
- cu carbonaţii alcalini – Na2CO3, K2CO3, ionii de Li+ formează Li2CO3↓ precipitat
alb, solubil în acizi minerali şi acid acetic. 2Li+ + 2NaCO3 → Li2CO3↓ + 2Na+.
Ionii metalelor alcaline (Li+, Na+, K+) se pot identifica şi prin coloraţia flărării, prin
reacţii pe cale uscată. Astfel sodiul colorează flacăra unui bec de gaz în galben strălucitor,
litiul colorează flacăra oxidantă a unui bec de gaz în roşu aprins, iar potasiul colorează flacăra
incoloră a becului de gaz în violet. Urmele de sodiu în probă maschează culoarea violet a
potasiului; pentru aceasta se priveşte flacăra printr-o sticlă de cobalt albastră, ce absoarbe
culoarea galbenă a sodiului.

12
 Clasificarea anionilor pe grupe analitice. Caracteristici. Separarea
anionilor grupelor principale din soluţie

Anionii se separă în grupe analitice cu ajutorul a doi reactivi – soluţii apoase de AgNO3 şi
Ba(NO3)2, 2N.
Separarea şi identificarea anionilor se face numai după analiza cationilor, pe aceeaşi
soluţie ce conţine proba de analizat.
Anionii au fost împărţiţi în şapte grupe principale, astfel:
În grupa a I-a anioni sunt cuprinşi: Cl-, Br-, I- (halogenurile), ClO-, BrO-, IO-
(hipohalogenit), CN-, SCN- (pseudohalogenurile), [Fe(CN)6]4- (ferocianură), [Fe(CN)6]3-
(fericianură), [Co(CN)6]3-.
Cu ionul de Ag+ din AgNO3, aceşti anioni formează săruri insolubile în apă şi în acid
nitric diluat; sărutile de bariu sunt solubile în apă şi deci aceşti anioni nu vor precipita la
tratare cu Ba(NO3)2.
Din grupa a II-a analitică fac parte anionii sulfură (S2-), nitrit (NO2-), acetat (CH3COO-),
oxicianură (CNO-), formiat (HCOO-).Aceşti anioni formează cu nitratul de argint (AgNO3)
precipitate insolubile în apă, solubile în acid nitric diluat, iar cu Ba(NO3)2 formează săruri
solubile în apă (nu precipită).
Grupa a III-a analitică cuprinde anionii: sulfit (SO32-), carbonat (CO32-), (metaborat)
BO2 , monohidrogenofosfit (HPO32-), metafosfat (PO3-), pirofosfat (P2O74-), iodat (IO3-), oxalat
-

(C2O42-), tartrat (C4H4O62-), citrat (C3H5O73-). Din această grupă mai fac parte anionii acidului
selenios (H2SeO3), selenic (H2SeO4), teluric (H2TeO4), molibdenic (H2MoO4). Aceşti anioni
formează precipitate albe cu ionii de Ag+ şi Ba2+.
Grupa a IV-a analitică cuprinde anionii fosfat (PO43-), tiosulfat (S2O32-), arsenit (AsO3-),
arseniat (AsO4-), cromat (CrO42-), dicromat (Cr2O72-). Cu aceşti anioni, ionul de Ag+ (AgNO3)
formează în soluţii neutre precipitate colorate, solubile în acid nitric diluat; cu ionul Ba2+
(BaCl2 sau Ba(NO3)2) formează precipitate albe, solubile în HNO3 diluat.
În grupa a V-a analitică sunt cuprinşi următorii anioni: nitrat, (NO3-), clorat (ClO3-),
(perclorat), ClO4-, persulfat (S2O82-) şi permanganat (MnO4-). Cu aceşti anioni, ionii de Ag+ şi
Ba2+ nu formează precipitate.
Grupa a VI-a analitică conţine anionii: sulfat (SO42-), fluorură (F-), hexafluorosilicat
(SiF6 ). Aceşti anioni nu formează precipitate cu ionul Ag+, iar cu ionul Ba2+ formează
2-

precipitate albe, insolubile în HNO3 (acid nitric).

Grupa a VII-a analitică. Această grupă cuprinde următorii anioni: silicat (SiO32-),
wolframat (WO42-), titanic, zirconium etc. Aceşti anioni precipită atât cu ionul Ag+ cât şi cu
ionul Ba2+, precipitatele fiind greu solubile în HNO3.
Separarea anionilor. Întotdeauna analiza anionilor se face după analiza cationilor pe
acelaşi volum de soluţie de analizat. În funcţie de cationii identificaţi, la prepararea soluţiei
pentru analiza anionilor întâlnim două cazuri:
1. Proba de analizat este solubilă în apă şi conţine numai cationi din grupa a V-a
analitică (grupa fără reactiv).
2. Proba de analizat conţine cationi din grupele I, II, III, IV sau cationi din grupa a V-
a (numai sub formă de săruri insolubile în apă).
1. Când soluţia de analizat conţine numai cationi din grupa a V-a, se dizolvă în apă
porţiunea de soluţie rezervată analizei anionilor şi se ia pH-ul soluţiei cu hârtie indicatoare sau cu
turnesol. Dacă soluţia este acidă, se neutralizează cu carbonat acid de sodiu (NaHCO3) după care
se procedează la separarea anionilor pe grupe analitice. În cazul în care soluţia este bazică, se ia o
porţiune şi se neutralizează cu HNO3; în aceasta se cercetează ionul acetat (CH3COO-) prin
reacţiile sale specifice.restul soluţiei se neutralizează cu acid acetic şi se procedează la separarea
pe grupe analitice a anionilor.

13
 2. În cazul în care soluţia de cercetat conţine cationi din grupele I, II, III şi IV, pentru
analiza anionilor substanţa solidă de cercetat(înainte de a fi dizolvată în soluţie) se tratează cu o
soluţie de Na2CO3 20% şi se aduce la fierbere. Vor precipita în acest caz cea mai mare parte a
cationilor sub formă de carbonaţi, carbonaţi bazici sau hidroxizi. Se filtrează pentru
îndepărtarea precipitatului. Această soluţie obţinută, numită extract carbonic, va servi la
analiza anionilor.
Mai întâi se cercetează prezenţa ionilor acetat şi nitrat deoarece aceştia se introduc în
cursul analizei. Pentru identificarea acetatului, se ia o mică porţiune din extractul carbonic, se
neutralizează cu acid nitric (în prezenţă de fenolftaleină), se fierbe pentru îndepărtarea dioxidului
de carbon şi apoi se face reacţia pentru ionul acetat, reacţia de esterificare cu etanol:
CH3COO-H+ + C2H5OH → CH3COOC2H5 + H2O. Reacţia are loc în mediu puternic acid
(H2SO4 conc.) la fierbere când se formează acetatul de etil, ester cu miros pronunţat de fructe
verzi (mere verzi).
O altă porţiune de soluţie de analizat se neutralizează cu acid acetic şi se cercetează ionul
nitrat. – reacţia inelului nitrozoferos: se amestecă o soluţie de sulfat feros cu soluţia de nitrat
(volum la volum), apoi se preling pe marginea eprubetei câteva picături de acid sulfuric
concentrat în aşa fel încât să nu se amestece.; la zona de contact a celor două straturi apare un inel
brun caracteristic.
Restul soluţiei de analizat se neutralizează în prezenţa fenolftaleinei cu acid acetic , se
fierbe, pentru îndepărtarea dioxidului de carbon, după care se preocedează la separarea anionilor
pe grupe analitice pe baza celor doi reactivi de grupă.
Cele şapte grupe analitice de anioni au doi reactivi comuni: AgNO3 şi Ba(NO3)2. Se
încearcă mai întâi cu un volum redus din soluţia de analizat provenită de la separarea şi
identificarea cationilor metalelor – precipitarea cu cei doi reactivi, tratând în două eprubete
circa 4-5 mL de soluţie ce este neutralizată cu AgNO3 şi cu Ba(NO3)2. Dacă se obţine la tratarea
cu AgNO3 un precipitat, înseamnă că există în soluţie anioni din grupele I, II, III, IV.Dacă
acesta este şi colorat, atunci avem în special anioni din grupa IV (şi unele săruri de argint ale
ionilor grupei I în cantităţi foarte mici).
Obţinerea unui precipitat cu Ba(NO3)2 indică prezenţa în soluţie a anionilor din grupele
III, IV, VI şi VII. Dacă precipită numai cu AgNO3 şi nu precipită cu Ba(NO3)2, se poate
deduce că avem anioni din grupele I şi II, iar dacă nu precipită cu nici unul din cei doi reactivi,
înseamnă că avem numai anioni din grupa V. Dacă precipită numai cu Ba(NO3)2 şi nu precipită
cu AgNO3, există , în soluţia de analizat, anioni din grupele VI şi VII. În cazul în care precipită
cu ambii reactivi, pot fi anioni din toate grupele; se verifică solubilitatea acestora în HNO3
diluat.
Separarea pe grupe se face pe baza diferenţei de solubilitate a sărurilor de argint şi de
bariu. Se procedează astfel: soluţia de analizat rezultată în urma separării şi identificării
cationilor metalelor din cele cinci grupe analitice şi care cuprinde anionii grupelor I-VII, se
tratează cu o soluţe de AgNO3, 2N şi se filtrează. Se obţine precipitatul, conţine anioni din
grupele I, II, III, IV, iar în filtrat (în soluţie) rămân anionii grupelor V, VI, VII. Precipitatul
se trece într-o capsulă de porţelan, se tratează cu o soluţie de HNO3, 2N şi se încălzeşte. Se
dizolvă sărurile de argint ale anionilor din grupele II, III, IV. Se filtrează pentru separarea
anionilor grupei I care se găsesc în precipitat, de anionii grupelor II, III, IV care rămân în
filtrat. Se identifică prin reacţii specifice, anionii grupei a I-a analitice, care sunt prezenţi în
precipitat şi sunt aduşi în soluţie pentru reacţii de identificare.
Soluţia care conţine anionii grupelor II, III şi IV analitice se tratează în mediu
amoniacal (NH3) cu azotat de bariu (Ba(NO3)2). Precipită anionii grupelor a III-a şi a IV-a
analitice, iar în soluţie rămân anionii grupei a II-a analitice. Se filtrează apoi, pentru
separarea anionilor grupei a III-a şi a IV-a analitice prezenţi în precipitat, de anionii grupei a
II –a analitice care rămân în filtrat (în soluţie).Se dizolvă precipitatul (sau o porţiune a
acestuia), pentru aducerea în soluţie a anionilor grupelor a III-a şi a IV-a analitice, pe care se

14
execută reacţii specifice de identificare. Soluţia (filtratul) care conţine anionii grupei a II-a
analitice este supus(ă) reacţiilor de identificare a anionilor respectivi.
Soluţia (filtratul) care conţine anionii grupelor V, VI şi VII obţinut(ă) iniţial, în prima
fază a procesului de separare, se tratează cu o soluţie de Ba(NO3)2. Precipită anionii grupelor
VI şi VII analitice, iar în soluţie rămân doar anionii grupei a V-a analitice. Se filtrează,
pentru separarea anionilor grupei a VI şi a VII-a analitice care rămân în precipitat, de anionii
grupei a V-a analitice ce rămân în soluţie (filtrat).Se execută reacţii specifice de identificare (
pe porţiuni de soluţie) pe anionii grupei a V-a analitice prezenţi în soluţie, iar anionii grupelor
a VI-a şi a VII-a analitice sunt aduşi în soluţie prin dizolvarea precipitatului sau a unei
porţiuni de precipitat. Se realizează reacţii specifice de identificare pe porţiuni de soluţie ce
cuprinde anionii grupelor VI şi VII-a analitice.

solutia 1 ce contine proba de analizat (anioni din grupele I-VII analitice)

+ AgNO3, 2N
filtrare

precipitat (pp) 2 cuprinde anioni solutia 3 ce contine anioni

din grupele I, II, III, IV din grupele V, VI si VII

+ HNO3 2N, se încãlzeste + Ba(NO3)2 2N

filtrare filtrare

precipitat 9- grupele solutia 8- grupa V

precipitat (pp) 4 contine anioni solutia 5 cu anioni din
VI si VII anioni (r.s.) anioni (r.s.)
din grupa I analiticã care se aduc grupele II, III si IV
se aduc în solutie si se se fac reactii specifice
în solutie (r.s.) si se fac reactii de
fac reactii specifice
identificare specifice + NH3 si Ba(NO3)2
filtrare

precipitat (pp)7 cu anioni din solutie 6 ce contine anioni

grupele III si IV analitice ce se aduc din grupa a II-a analiticã
în solutie (r.s.) si se fac identificãri pe care se fac reactii de identificare

Schema generală de separare a anionilor

Reacţii de identificare ale anionilor grupei a I-a analitice

Grupa a I-a anioni este singura grupă în care se mai face o separare a anionilor pe baza
diferenţei de solubilitate a sărurilor de argint în amoniac 2:1. Se tratează precipitatul ce conţine
anionii grupei a I-a cu amoniac 2:1. Se dizolvă complet în acest caz AgCl, AgBr, AgSCN,

15
AgCN, Ag3[Fe(CN)6], care formează complecşi solubili, rămânând în precipitat AgI şi
Ag4[Fe(CN)6]. Pentru identificare se fac reacţii pentru fiecare ion în parte.
Anionul Cl- se identifică astfel: o porţiune din soluţia amoniacală se evaporă la sec şi cu
reziduul se execută reacţia clorurii de cromil: dicromatul de potasiu în mediu de acid sulfuric
concentrat reacţionează cu ionul Cl- degajând vapori bruni de clorură de cromil.
4Cl- + K2Cr2O7 + 3H2SO4 → 2CrO2Cl2↑ + K2SO4 + 3H2O + 2SO42-
La identificarea ionului Br- din proba preliminară cu H2SO4 conc. s-a observat degajarea
de vapori bruni de brom. În soluţia amoniacală se identifică ionul Br- astfel: se neutralizează
soluţia cu HNO3, apoi se adaugă apă de clor şi un solvent organic (CHCl3 sau CCl4). Se va
elibera brom molecular care se va extrage în solventul organic, colorându-l în roşu-brun.
2Br- + Cl2 = Br2 + 2Cl-
Identificarea ionului SCN-: se neutralizează o porţiune din soluţia amoniacală cu HNO3
şi se adaugă FeCl3. Apariţia unei coloraţii roşu-sânge indică prezenţa ionului tiocianic:
3SCN- + (Fe3+ + 3Cl-) = Fe(SCN)3 + 3Cl-
Identificarea ionului [Fe(CN)6]3-(fericianură sau hexacianoferat III): o porţiune din
soluţia amoniacală se tratează cu H2SO4 2N, după care se adaugă soluţia de FeSO4. Apariţia unei
coloraţii albastre închis (albastrul de Turnbull) care este un amestec de fericianură feroasă şi
ferocianură feripotasică, indică prezenţa ionului fericianhidric- hexacianoferat III:
4Fe2+ + 3(3K+ + [Fe(CN)3]3-) = Fe3[Fe(CN)6]2 + FeK[Fe(CN)6] + 8K+
Identificarea ionului CN-: cu acidul picric (2,4,6-trinitrofenolul) în mediu alcalin, la
fierbere, se formează o coloraţie roşu-închis de izopurpurat.
În precipitatul rămas după tratare cu amoniac 2:1, se identifică ionul I- şi ionul
[Fe(CN)6]4-
Identificarea ionului I-: prezenţa sa a fost semnalată şi în probele preliminare când la
tratare cu H2SO4 conc. s-au degajat vapori violeţi de iod. Pentru identificarea sa se procedează în
felul următor: o porţiune de precipitat se tratează cu zinc metalic (granule) şi acid sulfuric
diluat. Se decantează lichidul într-o eprubetă şi se tratează cu apă de clor în prezenţa CHCl3 sau
CCl4. Solventul organic se va colora în violet datorită iodului elemental eliberat. Se poate elibera
iod şi din iodura de argint ca atare, prin tratare cu apă de clor: AgI + Cl2 = I2 + AgCl
Identificarea ionului [Fe(CN)6]4-(ferocianură sau hexacianoferat II): o porţiune din
precipitatul ce conţine Ag4[Fe(CN)6]↓ se tratează cu HNO3 conc. Apare imediat o coloraţie
roşie-portocalie datorită oxidării ferocianurii sau hexacianoferat II la fericianură sau
hexacianoferat III. O altă porţiune de precipitat se aduce pe o sticlă de ceas şi se adaugă 1-2
picături de soluţie de FeCl3. Apariţia unei coloraţii albastre intense (albastrul de Berlin)
confirmă prezenţa ferocianurii:
3Ag4[Fe(CN)6] + 4HNO3 = 3Ag3[Fe(CN)6] + 3AgNO3 + NO + 2H2O.
3[Fe(CN)6]4- + 4(Fe3+ + 3Cl-) = Fe4[Fe(CN)6]3 + 12Cl-
Soluţia ce conţine anionii grupelor II, III şi IV, se neutralizează cu amoniac care se
prelinge pe marginea eprubetei; apariţia unui inel colorat indică prezenţa anionilor din grupa IV
analitică, dar nu-i exclude pe cei din grupa III. După neutralizare, soluţia se tratează cu Ba(NO3)2
2N, când precipită toţi anionii grupelor III şi IV analitice, în soluţie rămânând anionii grupei II.

Reacţii de identificare ale anionilor grupei a II-a analitice

(S2-, NO2-, HCOO-, CH3COO-)
Identificarea ionului S2-: din proba preliminară tratată cu H2SO4 diluat se degajă H2S↑
ce se recunoaşte după mirosul neplăcut sau prin înnegrirea unei hârtii de filtru îmbibate cu o
soluţie de acetat de plumb: S2- + (CH3COO)2Pb = PbS↓ + 2CH3COO-
Ionul S2- are caracter puternic reducător, decolorând soluţia de iod : I2 + S2- = I- + S0
Se pune în evidenţă şi prin capacitatea sa de a forma sulfuri greu solubile şi uneori
colorate cu diferiţi cationi. S2- + 2(Ag+ + NO3-) = Ag2S↓ + 2 NO3-.De asemenea, cu
nitroprusiatul de sodiu (sodiu pentacianonitrozoferat (III)) se formează un complex colorat
în roşu-violaceu.

16
 Na2[Fe(CN)5NO] + (2Na+ + S2-) = Na4[Fe(CN)5NOS]
(pentacianonitrozoferat (III) de sodiu)
Identificarea ionului NO2-. Prezenţa sa se constată şi în probele preliminarii: degajă
vapori bruni de NO2 la tratare cu H2SO4 diluat la cald. Manifestă caracter reducător
(decolorează soluţia de KMnO4) şi oxidant (eliberează iod din KI). Se identifică cu ajutorul
reactivului Peter-Griess (acidul sulfanilic şi α-naftilamina) în mediu de acid acetic cu care dă o
coloraţie roşie (formează un colorant azoic roşu).
Identificarea ionului HCOO-: se ia o mică porţiune din soluţia ce conţine anionii grupei
a II-a , se concentrază la mic volum şi se adaugă HgCl2.Apariţia unui precipitat alb de Hg2Cl2
care ulterior se înnegreşte datorită reducerii ionului Hg22+ la Hg metalic, indică prezenţa acidului
formic (ionului formiat): HCOO- + 2(Hg2+ + 2Cl-) = Hg2Cl2↓ + CO2 + 2Cl- + H+
Identificarea ionului CH3COO-. Cu alcoolul etilic, în prezenţă de acid sulfuric
concentrat ca deshidratant, formează acetatul de etil , ester cu miros caracteristic de fructe verzi
(mere verzi) : CH3COO- + H+ + C2H5OH→ CH3COOC2H5 + H2O.

Reacţii de identificare ale anionilor grupei a III-a analitice

(SO32-, CO32-, BO2-, HPO32-, PO3-, IO3-, P2O74-, oxalat, tartrat, citrat)
Reacţiile se realizează în precipitatul ce conţine sărurile de bariu ale anionilor grupelor
III şi IV. O porţiune de precipitat se dizolvă în CH3COOH, în soluţie identificându-se pe probe
diferite, fiecare anion în parte.
Identificarea ionului SO32-: prezenţa sa se constată prin tratarea substanţelor solide cu
acid sulfuric diluat (porţiuni solide din precipitat), când se degajă dioxid de sulf care se pune în
evidenţă cu o hârtie de filtru iodat amidonată, care se înălbăstreşte. Prezintă un caracter puternic
reducător (proba cu iod molecular – soluţia de iod se decolorează, iodul molecular este redus la
anion iodură incolor). Pentru identificarea sa în grupă se foloseşte o porţiune din soluţia acetică
care, după ce se neutralizează, se tratează cu nitroprusiat de sodiu şi ZnSO4 când apare o
coloraţie roşie. Cu acetatul de plumb ionul sulfit formează sulfitul de plumb, un precipitat
alb foarte greu solubil în apă, solubil în acid azotic diluat: SO32- + (Pb2+ + 2CH3COO-) =
PbSO3↓ + 2CH3COO-.
Identificarea ionului CO32-: se face din operaţiile preliminare. Cu acid sulfuric diluat,
carbonaţii produc efervescenţă datorită degajării CO2. Pentru a ne convinge de existenţa sa, se
tratează substanţa solidă cu acid acetic diluat. Dacă şi în acest caz se produce efervescenţă, atunci
există cu siguranţă anion carbonat. CO2 barbotat într-o soluţie de Ba(OH)2 o tulbură. Dacă soluţia
conţine şi SO32-, pentru siguranţa reacţiei se adaugă în prelabil H2O2 sau dicromat de potasiu ce
determină oxidarea SO32- la SO42-; altfel hidroxidul de bariu poate fi tulburat şi de prezenţa SO32-
CO2 + Ba(OH)2 → BaCO3 + H2O
3SO32- + (2K+ + Cr2O72-) + 4H2SO4 = 3SO42- + (2Cr3+ + 3SO42-) + (2K+ + SO42-) +
4H2O.
Identificarea ionului BO2-: în urma operaţiei preliminarii cu alcool etlilic şi acid sulfuric
s-a format boratul de etil ce arde cu flacără verde. Întrucât această reacţie este caracteristică
acidului boric, se repetă cu reziduul obţinut în urma evaporării unei porţiuni din soluţia acetică.
Ionul metaborat (BO2-) formează cu cu nitratul de argint metaboratul de argint, solubil
în acid nitric şi în amoniac: BO2- + (Ag+ + NO3-) = AgBO2↓ + NO3-
Identificarea ionului fosfit (HPO32-): acest ion are caracter puternic reducător,
decolorând soluţia de iod în mediu de bicarbonat: HPO32- + I2 + 2(Na+ + HCO3-) = HPO42- +
2(Na+ + I-) + 2CO2 + H2O. Ionul HPO32- reduce sulfiţii la H2S ce se pune în evidenţă cu o hârtie
de filtru îmbibată cu acetat de plumb , care se înnegreşte: 3HPO32- + (2Na+ + SO3-) + 3(2H+ +
SO42-) = H2S↑ + 3(3H+ + PO43-) + (2Na+ + SO42-) + 2SO42-; H2S↑ + (CH3COO)2Pb = PbS↓ +
CH3COO- + 2H+

17
 Identificarea ionului (metafosfat) PO3-: se face în soluţia acetică a anionilor grupei a
III-a: coagulează soluţia de albuş de ou în prezenţa acidului acetic; dă un precipitat alb-verzui
cu CuSO4 (în prelabil trebuie neutralizată soluţia, deoarece metafosfatul de cupru este solubil
în acid acetic:
2PO3- + (Cu2+ + SO42-) = Cu(PO3)2↓ + SO42-
Identificarea ionului (pirofosfat) P2O74-: la o poţiune de soluţie neutralizată în prelabil,
se adaugă ZnSO4 când se obţine un precipitat alb de pirofosfat de zinc.
P2O74- + 2(Zn2+ + SO42-) = Zn2P2O7↓ + 2SO42-
Prin fierbere cu molibdat de amoniu, (NH4)2MoO4 în prezenţa HNO3 conc., se obţine un
precipitat galben de fosfomolibdat de amoniu, datorită hidratării acidului pirofosforic şi
trecerii lui în acid ortofosforic (2 moli), care de fapt dă reacţia.
Identificarea anionului iodat (IO3-): are caracter puternic oxidant ce se evidenţiază cu
KI în mediu acid (acid sulfuric diluat), când se eliberează iod molecular: IO3- + 5( K+ + I-) +
3(2H+ + SO42-) = 3I2 + 5K+ + 3SO42- + 3H2O.
Identificarea ionului oxalat: se face prin tratarea unei porţiuni din soluţia acidulată cu
acid acetic cu CaCl2. Apariţia unui precipitat alb microcristalin de oxalat de calciu, insolubil
în exces de acid acetic şi în amoniac, indică prezenţa anionului oxalat: C2O42- + (Ca2+ + 2Cl-) =
(C2O4)Ca2+↓ + 2Cl-. Dacă la soluţia obţinută se adaugă NH4OH, precipită oxalatul de amoniu:
(C2O4)Ca2+ + 2NH4OH → C2O4(NH4)2↓ + Ca(OH)2. Oxalatul manifestă caracter slab
reducător şi decolorează astfel soluţia de KMnO4 în mediu acid.
Identificarea ionului tartrat: se constată prezenţa sa încă din probele preliminare, cu
acid sulfuric concentrat substanţa se carbonizează, iar cărbunele recoltat reduce acisul sulfuric la
dioxid de sulf. În tub închis se obţine un depozit de cărbune şi se degajă miros de caramel. Se
identifică în soluţia neutră cu o sare de potasiu (KCl sau KNO3) în prezenţa acetatului de sodiu,
când se obţine tartratul acid de potasiu , un precipitat alb microcristalin.
Identificarea ionului citrat: se tratează porţiunea de soluţie cu permanganat de potasiu
în mediu de acid sulfuric şi se încălzeşte. Se adaugă apoi apă de brom. Apariţia unui precipitat
alb indică prezenţa ionului citrat în soluţie.

Reacţii de identificare ale anionilor grupei a IV-a analitice

(S2O32-, PO43-, AsO33-, AsO43-, CrO42-, Cr2O72-)
Precipitatul care conţine sărurile de bariu se dizolvă în acid nitric şi se încearcă în
porţiuni diferite, prezenţa fiecărui anion în parte prin reacţiile sale caracteristice. Anionii grupei
IV se recunosc şi în precipitatul sărurilor de argint care sunt colorate.
Identificarea anionului tiosulfat (S2O32-): la tratarea probei iniţiale cu H2SO4 dil. Se
eliberează SO2 şi se separă sulf. Ionul tiosulfat se identifică chiar de la precipitarea cu AgNO3
(din prima fază a separării anionilor), când se formează tiosulfatul de argint precipitat alb, ce
trece în galben-roşu-brun-negru: S2O32- + 2(Ag+ + NO3-) = Ag2S2O3↓ + 2NO3-.
Identificarea ionului fosfat (PO43-): cu nitratul de argint se formează un precipitat
galben de fosfat de argint cu soluţiile neutre de fosfaţi, solubil în acid nitric diluat şi în
amoniac: PO43- + (3Ag+ + NO3-) = Ag3PO4↓ + NO3-. Cu molibdatul de amoniu (NH4)2MoO4 în
prezenţa acidului nitric concentrat, la cald, anionul fosfat (sub formă de fosfat acid) formează
un precipitat galben cristalin de fosfomolibdat de amoniu, solubil în hidroxizi alcalini şi
amoniac: HPO42- + 12(2NH4+ + MoO42-) + 23(H+ + NO3-) = (NH4)3H4[P(Mo2O7)6]↓ + 2NO3- +
21(NH4+ + NO3-) + 10H2O.
Identificarea ionului arsenit (AsO33-): cu nitratul de argint din soluţia neutralizată se
obţine un precipitat galben de arsenit de argint: AsO33- + 3(Ag+ + NO3-) = Ag3AsO3↓ + 3NO3-
Tratând o porţiune din soluţie, alcalinizată în prealabil, cu sulfat de cupru, se obţine un
precipitat verde caracteristic: H2AsO33- + (Na+ + HO-) + (Cu2+ + SO42-) = CuHAsO3↓ + Na+ +
SO42- + H2O. Ionul arsenit are caracter puternic reducător, decolorând soluţia de iod elemental.
Identificarea ionului arseniat (AsO43-): ionul arseniat manifestă caracter oxidant,
eliberând I2 din KI: AsO43- + 3(K+ + 2I-) = 3I2 + (3K+ + AsO43-). Cu nitratul de argint din

18
soluţie neutră, precipită arseniatul de argint brun-roşcat: AsO43- + 3(Ag+ + NO3-) = Ag3AsO4↓
+ 3NO3-.
Identificarea anionilor cromat şi dicromat (CrO42-, Cr2O72-): cu nitratul de argint se
obţine cromatul de argint, precipitat roşu-brun (cărămiziu) şi respectiv dicromatul de
argint: CrO42- + 2(Ag++ NO3-) = Ag2CrO4↓ + 2NO3-; Cr2O72- + 2(Ag++ NO3-) = Ag2Cr2O7↓ +
2NO3- În mediu acid au caracter puternic oxidant (eliberează iod elemental din KI): Cr2O72- +
6(K+ + I-) + 7(2H+ + SO42-) = 3I2 + (2Cr3+ + 3SO42-) + 3(2K+ + SO42-) + SO42- + 7H2O. Soluţia se
colorează în brun datorită prezenţei iodului elemental. Iodul elemental poate fi pus în evidenţă cu
o soluţie proaspăt preparată de amidon, când soluţia ce conţine iodul se va albăstri, sau se ve
extrage în cloroform sau tetraclorură de carbon, când stratul de cloroform (sau tetraclorură de
carbon) se va colora în roz-violet intens ,cu atât mai închis cu cât concentraţia iodului extras în
stratul de solvent va fi mai mare.
Separarea anionilor grupelor V, VI VII.
Filtratul rămas după precipitarea anionilor din grupele I, II, III şi IV ca săruri de argint,
se tratează cu o soluţie de Ba(NO3)2 2N, când precipită toţi anionii grupelor VI şi VII. În
soluţie după filtrare rămân doar anionii grupei a V-a analitice.
Reacţii de identificare ale anionilor grupei V analitice:
(NO3-, ClO3-, S2O82-, MnO4-, ClO4-)
Identificarea ionului nitrat (NO3-): se face înainte de a trece la separarea anionilor pe
grupe analitice prin neutralizarea unei porţiuni din soluţia iniţială cu acid acetic şi cercetarea
prezenţei ionului nitrat astfel: 2(H+ + NO3-) + 6(Fe2+ + SO42-) +3(2H+ + SO42-) = 3(2Fe3+ +
3SO42-) + 2NO + 4H2O; FeSO4(exces) + NO → Fe(NO)SO4. Sulfatul feros este oxidat de nitraţi
în mediu de acid sulfuric concentrat la sulfat feric. Excesul de sulfat feros formează cu
monoxidul de azot rezultat din reacţie, sulfatul nitrozo-feros de culoare brună.
Se amestecă soluţia de nitrat cu soluţia de sulfat feros (volum la volum), apoi se prelinge
pe marginea epurbetei acid sulfuric concentrat (4-5 picături) în aşa fel încât cele două lichide să
nu se amestece; la zona de contact a celor două straturi apare un inel brun (inelul nitrozo-
feros).
Identificarea ionului perclorat (ClO4-) se face cu clorură de potasiu (KCl) cînd se
obţine un precipitat alb, cristalin de perclorat de potasiu, însolubil în alcool şi în acizi
minerali.
ClO4- + (K+ + Cl-) = KClO4↓ + Cl-
Identificarea anionului clorat (ClO3-): din proba preliminară cu acid sulfuric concentrat
se degajă vapori de ClO2, soluţia colorându-se în galben. Pentru identificare se reduce la anion
clorură Cl- prin tratare cu Zn în mediu alcalin la fierbere; după acidulare cu acid nitric se
identifică cu nitrat de argint (cloratul nu precipită cu AgNO3): ClO3- + 3Zn + 6(K+ + HO-) =
Cl- + 3(2K+ + ZnO22-) + 3H2O. Se alcalinizează soluţia de cercetat, se introduce pulbere de zinc
şi se fierbe. Se neutralizează soluţia cu HNO3 diluat, adăugându-se un mic exces, după care se
tratează cu AgNO3 când apare un precipitat alb, cazeos de clorură de argint (AgCl↓): Cl-+
AgNO3 = AgCl↓ + NO3-.
Identificarea ionului persulfat sau peroxodisulfat(S2O82-): ionul persulfat oxidează
ionul Mn2+ la acid manganos, precipitat brun închis: MnSO4 + NaOH → Mn(OH)2 + Na2SO4;
S2O82- + Mn(OH)2 + H2O → H2MnO3↓ + SO42- + (2H+ + SO42-). Sulfatul de mangan – slab
alcalinizat cu hidroxid alcalin, produce un precipitat brun în prezenţa persulfatului, datorită
oxidării Mn2+ (din sulfatul de mangan) la Mn4+ (din acidul manganos).
În prezenţa ionului de Ag+ drept catalizator, manganul divalent este oxidat la mangan
heptavalent, când se formează ionul permanganat , soluţia colorându-se în violet închis:
5S2O82- + 2(Mn2+ + SO42-) + 8H2O → 2HMnO4 + 5SO42- + 7(2H+ + SO42-).
Identificarea ionului permanganat (MnO4-): Provine de la acidul permanganic
HMnO4 care nu există în stare liberă ci numai în soluţie. Acidul şi sărurile sale (permanganaţii)
funcţionează ca agenţi oxidanţi mai puternici sau mai slabi, după pH-ul mediului. Soluţiile ce
conţin acest anion au o culoare violet-închis specifică. În mediu puternic acid, ionul permanganat

19
este un oxidant foarte energic: MnO4- + 5e- + 8H+ = Mn2+ + 4H2O. Are loc decolorarea soluţiei
violete de permanganat. Cu KI, în mediu puternic acid: 2MnO4- + 10(K+ + I-) + 8(2H+ + SO42-)
= 2(Mn2+ + SO42-) + 5I2 + 5(2K+ + SO42-) + 8H2O + SO42-.Anionul iodură I- este oxidat la iod
elemental I2 brun-roşcat de către soluţia de permanganat în mediu puternic acid. Are loc
simultan decolorarea soluţiei de permanganat.Iodul elemental se pune în evidenţă în soluţie prin
reaţiile de identificare specifice (cu o sol. prospătă de amidon sau prin extracţie în cloroform sau
tetraclorură de carbon). Cu sulfatul feros (FeSO4) , în mediu puternic acid: ionul Fe2+ este
oxidat la Fe3+ , concomitent cu decolorarea soluţiei de permanganat. Apare o coloraţie galbenă
datorită sulfatului feric format: 2MnO4- + 10(Fe2+ + SO42-) + 8(2H+ + SO42-) = 2(Mn2+ + SO42-) +
5(2Fe3+ + 3SO42-) + 8H2O + SO42-. Ionul Fe3+ din sulfatul feric format se identifică apoi cu o
soluţie de KSCN, când se formează în soluţie un complex roşu-sângeriu de fericianură de
potasiu: Fe3+ + 3(K+ + SCN-) = Fe(SCN)3 + 3K+.
Identificarea anionilor din grupele VI şi VII
(SO42-, SiF62-, SiO32-, F-)
În precipitatul sărurilor de bariu se găsesc (SO42-, F-). Anionul sulfat (SO42-) se identifică
pe o porţiune de precipitat adus în soluţie, cu BaCl2 2N: SO42- + BaCl2 = BaSO4↓ + 2Cl-. Se
formează precipitatul de sulfat de bariu BaSO4↓ caracteristic, alb, amorf, insolubil în acizi şi
baze, solubil doar în apă regală la fierbere.
Identificarea F- se face încă din proba preliminară cu acid sulfuric.Se degajă acid
fluorhidric care atacă sticla. O porţiune din precipitatul ce conţine sărurile de bariu se dizolvă în
HCl (se dizolvă numai fluorura). Cu CaCl2 se obţine un precipitat alb de CaF2.
Identificarea ionului SiO32-se face încă din probele preliminarii prin separarea acidului
silicic la tratarea cu acizi sau la neutralizarea extractului carbonic. Se poate identifica acest anion
prin dizolvarea completă a precipitatului în hidroxizi alcalini (NaOH, KOH) şi recuperarea lui
ulterioară prin tratarea soluţiei formate cu un acid sau cu o sare de amoniu.

Lucrarea Practică Nr. 2

Analiza Titrimetrică. Volumetria

Definiţie. Principii generale.

Analiza titrimetrică (sau analiza volumetrică) se bazează pe măsurarea volumului de
reactiv de concentraţie bine determinată, cunoscută, exactă, utilizat la efectuarea unei reacţii
cantitative cu substanţa de cercetat (de analizat). Soluţia de reactiv de concentraţie cunoscută se
numeşte titrant, soluţie volumetrică sau soluţie titrată. Soluţia care se analizează (care se
dozează), se numeşte titrat sau analit.
Cantitatea de reactiv adăugată este echivalentă cu cantitatea de substanţă de analizat (la
sfârşitul reacţiei). Substanţele reacţionează de la echivalent-gram la echivalent-gram (sau
substanţele reacţionează în cantităţi direct proporţionale cu echivalenţii lor chimici). Momentul
care indică sfârşitul reacţiei , se numeşte punct de echivalenţă. Se defineşte ca fiind momentul în
care întreaga cantitate de substanţă de dozat (de analizat sau de titrat) din paharul Erlenmeyer
(paharul de titrare) a fost consumată, transformându-se integral în produşii de reacţie
corespunzători, în urma reacţiei cantitative cu un anumit volum de titrant (soluţie titrată, de titru
şi factor cunoscut).
Volumul de reactiv (de titrant) de concentraţie cunoscută consumat din biuretă la titrare se
numeşte volum de echivalenţă. Adăugarea titrantului (reactivului de titrare) se face treptat, în
porţiuni mici, cu mare atenţie, prin utilizarea biuretei până se atinge punctul de echivalenţă;
această operaţie se numeşte titrare. Sfârşitul reacţiei poate fi pus în evidenţă vizual ,prin

20
indicatori care, la punctul de echivalenţă îşi schimbă brusc una din proprietăţile lor (culoare,
solubilitate, fluorescenţă, turbiditate, potenţial redox). Se opreşte imediat titrarea în acel moment.
În analiza titrimetrică (volumetrică), orice soluţie este caracterizată printr-o concentraţie
reală (titru real, normalitate reală sau molaritate reală) ce se determină exclusiv practic şi o
concentraţie teoretică, de referinţă, ideală (titru teoretic, normalitate teoretică sau molaritate
teoretică), obţinută exclusiv prin calcul. Cele mai multe soluţii volumetrice (soluţii titrate sau
titranţi) utilizate în determinările cantitative titrimetrice ale analiţilor din difertite probe, sunt
soluţii relative impure şi instabile, care nu sunt caracterizate prin concentraţii exacte, fixe, unice,
încă de la prepararea lor. Pentru realizarea în cele mai bune condiţii a analizei cantitative
titrimetrice a analiţilor din diferite probe de dozat (din paharele de titrare) ,soluţiile volumetrice
(din biurete) trebuie în primul rind standardizate. Acest aspect foarte important în analiza
volumetrică constă în determinarea concentraţiilor reale, exacte (exprimate de cele mai multe ori
prin titrurile lor reale -Tr) a acelor soluţii, prin titrarea directă a lor pe soluţii standard sau
etalon (preparate din substanţe solide standard sau etalon) foarte pure şi stabile timp
îndelungat, de concentraţii unice, cunoscute şi precise, care nu se modifică în timp. Titrul real
al unei astfel de soluţiii standard (Tr) = titrul ei teoretic (Tt) = (Eg x N)/1000 = (Mr x
Mo)/1000 (g/mL) = a g / V(b.c.). Titrarea are loc în prezenţa indicatorilor care îşi modifică una
din proprietăţile lor fizice la punctul de echivalenţă, aspect prin care se semnalează imediat
sfârşitul reacţiei.
Factorul de normalitate (molaritate) este un număr (mărime adimensională), ce
exprimă în mod nemijlocit eroarea intervenită în cursul determinărilor. El reflectă măsura în care
concentraţia reală (exprimată prin titrul real) a unei soluţii se apropie de o valoare teoretică
precisă, ideală, de referinţă a concentraţiei (titrului teoretic) acelei soluţii. f = Tr/Tt = Cr/Ct =
Nr/Nt = M0r/M0t, unde Tr, Tt reprezintă titrul real şi cel teoretic, Cr, Ct sunt concentraţiile reală
şi teoretică, Nr, Nt sunt normalităţile reală şi teoretică, iar M0r, M0t sunt molarităţile reală şi
teoretică. Pentru măsurători foarte exacte (cu erori minime ≤ 5 % ), valorile factorului de
normalitate f trebuie să fie cuprinse în intervalul: 0,9 ≤ f ≤ 1,1.
În momentul în care soluţia volumetrică (soluţia titrată din biuretă care trebuie
standardizată) este ea însăşi preparată dintr-o substanţă solidă standard sau etalon (foarte
pură şi stabilă în timp de concentraţie unică, exactă), atunci titrul real (Tr) = titrul ei
teoretic (Tt) = (Eg x N)/1000 = (Mr x Mo)/1000 (g/mL) = a g / V(b.c.) şi nu mai este necesară
standardizarea ei prin titrare; factorul f = 1 în acest caz. Soluţia volumetrică (soluţia titrată
din biuretă) este în acest caz ea însăşi o titrosubstanţă (titrofix).

A. Volumetria acido-bazică
1. Alcalimetria. Prepararea soluţiei de NaOH, 0,1 N. Determinarea titrului real şi
factorului soluţiei de NaOH, 0,1 N (standardizarea soluţiei). Determinarea cantitativă a
HCl și CH3COOH din probe de analizat. Determinarea cantitativă a acidului salicilic pur
dintr-o probă.
Definiţie. Alcalimetria cuprinde metode de determinare cantitativă a acizilor, a sărurilor
cu hidroliză acidă, a sărurilor acide, cu ajutorul soluţiilor titrate (standardizate) de baze (de titru
real şi factor cunoscute). Ca soluţii titrate de baze se folosesc de obicei soluţiile de NaOH, 0,1 N,
KOH 0,1 N.
Prepararea a 1000 mL (sau un volum V mL) soluţie de NaOH, 0,1 N la balon cotat
(b.c.) EgNaOH = MNaOH/1 = 40,05 g.

Calcule:
Dacă la 1000 mL sol. NaOH......................1N..........................1EgNaOH
1000 mL sol. NaOH......................0,1 N......................0,1 EgNaOH
V mL sol. NaOH.............................0,1 N.......................X

21
 De unde X = (V mL x 0,1 EgNaOH)/1000 g NaOH solid cântărit, necesar pentru a prepara
V mL soluţie NaOH, 0,1 N. Se observă că pentru a prepara 1000 mL soluţie NaOH 0,1 N
trebuie să cântărim 0,1 EgNaOH, adică 0,1 x 40,05 = 4,005 g.
Datorită faptului că NaOH este foarte instabil şi se poate impurifica (se acoperă în timp cu
un strat de carbonat, se carbonatează), acesta trebuie îndepărtat înainte de a prepara soluţia.
Pentru acest lucru, se cântăreşte o cantitate ceva mai mare (circa 5 g NaOH) decât cea
rezultată din calcul, se trece cantitativ într-un pahar şi se spală foarte repede cu puţină apă
distilată, se dizolvă complet şi se aduce într-un balon cotat de 1000 mL completându-se cu apă
distilată până la semn. Soluţia astfel preparată va fi de normalitate aproximativă (de o
ceoncentraţie aproximativă, inexactă) şi pentru a o putea folosi ca titrant în dozările
alcalimetrice va trebui să i se stabilească titrul real exact (concentraţia reală exactă) şi
factorul de normalitate, cu ajutorul unei soluţii standard sau etalon. Ca substanţă etalon
folosită la prepararea soluţiei etalon (standard) se va folosi acidul oxalic H2C2O4. 2HOH
cristalin.
În mod similar se prepară şi 1000 mL de soluţie sau un volum V oarecare din soluţia
standard (etalon) de acid oxalic 0,1 N:
Egacid oxalic = Macid oxalic/2 = 126,068 / 2 = 63,034 g.

1000 mL sol. acid oxalic......................0,1 N......................0,1 Egacid oxalic

V mL sol. acid oxalic.............................0,1 N.......................X’

De unde X’ = (V mL x 0,1 Egacid oxalic)/1000 g acid oxalic cântărit pentru a prepara VmL
soluţie acid oxalic 0,1 N. Pentru a prepara 1000 mL soluţie acid oxalic 0,1 N trebuie să
cântărim 0,1 Egacid oxalic, adică 0,1 x 63,034 g acid oxalic = 6,3034, g acid oxalic, care se aduce
cantitativ cu apă distilată într-un balon cotat de 1000 mL sub agitare, se dizolvă complet şi se
completeată apoi cu apă dustilată până la semn.
Tr acid oxalic = Tt acid oxalic = (Egacid oxalic x N)/1000 = 0,0063034 g/mL sau Tr acid oxalic =
a/V(b.c.), unde a = cantitatea de acid oxalic cântărită, necesară pentru a prepara V(b.c.) mL soluţie. a
este identic cu X’ de mai sus. Soluţia astfel preparată de acid oxalic este o soluţie standard
sau etalon foarte stabilă şi pură, de concentraţie fixă, exactă care nu se modifică în timp
(0,0063034 g/mL).

I) Stabilirea titrului real şi a factorului soluţiei de NaOH 0,1 N

(standardizarea soluţiei de NaOH, 0,1 N)
Principiul metodei. Un volum cunoscut de soluţie de acid oxalic 0,1 N se titrează cu o
soluţie de NaOH 0,1 N din biuretă, în prezenţa fenolftaleinei ca indicator, cu viraj al culorii de la
incolor la slab roz persistent la punctul de echivalenţă. Se opreşte imediat titrarea şi se citeşte
VNaOH din biuretă consumat la titrare.
În biuretă: Soluţie apoasă de NaOH, 0,1 N
În paharele de titrare: se adaugă exact diferite volume v = 10-20 mL soluţie standard
de acid oxalic 0,1 N, care se încălzesc la 60-70 ºC timp de 2-3 minute pentru îndepărtarea
complete a CO2, Se adaugă apoi câte 5-6 picături de soluţie alcoolică de fenolftaleină 0,1 % şi
se titrează soluţiile din fiecare pahar cu soluţia de NaOH 0,1 N din biuretă, până la virajul
culorii fenolftaleinei de la incolor la slab roz persistent. (la punctul de echivalenţă). Se
opresc imediat titrările şi se citesc volumele de NaOH (VNaOH) din biuretă consumat la titrare.
Reacţia de titrare ce are loc:

22
 COOH COONa
+ 2NaOH = + 2H2O
COOH COONa
Calcule :
1). Metoda cu echivalenţi
1Egacid oxalic......................................1EgNaOH
(v x Tr acid oxalic)……………………(VNaOH x Tr NaOH),

de unde Tr NaOH = (v x Tr acid oxalic x EgNaOH)/ (VNaOH x Egacid oxalic) g/mL

2). Metoda cu nr. de moli (stoechiometria reacţiei).
1 mol acid oxalic...........................2 moli NaOH
M acid oxalic...................................2 x M NaOH
(v x Tr acid oxalic)……………………(VNaOH x Tr NaOH), de unde Tr NaOH = (v x Tr acid oxalic
x 2 x M NaOH) / ( M acid oxalic x VNaOH) g/mL, unde v = 10-20 mL este volumul de soluţie de acid
oxalic 0,1 N din paharul de titrare, VNaOH = volumul de soluţie de NaOH din biuretă
consumat la titrare.
Se fac minimum câte 3 determinări (3 titrări). Vor rezulta trei titruri reale ale NaOH. Se
face media aritmetică a celor trei titruri şi va rezulta un titru real mediu al NaOH. (Tr mediu NaOH).
Factorul de normalitate fNaOH, 0,1N = (Tr mediu NaOH)/Tt NaOH.,unde Tt NaOH = (EgNaOH x
N)/1000 (g/mL). Se dau: M NaOH = 40,05 g, M acid oxalic = 126.068 g.

Tabel 1. Standardizarea soluţiei de NaOH, 0,1 N (calculul Tr NaOH şi f NaOH)

Nr. det. VNaOH v (acid oxalic) Tr NaOH Tr NaOH mediu f NaOH

1. 10 mL
2. 11 mL
3. 12 mL
4. 13 mL
5. 14 mL
6. 15 mL
7. 16 mL
8. 17 mL

II) Determinarea cantitativă (dozarea) HCl pur dintr-o probă de

analizat

Principiul metodei. Acidul clorhidric HCl se titrează cu o soluţie de NaOH 0,1 N

standardizată (de titru real şi factor cunoscut - titrant sau soluţie titrată), în prezenţa tournesolului
1% ca indicator, cu viraj al culorii în paharul de titrare de la roşu la albastru net persistent la
echivalenţă.

Reacţia de titrare: HCl + NaOH = NaCl + H2O

În biuretă: sol. de NaOH, 0,1 N de titru real şi factor cunoscute (soluţie standardizată)
Pregătirea probei de HCl: se măsoară exact circa v = 6 mL sol. HCl concentrat 37%
(d = 1,19 g/mL) (proba de HCl) adică a = v x d = 6 x 1,19 = 7,14 g care se aduc cantitativ într-
un balon cotat de V = 500 mL cu apă distilată adăugând mai întâi puţină apă distilată pe fundul
balonului şi apoi acidul clorhidric HCl în porţiuni, sub agitare permanentă până la omogenizare
completă. Apoi se completează cu apă distilată până exact la semn.
În paharele de titrare: din această soluţie probă de HCl preparată se măsoară exact
diverse volume v’HCl = 10-20 mL soluţie probă HCl care se aduc cantitativ în paharele de

23
titrare, după care se adaugă câte 3-4 picături de soluţie apoasă de tournesol 1% în fiecare pahar
şi se titrează apoi pe rând, cu soluţia de NaOH 0,1 N standardizată din biuretă, până la virajul
culorii soluţiilor de la roşu la albastru net persistent la punctul de echivalenţă. Se opresc
titrările şi se citesc volumele de NaOH (V’’NaOH) din biuretă consumate la fiecare titrare în parte.
Se fac minimum 3 determinări.
Calcule:
Din reacţia de titrare de mai sus se observă că:
1 mol HCl..............................1 moli NaOH
M HCl ...................................... M NaOH
X g..........................................(V’’NaOH x Tr mediu NaOH)

De aici, X = (M HCl x V’’NaOH x Tr mediu NaOH)/ M NaOH g HCl pur din v’HCl (10-20
mL soluție probă) HCl din paharele de titrare.

Dar X g HCl................................. v’ HCl

Y g HCl……………………...V mL sol. probă HCl (balon cotat)
De unde Y = (X x V)/v’ g HCl pur din V = 500 mL soluţie probă balon cotat

Dar Y g HCl……………………………. a g probă HCl

Z %………………...................100 g probă HCl
De aici, Z %= (100 x Y) / a = concentraţia procentuală a HCl pur din proba de analizat
luată în lucru (din cele a = 7,14 g HCl pur luat în lucru).

Tabel 2. Dozarea HCl pur dintr-o probă

Nr. det. V’’NaOH v’HCl X (g)HCl Y (g)HCl Z% HCl Z% mediu

1. 10 mL
2. 11 mL
3. 12 mL
4. 13 mL
5. 14 mL
6. 15 mL
7. 16 mL
8. 17 mL

Se dau: M HCl = 36,465 g, M NaOH = 40,05 g

III) Determinarea cantitativă (dozarea) CH3COOH pur dintr-o probă de

analizat.

Principiul metodei. CH3COOH se titrează cu o soluţie de NaOH 0,1 N standardizată (de titru
real şi factor cunoscut - titrant sau soluţie titrată), în prezenţa fenolftaleinei 0,1 % ca indicator, cu
viraj al culorii în paharul de titrare de la incolor la roz persistent la punctul de echivalenţă.

Reacţia de titrare: CH3COOH + NaOH = CH3COO-Na+ + H2O

În biuretă: sol. de NaOH, 0,1 N de titru real şi factor cunoscute (soluţie standardizată)
Pregătirea probei de CH3COOH: se măsoară exact circa v = 3,5 mL sol. CH3COOH
glacial, concentrat 99,8 % (d = 1,050 g/mL) (proba de CH3COOH) adică a = v x d = 3,5 x
1,050 = 3,675 g care se aduc cantitativ într-un balon cotat de V = 500 mL cu apă distilată
adăugând mai întâi puţină apă distilată pe fundul balonului şi apoi acidul acetic în porţiuni, sub

24
 agitare permanentă până la omogenizare completă. Apoi se completează cu apă distilată exact
până la semn.
În paharele de titrare: din această soluţie probă de CH3COOH astfel preparată se
imăsoară exact diferite volume v’CH3COOH = 10-20 mL soluţie probă care se aduc cantitativ în
paharele de titrare, apoi se adaugă câte 5-6 picături de soluţie alcoolică de fenolftaleină, 0,1% şi
se titrează soluţia probă din fiecare pahar de titrare cu soluţia de NaOH 0,1 N standardizată din
biuretă, până la virajul culorii soluţiilor de la incolor la slab roz persistent la echivalenţă. Se
opresc imediat titrările şi se citesc volumele V’NaOH din biuretă consumate la fiecare titrare în
parte . Se fac minimum 3 determinări.
Calcule:
Din reacţia de titrare de mai sus se observă că:
1 mol CH3COOH..............................1 moli NaOH
M CH3COOH ............................ M NaOH
X g..........................................(V’NaOH x Tr mediu NaOH),
de unde X = (M CH3COOH x V’NaOH x Tr mediu NaOH)/ M NaOH g CH3COOH pur din v’
CH3COOH (10-20 mL soluție probă) CH3COOH din paharele de titrare.

Dar X g CH3COOH................................. ..v’ CH3COOH

Y g CH3COOH……………………...V mL sol. probă CH3COOH (balon
cotat). De aici, Y = (X x V)/v’ g CH3COOH pur din V = 500 mL soluţie probă din balonul
cotat
Dar Y g CH3COOH ……………………….a g probă CH3COOH
Z% ………………........................100 g probă CH3COOH
De unde Z %= (100 x Y) / a = concentraţia procentuală a CH3COOH pur din proba de
analizat luată initial în lucru (din cele a = 3,675 g CH3COOH pur luate în lucru).

Tabel 3. Dozarea CH3COOH pur dintr-o probă de analizat

Nr. det. V’NaOH v’CH3COOH X (g) CH3COOH Y (g) CH3COOH Z% CH3COOH Z% mediu
1. 10 mL
2. 11 mL
3. 12 mL
4. 13 mL
5. 14 mL
6. 15 mL
7. 16 mL
8. 17 mL

Se dau: M CH3COOH = 60,05 g, M NaOH = 40,05 g.

IV) Determinarea cantitativă (dozarea) acidului salicilic pur dintr-o probă de

analizat.

Principiul metodei. Se dizolvă o cantitate exact cântărită de acid salicilic solid într-un volum
corespunzător de alcool etilic absolut (sau metilic absolut) neutralizat în prealabil (în prezența
fenolftaleinei 0,1% cu foarte puțin NaOH 0,1 N adăugat picătură cu picătură până la o foarte
slabă nuanță de roz abia vizibilă, dar persistentă) și se titrează cu o soluţie de NaOH 0,1 N
standardizată (de titru real şi factor cunoscut - titrant sau soluţie titrată), în prezenţa fenolftaleinei
0,1 % ca indicator, cu viraj al culorii în paharul de titrare de la incolor la slab roz persistent
perfect vizibil la punctul de echivalenţă. Reacția de titrare este următoarea:

25
 COOH COO-Na+
OH OH
+ NaOH + H2O

acid salicilic salicilat de sodiu

În biuretă: sol. de NaOH, 0,1 N de titru real şi factor cunoscut (soluţie standardizată)
Pregătirea soluției probă de acid salicilic: se cântăresc circa a = 0,2 g de acid saliclic
solid care se aduc cantitativ, în întregime, de pe sticla de ceas cu un volum corerspunzător de
alcool etilic (sau metilic) absolut neutralizat în prealabil (15-20 mL) într-un balon cotat curat de
volum V = 100 mL. Se agită bine până la dizolvarea completă a acidului salicilic și se aduce apoi
cu H2O distilată exact până la semn..
În paharele de titrare: din această soluţie probă de acid salicilic astfel preparată, se
măsoară exact volume v’acid salicilic = 10-20 mL soluţie probă care se aduc în fiecare pahar de
titrare cu pipeta, apoi se adaugă câte 4-5 picături de soluţie alcoolică de fenolftaleină, 0,1% şi se
titrează soluţiile probă din fiecare pahar cu soluţia de NaOH 0,1 N standardizată din biuretă pe
rând, până la virajul culorii soluţiilor de la incolor la slab roz persistent la echivalenţă în
fiecare pahar. Se opresc imediat titrările şi se citesc volumele V1 NaOH din biuretă consumate la
fiecare titrare în parte. Se fac minimum 3 determinări.
Calcule:
Din reacţia de titrare de mai sus se observă că:
1 mol acid salicilic..............................1 mol NaOH
M acid salicilic ............................ M NaOH
X g..........................................(V1 NaOH x Tr mediu NaOH)

De unde X = (M acid salicilic x V1 NaOH x Tr mediu NaOH) / M NaOH = g acid salicilic

pur din v’ cid salicilic (10-20 mL soluție probă) acid salicilic din paharele de titrare.

Dar X g acid salicilic................................. v’ acid salicilic

Y g acid salicilic……………………...V mL sol. probă acid salicilic (balon
cotat). De aici, Y = (X x V)/v’ g acid salicilic pur din V = 100 mL soluţie probă balon cotat.

Dar Y g acid salicilic ………………………a g probă acid salicilic

Z% ………………........................100 g probă aciud salicilic
De unde: Z %= (100 x Y) / a = concentraţia procentuală a acidului salicilic (C7H6O3)
pur din proba de analizat luată iniţial în lucru (din cele a = 0,2 g acid salicilic solid luate în
lucru).
Tabel 4. Dozarea acidului salicilic pur dintr-o probă de analizat

Nr. det. V1 NaOH v’acid salicilic X (g) acid Y (g) acid Z% acid Z% mediu
salicilic salicilic salicilic
1. 12 mL
2. 13 mL
3. 14 mL
4. 15 mL
5. 16 mL
6. 17 mL
7. 18 mL
8. 19 mL

26
Se dau: M acid salicilic = 138,13 g, M NaOH = 40,05

Bibliografie

1. Vasile Dorneanu, Maria Stan, Metode Chimice şi Instrumentale de Analiză, Editura

“Grigore .T. Popa”, U.M.F. Iaşi, 2007.
2. Alina Ştefanache, Alina Monica Miftode, Maria Miftode, Chimie Anorganică
Experimentală, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2007.
3. Duşa S., Chimie analitică instrumentală, Editura University Press, Tg. Mureş, 2007.
4. Geta Cârâc, Paula Popa, Mihaela Timofti, Chimie analitică şi analize fizico-chimice.
Îndrumar pentru lucrări practice de laborator, Editura GUP, Galați, 2014.
5. Mihai Apostu, Nela Bibire, Gladiola Ţântaru, coordonator, Prof. Dr. Vasile Dorneanu,
Chimie Analitică, Vol. 1, 2, 3, Editura Performatica, Iaşi, 2009

27