.

Selectivitatea erbicidelor

Prin selectivitate înţelegem însuşirea erbicidelor de a distruge dintr-un amestec de plante pe unele
(buruienile, în cazul nostru) şi de a nu vătăma pe altele (plantele de cultură). În activitatea de combatere a
buruienilor cu ajutorul erbicidelor selectivitatea este problema cheie.
Alegerea judicioasă, ştiinţifică a erbicidelor şi aplicarea acestora în dozele şi epocile corecte duce
la distrugerea buruienilor şi protejarea plantelor cultivate.
Sensibilitatea şi toleranţa la erbicide Sensibilitatea este însuşirea plantelor (respectiv a
buruienilor) de a reacţiona cu erbicidele şi de a fi distruse de acestea. Toleranţa sau selectivitatea este
însuşirea plantelor de a rezista acţiunii toxice a erbicidelor.
Sensibilitatea se manifestă sub diferite grade de intensitate: de la efectul imperceptibil până la
distrugere totală. Ca atare, plantele de cultură trebuie să aibă o sensibilitate mică, deci o toleranţă maximă,
iar buruienile să aibă o sensibilitate maximă şi o toleranţă mică.
În unităţile de cercetare, sensibilitatea buruienilor la erbicide este cuantificată (măsurată) printr-
un sistem de note EWRS (European Weeds Research Society) de la 1-9 cu valorile: nota 1 - buruieni
extrem de sensibile şi distruse de erbicide în proporţie de 100%, nota 9 - buruieni rezistente, cu o
sensibilitate maximă la erbicid. Între cele două extreme valorile sunt de 20%, 30%, 70% sensibile la
erbicide.
Selectivitatea se manifestă atât la erbicidele care acţionează prin contact, cât şi la cele sistemice şi
poate interveni în diferite etape de la contactul erbicid-plantă până la distrugerea plantelor sensibile.
Principalele căi prin care se manifestă selectivitatea sunt în funcţie de modul de aplicare, doza de
erbicid şi realizarea sau nu a interacţiunii erbicid-plantă. În funcţie de aceste căi selectivitatea poate fi:
- selectivitatea de poziţie (fizică sau mecanică) sau independentă de modul de acţiune a
erbicidelor;
- selectivitatea propriu-zisă generată de interacţiunea directă între plante şi erbicid.
Selectivitatea independentă de modul de acţiune a erbicidelor
A. Selectivitatea de poziţie Este generată de locul de plasare a tratamentului, de proprietăţile
erbicidului şi de condiţiile de climă şi sol (Fig.7.11).

În acest caz erbicidul este plasat la suprafaţa solului, sub formă peliculară şi având o sensibilitate
mică nu migrează (nu levigă) decât câţiva centimetri (2-3cm). Buruienile care germinează în acest strat
toxic (de 2-3 cm) vor fi afectate şi distruse, în timp ce plantele de cultură care se seamănă mai profund (6-
8 cm) au o înrădăcinare adâncă şi rezistă la erbicid. Rezistenţa plantaţiilor de viţă de vie şi pomi la
triazine (Simazin) se bazează pe acest tip de selectivitate. Rezistenţa plantelor de floarea soarelui la
prometrin (Gesagard, Primextra) se bazează pe acest tip de selectivitate (floarea soarelui se seamănă la 6-
8 cm adâncime, iar produsul Gesagard se aplică după semănat şi nu vine în contact cu sămânţa).
Distrugerea buruienilor din diferite culturi (exemplu sfecla de zahăr) înainte de răsăritul plantelor
de cultură cu erbicide totale (Gramoxone, Reglone, Roundup) se bazează pe acest tip de selectivitate.
Această selectivitate de poziţie este influenţată şi de mobilitatea erbicidului pe profilul solului. Această
selectivitate dispare dacă în urma unor ploi de mare intensitate (peste 100 mm/m2 căzuţi la o ploaie)
erbicidul este levigat în zona rădăcinilor, iar acestea îl absorb în cantităţi mari şi plantele mor. Tot pe
principiul selectivităţii de poziţie se bazează şi tratamentele cu erbicide dirijate “pe sub frunze” de-a
lungul rândurilor de plante cu tulpina înaltă (porumb, floarea soarelui, pomi, viţă de vie). În acest mod
aparatul foliar nu vine în contact cu erbicidul, în schimb buruienile sunt distruse. Aceste tratamente se fac
cu dispozitive speciale de protecţie a plantelor prăvăzute cu apărători pentru plantele de cultură.
B. Selectivitatea propriu-zisă (determinată şi generată de interacţiunea erbicid-plantă)
Această selectivitate se bazează pe următoarele caracteristici:
a - selectivitatea datorată morfologiei plantelor Se referă la structura şi poziţia unor organe ale
plantelor care inflienţează pătrunderea şi acţiunea erbicidelor în plantă. Buruienile monocotiledonate în
general, şi gramineele, în special, au frunze înguste, direcţionate oblic, cu cuticulă dură şi un mugure
terminal bine protejat în timp ce dicotiledonatele au frunze late, dispuse orizontal şi fără să-şi protejeze
mugurele terminal (Fig.7.12.). Erbicidele ca să acţioneze trebuiesc interceptate şi apoi reţinute pe frunze.
Aceste procese de inetrcepţie şi reţinere sunt influenţate de forma, poziţia, nărimea şi numărul de frunze
care diferă, după cum am văzut, de la o specie la alta. Diferenţierile morfologice dau posibilitatea
speciilor monocotiledonate să intercepteze şi să reţină mai puţină soluţie de stropit (mai puţin erbicid), în
comparaţie cu cele dicotiledonate care sunt expuse total la a recepţiona o cantitate mai mare de toxic (de
erbicid). Pe frunzele înguste şi pe cele cu suprafaţă ceroasă, netedă, sau acoperite cu perişori deşi
erbicidele sunt reţinute mai puţin.

Astfel, frunzele de varză şi rapiţă reţin de 8 ori mai multă soluţie de stropit pe unitatea de
suprafaţă decât frunzele de orz. Cuticula ceroasă, lucioasă şi groasă a unor leguminoase ca la mazăre,
explică selectivitatea acestora faţă de erbicidele hormonale (2,4-D şi Dicotex).
Poziţia diferită a nodului coleoptilar (primul nod al tulpinilor gramineae) faţă de zona sensibilă cu
erbicid constituie o formă de selectivitate morfologică.
Pe ce se bazează această diferenţiere? La ovăzul sălbatic (Avena fatua), iarba-bărboasă
(Echinochloa crus-galli) etc. nodul coleoptilar se află în stratul de 1-1,5 cm de la suprafaţa solului,
indiferent de adâncimea de îngropare a seminţelor. La majoritatea gramineelor nodul coleoptilar este
calea principală de absorbţie a erbicidelor aflate în sol (Fig.7.13.).

Orzul, grâul şi odosul absorb erbicidul Avadex BW din zona de deasupra nodului coleoptilar, unde se
găseşte vârful de creştere şi care este diferit poziţionat: la orz şi grâu este sub stratul de erbicid, la odos
este chiar în stratul cu erbicid.
b - selectivitatea fiziologică se referă la efectul erbicidelor asupra plantei după ce acestea au
pătruns în plantă. Pătrunderea erbicidelor în plantă, ca şi capacitatea de retenţie la suprafaţă este
influenţată şi de alţi factori în afara celor generaţi de morfologia plantelor. Exemplu, orzul este rezistent la
picloram (TORDON) pentru că acest erbicid nu traversează cuticula. Bobul (Vicia faba) este rezistent la
MCPB (BEXANE) care nu este absorbit şi sensibil la MCPA (Dicotex) care este absorbit.
Absorbţia erbicidelor pe bază de 2,4-D este mai rapidă la dicotiledonate şi foarte lentă la
monocotiledonate.
c - selectivitate a datorată diferenţelor de translocare Efectul toxic al erbicidelor este condiţionat
de viteza de translocare a lor în plantă de la locul de pătrundere la locul de acţiune. Exemplele
concludente sunt reprezentate de următoarele erbicide:
- dicamba este selectiv pentru grâu pentru că se translocă lent şi este toxic pentru secară pentru că
se translocă rapid;
- 2,4-D este toxic pentru fasole şi mazăre şi este selectiv pentru trestia de zahăr se translocă greu).
d - selectivitatea datorată proprietăţilor erbicidelor Din numărul mare de erbicide de pe piaţă
trebuie ales acel erbicid care este cel mai selectiv pentru cultura respectivă şi cel mai toxic pentru
buruieni. Multe din erbicidele actuale sunt în amestec cu un antidot. Acesta este o substanţă care
blochează acţiunea toxică a erbicidului faţă de unele plante de cultură, adică le protejează. Exemplu:
erbicidul Furore Super aplicat fără antidot în combaterea odosului (Avena fatua) din cultura de grâu este
toxic. Aplicat cu antidot produsul este selectiv pentru grâu (sub numele de Puma Super).
e - selectivitate periodică Este determinată de diferenţa între specii în ceea ce priveşte
sensibilitatea faţă de erbicide în raport cu faza de dezvoltare (ontogeneza). Ca atare, erbicidul trebuie
aplicat în faza în care plantele de cultură au toleranţă maximă, iar buruienile au sensibilitate maximă
(exemplu inul este tolerant în faza de înfrăţire până la formarea primului internod). Buruienile
monocotiledonate sunt foarte sensibile la erbicide în primele faze de dezvoltare. Sunt alte specii de
buruieni care sunt sensibile în alte faze - înaintea îmbobocirii sau înainte de înspicare, în această fază
frunzele sunt mari, dezvoltate şi pot intercepta o cantitate mai mare de soluţie de stropit.

7.11. Interacţiunea erbicidelor cu solul

Ajunse în sol erbicidele sunt supuse la diferite procese fizice, chimice şi biologice în urma cărora
au loc modificări ale fitotoxicităţii, ale eficacităţii acestora şi în final, descompunerea erbicidelor.
 a. Procesele fizice Cele mai importante procese prin care erbicidul îşi pierde din fitotoxicitate sau
persistenţă sunt: levigarea şi volatilizarea.
- Volatilizarea este fenomenul prin care o substanţă chimică (erbicid trece de la starea lichidă în
starea gazoasă. Vaporii de erbicid sunt molecule de erbicid. Deplasarea acestora în atmosferă cauzată de
vânt sau de temperaturile ridicate se numeşte derivă sau drift de vapori de erbicid. Acest proces fizic
presupune două aspecte:
- se diminuează cantitatea de erbicid din sol şi ca atare efectul acestuia se diminuează (nu mai
combate buruienile);
- prin fenomenul de deplasare laterală a vaporilor de erbicid sunt distruse culturile vecine. Vaporii
din erbicidele 2,4-D, dicamba, MCPA prin deplasare laterală sunt extrem de dăunători culturilor de sfeclă,
floarea soarelui, viţă de vie etc. Erbicidele volatile care se aplică la sol (Treflan, Eradicane, Diizocab) prin
volatilizare formează vapori care dacă se deplasează lateral nu dăunează culturilor vecine, însă
diminuează efectul erbicidului.
Intensitatea procesului de volatilizare depinde de însuşirile erbicidului, de umiditatea solului. Pe
solurile mai umede, volatilizarea este mai mare datorită concurenţei între moleculele de apă şi moleculele
de erbicid de a fi absorbite pe suprafaţa coloizilor solului. Moleculele de erbicid rămân libere în soluţia
solului şi pot fi uşor volatilizate. Volatilizarea este direct proporţională cu presiunea de vapori a
erbicidului (Fig.7.16.). Pe vreme uscată, moleculele de erbicid sunt absorbite de sol cu o forţă mai mare
decât în straturile umede. Exemple de erbicide care se pierd uşor prin volatilizare: Treflanul, Diizocabul,
Balan, Eradicane etc. Exemple de erbicide nevolatile sau semivolatile care pot fi aplicate postemergent
sunt: Dual Gold, Mecloran, Lasso, Guardian, Trophy, Frontier etc. Scăderea pierderilor de erbicid prin
volatilizare se face prin încorporarea acestora cu grapa cu discuri sau cu grapa cu colţii reglabili.

- Levigarea este procesul fizic de deplasare în adâncime a moleculelor de erbicid odată cu apa
descendentă, după o ploaie sau irigare. Acest fenomen poate avea consecinţe pozitive sau negative. Cele
pozitive prin faptul că erbicidul este transportat în zona de germinaţie a seminţelor de buruieni, iar cele
negative constau în: combaterea ineficientă ă buruienilor datorită diminuării cantităţii de erbicid;
distrugerea plantelor de cultură sensibile în cazul erbicidelor de poziţie.
Acest proces este intensificat de cantitatea de precipitaţii căzută, permeabilitatea solului, gradul
de solubilitate al erbicidelor şi descreşte dacă creşte absorbţia erbicidului pe coloizii solului (Fig.7.17.)

b. Procese chimice Dintre cele mai importante procese chimice la care este expus erbicidul ajuns
în sol sunt: descompunerea fotochimică, adsorbţia, desorbţia şi reacţiile erbicidelor şi constituenţii solului.
- Descompunerea fotochimică Unele erbicide ajunse la sol şi expuse luminii solare suferă unele
modificări moleculare. Reacţiile fotochimice sunt cauzate de radiaţiile ultraviolete cuprinse între
lungimile de undă de 40-444 A (angstromi).
- Adsorbţia în complexul coloidal al solului Toate erbicidele sunt adsorbite de complexul
argilo-humic al solului, unele mai mult altele mai puţin. Odată adsorbite aceste molecule sunt inofensive
(pasive) şi sunt inaccesibile plantelor. Cu cât adsorbţia este mai puternică cu atât efectul erbicidului se
diminuează. Adsorbţia este mai mare la solurile cu complex argilo-humic dezvoltat, precum şi cu un
conţinut de humus mai mare. Adsorbţia este mai amre pe solurile acide decât pe solurile alcaline
(Anderson - 1977).
- Desorbţia este procesul chimic prin care din complexul argilo-humic se eliberează molecule sau
ioni de erbicid. Moleculele de apă înlociuesc de obicei moleculele sau ionii de erbicid. Desorbţia are loc
mai întâi la suprafaţa particulelor de argilă şi mai greu la suprafaţa particulelor de humus. Moleculele de
erbicid eliberate pot trece în soluţia solului unde sunt expuse procesului de absorbţie de către plante.
- Reacţii chimice între erbicide şi constituenţii solului sunt reacţii de oxido-reducere, hidroliză,
de formare de săruri sau diferite complexe chimice.
c. Procesele biologice Sunt procesele de: absorbţie de către rădăcinile plantelor şi de
descompunere de către microorganisme.
 - Absorbţia de către rădăcinile plantelor se realizează de către organele subterane ale plantelor
şi, ca atare, se reduce concentraţia lor în sol.
- Descompunerea de către microorrganisme Microorganismele folosesc erbicidele organice ca
sursă de hrană şi de energie, determinând astfel descompunerea lor până la produsele finale: CO2, H2O,
N, P etc. Aceasta este calea principală prin care erbicidele din sol sunt metabolizate sau distruse. Sunt
favorabile condiţiile de sol, umiditatea, aeraţia, temperatura, pH-ul, conţinutul de humus.

7.13. Remanenţa erbicidelor

Reprezintă durata de acţiune a erbicidelor în afara perioadei de vegetaţie a plantei la care s-au
aplicat.
Remanenţa erbicidelor are la bază următorii factori (Fig.7.18):
- necorelarea dozei aplicate cu tipul de sol;
- tratamente unilaterale sau repetate;
- un regim sărac în precipitaţii;
- aplicarea neuniformă a erbicidelor (staţionări, duze defecte);
- lipsa cunoştinţelor asupra erbicidelor şi planificarea defectuoasă a rotaţiilor.

Pentru evitarea remanenţei trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- corelarea dozelor de erbicid aplicate cu tipul de sol (conţinut în humus, pH, conţinut de argilă
etc.) ţinând seama de sensibilitatea culturilor tratate, dar şi de cea a culturilor care vor urma în rotaţie;
- cunoaşterea erbicidului cu privire la remanenţă şi la factorii care determină remanenţa;
- planificarea judicioasă a rotaţiilor prin evitarea introducerii în rotaţie a culturilor foarte
sensibile.
Cercetările efectuate pe parcursul timpului de A. Ulinici, N. Şarpe, Gh. Budoi, L. Ghinea, A.
Caramete, T. Fritea, I Vlăduţu, O. Segărceanu, A.Popescu, V. Bîrlea, A. Lăzureanu, G. Jităreanu, I
Stancu, D.D. Săndoiu, A. Penescu, T. Ciorlăuş, N. Ionescu, N. Vilău, G. Păunescu, F. Ionescu, etc. au
arătat că cele mai mari daune provocate de remanenţă culturilor agricole le-au adus erbicidele triazinice
(Onezin, Pitezin, Gesaprim etc.) când acestea au fost aplicate singure. Efectul acestora a fost mult
diminuat prin amestecul cu produse cu o remanenţă mică. De exemplu, metolaclor, alaclor, pendimetalin
etc.