Stejar/ Gorun

Arbore sacru în nenumărate tradiţii, stejarul este învestit cu privilegiile supremei divinităţi
cereşti din pricină că atrage trăsnetul şi simbolizează măreţia. Stejarul a fost mereu şi
pretutindeni sinonim cu forţa. Stejarul este, prin excelenţă, figura arborelui sau a axei lumii,
instrument de comunicare între Cer şi Pămînt. în „Odiseea” de Homer,
137
la întoarcerea sa acasă, Ulise consultă în două rînduri „frunzişul divin al marelui stejar al lui
Zeus”. Lîna de aur, păzită de balaur, era atîrnată într-un stejar: acesta avea valoare de
templu. Prin trunchiul său, prin ramurile sale groase, prin frunzişul său des şi prin propriul
său simbolism, stejarul e o emblemă a ospitalităţii şi echivalentul unui templu. Semn al
nemuririi şi trăiniciei, în antichitate, era închinat zeului fulgerului şi al -cerului. Stejarul este
des lovit de fulger, de aceea oamenii se feresc de el pe timp de furtună. Frunzelor de stejar
li s-a atribuit capacitatea de a fermeca leii; un par de stejar alungă şerpii.
în poemul „Dan, căpitan de plai” de V. Alecsandri, cei doi stejari sînt simbolul revelatoriu al
permanenţei pămîntu- lui românesc: „Crescuţi dintr-o tulpină pe culmea cea de munte! Şi-
avînd ca o coroană un secul pe-a lor frunte”.
Gorunul este, în tradiţiile populare, o creaţie complementară nucului, reprezentînd
cunoaşterea apocalinică, paradiziacă, aşa cum o numeşte L. Bla- ga- în termenii lui,
gorunul este cunoaşterea, este trupul, moartea, devenirea, efemerul, teluricul, eul biologic.
în poezia „Gorunul”, intimitatea cu arborele iniţiază o nouă formă de comunicare. Poetul
percepe lenta absorbţie a vieţii în liniştea fără de început şi sfîrşit, avînd presentimentul
morţii. Meditativă, conştiinţa poetului - filozof „vede” creşterea neîncetată a morţii în
trunchiul viu al marelui univers: „O, cine ştie? - Poate că/ Din trunchiul tău îmi vor ciopli! nu
peste mult sicriulJ şi liniştea! ce voi gust- o între scîndurile lui,! o simt pe semne de acum:!!
o simt cum frunza ta mi-o
picură în sufletTulburător e gîndul la „sicriul” care „creşte” în copacul viu. Or, între viaţă şi
moarte nu există separaţie, ci, dimpotrivă, un fluid de linişte din care omul „gustă” anticipat:
„Ascult cUm creşte-n trupul tău sicriulJ sicriul meu,! cu fiecare clipă care trece,! gorunule din
margine de codru”. Motivul sugerează ideea că viaţa şi moartea curg împreună, că murim,
puţin cîte puţin, din clipa în care ne-am născut.

Stejarul era adorat in special de druizi in combinatie cu vascul „feminin” si de civilizatiile germanice, celtice si

scandinave care-1 venerau in dumbravile sfinte de stejari. In toate aceste civilizatii el era reprezentantul

divinitatii si al masculinitatii, in ciuda asocierilor sale masculine, este sacru pentru zeite in alte culturi: unele

triburi americane native il considera un simbol al Mamei Pamantului, iar in antichitate era dedicat Herei,

driadele erau nimfe de stejar.

Lemnul greu al stejarului a fost comparat cu incoruptibilitatea. Combinat cu potentialul de a trai mult, el

simbolizeaza putere si viata eterna. In iconografia crestina, stejarul simbo¬lizeaza credinta de nelapadat a lui

Christos si virtutea si totodata se con¬stituie ca sursa de lemn durabil pentru cruci.

Lemnul de stejar de sub picioarele sfantului misionar Bonifacio reprezinta convertirea druizilor.
In iudaism, stejarul e pomul fagaduintei si simbolizeaza prezenta lui Dumnezeu. Romanii ofereau ghirlande de

stejari ca premii celor care salvau vieti in batalii, un astfel de obicei avea inca ecou in secolul al XVIII-lea cand

steja¬rul a devenit un simbol german al eroismului, incepand din secolul al XIX-lea frunzele de stejar au fost

folosite in victorii si in reprezentarea semnelor militare.

In China, pe langa ca simbolizeaza putere masculina, stejarul reprezinta slabiciunea, pentru ca, spre deosebire

de salcie sau bambus, el ramane rigid la furtuni si se rupe in loc sa se indoaie la presiuni.