Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Elena Lupºa Victor Bratu

SOCIOLOGIE
Manual pentru ciclul superior al liceului - clasa a XI-a,
filiera teoretică, profil umanist, specializările ştiinţe sociale,
filologie şi filiera vocaţională, profil militar MAI, specializarea ştiinţe sociale
Sociologie
Manual pentru clasa a XI-a

Referenţi:

Prof. dr. Aliss Andreescu,

Inspector de ştiinţe socio-umane Inspectoratul Şcolar al Jud. Constanţa
Prof. Laurenţiu Hacman,
Inspector de ştiinţe socio-umane Inspectoratul Şcolar al Jud. Suceava
Prof. dr. Gheorghe Tarara,
Colegiul Naţional „B. P. Haşdeu” – Buzău

© Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate Editurii Corvin, Deva.
Orice preluare, parţială sau integrală, a textului sau a materialului grafic din această lucrare se face numai
cu acordul scris al editurii.

Editura CORVIN
330065 Deva, Str. Gh. Bariţiu, Nr. 9, tel.: 0254-234500, fax: 0254-234588
www.corvin.ro E-mail: corvin@mail.recep.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LUPŞA, ELENA
Sociologie: manual pentru ciclul superior al liceului:
clasa a XI-a: toate filielele, profilurile şi specializările
Elena Lupşa, Victor Bratu
Deva Editura Corvin 2006
112 p; 26 cm.
ISBN (10) 973-622-282-9
ISBN (13) 978-973-622-282-5
I. Bratu, Victor

316(075.35)

Manualul a fost aprobat prin Ordinul ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 4742 din 21.07.2006 în urma
evaluării calitativ organizate de către Consiliul Naţional pentru Evaluarea şi Difuzarea Manualelor şi
este realizat în conformitate cu programa analitică aprobată prin Ordin al ministrului Educaţiei şi
Cercetării nr. 3252 din 13.02.2006
Manualul este destinat pieţei libere.

Tipografia GRAPHO-TIPEX Deva

2006
CUPRINS
3

UNITATEA 1

Unitatea 1 Introducere în sociologie ....................... 5

1. Specificul cunoaşterii sociologice ............................................. 6
2. Factorii şi condiţiile vieţii sociale** .......................................... 10
3. Investigaţia sociologică ............................................................. 16
Anexa 1: Elemente de statistică ...................................................... 22

Unitatea 2 Structura socială ....................................... 25

4. Comunităţile sociale** .............................................................. 26
5. Status şi rol ................................................................................. 32
6. Relaţiile sociale .......................................................................... 36
7. Microgrupurile sociale .............................................................. 41
8. Stratificarea socială ................................................................. 46
Anexa 2: Studiul de caz ................................................................... 50
Recapitulare - Evaluare ................................................................... 53

Unitatea 3 Instituţii şi organizaţii sociale ............. 55

9. Familia, şcoala, biserica .......................................................... 56
10. Statul, partidele politice şi ONG-urile ...................................... 62
Anexa 3: Monografia ...................................................................... 69

Unitatea 4 Socializarea .................................................. 71

11. Rolul socializării ........................................................................ 72
12. Stadiile socializării .................................................................... 76
13. Agenţii socializării* ................................................................... 80
Anexa 4: Observaţia şi interviul ..................................................... 87

Unitatea 5 Problemele sociale şi dinamica socială

14. Probleme sociale ........................................................................ 90
15. Ordinea şi controlul social* ....................................................... 97
16. Schimbarea socială ................................................................ 101
Anexa 5: Operaţionalizarea conceptelor .......................................105
Recapitulare - Evaluare ................................................................. 108
Lecturi suplimentare ............................................................. 110
4

Sociologia este studiul vieţii

sociale umane,
a grupurilor şi societăţilor.
Este un demers îndrăzneţ
şi de mare responsabilitate,
întrucât subiectul ei este
rezultatul propriului nostru
comportament ca fiinţe sociale.
Anthony Giddens
INTRODUCERE UNITATEA 1
5

ÎN SOCIOLOGIE
1. Specificul cunoaşterii sociologice
1.1 Necesitatea sociologiei
1.2 Funcţiile şi ramurile sociologiei
1.3 Sociologia în calitate de ştiinţă

2. Factorii şi condiţiile vieţii sociale**

2.1 Sistemul natural
2.2 Populaţia
2.3 Cultura
2.4 Viaţa socială

3. Investigaţia sociologică
3.1 Metode şi tehnici de cercetare
3.2 Etapele cercetării sociologice*
Proiect: Ancheta sociologică

Anexa 1. Elemente de statistică

Tipuri de subiecte
6
UNITATEA 1
Capitolul 1
Auguste Comte
(1798-1857)
Filosof şi sociolog francez,
recunoscut ca fondator al
sociologiei. Prin lucrările sale
(cele mai importante sunt Cursul
de filosofie pozitivă - şase
volume, publicate între 1830 şi
1842, şi Sistemul politicii
pozitive - patru volume,
publicate între 1851 şi 1854)
pune în evidenţă specificitatea
socialului, afirmând supremaţia
sociologiei asupra celorlalte
ştiinţe. Teoria socială a lui
Comte este divizată într-o parte
statică şi una dinamică. Socio-
logia participă la dinamica
socială prin faptul că ea permite
spiritului uman să-şi încheie
ciclul propriei mişcări prin
cunoaşterea rezultatelor şi ope-
raţiilor sale.
SPECIFICUL CUNOAªTERII
SOCIOLOGICE
1.1 Necesitatea sociologiei
Sociologia este o apariţie relativ recentă în cadrul ştiinţelor, începuturile
sale trebuind a fi plasate în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Desigur, dacă
este să luăm în calcul temele sale de discuţie şi modul în care acestea sunt
abordate, se poate aprecia că preocupările sociologice sunt mult mai vechi decât
existenţa ştiinţei propriu-zise. O privire deosebit de generoasă ar putea descoperi
aceste preocupări deja prezente în operele lui Platon şi Aristotel. Într-un sens
general, toţi gânditorii care şi-au pus problema existenţei sociale a omului au
atins sau chiar au tratat efectiv probleme sociologice.
Mai mult, anterior oricărei preocupări teoretice, este evident că la nivelul
existenţei cotidiene există o acumulare considerabilă de cunoştinţe referitoare la
viaţa socială. Aceste cunoştinţe pot fi puse sub numele de sociologie spontană,
„principiul său metodic” fiind reprezentat de simţul comun. Fiecare dintre noi,
mai mult sau mai puţin, independent de orice cunoaştere teoretică de care
dispunem, poate discuta vreme îndelungată despre societatea în care trăieşte,
despre comunitatea din care face parte, despre valorile morale sau în general,
despre ceea ce este, pentru noi şi pentru ceilalţi, bine sau rău.
Cunoaşterea comună poate fi însă numită la propriu cunoaştere doar într-un
mod relativ. În realitate, se poate vorbi doar despre o eficacitate a sa la nivelul
vieţii cotidiene. Cunoaşterea spontană este limitată, posibil contradictorie,
uneori iluzorie şi cu o încărcătură foarte mare de afectivitate. Toate aceste
trăsături au determinat şi determină întotdeauna necesitatea înlocuirii sale cu un
alt gen de cunoaştere, anume cea ştiinţifică. Caracterul sistematic, rigurozitatea
şi obiectivitatea sunt doar trei dintre trăsăturile care diferenţiază net cunoaşterea
ştiinţifică de cea spontană.
O astfel de necesitate s-a resimţit şi în ceea ce priveşte mediul social în care
oamenii trăiesc, mai ales că acesta tinde să-şi accentueze complexitatea pe zi ce
trece. Printre factorii istorici ai apariţiei sociologiei trebuie atunci precizat, în
primul rând, revoluţia industrială de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dată cu
care se accentuează preocupările legate de stabilirea unei noi ordini sociale.
Pentru aceasta, realitatea socială trebuie mai întâi cunoscută, înţeleasă, iar abia
după aceea transformată. Cel care înţelege într-adevăr necesitatea unei „fizici
sociale”, pe care o va numi sociologie, este Auguste Comte (1798-1857), recu-
noscut ca fondator al sociologiei. Alături de el, cu contribuţii deosebite în consti-
tuirea sociologiei, sunt de amintit Karl Marx (1818-1883), Herbert Spencer
(1820-1903), Émile Durkheim (1858-1917) şi Max Weber (1864-1920). În
primul rând, prin operele lor, devine evident că nevoia înţelegerii mecanismelor
sociale, a vieţii sociale a oamenilor şi a rezultatelor interacţiunii lor în grup,
precum şi că acţiunea conştientă în toate aceste contexte nu poate avea la bază
decât o cunoaştere ştiinţifică specifică, anume cea sociologică.
Sociologia, dincolo de caracterul său ştiinţific, ne poate fi apropiată fiecăruia
dintre noi. Abandonând propriul nostru punct de vedere, putem regăsi o
perspectivă mult mai largă, într-un fel o nouă conştiinţă de sine sau o
aprofundare a acesteia. Sociologia nu este doar o sumă de abstracţii cărora nu le
putem recunoaşte în nici un fel finalitatea practică, ci o sumă de posibilităţi de a
trăi conştienţi de caracterul nostru de fiinţe sociale.
1.2 Funcþiile ºi ramurile sociologiei 7

Sociologia este definită în diferite moduri, determinată de evoluţia istorică şi

de complexitatea realităţii studiate: „ştiinţă a realităţii sociale” (D. Gusti),
UNITATEA 1
„ştiinţa faptelor sociale” (É. Durkheim), „ştiinţa societăţilor omeneşti ce se Capitolul 1
ocupă cu studiul vieţii sociale, a formelor de comunitate umană, de convieţuire
socială” (T. Herseni), „ştiinţa fenomenelor sociale totale” (G. Gurvitch) etc.
Multitudinea definiţiilor date sociologiei au ca punct comun studiul vieţii sociale,
ceea ce face ca sociologia să apară drept ştiinţa centrală despre societate, după
cum psihologia este ştiinţa centrală despre om ca individ.
Demersul sociologic se poate desfăşura fie la nivelul unităţilor sociale de mici
dimensiuni (microsociologie), fie la nivelul întregii societăţi (macrosociologie).
Indiferent însă de nivelul la care se desfăşoară cercetarea sociologică, funcţiile
sociologiei sunt aceleaşi:
1. funcţia expozitivă, de descriere, de prezentare a faptelor şi proceselor
sociale;
2. funcţia explicativă, de precizare a relaţiilor de determinare sau de
covarianţă între diferitele aspecte ale vieţii sociale;
3. funcţia practic-aplicativă, de suport ştiinţific pentru intervenţia şi
modelarea socială;
4. funcţia critică, de semnalare a dificultăţilor şi contradicţiilor vieţii
sociale, a disfuncţionalităţilor din evoluţia proceselor sociale; de
asemenea, este vorba de un demers autoreflexiv menit să îndepărteze
distorsiunile datorate subiectivităţii cercetătorilor.
Diferenţierea cercetării sociologice pe cele două niveluri amintite nu este
suficientă în raport cu complexitatea vieţii sociale, ceea ce a determinat
specializarea analizei sociologice, în prezent fiind aduse în discuţie aproximativ
100 de discipline sociologice. O încercare de grupare a domeniilor de cercetare,
diferenţiate în funcţie de specificul fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa
socială, permite punerea în evidenţă a următoarelor categorii:
1. discipline sociologice care studiază instituţiile sociale, cum ar fi:
familia, instituţiile educative, instituţiile politice, instituţiile juridice,
instituţiile economice, instituţiile religioase etc.
2. discipline sociologice care studiază tipurile de colectivităţi şi de
grupuri umane, precum: sociologia urbană, sociologia rurală,
sociologia grupurilor mici etc.
3. discipline sociologice care studiază fenomene şi procese sociale, Dimitrie Gusti
precum: sociologia opiniei publice, sociologia comunicării, sociologia (1880-1955)
mobilităţii sociale, sociologia formelor de devianţă socială etc. Sociolog, filosof şi om politic
Pe lângă toate aceste discipline sociologice, care deţin aparatul conceptual şi român, cunoscut ca fondator al
metodele de cercetare ştiinţifică de la sociologia generală, au apărut şi o serie de Şcolii sociologice de la Bucu-
reşti şi al Institutului Social
discipline de graniţă , cum ar fi: psihosociologia, sociogeografia,
Român. În lucrările sale, D.
sociolingvistica etc., care încearcă să surprindă aspectele interdisciplinare ale Gusti precizează şi dezvoltă un
realităţii sociale. sistem sociologic, anume acela
Considerarea funcţiilor sociologiei şi a direcţiilor de specializare a analizei al sociologiei monografice, care
sociologice, permit delimitarea cu mai mare claritate a obiectului cercetării a stat la baza cercetării siste-
sociologice generale: studiul colectivităţilor umane, al relaţiilor interumane matice în perioada interbelică a
în cadrul acestora, al comportamentului uman în cadrul social propriu satelor româneşti. Potrivit lui D.
grupurilor de diferite dimensiuni şi a comunităţilor umane de diferite tipuri. Gusti, societatea se compune din
Cu alte cuvinte, sociologia se poate defini drept disciplina ştiinţifică ce unităţi sociale, esenţa societăţii
studiază colectivităţile şi comunităţile umane cu structurile şi instituţiile lor, fiind constituită de voinţa
socială, actualizată în mani-
cu funcţiile şi valorile sociale corespunzătoare (economice, politice, juridice,
festări economice şi spirituale,
morale, religioase, culturale, filosofice etc.), precum şi conexiunile dintre reglementate de manifestări
ceea ce societatea face din noi şi ceea ce facem noi din societate. juridice şi politice.
8 1.3 Sociologia în calitate de ºtiinþã
UNITATEA 1
Capitolul 1
Herbert Spencer
(1820-1903)
Filosof englez, cu importante
preocupări sociologice. Prima
sa lucrare importantă a fost
Social Statics (1851), în care
promovează deja un indi-
vidualism şi o ostilitate faţă de
stat. Prin analogie cu diviziunea
socială a muncii şi utilizând
ideile promovate de Darwin în
Originea speciilor, ajunge să
lucreze la un vast sistem
filosofic, conceput ca o
încercare de sintetizare a întregii
cunoaşteri ştiinţifice pe prin-
cipiile evoluţiei. Lucrarea din
1862, Primele principii, va fi
urmată astfel de o serie de
volume despre principiile biolo-
giei, psihologiei, sociologiei şi
eticii. În ceea ce priveşte
evoluţia societăţii, pune în evi-
denţă două etape: mai întâi, cea
militaristă, în cadrul căreia nu
există experienţe proprii, ci doar
unele societale, abia cea de-a
doua, cea industrială, per-
miţând iniţiativelor voluntare
să devină dominante. De aici, de
altfel, şi liberalismul extrem pe
care H. Spencer îl promovează.
Obiectul de studiu specific sociologiei, diferit, precum şi în cazul celorlalte
discipline sociale, de cel propriu ştiinţelor exacte, presupune modalităţi adecvate
de abordare. Mai mult, orice ştiinţă socială admite teorii concurente în explicarea
realităţilor proprii, ceea ce înseamnă existenţa mai multor puncte de vedere sau,
cu un termen mai adecvat, a mai multor orientări teoretice.
Orientarea evoluţionistă, prima elaborată, fundamentată în special în
lucrările lui Auguste Comte şi Herbert Spencer, care explică în mod satisfăcător
originea societăţilor şi dezvoltarea lor. Ilustrativă în acest sens este teoria celor
trei stadii (teologic, metafizic şi pozitivist) aparţinând lui Comte care subîntinde
atât evoluţia cunoaşterii umane, cât şi evoluţia societăţii. Ultimul stadiu, cel în
care orice speculaţie este eliminată, permite constituirea ştiinţelor propriu-zise,
recunoscând un astfel de statut matematicii, astronomiei, fizicii, chimiei, biologiei
şi, cea inventată de Comte, sociologia. Aceasta din urmă este cea care ar permite
sistematizarea completă a cunoştinţelor umane şi reunirea cunoaşterii ştiinţifice
cu impulsurile politice.
Orientarea funcţionalistă, formulată deja în lucrările lui Auguste Comte şi
Herbert Spencer, este dezvoltată cu precădere de Émile Durkheim. În contextul
acestei orientări, societatea este considerată ca un sistem, un întreg compus din
mai multe părţi aflate în interacţiune, fiecare parte îndeplinind o funcţie specifică.
Societăţile, în general, tind spre echilibru, atingerea acestuia fiind posibilă dacă
fiecare parte a sistemului îşi îndeplineşte funcţia specifică. Neîndeplinirea
funcţiei conduce la disfuncţionalităţi, iar acestea, acumulate şi accentuate, pot
determina chiar moartea sistemului. Funcţionaliştilor, precum P. Lazarsfeld, li se
datorează şi iniţierea unor demersuri sistematice privind metodologia cercetării
sociologice, în deceniile imediat următoare celui de-al doilea război mondial fiind
elaborat un întreg arsenal de metode şi tehnici care să permită testarea ipotezelor
prin confruntarea cu realitatea socială.
Orientarea conflictualistă, care îşi propunea explicarea, în primul rând, a
schimbării sociale, considera conflictul ca sursă a acesteia. Consensul social nu
este decât o iluzie obţinută prin constrângere. Privilegiază economia („anatomia
societăţii trebuie căutată în economie”, după cum notează în prefaţa la Contribuţie
la critica economiei politice) şi subliniază importanţa realităţii sociale,
determinantă în raport cu conştiinţa individuală. Fără să fie o orientare omogenă,
sursele conflictualismului pot fi identificate în lucrările lui Karl Marx.
Un loc aparte între clasicii tradiţiei sociologice revine lui Max Weber, care,
prin refuzul său de a include fenomenele sociale în cadrul filosofiilor evoluţioniste
sau deterministe (precum Auguste Comte sau Herbert Spencer), demonstrează
caracterul nedeterminat al istoriei şi implicit al realităţii sociale. De aici şi
încercarea sa de a gândi global socialul, abordând teme, precum: raporturile dintre
economic şi social, analiza formelor de putere, sociologia comparată a religiilor,
birocratizarea societăţilor moderne etc.
Orientarea interacţionistă (interacţionismul simbolic), care se concentrează
asupra raporturilor dintre individ şi societate, societatea fiind creată în permanenţă
prin interacţiunea indivizilor, iar aceştia se modelează în cadrul societăţii.
Individul şi societatea se presupun reciproc, fiecare presupunând cealaltă parte.
Fondatorul acestei orientări este considerat George Herbert Mead (1863-1931),
influenţat de Max Weber.
Orientarea structuralistă este influenţată în constituirea sa de lucrările lui É.
Durkheim, dar mai ales de cele ale lui Ferdinand de Saussure (1857-1913). Fără
a oferi un cadru de analiză general, structuralismul, cu fundamente lingvistice, îşi
dovedeşte utilitatea mai ales în analiza comunicaţiilor şi a culturii, printre
reprezentanţii săi de marcă fiind de amintit, în primul rând, C. Lévi-Strauss.
Lecturi suplimentare 9

Desigur că în orice ştiinţă cel mai greu lucru este găsirea unor definiţii corecte,
care să exprime într-adevăr esenţialul preocupărilor acelei ştiinţe. De obicei, în
UNITATEA 1
sociologie se simplifică de multe ori totul până la extrem, ajungându-se la definiţii Capitolul 1
pur verbale, care nu spun absolut nimic. De pildă, cea mai curentă definiţie a
sociologiei este că ea este ştiinţa vieţii sociale. Da, viaţa socială e obiectul acestei
ştiinţe, numai că ea este înţeleasă şi explicată în diferite moduri, încât definiţia de
mai sus este numai formală, referindu-se pur şi simplu la termenul „sociologie”.
Unii pun societatea în funcţie de spirit, de psihologie, alţii o consideră drept un
Dicþionar
cunoaştere spontană = ansam-
rezultat al trebuinţelor şi activităţilor economice, alţii văd în ea consecinţa
blul opiniilor veridice for-
existenţei unei reguli de drept şi a unei autorităţi constrângătoare, care aplică mulate de simţul comun,
sancţiuni şi aşa mai departe. De aceea, concepţia sociologiei ca ştiinţă este în fără a se pune problema
funcţie de modul de a înţelege obiectul ei, societatea. Pentru acest motiv, noi vom obiectivităţii altfel decât
cerceta aici caracterele generale ale acestor concepţii, pentru a evidenţia cât dintr-o perspectivă canti-
adevăr sau eroare cuprinde fiecare dintre ele. De la bun început, trebuie să facem tativă („opinia celor mai
însă o clară distincţie între teoriile care se ocupă de structura şi forma societăţii, mulţi”)
căutând să le explice prin factori oarecum exteriori ei, factori care au, desigur, cunoaştere ştiinţifică = ansam-
importanţă pentru existenţa şi evoluţia societăţii, dar care nu putem spune că blul propoziţiilor adevărate,
formează esenţialul, şi teoriile care cercetează viaţa socială însăşi, în elementele, formulate într-un anumit
univers de discurs, pro-
structura şi funcţiile sale, explicându-le prin forţe şi cauze existente în ea. (Petre
ducerea lor având la bază
Andrei, Sociologie generală, Editura Polirom, Bucureşti, 1997, p. 76) metode ştiinţifice specifice
simţ comun = desemnând, la
Societatea este o realitate integrală, în care totdeauna şi pretutindeni individul început, facultatea coor-
apare numai ca un element care, chiar dacă are putinţa teoretică de a se desface de donatoare a datelor trans-
ea, rămâne totuşi ataşat de dânsa şi suportă covârşitoarea ei influenţă (...); dacă mise de diferitele simţuri, a
analizăm diferite forme de societate, mai civilizate sau mai primitive, mai pierdut progresiv acest
complexe sau mai simple, cea dintâi problemă care ni se impune este cercetarea înţeles şi a ajuns să desem-
factorilor fundamentali şi necesari care explică alcătuirea societăţii, precum şi a neze judecăţile (cunoaş-
condiţiilor în care apare societatea. Noi admitem această deosebire între factori şi terea) bune şi ferme ale
omului a cărui existenţă nu
condiţiuni (...) pentru că, de exemplu, mediul geografic în care trăieşte o grupare de
este „contaminată” de prea
oameni are, desigur, importanţă nu numai pentru determinarea activităţii multă teorie, judecăţi necon-
economice a oamenilor prin materiile prime oferite de sol, subsol etc. şi care dau taminate de scepticism
astfel anumite posibilităţi de muncă, ci influenţează chiar asupra psihicului şi
moravurilor oamenilor, dar nu este totuşi factorul cel mai de seamă care constituie
societatea însăşi. (...) În orice societate (...) identitatea sufletească apare ca primul şi
cel mai fundamental factor pentru formarea şi existenţa unei societăţi. Din această
identitate psihică se nasc obiceiuri comune, un mod asemănător de a judeca
lucrurile şi evenimentele, solidaritatea membrilor care trăiesc laolaltă. (Petre
Andrei, Sociologie generală, Editura Polirom, Bucureşti, 1977, p. 316-317)

Aplicaþii
1. Elaboraţi un eseu cu titlul „Sociologia - ştiinţă a realităţii sociale”.
2. Organizaţi o dezbatere despre importanţa studierii sociologiei în cadrul
studiilor liceale.
3. Identificaţi trei definiţii distincte ale sociologiei şi realizaţi o analiză
comparativă a acestora.
4. Sunteţi de acord cu ideea lui Petre Andrei potrivit căreia modul în care
definim (concepem) sociologia depinde de modul în care definim
(concepem) societatea? De ce?
5. Elaboraţi un proiect în care să analizaţi comparativ obiectul sociologiei în
calitate de ştiinţă cu cel specific altor ştiinţe sociale (de exemplu, psihologia şi
economia).
10

UNITATEA 1 FACTORII ªI CONDIÞIILE

Capitolul 2
VIEÞII SOCIALE**
2.1 Sistemul natural
Având ca obiect de studiu sistemul social specific uman, analiza sociologică a
factorilor care îl condiţionează va permite punerea în evidenţă, în primul rând, a
sistemului natural ca subsistem al celui social. În cadrul sistemului natural pot fi
delimitate două componente: condiţiile biologice şi condiţiile geografice ale
vieţii sociale a oamenilor.
În ceea ce priveşte condiţiile biologice, este vorba despre caracteristicile
anatomice şi fiziologice ale organismului uman, care asigură realizarea
funcţiilor sale vitale, în contexte sociale de diferite tipuri şi de complexităţi
variabile. Astfel, printre premisele integrării sociale ale fiinţei umane, din punct
de vedere ereditar, pot fi puse în evidenţă următoarele trăsături:
- poziţia verticală, ceea ce permite un câmp vizual mai larg, posibilitatea
unei deplasări mai rapide şi posibilitatea creşterii eficienţei activităţilor;
- mobilitatea superioară a mâinilor şi a degetelor;
- creierul de dimensiuni mari şi un sistem nervos deosebit de complex, care
permit o viaţă psihică de nivel superior;
- mecanisme vocale complexe;
- perioada lungă de maturizare biologică, ceea ce facilitează procese de
socializare şi educaţie fundamentale pentru viaţa de tip uman etc.
Condiţiile geografice ale vieţii sociale se referă la teritoriu (formele de
relief determină felul de viaţă şi modalităţile de organizare a vieţii comunităţii),
climă (îşi pune amprenta asupra stării de sănătate, dar influenţează şi structura
anatomică), flora şi fauna specifice, bogăţiile minerale disponibile etc., toate
acestea exercitând o influenţă accentuată asupra fenomenelor şi proceselor
sociale. De altfel, încă din Antichitate s-a susţinut un anumit „determinism”
geografic (spre exemplu, Hipocrat explica deosebirile dintre europeni şi asiatici
prin diferenţele solului, climei şi a gradului de umiditate). Fără să fie vorba,
totuşi, despre o condiţionare strictă, condiţiile geografice influenţează
numeroase aspecte ale existenţei sociale: locuinţa, îmbrăcămintea, arhitectura,
mijloacele de comunicare, mijloacele de transport, activităţile economice,
tendinţele de mobilitate socială etc. Influenţele exercitate direct de elementele de
natură geografică sunt, evident, diferite în timp, intensitatea lor diminuându-se pe
măsură ce datorită dezvoltării tehnico-economice, s-au dobândit posibilităţile
adaptării mediului la nevoile umane. În prezent, rolul omului în raport cu
mediul natural este pregnant unul dublu: este influenţat de elementele
naturale, încearcă să se adapteze, dar întreprinde numeroase acţiuni pentru a le
controla şi transforma. La fel de bine se poate vorbi însă şi despre o bivalenţă a
raporturilor sale cu mediul natural, problemele legate de degradarea şi
restrângerea acestuia (comparativ cu populaţia umană) fiind din ce în ce mai
constrângătoare şi mai determinate pentru om. Astfel, indirect, viaţa socială
umană se află într-o dependenţă din ce în ce mai accentuată de condiţiile
geografice (condiţii create sau cel puţin, determinate de activităţile sale).
Sunt acestea doar câteva dintre aspectele biologice şi geografice care îşi pun
Degradarea mediului amprenta asupra vieţii sociale umane, deci şi asupra aspectelor sociologice ale
natural constituie o
problemă majoră a
acesteia. Analiza lor poate suscita observaţii sociologice deosebit de interesante,
societăţilor contemporane chiar dacă ele sunt mai greu observabile.
2.2 Populaþia 11

Studiul populaţiei, în ceea ce priveşte numărul şi creşterea sa, constituie

obiectul de studiu al unei ştiinţe de sine stătătoare, anume demografia. Cu toate
UNITATEA 1
acestea, se poate aprecia că demografia şi sociologia au o istorie comună, Capitolul 2
deoarece o analiză a speciei umane în ceea ce priveşte numărul membrilor săi
la un moment dat şi evoluţia acestui număr în timp nu poate fi separată de o
analiză calitativă a natalităţii, a sporului natural, a mobilităţii, a mortalităţii
etc., deci de o analiză sociologică. Rata natalităţii, ponderea tinerilor sau
bătrânilor în societate, numărul căsătoriilor sau al divorţurilor nu au o
semnificaţie de sine stătătoare, ci dobândesc relevanţă doar coroborate,
comparate şi plasate în contextul social global în care se produc.
Demografia oferă astfel date ce pot fi grupate în patru fluxuri
informaţionale, obţinute prin:
1. recensăminte ale populaţiei, care oferă informaţii despre numărul şi
structura unei populaţii, în funcţie de diferite criterii de analiză: geografice,
personale, economice, culturale etc.
2. statistici ale stărilor civile, care oferă informaţii despre naşteri, decese, Spaţiul transnaţional
căsătorii, divorţuri etc. După colapsul regimului co-
3. anchete demografice, care pot oferi informaţii despre cauzele socio- munist, migraţia internaţională a
economice ale unor fenomene demografice: migraţia, şomajul, fertilitatea, fost unul dintre cele mai dina-
densitatea etc. mice procese sociale care au
4. registre ale populaţiei, care pot oferi informaţii rezultate din îmbinarea avut loc în societatea româ-
unor date privind numărul şi structura populaţiei cu date privind nească. Cadrul teoretic este însă
modificările intervenite în statutul diferitelor categorii de populaţie. mult mai larg, referindu-se la
problematica transnaţionalis-
Evoluţia demografică, în calitate de proces social şi abordată dintr-o mului, respectiv la faptul că
perspectivă sociologică, permite atunci abordarea cu precădere a influenţelor imigranţii nu mai aleg să se
reciproce existente între populaţie - mediu ambiant - habitat - cultură - raporteze doar la un singur
educaţie - economie... context (cel de destinaţie, de
Considerarea acestor probleme, mai ales în contextul lumii contemporane, va emigrare), ci dezvoltă relaţii
aduce în discuţie câteva preocupări majore: constante cu ţările de origine,
a. migraţia, ca fenomen ce constă în deplasarea unei mulţimi dintr-un anumit chiar şi la a doua sau a treia
spaţiu geografic în altul, la baza deplasării putând sta diferite cauze: generaţie (cum este de exem-
economice, religioase, politice, conflictuale etc. Formele pe care le poate plu, spaţiul transnaţional dez-
îmbrăca migraţia determinată de fiecare dintre aceste cauze sunt voltat de imigranţii turci între
Germania şi Turcia sau mai
numeroase, principalele criterii aduse în discuţie fiind: durata migraţiei recent, cel dezvoltat de imi-
(migraţie temporară sau definitivă), sensul migraţiei (migraţie internă sau granţii români între Spania şi
migraţie externă), caracterul juridic (migraţie legală sau migraţie ilegală) România).
etc.
b. problemele de gen, care se leagă în primul rând de modificările
fundamentale pe care rolurile sexuale (bărbat - femeie) le cunosc în lumea
contemporană, raportat la modul în care ele aveau relevanţă în trecut;
c. categoriile de vârstă, care, pe de o parte, se leagă de caracteristicile
biologice specifice, dar care pe de altă parte pot fi tratate ca producţii
sociale. Este evident că, din punct de vedere temporal, se pot pune în
evidenţă, în diferite societăţi, diferenţe vizibile în ceea ce priveşte raportul
între grupele de vârstă. În lumea contemporană, în timp ce ţările dezvoltate
au o populaţie îmbătrânită, ţările în curs de dezvoltare au o populaţie
majoritar tânără, ceea ce generează raporturi specifice. Prelungirea
speranţei de viaţă, evoluţiile fecundităţii, valorizarea anumitor vârste,
prelungirea, ca intervale temporale, a vârstelor etc. interesează analiza
sociologică, permiţând înţelegerea şi explicarea multor altor fenomene şi
procese sociale.
12
UNITATEA 1
Capitolul 2
Conceptul de „cultură”
Originea conceptului de „cul-
tură” trebuie plasată, potrivit lui
G. Rocher (Introduction à la
sociologie générale, 1968), în
Germania secolului al XVIII-lea,
fiind utilizat în studii de „istorie
universală” pentru a descrie
progresul, extinderea cunoş-
tinţelor, avântul artelor, civi-
lizarea moravurilor, îmbună-
tăţirea instituţiilor sociale etc.
Semnificaţia sa se leagă astfel
iniţial de ideea progresului
intelectual şi social al omului în
general, al colectivităţilor, al
omenirii.
Relativitatea trăsăturilor
culturale
Analiza unei culturi presu-
pune punerea în evidenţă a trăsă-
turilor sale, prin intermediul
acestora putându-se sesiza
diferenţele dintre culturi.
Trăsăturile culturale nu pot fi
considerate bune sau rele în
sine, ele fiind relative la
contextul cultural specific.
Astfel, în societăţile europene se
consideră că nu este bine ca o
fată să nască un copil înainte de
a se căsători, naşterile prema-
ritale fiind considerate dovadă
de imoralitate, în timp ce în
cadrul anumitor triburi din
Filipine este apreciat faptul că o
fată naşte înainte de a se
căsători. Prin aceasta ea dove-
deşte că este fertilă, iar cum
fertilitatea este deosebit de
apreciată, are şanse mult mai
mari de a se căsători.
2.3 Cultura
În sens sociologic, prin termenul de „cultură” se desemnează ansamblul
modelelor de gândire, atitudine şi acţiune ce caracterizează o anumită
populaţie, inclusiv materializarea anumitor modele. Prin urmare, cultura
cuprinde două categorii de componente:
- componente ideale: credinţe, norme, valori, simboluri, modele de
comportament şi de acţiune etc.
- componente materiale: unelte, locuinţe, îmbrăcăminte, mijloace de
transport etc.
Cultura îndeplineşte în raport cu viaţa socială umană funcţii deosebit de
importante, dintre acestea fiind de subliniat:
- funcţia de adaptare, cultura furnizând modele ideale şi materiale
standardizate de adaptare la condiţiile de mediu şi nu numai;
- funcţia de socializare, indivizii umani devenind membri ai comunităţilor
umane prin însuşirea simbolurilor, limbajului, normelor specifice;
- funcţia de reproducere a comunităţii prin memorarea, stocarea şi
transmiterea elementelor culturale;
- funcţia de individualizare culturală, respectiv cultura asigură
identitatea culturală a indivizilor ce fac parte dintr-o populaţie, dar şi a
populaţiei în ansamblu.
Legătura dintre cultură şi societate este atât de strânsă, încât numeroşi
sociologi le consideră echivalente. Păstrând însă diferenţa între produsele ideale
şi materiale ale unui grup (cultura) şi grupul căruia acestea aparţin (societatea),
analiza culturii permite delimitarea mai multor elemente constitutive:
1. simbolurile, respectiv semnele arbitrare utilizate la nivel social pentru
a desemna un obiect, o acţiune, o atitudine etc. Simbolurile pot îmbrăca
forme foarte diferite de la o societate la alta, după cum pot fi asemănătoare,
pot avea o dinamică lentă, dar pot cunoaşte şi momente cu o dinamică
extraordinară etc.
2. riturile, definite ca secvenţe formalizate şi stereotipe de acte săvârşite
într-un context religios sau magic, par a nu mai avea relevanţă în
societatea contemporană, dar în realitate, este vorba doar despre ritualurile
religioase, cele profane (protocolurile, ceremonialurile, regulile de
comportare, sărbătorile etc.) multiplicându-se într-o mare măsură;
3. limbajul, definit ca sistem structurat la nivel social de modele sonore şi
scrise, cu semnificaţii specifice şi arbitrare. Deosebit de relevant pentru
calitatea omului de fiinţă socială, limbajul permite oamenilor să creeze
cultura, să o acumuleze şi să o transmită, să interacţioneze în cadrul
societăţii, să gândească acţiunile ce urmează a fi desfăşurate etc.
4. normele, care sunt reguli sociale ce precizează comportamentele ce
trebuie adoptate în situaţii specifice. Normele au, în general, un caracter
constrângător, nerespectarea lor fiind sancţionată;
5. tradiţiile (cutumele), care reprezintă modalităţi comportamentale
curente, acceptate şi considerate de la sine înţelese la nivelul
grupurilor. Nerespectarea tradiţiilor, spre deosebire de norme, nu este
sancţionată în general, decât la nivel atitudinal;
6. moravurile, respectiv obiceiuri şi valori morale specifice unei anumite
populaţii, transmise în cadrul procesului de socializare, care
precizează ceea ce este bine sau rău să se întreprindă. Întemeiate iniţial
în experienţa socială a populaţiei, moravurile ajung să se autovalideze şi
să se autoperpetueze: ceva este adevărat pentru că este adevărat sau greşit
pentru că este greşit. Încălcarea lor poate determina sancţiuni complexe,
atitudinale în primul rând, considerându-se că pun în pericol însăşi
existenţa respectivei comunităţi;
 7. legile, care reprezintă norme stabilite şi apărate de un organism politic 13
(statul), care are libertatea legală de a folosi forţa în cazul încălcării lor;
8. valorile, respectiv idei abstracte despre ceea ce este dezirabil, corect şi
bine să se urmărească de către membrii unei populaţii (societăţi) şi de
UNITATEA 1
către societate în ansamblu etc. Capitolul 2
Variabilitatea şi specificul acestor elemente constitutive, iar după aceea
variabilitatea şi specificul modurilor de îmbinare, determină o mare variabilitate
a culturilor, ceea ce înseamnă probleme teoretice şi metodologice dificile pentru
cercetători. Cu toate acestea, sunt uzuale mai multe criterii de clasificare a Civilizaţie şi cultură
tipurilor de culturi, printre acestea fiind de amintit: „«Civilizaţia» nu are aceeaşi
- în funcţie de modalitatea de reproducere culturală, există: culturi semnificaţie în toate naţiunile
tradiţionale (caracterizate prin elemente de folclor, tradiţii, obiceiuri, occidentale. Se remarcă o mare
diferenţă îndeosebi între între-
moravuri şi atitudini specifice cu mare stabilitate temporală) şi culturi buinţările pe care le dau acestui
moderne (care se caracterizează prin dinamism cultural, în sensul cuvânt englezii şi francezii, pe
valorizării elementelor de noutate, dar şi al apariţiei fenomenului de de o parte, germanii pe de altă
aculturaţie); parte: primii înglobează într-un
- în funcţie de formele dominante de comunicare şi interacţiune, există: singur concept mândria faţă de
culturi orale, culturi scrise (istorice) şi culturi multimediatice; naţiune, progresul Occidentului
- în funcţie de categoria socială de apartenenţă, există: cultura elitelor, şi al omenirii în general; în între-
cultura de masă şi subcultura etc. buinţare germană, termenul «ci-
Considerarea tipurilor de cultură delimitate mai sus se poate realiza şi de o vilizaţie» denumeşte cu sigu-
modalitate sincronă, caz în care, de exemplu, la nivelul culturii noastre naţionale, ranţă ceva foarte util, dar totuşi
de importanţă secundară: ceea
putem pune în evidenţă următoarele niveluri de existenţă culturală: ce constituie latura exterioară a
1. cultura folclorică, al cărei spaţiu propriu de manifestare este satul, fiind omului, suprafaţa existenţei
rezultatul, în primul rând, al „dialogului” omului cu mediul natural; umane. Când germanul îşi pro-
2. cultura elitelor, având ca spaţiu de manifestare mediul urban şi care pune să se definească pe el
funcţionează numai cu ajutorul specialiştilor, dezvoltându-se în timp însuşi, când vrea să exprime
datorită caracterului instituţional şi potenţialului creator al oamenilor de mândria faţă de realizările sale,
cultură; foloseşte cuvântul «cultură»
3. cultura de masă, care are un caracter predominant reproductiv, difuzând (Kultur).” (N. Elias, La Civi-
mesaje create în zona celorlalte două culturi; se caracterizează printr-o lisation des moeurs, Calman-
mare accesibilitate pentru publicul larg, vizând cu precădere gratuitul şi Lévy, 1973, p. 12)
distractivul, fără valenţe educative;
4. contraculturile, care sunt constituite de trăsături şi complexe culturale
specifice unor grupuri opozitive în raport cu formele culturale dominante
(spre exemplu, grupurile de delicvenţi, găştile „din spatele blocurilor”
etc.).
Cultura, indiferent de trăsăturile specifice, întemeiază pe lângă posibilitatea
accederii fiinţei umane la conştiinţa de sine, ceea ce se numeşte conştiinţă
colectivă. La nivelul acesteia se exprimă particularităţile vieţii sociale, care se
transmit din generaţie în generaţie, reflectând continuitatea vieţii sociale. Modul
în care această conştiinţă se constituie, modul în care se realizează trecerea de la
conştiinţa individuală la cea colectivă, trăsăturile conştiinţei colective etc.
reprezintă tot atâtea teme de interes sociologic care nu pot fi analizate decât în Poartă maramureşeană
strânsă conexiune cu analiza culturii.
Cultura nu permite numai accederea noastră către ceea ce am numit
conştiinţă colectivă, ci ea are un impact considerabil asupra comportamentului
omului, începând cu modul de satisfacere a trebuinţelor şi continuând cu
obiceiurile, riturile, moravurile şi „modelele culturale de comportament” etc.
Este vorba, de fapt, despre ceea ce vom numi socializare, proces înţeles ca un
mecanism primar prin intermediul căruia se realizează influenţa culturii asupra
vieţii sociale. În acest context, socializarea apare ca un proces de transmitere şi
asimilare a sistemului de modele culturale, de norme şi valori, de cunoştinţe şi Conştiinţa colectivă
atitudini dezirabile social. cunoaşte o diversitate
extremă de forme de manifestare
14
UNITATEA 1
Capitolul 2
Macro- şi microsociologie
Interacţiunea indivizilor şi
colectivităţilor umane într-un
spaţiu determinat poate privi fie
interacţiunile de tip faţă-în-faţă,
caz în care se vorbeşte de micro-
sociologie, fie interacţiunile
indirecte şi chiar impersonale
presupuse de sistemele socio-
logice (sistemul politic, sistemul
economic etc.), caz în care se
vorbeşte de macrosociologie.
Analizele întreprinse la nivel
micro- sau macrosociologic nu
sunt distincte unele de celelalte,
dar se presupun în sensul că
interacţiunea faţă-în-faţă stă la
baza tuturor formelor de orga-
nizare socială, indiferent de
mărimea lor, iar viaţa cotidiană,
de zi cu zi a oamenilor este
afectată profund de cadrele
instituţionale.
Evoluţia omului
2.4 Viaþa socialã
Precizările realizate până în prezent în cadrul acestui capitol demonstrează că
viaţa socială este condiţionată în posibilitatea sa de existenţă de o multitudine de
factori şi condiţii. Pentru a sublinia caracterul unitar al vieţii sociale, se poate
aprecia că diferitele categorii de factori şi condiţii constituie simultan dimensiuni
ale vieţii sociale. Aspectele demografice, geografice, istorice, economice, politice,
culturale etc. se influenţează şi se intercondiţionează, asigurând unitatea a ceea ce
se poate numi sociosfera, mediul de manifestare al vieţii sociale. Fiecare categorie
de factori şi condiţii pot potenţa sau dimpotrivă, inhiba influenţa uneia sau mai
multora dintre celelalte categorii, determinând şi efecte de ansamblu, care nu pot fi
obţinute prin considerarea izolată a dimensiunilor sociosferei.
Viaţa socială cuprinde astfel, fenomenele şi procesele determinate de
interacţiunea indivizilor şi colectivităţilor umane într-un spaţiu determinat
(local, regional, naţional, internaţional). Viaţa socială, prin prisma condiţionărilor
sale, este deosebit de diversă, această diversitate fiind de considerat atât în ordine
sincronă, cât şi diacronică. Din punct de vedere istoric, la un nivel general, pot fi
considerate următoarele forme de viaţă socială:
1. viaţa socială primitivă (vânătorii şi culegătorii), respectiv viaţa desfăşurată
în cadrul unor mici grupuri sau triburi, nedepăşind 30-40 persoane. Plasate
de obicei în zone abundente în vânat şi plante comestibile, se pare că alocau
un timp destul de redus procurării hranei (prejudecata noastră în ceea ce
priveşte greutăţile cu care se confruntau „oamenii primitivi” se datorează
exemplelor care mai supravieţuiesc, uitând că aceştia au fost alungaţi din
zonele bogate în cele mai sărace sau dificile regiuni), acordând mare atenţie
activităţilor ceremoniale şi rituale, promovării valorilor religioase şi
transmiterii elementelor culturale (cultura orală);
2. viaţa socială agrară şi pastorală, apărută în momentul în care s-a realizat
domesticirea mai multor specii de animale şi s-a trecut la cultivarea
sistematică a plantelor comestibile. Dezvoltarea acestor activităţi a implicat
o diviziune a muncii mai accentuată, devenind posibil totodată comerţul şi,
implicit, o diversificare a relaţiilor sociale;
3. viaţa socială preindustrială, dezvoltată începând cu mileniul VI î. Hr., care
presupune societăţi ce au la bază agricultura şi creşterea animalelor, dar
cărora li se adaugă meşteşugurile. Deoarece utilizau scrierea, iar arta şi
cunoaşterea înregistrau deja o dezvoltare deosebită, se poate vorbi de
civilizaţii, simultan, prin existenţa unor forme de guvernare mult mai
elaborate decât cele anterioare, fiind vorba de apariţia şi dezvoltarea statelor;
4. viaţa socială industrială, dezvoltată la nivelul societăţilor industriale odată
cu revoluţia industrială începută în secolul al XVIII-lea. Progresiv,
majoritatea populaţiei se deplasează spre centrele urbane, ceea ce permite
accentuarea şi diversificarea relaţiilor sociale. La nivelul societăţilor
industriale apar statele-naţiuni, comunităţi politice, delimitate între ele prin
frontiere clar marcate, ce deţin un control mult mai accentuat asupra
membrilor din propriile societăţi;
5. viaţa socială postindustrială, făcută posibilă de procesul de globalizare şi
de revoluţia informatică, care tinde să şteargă
multe dintre diferenţele existente între
populaţiile existente în acelaşi timp, aşa încât
se poate vorbi de o societate globală. Nici una
dintre societăţile contemporane nu mai
trăieşte şi nu mai poate trăi separat de
celelalte, ceea ce are ca efect şi importante
schimbări sociale.
Lecturi suplimentare 15
Toate fenomenele sociale reale au fost şi sunt localizate undeva în spaţiu şi
s-au petrecut şi continuă să se petreacă într-un anumit timp, deci ele sunt toate,
UNITATEA 1
fără nici o excepţie fenomene geografice şi fenomene istorice. N-a existat Capitolul 2
probabil nici un sociolog care să nu-şi fi dat seama de acest lucru, dar foarte
numeroase doctrine sociologice consideră că, din punctul de vedere teoretic în
care se situează, aceste două aspecte sunt lipsite de importanţă şi le lasă exclusiv
în grija antropogeografilor, a etnologilor şi a istoricilor. Aşa se explică, fără
îndoială, o mulţime de exagerări şi chiar speculaţii care circulă în domeniul
Dicþionar
sociologiei, datorită mai ales a poziţiilor idealiste, spiritualiste, logiste, aculturaţie = ansamblul mo-
psihologiste etc. (Traian Herseni, Sociologie, Editura Ştiinţifică şi dificărilor intervenite în
tiparele culturale originare,
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 541) atunci când grupuri de
indivizi cu culturi diferite
Vârstele au divizat şi continuă să dividă societatea în alt mod şi cu alte intră în contact permanent;
consecinţe, dar prin aceasta nu mai puţin importantă pentru întreaga viaţă a elita = categorie socială alcă-
oamenilor. (...) Consecinţa pozitivă şi cu caracter de permanenţă, tot timpul cât a tuită din indivizi cu cea mai
existat şi vor exista societăţi omeneşti, constă în procesele de socializare sau ridicată cotă de apreciere în
culturalizare a noilor generaţii de către cea adultă, pentru a le asimila şi integra ramura lor de activitate
eficient în viaţa socială şi asigura astfel stabilitatea, perpetuarea şi dezvoltarea (artişti, savanţi, oameni de
continuă nu numai a speciei, ci şi a comunităţilor şi civilizaţiilor create sau stat, ofiţeri superiori, spor-
însuşite de ele. (Traian Herseni, Sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, tivi etc.); o altă definiţie,
precizează în calitate de
Bucureşti, 1982, p. 524-525) membrii ai elitelor indivizii
care deţin funcţii de con-
Credinţa fundamentală care stă la baza întregului sistem pare să fie cea ducere, guvernamentale sau
conform căreia corpul omenesc este urât, iar înclinaţia sa naturală este către neguvernamentale
neputinţă şi boală. Prizonier al unui astfel de corp, singura speranţă a omului identitate culturală = capa-
constă în a înlătura aceste caracteristici prin folosirea puternicilor influenţe citatea unei colectivităţi de a
exercitate de ritual şi ceremonie. Fiecare gospodărie are unul sau mai multe altare se recunoaşte ca grup prin
dedicate acestui scop (...) Punctul central al altarului este o cutie sau un dulap prisma elementelor de ordin
construit în zid. În acest dulap sunt păstrate numeroase vrăji şi poţiuni magice fără cultural; totalitatea com-
de care nici un băştinaş nu crede că ar putea trăi. (Horace Miner, „Body ritual ponentelor ideale şi mate-
riale specifice unei culturi,
among the Nacirema”, American Anthropologist, 58, 1956, p. 503-504, cit. în precum şi modul specific de
Anthony Giddens, Sociologie, Editura Bic All, Bucureşti, 2001, p. 32) interrelaţionare al acestora
naţiune = formă istorică de co-
munitate umană, caracteri-
Aplicaþii zată prin comunitatea de
limbă, de teritoriu, de viaţă
1. Analizaţi populaţia din zona în care trăiţi. Credeţi că specificul său poate fi economică şi de factură psi-
explicat datorită influenţelor exercitate de condiţiile geografice? De ce? hică, care se manifestă, în e-
2. Societatea românească, atât în anii comunismului, cât şi în prezent, a senţă, în comunitatea cul-
cunoscut şi cunoaşte un fenomen accentuat de migraţie. Analizaţi comparativ turii naţionale şi în con-
cauzele care au determinat şi sensul migraţiei din anii comunismului, ştiinţa originii şi destinului
respectiv al migraţiei contemporane. comun
3. Analizaţi textul lui Horace Miner de mai sus în care, unde aparent ar fi vorba
de o societate având trăsături culturale diferite de cele europene, este vorba, în
realitate, de cultura europeană.

Proiect
Analizaţi propria comunitate şi încercaţi, utilizând criteriile de diferenţiere a
tipurilor de culturi precizate, să identificaţi exemple concrete pentru categoriile
de elemente constitutive în cazul fiecăruia dintre tipurile de cultură puse în
evidenţă.
16
UNITATEA 1
Capitolul 3
Metoda de cercetare
1. Metoda nomologică (gene-
ralizantă), al cărei scop este
formularea de legi, de relaţii
generale care nu depind de
condiţiile concrete. Această
metodă are limitările sale, iar
aceasta, în primul rând,
datorită dinamicii deosebite
a realităţii sociale, ceea ce o
face greu de surprins la
nivelul unor concepte cu un
nivel înalt de abstractizare.
2. Metoda genetică sau istorică
(individualizantă), care con-
stă în studierea aspectelor
sau evenimentelor singulare,
în condiţii concrete, precise.
Simplele evenimente nu per-
mit însă construirea unei
ştiinţe, aşa încât este ne-
cesară trecerea de la acestea
la conceptualizare.
Faptele sociologice
În lucrarea Le Métier de
sociologue (1973), P. Bourdieu,
J.-C. Chamboredon şi J.-C.
Passeron, sociologi francezi
contemporani, insistă asupra
diferenţei dintre obiectele
reale şi faptele ştiinţifice.
Acestea din urmă sunt construite
şi nu simplu date în experienţa
cotidiană: „Măsurarea şi instru-
mentele de măsură şi, mai
general, toate operaţiile practicii
sociologice, de la elaborarea
chestionarelor şi codificare până
la analiza statistică, sunt tot
atâtea teorii în acţiune, cu titlu
de proceduri de construire,
conştiente sau inconştiente, a
faptelor şi relaţiilor între fapte.”
(p. 59)
INVESTIGAÞIA SOCIOLOGICÃ
3.1 Metode ºi tehnici de cercetare
Dobândirea unei cunoaşteri ştiinţifice nu se poate realiza întâmplător, aşa
încât la baza acestui gen de cunoaştere stau moduri de cercetare şi principii de
cunoaştere şi de transformare a realităţii standardizate, anume metodele. În
general, în cadrul ştiinţelor sociale se face distincţia între două metode de studiu,
fără ca acestea să fie utilizate izolat una faţă de cealaltă: metoda nomologică şi
metoda genetică.
Din punct de vedere temporal, aplicarea acestor metode se poate realiza fie
transversal, atunci când se are în vedere situaţia existentă la un moment dat, fie
longitudinal, atunci când se are în vedere evoluţia pe un interval temporal a
proceselor sociale. Cercetările longitudinale, la rândul lor, pot fi realizate
retrospectiv sau prospectiv.
Aceste metode, indiferent de sensul aplicării lor efective, fac apel la o serie de
tehnici, reduse în general la patru mari categorii:
1. Experimentul reprezintă tehnica de cercetare ce constă în manipularea
controlată a unor fenomene, destinată să producă observaţiile
necesare înţelegerii respectivelor fenomene. Această tehnică permite, în
context sociologic, mai ales verificarea legăturii dintre două variabile.
Astfel, este vorba de constituirea a două grupuri, în unul dintre ele
introducându-se o variabilă (variabila independentă) care va determina
sau nu modificări asupra unei alte variabile (variabila dependentă), în
timp ce în celălalt grup variabila nu este introdusă, acest grup servind ca
grup de control.
Experimentele se pot realiza fie în laborator, fie în condiţiile vieţii sociale
reale. În cazul sociologiei, spre deosebire de psihologie, sunt greu de
realizat şi fără o relevanţă ridicată experimentele de laborator, chiar dacă
acestea permit un control mai bun al variabilelor.
2. Observaţia reprezintă cea mai veche tehnică de cercetare utilizată în
ştiinţă şi constă în investigarea sistematică, în baza unui plan anterior
elaborat, cu ajutorul unor instrumente adecvate, a proceselor sau
fenomenelor care constituie obiectul de studiu.
În viaţa de zi cu zi, utilizăm observaţia pentru a identifica modul în care noi şi
ceilalţi ne îmbrăcăm şi reacţionăm în diferite situaţii, modul în care arată strada pe
care mergem, modul în care se desfăşoară o oră de curs etc. Datele obţinute nu ne
permit să ajungem la o cunoaştere sistematică a realităţii, deoarece am utilizat
observaţia spontană care de multe ori nu corespunde realităţii întrucât putem fi
impresionaţi de detalii şi să pierdem din vedere semnificaţia unor elemente de
ansamblu. Pentru a realiza o cunoaştere autentică trebuie să trecem de la
observaţia spontană, care nu ne permite generalizări, la observaţia ştiinţifică.
În sociologie, observaţia ştiinţifică constă în obţinerea informaţiilor cu
ajutorul organelor de simţ şi verificarea ipotezelor cercetării pentru a descrie
sistematic şi obiectiv faptele şi fenomenele sociale.
Investigaţia sociologică utilizează mai cu seamă două tipuri de observaţie,
diferenţiate în funcţie de gradul de implicare a cercetătorului în domeniul
investigat şi anume: observaţia structurată şi observaţia participativă.
 Observaţia structurată constă în aplicarea unor tehnici de măsurare 17
bazate pe înregistrarea datelor pe categorii de codificare, fără ca cercetătorul să
fie implicat. De exemplu, dacă dorim să observăm comportamentul verbal şi
acţional al colegilor noştri, în cadrul şcolii sau în afara acesteia, construim un
UNITATEA 1
sistem de categorii cu trei clase: comportamente prosociale, comportamente de Capitolul 3
conformare la normele şi valorile sociale şi comportamente antisociale, în
dezacord cu normele şi valorile societăţii, apoi îi rugăm, pe colegii noştri, să
relateze în scris despre comportamentele lor pe o anumită perioadă de timp.
Grupăm aceste comportamente în cele trei categorii: prosociale, de conformare şi
antisociale şi cu ajutorul observaţiei vom stabili ce tip de comportament a
predominat. În anumite condiţii, putem să realizăm o observaţie directă în cazul
experimentelor de laborator, a activităţilor dintr-o oră de curs etc.
Observaţia participativă presupune integrarea cercetătorului în
colectivitatea studiată şi în utilizarea introspecţiei sau/şi a memoriei sale sociale
pentru înregistrarea şi interpretarea datelor. Observaţia participativă este utilizată
cu precădere în studiile de antropologie socială şi culturală, astfel antropologul B.
Malinowski a subliniat, la începutul secolului al XX-lea, valoarea acestei metode
În funcţie de conţinutul
în studiul triburilor din Guineea şi din nordul Melaneziei. problemelor abordate, există:
3. Ancheta, probabil cea mai răspândită metodă de cercetare sociologică, anchete de opinie publică,
constă în colectarea de informaţii solicitând oamenilor să răspundă la socio-economice etc.
anumite întrebări. Având în vedere aria largă de aplicabilitate, se pot pune în Problemele studiate cu aju-
evidenţă numeroase tipuri de anchetă. Ea are două forme principale: torul anchetei sociologice sunt
interviul şi chestionarul. foarte variate, începând cu
Interviul este tehnica de obţinere a informaţiilor, prin întrebări şi credinţele, aspiraţiile, opiniile,
răspunsuri, apelându-se la mijloace verbale. Interviurile sunt utilizabile mai ales atitudinile, interesele etc. (feno-
atunci când sunt studiate fenomene şi procese mai greu observabile, între mene subiective) şi continuând
cu fenomene, precum: sărăcia,
avantajele lor putându-se enumera: posibilitatea observării comportamentelor non-
condiţiile de locuit, gradul de
verbale, consemnarea spontaneităţii răspunsurilor, posibilitatea sesizării unor ocupare a forţei de muncă etc.
aspecte neanticipate etc. Chestionarul reprezintă tehnica de obţinere a (fenomene obiective). Atunci
informaţiilor prin intermediul unei succesiuni logice de întrebări scrise ce când se urmăreşte cunoaşterea
solicită din partea celui chestionat direct sau indirect, un răspuns scris. opiniei publice, avem de a face
Atât interviurile, cât şi chestionarele constau din suite de întrebări care nu cu sondajele de opinie publică.
pot fi construite întâmplător. Formularea întrebărilor (nu trebuie să Sondajul de opinie publică
cuprindă figuri de stil, nu trebuie să fie negative, nu trebuie să fie tendenţioase este o cercetare sociologică de
etc.), ordinea lor, adecvarea la ipotezele cercetării, adecvarea în raport teren realizată cu scopul de a
cu nivelul de şcolarizare al celor intervievaţi sau chestionaţi etc. sunt cunoaşte orientarea, centra-
litatea şi intensitatea opiniilor
probleme deosebit de importante în construirea chestionarelor şi a
împărtăşite în comun de diferite
interviurilor. În general, întrebările pot viza patru tipuri de informaţii: straturi şi categorii ale popu-
a. fapte, referitoare la situaţia personală a indivizilor chestionaţi (vârstă, sex, laţiei. El se bazează pe tehnicile
profesie, venituri etc.), la mediul lor (locuinţă, condiţii de viaţă, condiţii de interogative şi pe eşantionare
muncă etc.), la comportamente; înţeleasă ca o operaţie de
b. opinii, respectiv aprecierile (judecăţile) pe care indivizii le formulează în construire a unui „model redus”,
legătură cu problemele considerate: opinii politice, morale, artistice etc. numit eşantion, care constituie
c. atitudini, adică poziţionări ale indivizilor în raport cu diferitele elemente o parte dintr-un întreg care
ale mediului social: atitudinea faţă de muncă, faţă de politică etc. reproduce la scară redusă struc-
d. cunoştinţe, referitoare la gradul de cunoaştere a problemelor sau tura întregului. În principal,
există două modalităţi de eşan-
situaţiilor cu care interferează persoana chestionată.
tionare: eşantionarea alea-
4. Analiza documentară, utilizată cu precădere în situaţiile în care accesul torie şi eşantionarea pe cote,
direct la fenomenele şi procesele studiate nu mai este accesibil direct, ci doar ultima presupune stabilirea cri-
prin intermediul documentelor (obiecte sau texte care oferă informaţii): teriilor de eşantionare şi in-
arhive publice sau private, jurnale personale, corespondenţă, date statistice, cluderea în eşantion a per-
ziare, reviste, cărţi, lucrări de artă, folclor, discursuri etc. Studierea soanelor sau a unităţilor sociale
documentelor se face cu ajutorul unor tehnici riguroase, anume tehnicile proporţional cu structura uni-
analizei de conţinut. Această tehnică are şi unele inconveniente. versului cercetat.
18 3.2 Etapele cercetãrii sociologice*
UNITATEA 1 Sociologia se ocupă cu studiul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor sub toate
aspectele sale. Aceasta înseamnă că abordarea obiectului de studiu se realizează
Capitolul 3 potrivit unei anumite metodologii, respectiv potrivit unui demers riguros
organizat şi desfăşurat. În general, se poate aprecia că realizarea unei cercetări
sociologice presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. Stabilirea problemei de studiat: complexitatea realităţii
sociale face ca abordarea sa în scopuri ştiinţifice să nu se poată
realiza de o manieră globală, ci doar supunând atenţiei anumite
aspecte ale sale. Ca atare, prima etapă a cercetării sociologice
este delimitarea problemei de cercetare, definirea problemei
sociale în termeni sociologici;
2. Studiul bibliografiei problemei: vastitatea sociosferei permite
formularea în permanenţă de noi probleme, care au însă
conexiune cu altele sau chiar, în alte contexte, au mai fost
cercetate. Consultarea literaturii de specialitate este astfel
obligatorie în orice cercetare: vom cunoaşte mai bine propria
problemă şi vom evita să redescoperim ceea ce se ştie deja;
Stabilirea 3. Formularea ipotezelor: definirea cu claritate a problemei şi
problemei de studiat precizarea principalelor sale aspecte prin intermediul literaturii
de specialitate, vor permite formularea anumitor ipoteze în ceea
ce priveşte legătura existentă între faptele sociale studiate. Modul
concret de formulare a unei ipoteze presupune separarea realităţii
Studiul bibliografiei sociale studiate în două serii de fapte, gândite ca variabile, dintre
problemei care una reprezintă variabila-cauză (independentă), iar cealaltă
variabila-efect (dependentă). Ipoteza reprezintă legătura
formulată între cele două variabile şi care, prin cercetare va
Formularea fi confirmată sau infirmată;
ipotezelor 4. Determinarea populaţiei de studiat: este evident că cercetările
sociologice nu pot fi exhaustive, complete, iar aceasta, în primul
rând, datorită resurselor implicate, dar şi datorită inutilităţii lor.
Cercetarea poate fi deosebit de relevantă pentru ansamblul unei
Determinarea populaţiei populaţii (exceptând cazurile în care numărul membrilor este
de studiat redus, de ordinul zecilor sau sutelor) şi dacă se lucrează doar pe
eşantioane reprezentative pentru populaţia în cauză, altfel spus
trebuie să se încerce reproducerea în mic a structurii populaţiei
Stabilirea metodelor şi respective (sex, vârstă, pregătire şcolară, profesie, mediu de
tehnicilor de cercetare rezidenţă, naţionalitate). Mărimea eşantionului depinde de
gradul de precizie urmărit, cu cât se urmăreşte o precizie mai
mare, această mărime trebuie să fie mai mare;
5. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare: acestea
Colectarea trebuie adecvate problemei studiate şi informaţiilor care se
datelor încearcă a fi obţinute;
6. Colectarea datelor: presupune contactul direct cu populaţia
studiată, colectarea datelor putându-se realiza de cel care
Analiza realizează cercetarea sau de alte persoane calificate;
rezultatelor 7. Analiza rezultatelor: după obţinerea datelor, acestea sunt
prelucrate, combinate şi analizate, astfel încât să permită
analizarea ipotezelor avansate;
8. Formularea concluziilor: se referă, în primul rând, la
Formularea
acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezelor, totodată
concluziilor
rezultatele cercetării trebuind redactate şi prezentate într-o
formă accesibilă celor interesaţi.
Etapele cercetării sociologice
Lecturi suplimentare 19

Metodologia cercetării sociologice, analiză a metodelor şi tehnicilor

aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării sociale, are un caracter predominant
UNITATEA 1
normativ. Pe baza reflecţiei asupra experienţelor trecute de cercetare, formulează Capitolul 3
strategii de investigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri, cât şi căi
de obţinere a unor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific. Metodologia
cercetării este astfel expresia conştiinţei critice, autoreflexive şi constructive a
unei discipline. (...) Clasele de elemente componente ale metodologiei cercetării
sociologice sunt: a) enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru
Dicþionar
eşantionare aleatorie = utili-
structura paradigmatică a unei teorii şi convertite în principii metodologice de zată mai ales pentru son-
orientare a abordării realităţii sociale; b) metodele şi tehnicile de culegere a darea opiniei publice când se
datelor empirice (observaţia, experimentul, ancheta etc.); c) tehnicile şi întocmeşte lista tuturor
procedeele de prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice, de ordonare, persoanelor dintr-o comu-
sistematizare şi corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la nitate şi utilizându-se un
semnificaţiile lor teoretice; d) procedeele de analiză, interpretare şi construcţie tabel cu numere întâm-
sau reconstrucţie teoretică pe baza datelor empirice în vederea elaborării de plătoare sau un pas statistic
descrieri, tipologii, explicaţii şi predicţii teoretice. (Cătălin Zamfir, Lazăr rezultat din raportarea tota-
Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. lului populaţiei la volumul
eşantionului, sunt selectate
353)
persoanele care vor fi in-
Desigur, informaţia faptică despre o societate nu ne va spune întotdeauna dacă tervievate sau unităţile soci-
ne confruntăm cu un caz neobişnuit sau cu un complex general de influenţe. Deseori ale care vor fi incluse în
sociologii vor să adreseze întrebări comparative, care leagă un context social anchetă; un eşantion alea-
dintr-o societate de un altul, sau care pun în contrast exemple luate din societăţi toriu sau probabilist cu un
diferite. Există diferenţe semnificative, de exemplu, între sistemele sociale şi legale volum de 1075 de persoane
este reprezentativ pentru o
din Marea Britanie şi cele din Statele Unite. (...) În sociologie trebuie să avem în
populaţie mult mai nume-
vedere nu doar societăţile existente, în relaţie una cu cealaltă, ci totodată să le roasă, marja de eroare fiind
comparăm prezentul şi trecutul. Întrebările pe care le pun sociologii aici sunt ± 3% (totdeauna există o
întrebări evolutive. Pentru a înţelege natura lumii moderne, trebuie să avem în marjă de eroare care poate fi
vedere formele anterioare de societate şi să analizăm principala direcţie a proceselor măsurată şi care este
de schimbare. (...) Întotdeauna e nevoie să interpretăm ce anume înseamnă faptele, acceptată prin convenţie)
iar pentru a face aceasta trebuie să învăţăm să punem întrebări teoretice. (Anthony exhaustiv = complet
Giddens, Sociologie, Editura Bic All, Bucureşti, 2001, p. 578-579) metodă = de la grecescul
methodos, „cale, mijloc,
Toate cercetările pornesc de la o problemă de cercetare. Aceasta reprezintă mod de expunere”; sistemul
uneori un domeniu de ignoranţă faptică: putem pur şi simplu să ne îmbunătăţim de reguli şi principii de
cunoaşterea despre anumite instituţii, procese sociale sau culturi. (...) Însă cea cunoaştere a realităţii sociale
mai bună cercetare sociologică începe cu probleme care reprezintă totodată şi metodologie = de la grecescul
enigme. O enigmă nu înseamnă doar o lipsă de informaţie, ci şi un spaţiu gol în methodos, „cale, mijloc,
înţelegerea noastră. O mare parte din capacitatea de a produce o cercetare mod de expunere” şi logos
sociologică valabilă constă în identificarea corectă a enigmelor. În loc să „ştiinţă”; cuprinde modali-
răspundem, pur şi simplu, la întrebarea „Ce se întâmplă aici?”, cercetarea - care tăţile prin intermediul cărora
dezleagă enigmele - încearcă să ne facă să înţelegem motivul, pentru care se se realizează cunoaşterea şti-
inţifică a vieţii sociale
întâmplă evenimentele în modul respectiv. (Anthony Giddens, Sociologie, tehnica analizei de conţinut =
Editura Bic All, Bucureşti, 2001, p. 579) metodă de cercetare pentru
descrierea obiectivă, siste-
matică şi cantitativă a con-
Aplicaþii ţinutului manifest al unor co-
municări, având drept scop
1. Lucrând pe grupe, proiectaţi etapele unei cercetări sociologice referitoare la interpretarea lor; de exem-
petrecerea timpului liber de către elevi. plu, un text va fi împărţit în
2. Citiţi cu atenţie cel de-al doilea text al lui A. Giddens, insistând asupra ideii de unităţi de sens (cuvânt, frază,
enigmă. Analizaţi, după aceea organizaţi pe grupe situaţia comunităţii locale paragraf), clasate în cate-
din care faceţi parte şi încercaţi să formulaţi câteva enigme relativ la gorii lexicale, semantice sau
procesele şi fenomenele sociale aduse în discuţie. sintactice strict definite
20 Proiect: Ancheta sociologicã
UNITATEA 1 Ancheta sociologică reprezintă tehnica de cercetare sociologică, realizată cu
ajutorul interviurilor şi chestionarelor, ce permite colectarea de informaţii în
Capitolul 3 scopul formulării şi verificării unor ipoteze referitoare la realitatea socială. În
proiectarea unei anchete sociologice trebuie să se aibă în vedere următoarele
aspecte:
1. stabilirea obiectivelor: este vorba de definirea problemei şi de
transformarea acesteia în unul sau mai multe obiective măsurabile. Nu este
suficient, spre exemplu, să ne intereseze ce anume poate întemeia o
atitudine pozitivă a elevilor faţă de şcoală, ci trebuie precizat ce se înţelege
prin „elev”, ce categorii de elevi sunt avute în vedere, ce înseamnă
Metodologia şi metodele atitudine pozitivă faţă de şcoală etc.
sociologiei 2. stabilirea eşantionului cercetat, respectiv a numărului total al celor ce
vor fi intervievaţi sau chestionaţi şi a structurii eşantionului astfel încât el
să fie reprezentativ;
Émile Durkheim 3. stabilirea datelor ce vor fi culese, alegerea acestora fiind determinată de
subiect, de unitatea de cercetare şi de scara anchetei;
4. elaborarea protocolului de interviu sau a chestionarului ce va fi
aplicat, forma şi angajamentul întrebărilor fiind deosebit de importante
relativ la informaţiile ce vor fi obţinute în urma aplicării lor;
5. anticiparea posibilelor erori, printre cauzele acestora putându-se
enumera: imprecizia definirii problemei şi a obiectivelor; imprecizia
delimitării eşantionului; lipsa preanchetei sau a unei preanchete
superficiale; lipsa ipotezelor, selectarea subiectivă a acestora, alegerea
unor ipoteze nesemnificative; întrebări confuze sau tendenţioase;
neconsemnarea corectă a răspunsurilor; erori de analiză a datelor obţinute
etc.
6. pregătirea operatorilor de interviu sau chestionar, de aceştia depinzând
în mare măsură calitatea datelor obţinute;
Max Weber 7. modalităţile de prelucrare şi analiză a datelor;
8. redactarea sintezelor şi a documentelor care consemnează rezultatele
anchetei, atât în ceea ce priveşte datele efectiv obţinute, cât şi interpretarea
acestora;
9. programul, costurile şi personalul implicat.
Realizarea unei anchete sociologice presupune astfel următoarele etape:
1. organizarea anchetei, care presupune următoarele subetape: stabilirea
problemei şi a obiectivelor; redactarea metodologiei şi construirea
instrumentelor de lucru; stabilirea populaţiei sau eşantionului;
2. culegerea şi înregistrarea informaţiilor, făcându-se apel la diferite
modalităţi de înregistrare a diverselor tipuri de informaţii: informaţii orale
transformate în informaţii scrise; informaţii scrise; informaţii iconografice
Émile Durkheim, Regulile
metodei sociologice
şi foto; informaţii animate etc.
Max Weber, Teorie şi metodă în 3. analiza informaţiilor, respectiv stabilirea semnificaţiei în raport cu
ştiinţele culturii obiectivele urmărite şi capacitatea de a confirma sau infirma ipotezele
formulate; punctul de plecare al acestei etape este constituit de codificarea
informaţiilor (stabilirea unei corespondenţe între natura calitativă sau
cantitativă a informaţiei şi cifrele sau literele corespunzătoare),
prezentarea informaţiilor realizându-se prin tabele de centralizare a datelor
şi reprezentări grafice);
4. stabilirea concluziilor, verificarea lor şi redactarea raportului de
cercetare, inclusiv elaborarea unor studii sau sinteze; raportul de cercetare
trebuie să cuprindă informaţii despre problemă, obiective, organizarea
anchetei, eşantionare, realizarea anchetei, interpretarea datelor etc.
Aplicaţie: Realizaţi o anchetă sociologică în liceul vostru prin care să evaluaţi 21
atitudinea elevilor de liceu faţă de şcoală şi cauzele acestei atitudini.

Organizarea anchetei:
UNITATEA 1
- organizaţi grupe de 7-10 elevi, fiecare grupă urmând să realizeze o Capitolul 3
anchetă proprie;
- informaţi-vă, la conducerea şcolii sau la secretariat, asupra numărului
total de elevi şi structura acestei populaţii;
- determinaţi eşantionul reprezentativ pentru populaţia şcolară existentă
(vezi Anexa 1);
- definiţi tema (problema) anchetei şi precizaţi obiectivele ce vor fi
evaluate;
- formulaţi ipoteze de lucru, iar în baza acestora întrebări prin care să se Metodologia şi metodele
obţină informaţii referitoare la aceste ipoteze; sociologiei
- decideţi asupra modalităţii de realizare a anchetei: interviu sau
chestionar; Gilles Ferréol
- elaboraţi chestionarul sau protocolul de interviu şi realizaţi o pretestare
prin aplicarea acestora vouă înşivă; dacă este cazul, reveniţi asupra
acelor întrebări neclare, incomplete, tendenţioase etc. sau încercaţi să
precizaţi mai bine modul aplicării;
- realizaţi o fişă de instruire pentru modul în care se aplică chestionarul
sau se realizează interviul;
- aplicaţi chestionarul sau realizaţi interviul potrivit eşantionului stabilit;
- stabiliţi modurile de sintetizare şi sintetizaţi datele obţinute sub forma
tabelelor de date şi a reprezentărilor grafice;
- analizaţi datele obţinute relativ la ipotezele formulate şi la obiectivele
proiectate;
- formulaţi concluzii în baza informaţiilor puse în evidenţă în urma
Patrick Rateau
analizei datelor;
- redactaţi raportul de cercetare, care va cuprinde, minimum, următoarele
capitole: 1. Informaţii generale despre anchetă: locul realizării, data
realizării, membrii echipei, profesor coordonator etc.); 2. Definirea în ştiinţele umane
temei (problemei); 3. Obiectivele urmărite şi ipotezele formulate; 4.
Date privind populaţia şi structura populaţiei; 5. Determinarea
eşantionului şi eşantionul obţinut; 6. Chestionarul: elaborare şi conţinut
(sau după caz, interviul); 7. Pretestarea: desfăşurare şi rezultate; 8. Fişa
de instruire; 9. Date obţinute; 10. Analiza datelor; 11. Concluzii.

Analiza anchetelor realizate: Prezentaţi succint, la nivelul clasei, fiecare

anchetă realizată şi încercaţi să puneţi în evidenţă asemănările şi deosebirile
existente. În cazul acestora din urmă, decideţi asupra celei mai bune modalităţi în
care problema analizată a fost abordată şi rezolvată.
Gilles Ferréol (coord.), Dic-
ţionar de sociologie
Teme de anchete: Patrick Rateau, Metodele şi
1. Modalităţi de petrecere a timpului liber la elevii de liceu. statisticile experimentale în
2. Atitudinea faţă de lectură în cazul elevilor de liceu. ştiinţele umane
3. Influenţa mass-media asupra comportamentului moral-civic al elevilor.
4. Comunicarea dintre părinţi şi copii.
5. Comunicarea dintre profesori şi elevi.
6. Factori determinanţi pentru delicvenţa juvenilă.
7. Atitudinea elevilor faţă de educaţia furnizată de şcoală (sistemul educativ).
8. Rolul şcolii în comunitatea locală.
9. Participarea locuitorilor la viaţa comunităţii locale.
10. Atitudinea elevilor faţă de valorile democraţiei şi ale Uniunii Europene.
22
ANEXA 1
Statistica, în calitate de
ştiinţă care tratează informaţiile
numerice obţinute la nivelul
unor mulţimi de entităţi, se
aseamănă cu matematica prin
caracterul abstract, ideal al
obiectului său. La fel, statistica
nu are un referenţial empiric
bine definit, în sensul că nu
decupează o anumită zonă a
realului pe care să o cerceteze
dintr-un anumit punct de vedere.
Pe de altă parte însă, statistica nu
este o ştiinţă ipotetico-deduc-
tivă, în sensul că nu operează cu
demonstraţii, oricare ar fi genul
acestora.
ELEMENTE DE STATISTICÃ
Concepte fundamentale
Definită ca disciplina preocupată de culegerea, verificarea, prelucrarea şi
interpretarea informaţiilor numerice referitoare la fenomenele sociale,
statistica are o relevanţă deosebită pentru cercetarea sociologică, atât în ceea ce
priveşte conceptele pe care aceasta le foloseşte, preluate în context sociologic, dar
şi în ceea ce priveşte metodele specifice şi datele statistice obţinute în urma
utilizării acestor metode.
Noţiunile statistice elementare sunt cele de individ (statistic) şi populaţie
(statistică). Indivizii sunt entităţi elementare purtătoare de însuşiri, dintre
aceste însuşiri una fiind comună şi exprimând natura însăşi a entităţilor respective,
iar celelalte însuşiri variabile (spre exemplu, oamenii - însuşire comună a unui tip
de entităţi, aceştia deosebindu-se unii de ceilalţi printr-o mulţime de însuşiri -
însuşiri variabile).
Mulţimea indivizilor de aceeaşi natură constituie populaţia statistică. În
principiu, tehnicile statistice lucrează, de preferinţă, cu populaţii mari. Însă,
studierea practică a populaţiilor mari ridică probleme practice, de culegere şi
prelucrare a informaţiei deosebit de dificile. Din această cauză sunt utilizate
proceduri de selecţie care permit delimitarea şi culegerea informaţiei doar de la o
submulţime a populaţiei, anume eşantionul, concluziile fiind generalizabile la
nivelul întregii populaţii.
Eşantionarea se poate realiza prin intermediul mai multor proceduri:
1. Eşantionarea simplă aleatoare, în cazul căreia indivizii sunt aleşi în mod
uniform şi cu o probabilitate identică pentru fiecare de a fi ales. Procedura
tipică în acest caz este cea a „tragerii la sorţi” sau, în măsura în care tehnica
modernă ne pune la dispoziţie mai multe posibilităţi, utilizarea unor
programe de calculator care extrag aleator indivizi dintr-o anumită listă.
2. Eşantionarea prin stratificare, în cazul căreia, într-o primă etapă, se
divizează populaţia în mai multe clase, procedura de eşantionare simplă
aleatoare fiind utilizată în raport cu fiecare clasă obţinută (spre exemplu, e-
şantionarea elevilor de liceu pornind de la anul de studiu în care sunt, fiecare
an de studiu reprezentând o clasă). În general se foloseşte o stratificare
multiplă, după mai multe criterii (spre exemplu, împărţirea populaţiei în
categorii de sex, vârstă, ocupaţie, nivel de şcolaritate, stare civilă etc.).
3. Eşantionarea multistadială, utilizată atunci când ariile geografice ce
trebuie acoperite sunt mari, aşa încât o simplă eşantionare aleatoare ar obliga
ca cercetarea practică să se realizeze cu un consum foarte mare de resurse.
De aceea, procedurile de eşantionare se aplică în mai multe stadii, astfel
încât să fie reduse şi ariile geografice (spre exemplu, populaţia unei ţări este
grupată pe judeţe, aşa încât un prim eşantion ar putea fi constituit din judeţe;
după aceea, la nivelul fiecărui judeţ un număr de localităţi, în cadrul acestora
anumite străzi etc.).
Însuşirile indivizilor statistici pot fi exprimate (evaluate) în forme extrem de
diferite, forme prin care se evidenţiază cum, în realitatea empirică, aceştia pot fi
percepuţi ca deosebiţi în raport cu o aceeaşi caracteristică. Formele de exprimare
(scalele) unei caracteristici pot fi:
 1. scale nominale (caracteristici calitative), în cazul cărora stările unei 23
caracteristici sunt marcate prin nume (denumiri); spre exemplu, în cazul
caracteristicii „starea civilă”, indivizii care vor interesa vor fi persoanele
care au vârsta legală, iar clasele scalei vor fi: necăsătorit, căsătorit, văduv şi ANEXA 1
divorţat;
2. scale ordinale (caracteristici calitative), în cazul cărora între clasele scalei
trebuie să existe o relaţie de ordine; de exemplu, la întrebarea „Sunteţi
mulţumit(ă) de situaţia şcolară pe care o aveţi?”, variantele de răspuns pot fi:
„mulţumit”, „şi mulţumit, şi nemulţumit” şi „nemulţumit”; Gospodăriile din România,
3. scale metrice (caracteristici cantitative), împărţite în scale de intervale după numărul persoanelor
din gospodărie
(utilizează o valoare zero convenţională - scala Celsius de măsurare a (recensământul din 1992)
temperaturii) şi scale de rapoarte (utilizează un zero natural - un venit de
zero lei înseamnă inexistenţa unui venit). Nr. Nr.
O altă noţiune fundamentală a statisticii este cea de frecvenţă, respectiv persoane gospodării %
numărul absolut sau relativ (procentual) de indivizi care populează fiecare 1 1.246.889 17,1
clasă a unei caracteristici. 2 1.882.145 25,82
De asemenea, sunt relevanţi indicatorii caracteristicilor cantative, cel mai 3 1.529.256 20,98
simplu şi mai uzual fiind media (aritmetică), respectiv acea valoare care se obţine 4 1.392.464 19,1
împărţind suma valorilor tuturor indivizilor din populaţie la numărul acestora. 5 651.885 8,94
Media se poate calcula în valoare simplă sau în valoare ponderată. Spre 6 333.403 4,58
exemplu, în cazul tabelului alăturat, media persoanelor dintr-o gospodărie (la o 7 152.604 2,09
populaţie totală de 22.363.596 de persoane) va fi de 3,06 persoane. 8 55.087 0,75
Analiza datelor sociale presupune, pe de altă parte, încercarea de a stabili 9 23.404 0,32
diferite corelaţii între variabile, respectiv legături care pot fi: de condiţionare
10$ 21.539 0,29
reciprocă, de cauzalitate sau de subordonare a fenomenelor unor cauze comune.
Printre problemele care apar în studiul corelaţiei se pot aminti: stabilirea Total 7.288.676 100
posibilităţii teoretice a existenţei legăturii, alegerea procedeului de cercetare a Sursa: Anuarul demografic al
României, 1996, p. 80-81
legăturii, determinarea sensului legăturii, determinarea intensităţii sau gradului de
legătură etc. Acolo unde două variabile corelează perfect, rezultatul calculului
coeficientului de corelaţie va fi +1. Obţinerea unui rezultat 0 înseamnă inexistenţa
oricărei corelaţii, în timp ce o valoare de -1, semnifică o relaţie complet inversă
între cele două variabile.

Citirea unui tabel

Sociologia, în activitatea practică, dar, de asemenea, în lucrările de
sociologie, utilizează frecvent tabele. Avem tendinţa, adesea, de a evita tabelele,
atunci când le întâlnim, deşi ele conţin informaţii importante, într-o formă
concentrată, ce pot fi citite mult mai rapid şi mai relevant decât dacă acelaşi
material ar fi prezentat sub forma unui text. Chiar dacă uneori tabelele par foarte
complexe, ele sunt uşor de descifrat, mai ales în măsura în care parcurgem etapele
următoare:
1. citiţi, în primul rând, titlul tabelului, oricât de lung este acel titlu, şi
încercaţi să înţelegeţi semnificaţia integrală a titlului;
2. căutaţi şi citiţi, dacă există, comentariile explicative, notele, sursa etc.,
toate acestea putând oferi informaţii despre natura informaţiilor, modul de
construcţie, destinaţia informaţiilor etc.
3. citiţi cu atenţie titlul coloanelor şi/sau rândurilor pentru a reţine tipul
informaţiilor, natura seriilor de date, unităţile de măsură etc.
4. citiţi cu atenţie seriile de cifre şi încercaţi să observaţi corelaţiile ce se pot
stabili în interiorul unei serii sau între serii distincte;
5. majoritatea tabelelor sunt discutate şi de către autor, în textul care le
însoţeşte putându-se identifica scopul construcţiei acelui tabel, concluziile
desprinse de autor în baza informaţiilor, analiza informaţiilor din anumite
puncte de vedere etc.
24

ANEXA 1 TIPURI DE SUBIECTE

Evaluarea cunoştinţelor dobândite, a aptitudinilor dezvoltate sau a
competenţelor formate, constituie o parte importantă a activităţii şcolare.
Obţinerea unor rezultate bune presupune, pe lângă eforturile de învăţare, exersare
şi aplicare, cunoaşterea tipurilor de itemi prin care evaluarea se poate
realiza, cunoaşterea tehnicilor de redactare a răspunsurilor permiţând obţinerea
într-adevăr a rezultatelor aşteptate. Astfel, în cazul sociologiei, pe lângă aplicarea
concretă a unor metode specifice, a căror prezentare s-a realizat la un nivel
general, în cadrul capitolului 3, iar la un nivel specific, pentru ancheta
sociologică, în cadrul Anexei 1 şi care va continua prin următoarele anexe, pot fi
utilizaţi şi itemi comuni evaluării la disciplinele socio-umane.
Cel mai uzual criteriu de clasificare a itemilor se referă la gradul de
obiectivitate al acestora. Se face, astfel, distincţie între următoarele categorii
de itemi:
1. Itemi obiectivi, care pot fi:
- itemi cu alegere duală : solicită răspunsuri de tip DA/NU,
adevărat/fals, acord/dezacord etc.
- itemi de tip pereche: solicită stabilirea de corespondenţe/asociaţii
între elemente aşezate pe două coloane. Corespondenţa se face în baza
unui anumit criteriu sau cerinţe enunţate anticipat conţinutului
propriu-zis al itemului;
- itemi cu alegere multiplă: solicită alegerea unui singur răspuns
corect/alternativă care se dovedeşte optimă în raport cu enunţul dintr-o
listă de soluţii/alternative (deşi se întâlneşte rar, este posibil ca
răspunsul solicitat să fie el însuşi multiplu, în acest caz specificându-se
acest lucru).
2. Itemi semiobiectivi, care pot fi:
- itemi cu răspuns scurt: întrebări directe care solicită un răspuns
predefinit de tipul: expresie, cuvânt, număr, simbol etc.
- itemi de completare: enunţ incomplet care solicită completarea cu
anumite cuvinte adecvate contextului dat;
- întrebări structurate: sunt compuse din mai multe subîntrebări
legate printr-un element comun. Cuprind un material/stimul în raport
cu care se formulează anumite subîntrebări, se oferă date
suplimentare, după care urmează altă serie de subîntrebări.
3. Itemi subiectivi, care pot fi:
- rezolvarea de probleme: reprezintă activităţi noi, diferite de
activităţile de învăţare curente, menite să rezolve o problemă prin
utilizarea unor operaţii mentale complexe (analiză, sinteză, evaluare,
transfer etc.);
- itemi de tip eseu structurat/semistructurat: reprezintă răspunsuri
mai ample care sunt dirijate, orientate şi ordonate cu ajutorul unor
cerinţe, indicii, sugestii etc.
- itemi de tip eseu liber: nu impun cerinţe de structură şi abordare,
urmărindu-se creativitatea şi originalitatea celui care susţine proba
prin utilizarea cunoştinţelor dobândite.
STRUCTURA UNITATEA 2
25

SOCIALÃ
4. Comunităţile sociale**
4.1 Conceptul de comunitate
4.2 Comunităţile sociale teritoriale
4.3 Comunităţile multiculturale

5. Status şi rol
5.1 Statusul
5.2 Rolul
5.3 Conflictele de rol şi status

6. Relaţiile sociale
6.1 Relaţii interpersonale şi relaţii sociale
6.2 Tipologia relaţiilor sociale
6.3 Interacţiunea socială ca proces de comunicare**

7. Microgrupurile sociale
7.1 Grupurile sociale
7.2 Familia şi relaţiile de rudenie
7.3 Grupurile-pereche şi alte microgrupuri sociale*

8. Stratificarea socială
8.1 Structura socială
8.2 Stratificarea socială*

Anexa 2. Studiul de caz

Proiect: Studiul de caz
26

UNITATEA 2
Capitolul 4 COMUNITÃÞILE SOCIALE**
Tipuri de comunităţi 4.1 Conceptul de comunitate
Comunitatea, considerată iniţial o totalitate, o entitate substanţială compa-
rată cu societatea, este privită astăzi ca un ansamblu de relaţii sociale complexe,
analizabile din diferite puncte de vedere. În limbajul curent, dar şi în analizele
sociologice, familia, şcoala, satul, oraşul etc. sunt calificate drept comunităţi,
vorbindu-se chiar de „comunităţi virtuale”, de „comunitatea oamenilor de
afaceri”, de „comunităţi politice” etc.
O analiză a tuturor acestor ocurenţe ale utilizării termenului de „comunitate”
arată că el se poate aplica în special grupurilor care au sau tind să aibă o cultură
specifică, respectiv împărtăşesc orientări valorice (în sens general) similare. Prin
urmare, termenul de „comunitate” poate fi utilizat pentru desemnarea oricărei
grupări umane caracterizată printr-o unitate de orientare valorică a
membrilor săi. O încercare de sistematizare a tipurilor de comunităţi ce pot fi
diferenţiate din perspectiva unei astfel de definiţii va arăta astfel:

Comunităţi culturale
- comunităţi de credinţă;
- comunităţi ideologice.

Similitudine de status
- teritorial (rezidenţial): urba-
ne, rurale, de vecinătate; Comunităţi de acţiune
- ocupaţional: ale oamenilor de - de intercunoaştere;
afaceri, ale artiştilor etc. - virtuale;
- vârstă: ale vârstnicilor, tine- - de interese;
rilor, copiilor etc. - de cooperare.
- etnie: maghiară, rromă etc.
- limbă: francofonă, anglofonă
etc.

Comunităţi cumulative
- mari;
- mici,
- de tip devălmaş.

Desigur, în cazul fiecărui tip de comunitate, potrivit punctului de vedere

adoptat, comunitarismul (sentimentul de apartenenţă la o comunitate) este
distinct sau, mai bine spus, implică grade diferite de manifestare. În general, se
poate aprecia că recunoaşterea unei comunităţi se poate face prin prezenţa a cel
puţin unuia din următoarele trei atribute:
- similaritatea culturală;
- interacţiunea intensă între membrii grupului;
- similaritatea de status între membrii grupului.
4.2 Comunitãþile sociale teritoriale 27

Comunităţile umane constituie cadrele esenţiale ale vieţii sociale umane. O

diferenţiere curentă a acestora ia în calcul desfăşurarea vieţii sociale într-un
UNITATEA 2
anumit spaţiu, într-o anumită arie geografică, caz în care trebuie adus în discuţie Capitolul 4
conceptul de „comunitate umană teritorială”.
Comunităţile umane teritoriale reprezintă acele colectivităţi umane care
trăiesc într-o anumită arie geografică şi dispun de o cultură comună, de un
anumit sistem social, cu o anumită organizare a activităţilor şi conştiente de Principalele funcţii ale
comunităţii sunt:
apartenenţa la acea comunitate. - funcţia de producţie - re-
Comunitatea teritorială este nucleul principal a ceea ce numim spaţiu partiţie-schimb-consum;
social, traiul pe acelaşi teritoriu creând premisa pentru o comuniune existenţială, - funcţia de socializare;
pentru comunicare interumană şi interrelaţionare, respectiv pentru generarea - funcţia de control social;
stării de coeziune a comunităţilor umane. Influenţa teritoriului asupra grupurilor - funcţia de suport mutual
umane provoacă o serie de procese adaptative, de răspuns la solicitările mediului, (de acordare de ajutor în
denumite procese ecologice, printre cele mai importante putându-se enumera: caz de necesitate, mai ales
distribuţia spaţială a populaţiei şi instituţiilor în raport cu trăsăturile teritoriului; în societăţile tradiţionale);
concentrarea, centralizarea-descentralizarea habitatului; specializarea - funcţia de participare
funcţională a unor comunităţi sau a unor părţi ale comunităţii; mobilitatea socială (presupune inter-
acţiunea cu alţi oameni în
teritorială a populaţiei; configurarea unor structuri social-spaţiale specifice etc. cadrul diferitelor structuri
În mod tradiţional, comunităţile umane se împart în rurale şi urbane. sociale).
Distincţia nu este unanim acceptată, dar este uzuală, aşa încât o vom utiliza şi în
acest context pentru abordarea problematicii comunităţilor umane teritoriale.
1. Comunităţile rurale, definibile, la un prim nivel, ca un ansamblu de
gospodării care posedă un teritoriu şi sunt legate prin relaţii a căror natură
asigură dreptul ansamblului de a interveni, direct sau indirect, în existenţa
socio-economică a elementelor componente. Printre cele mai utilizate criterii
de precizare a trăsăturilor definitorii ale comunităţilor rurale sunt cele
propuse de R. Redfield:
a. identitate (este vizibil unde începe şi unde se sfârşeşte comunitatea);
b. dimensiuni mici: comunităţile rurale sunt formate din câteva gospodării,
câteva zeci sau câteva sute de gospodării;
c. omogenitate: activităţile şi atitudinile sunt asemănătoare pentru toate
persoanele de un anumit sex şi o anumită vârstă, ceea ce nu semnifică
absenţa oricărei diviziuni a muncii;
d. autonomie: la nivelul satului sunt satisfăcute toate sau majoritatea
nevoilor locuitorilor săi, ceea ce nu înseamnă o autarhie completă.
Potrivit acestor criterii pot fi diferenţiate trei tipuri de comunităţi rurale:
sălbatice, ţărăneşti şi agricole. Prin comparaţie cu comunităţile primitive şi
cele recente de agricultori,
societatea ţărănească tradi- Caracteristicile tipurilor de comunităţi rurale
ţională se caracterizează prin: potrivit lui R. Redfield
- autonomia relativă a co-
lectivităţilor ţărăneşti faţă
de societatea îngloba-
toare care le domină sau
le influenţează, dar tole-
rează originalitatea lor;
- importanţa structurală
a grupului domestic în
organizarea vieţii econo- i
mice şi a vieţii sociale a
colectivităţii;
- un sistem economic de
28
UNITATEA 2
Capitolul 4
„Locul ocupat de un grup nu
este precum o tablă neagră pe
care se scriu, iar după aceea se
şterg cifre şi diferite desene.
Cum ne-ar putea reaminti tabla
ceea ce s-a scris, în măsura în
care ea este indiferentă la ceea ce
se notează pe ea, iar pe aceeaşi
tablă se poate scrie orice se
doreşte? Nu. Locul primeşte
amprenta grupului şi invers.
Aceasta înseamnă că toate
demersurile grupului pot fi
traduse în termeni spaţiali, iar
locul ocupat de el nu reprezintă
decât reuniunea tuturor acestor
termeni. Fiecare aspect, fiecare
detaliu al acestui loc are un sens
anume, care nu este inteligibil
decât pentru membrii grupului,
fiecare dintre părţile spaţiului pe
care îl ocupă corespunzând unui
aspect diferit al structurii şi vieţii
lor sociale, cel puţin în ceea ce
acestea au stabil. Desigur,
evenimentele excepţionale de-
termină o replasare în acest
cadru spaţial (...). Un eveniment
cu adevărat important antre-
nează întotdeauna o modificare
a raporturilor grupului cu locul,
fie că este vorba de o modificare
a grupului în întinderea sa, de
exemplu, moartea unui membru,
sau căsătoria, fie că se modifică
locul, de exemplu, familia se
îmbogăţeşte sau sărăceşte (...).”
( Maurice Halbwachs, La
mémoire collective, 1950, p. 85,
http://www.uqac.uquebec.ca/zo
ne30/Classiques_des_sciences_
sociales/index.html
autarhie relativă, care nu distinge consumul de producţie, dar care
întreţine relaţii cu societatea înglobantă;
- o colectivitate locală caracterizată prin raporturi interne de
intercunoaştere şi raporturi slabe cu colectivităţile din jur;
- funcţia decisivă a notabilităţilor, care au rolul medierii între
colectivitatea ţărănească şi societatea globală.
Pornind de la astfel de indicatori, aşezările rurale sunt grupate în funcţie de
două criterii: forma de relief (sate de munte, din zonele colinare, de câmpie,
cărora li se pot adăuga satele litorale şi cele din deltă) şi modul de aşezare în
spaţiu (sate concentrate, sate răsfirate şi sate liniare aşezate de-a lungul marilor
artere de circulaţie).
Modul de viaţă al comunităţilor sociale este însă influenţat într-o tot mai mare
măsură de evoluţia societăţilor contemporane, printre punctele de vedere
exprimate relativ la viitorul acestui tip de comunitate putându-se aminti:
a. punctul de vedere paseist, de orientare ecologistă, care susţine
redezvoltarea comunităţilor ţărăneşti tradiţionale, beneficiind totodată de
condiţiile oferite de tehnica modernă;
b. punctul de vedere care susţine dispariţia comunităţilor rurale;
c. punctul de vedere care susţine posibilitatea menţinerii comunităţilor
rurale ca formă de locuire şi viaţă socială, dar într-o formă diferită, care să
ia în calcul specificitatea lor.
2. Comunităţile urbane, caracterizate de trăsături, precum: volum
demografic relativ mare, preponderenţa activităţilor industriale, existenţa
unei diviziuni a muncii accentuate, reglementarea instituţională a relaţiilor
sociale, importanţa scăzută a relaţiilor de rudenie, relaţii de intercunoaştere
reduse etc.
Cercetările realizate asupra marilor oraşe au pus în evidenţă trei tipuri de
aşezări urbane în funcţie de modul în care sunt ordonate structurile spaţiale
specifice:
a. aşezări urbane concentrice, în cazul cărora structura spaţială presupune
cinci zone concentrice: prima zonă, din centru, concentrează instituţiile
administrative, comerciale, hoteluri, teatre, cinematografe etc.; a doua
zonă, de tranziţie, este locuită de populaţia săracă; a treia zonă constituie
zona rezidenţială a populaţiei muncitoreşti, puţin avută, dar stabilă; a
patra zonă, de asemenea rezidenţială, cuprinde locuinţele clasei mijlocii
şi ale clasei bogate; cea de a cincea zonă, la graniţele administrative ale
oraşului, este locuită de o populaţie legată de oraş prin munca salariată sau
prin produsele pe care le oferă oraşului;
b. aşezări urbane organizate pe cartiere multifuncţionale, în cadrul
cărora cartierele noi au funcţiuni multiple (zone de locuit care dispun şi de
unităţi de producţie, de instituţii şcolare, de instituţii de sănătate,
comerciale etc.).
Modul de viaţă urban are o serie de trăsături care influenţează relaţiile sociale
şi personalitatea umană. Viaţa urbană este mult mai tensionată decât cea din
comunităţile rurale, folosirea timpului este cronometrată şi depinde într-o mai
mică măsură de individ, numărul mare de locuitori conduce la anonimat, relaţiile
sociale sunt predominant funcţionale şi impersonale, proximitatea spaţială nu
este însoţită de o proximitate psihică etc. Pe de o parte, oraşele sunt locurile de
concentrare ale marilor instituţii politice, ştiinţifice, culturale şi locuri unde se
realizează cea mai mare parte a activităţii economice. Pe de altă parte, oraşele
prezintă rate mai ridicate de comportamente deviante, fenomenele de
dezorganizare socială au o frecvenţă mai mare, bolile psihice sunt mai răspândite
decât în comunităţile rurale etc.
 O încercare de sistematizare a diferenţelor între mediul rural şi cel urban 29
se poate realiza potrivit următoarelor criterii:
Totuşi, mai ales în cadrul cercetărilor sociologice actuale, se susţine într-o tot
mai mare măsură că dihotomia rural-urban nu este un instrument suficient pentru
UNITATEA 2
a surprinde marea diversitate a tipurilor de comunităţi teritoriale. Capitolul 4
Criterii Rural Urban
volumul populaţei redus mare
densitatea populaţiei redusă mare
ocupaţii predominant agricole predominant industriale
şi servicii
diviziunea activităţilor familială, gospodărie tehnologie şi piaţă
autosubzistenţa relativă nulă
autonomia relativă nulă
reglementarea activităţilor impusă de condiţiile impusă de tehnologie,
naturale formală
relaţiile sociale locale primare, informale, funcţionale, formale,
de rudenie impersonale
intercunoaşterea puternică slabă
comportamentele omogene, dominate de eterogene
tradiţie
cultura omogenă, locală eterogenă, globală
raporturile cu societatea reduse multiple
globală

Astfel, în locul analizei dihotomice a fost propusă analiza prin prisma unui
continuum rural-urban, respectiv o linie ce are la unul dintre capete micul sat Procesul de modernizare
izolat, iar la celălat megapolisul. Spre exemplu, unul dintre modelele elaborate în
acest sens diferenţiază, în funcţie de ponderea sectoarelor economice Procesul de modernizare
reprezintă ansamblul schim-
următoarele tipuri de comunităţi umane:
bărilor şi transformărilor ce au
a. comunităţi agricole (sectorul primar deţine peste 50%); loc la nivelul unui sistem sau
b. comunităţi rurale mixte (sectorul primar deţine 25-50%); subsistem social, prin care se
c. comunităţi urbanizate (sectorul primar deţine 10-25%): realizează o racordare a carac-
- comunităţi industrializate (sectorul terţiar deţine mai puţin de 30%); teristicilor structurale şi func-
- comunităţi echilibrate (sectorul terţiar deţine 30-50 %); ţionale ale acestuia la nivelul
- comunităţi slab industrializate (sectorul terţiar deţine 30-50%); atins de alt sistem sau subsistem
d. comunităţi urbane (sectorul primar deţine mai puţin de 10%): social. Procesul de modernizare
- comunităţi industriale (sectorul terţiar deţine mai puţin de 30%); are mai multe dimensiuni:
- comunităţi industriale centralizate (sectorul terţiar deţine 30-50%); - modernizare tehnico-eco-
nomică;
- comunităţi metropolitane (sectorul terţiar deţine peste 50%).
- modernizare a structurii şi a
Comunităţile rurale şi urbane nu au fost şi nu sunt izolate unele de altele, ci utilizării forţei de muncă;
- modernizarea diviziunii so-
interrelaţionează, formând reţele de comunităţi teritoriale. Reţeaua de
ciale a muncii;
comunităţi teritoriale are un pronunţat caracter istoric, fiecare tip de organizare - modernizarea formelor de
socială determinând o anumită reţea de comunităţi, care s-a tranformat în funcţie organizare şi de conducere;
şi pe măsura modificărilor înregistrate de sistemele sociale. În prezent, prin - modernizarea ecologică;
prisma procesului de modernizare, diferenţele dintre comunităţile rurale şi cele - modernizarea politică;
urbane, cel puţin în statele dezvoltate din punct de vedere economic, sunt tot mai - modernizarea de ansamblu a
puţin evidente. societăţii.
30 4.3 Comunitãþile multiculturale
UNITATEA 2 Diferenţele dintre oameni ţin atât de trăsăturile fizice şi de capacităţile lor
mentale, cât şi de distribuţia inegală a resurselor societăţilor sau de trăsăturile
Capitolul 4 culturale asimilate în cadrul procesului de învăţare socială. Societăţile moderne
cunosc astfel o stratificare complexă, în funcţie de o serie de dimensiuni, una
dintre cele mai importante distincţii operate fiind aceea majoritate-minoritate.
Conţinutul unei astfel de relaţii poate fi divers:
a. conţinut preponderent etnic: grupurile etnice sunt colectivităţi cu tradiţii
culturale comune, care au sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul
societăţii; grupurile etnice se caracterizează prin limbă proprie, obiceiuri
specifice, uneori religie proprie etc.; grupurile etnice, dintre care unul este
majoritar, iar celelalte minoritare, care trăiesc pe un teritoriu comun,
având forme de organizare administrativă comune la nivel naţional şi/sau
local formează naţiunea;
b. conţinut preponderent cultural: tinzând, adesea, să se confunde cu
precedentul tip de conţinut, dar diferenţele dintre noi, în cadrul aceluiaşi
stat, mai ales în lumea contemporană, sunt mult mai diverse: sex, vârstă,
mod de viaţă, apartenenţă la diferite organizaţii, opinii şi atitudini
împărtăşite etc., ceea ce înseamnă a vorbi despre o pluralitate de culturi
care se manifestă în acelaşi spaţiu, respectiv de societăţi multiculturale
în cadrul cărora, de asemenea, există culturi majoritare şi culturi
minoritare;
c. conţinut preponderent sexual: procesele de modernizare desfăşurate pe
întreaga durată a secolului al XX-lea au determinat, în contextul ţărilor
dezvoltate occidentale o anumită evoluţie şi în ceea ce priveşte acceptarea
într-o măsură mai mare a relevanţei diferenţelor de orientare sexuală;
d. conţinut preponderent religios: fără să cunoască o dezvoltare deosebită
la nivelul societăţilor de tip occidental, îşi pun amprenta în anumite
contexte asupra raporturilor între grupurile sociale, aşa încât se poate
vorbi de credinţe religioase dominante şi credinţe religioase
minoritare etc.
În general, se poate aprecia că la nivelul societăţilor contemporane, în pofida
existenţei şi a unor mişcări de sens contrar, diversitatea tinde să devină o
caracteristică dominantă, ceea ce permite să se vorbească din ce în ce mai mult de
societăţi interculturale. Acestea se caracterizează prin:
- coexistenţa în acelaşi spaţiu a unor grupuri culturale, etnice, religioase,
sexuale diferite;
- acceptarea (toleranţa) diferenţelor existente, fără a interpreta sau trăi
aceste diferenţe ca motive de discriminare;
- existenţa unei intercunoaşteri între diferitele grupuri ca bază pentru acţiuni
comune;
- existenţa unor acţiuni comune sau, pur şi simplu, coexistenţa grupurilor
fără să existe presiuni în sensul diminuării diferenţelor etc.
Desigur, coexistenţa la nivelul unei societăţi interculturale poate fi un
proces dificil de realizat la nivel de ansamblu, condiţionările imprimate în cadrul
procesului de învăţare socială putând fi deosebit de puternice. În acest sens, se
discută de câteva decenii în societăţile occidentale despre necesitatea unei
educaţii interculturale, după 1989 o astfel de educaţie devenind o temă de
discuţie şi în societatea românească.
Lecturi suplimentare 31

Cooperativizarea agriculturii a provocat un adevărat exod rural. Peste cinci

milioane de locuitori rurali şi-au părăsit satele şi au migrat spre oraşe în căutarea
UNITATEA 2
unui loc de muncă. Exodul rural a provocat fenomene puternice de îmbătrânire a Capitolul 4
populaţiei rurale şi de îmbătrânire şi feminizare a populaţiei agricole active. În
unele zone ale ţării au fost atinse limitele minime ale posibilităţilor de reproducere
biologică locală, unele sate fiind ameninţate cu dispariţia în decursul unei generaţii.
În deceniul al optulea s-a declanşat şi un aberant proces de „sistematizare” a
localităţilor rurale. Scopul declarat era ameliorarea condiţiilor de viaţă din mediul
Dicþionar
autarhie = independenţă, în
rural şi modernizarea infrastructurii edilitare locale. Scopul nedeclarat era limitarea
sensul că există posibilitatea
sau anularea posibilităţilor de autoaprovizionare a familiilor rurale şi constrângerea asigurării tuturor resurselor
acestora de a lucra numai în unităţile agricole de tip socialist. Căderea regimului necesare existenţei
comunist a stopat procesul de „sistematizare” care, în câteva cazuri, a condus la devălmăşie = structură de
dispariţia unor sate. (Ioan Mihăilescu, Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, organizare comunitară a
2003, p. 289) unor sate libere stăpânind în
Prin societate simplă trebuie deci să înţelegem orice societate care nu conţine comun pământuri, păduri,
altele mai simple decât ea; care nu numai că este redusă la un segment unic în acest izlazuri etc.
moment, dar, mai mult, nu prezintă nici o urmă de segmentare anterioară. Hoarda, ocurenţă = relativ la utilizarea
aşa cum am definit-o în altă parte, corespunde exact acestei definiţii. Este un unui termen, un context
lingvistic în care termenul
agregat social care nu conţine şi nici n-a conţinut vreodată în sânul său nici un alt
apare, semnificaţia sa fiind
agregat mai elementar, ci se descompune imediat în indivizi. Aceştia nu formează, influenţată de acesta
înăuntrul grupului total, grupuri speciale şi diferite de cel precedent; ele sunt relaţii sociale = sistem de
juxtapuse în mod atomar. Se înţelege că nu ar putea conţine o societate mai simplă; interacţiuni sociale dintre
este protoplasma regnului şi, prin urmare, baza naturală a oricărei clasificări. Este indivizi sau grupuri desfă-
adevărat că nu poate exista o societate istorică care să aibă exact aceste şurate în virtutea unor
semnalmente; dar, aşa cum am arătat în cartea deja citată, cunoaştem o multitudine atitudini, interese, situaţii
de societăţi care sunt formate, imediat şi fără de alt intermediar, printr-o reunire de etc. şi orientate de un sistem
hoarde. Când hoarda devine astfel un segment social în loc să fie societate întreagă, de îndatoriri şi obligaţii pe
ea îşi schimbă numele: se cheamă clan, dar păstrează aceleaşi trăsături constitutive. care partenerii trebuie să le
realizeze
Clanul este, într-adevăr, un agregat social care nu se descompune în nici un altul
status = poziţia şi/sau rangul
mai restrâns. (Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura Polirom, unui individ în cadrul unui
Iaşi, p. 122) grup, corespondent cărora el
Termenul de minoritate naţională s-a impus relativ târziu, fiind acreditat odată dispune de anumite pri-
cu lucrările Conferinţei de Pace de la Paris din anii 1919-1920. El desemnează o vilegii şi are anumite înda-
anumită parte a unei naţiuni care trăieşte în graniţele unui alt stat naţional, având toriri
conştiinţa identităţii naţionale şi un mod de fiinţare propriu. Minoritatea etnică ar
desemna o parte a unei etnii, a unui popor lipsit de un statut propriu, constituit şi
recunoscut de celelalte state, care trăieşte în graniţele unuia sau mai multor state
naţionale. În întreaga lume există astăzi sute de etnii şi doar în jur de 170 de state
independente. Dintre acestea puţine sunt state-naţiune, locuite în exclusivitate de o
singură etnie. (Adrian Neculau şi Gilles Ferréol (coord.), Minoritari, marginali,
exlcuşi, Editura Polirom, Iaşi, 1966, p. 56-57)

Aplicaþii
1. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi pentru a analiza şi pune în evidenţă
caracteristicile propriei comunităţi din punct de vedere social-teritorial.
2. Sunteţi de acord cu existenţa comunităţilor multiculturale? Înainte de a
răspunde la această întrebare, încercaţi să puneţi în evidenţă sensurile pe care
termenul „acord” le poate avea în cadrul întrebării.
3. Organizaţi o dezbatere în care să pledaţi pro sau contra ideii de „comunitate
multiculturală”.
4. Analizaţi comparativ, eventual recurgând la exemple concrete, deosebirea
dintre o cultură majoritară şi o cultură minoritară.
32
UNITATEA 2
Capitolul 5
Corelaţia status-rol
Dacă statusul este ansamblul
comportamentelor la care se
poate aştepta individul din
partea celorlalţi membri ai
grupului, rolul defineşte
ansamblul comportamentelor pe
care grupul le poate aştepta în
mod legitim de la individ. Deşi
sunt noţiuni distincte, rolul şi
statusul se completează reci-
proc, stabilind poziţia socială a
fiecărei persoane în societate.
Fiecare status trimite la un
anumit sau la anumite roluri,
după cum fiecare rol presupune
un anumit sau anumite statusuri.
STATUS ªI ROL
5.1 Statusul
În cursul procesului de socializare, indivizii ajung să desfăşoare anumite acţiuni
sociale, să interacţioneze cu ceilalţi membri ai societăţii şi să ocupe anumite poziţii
sociale, ceea ce înseamnă că ei ajung să deţină anumite statusuri şi anumite roluri.
Statusul reprezintă poziţia sau rangul unui individ în cadrul structurii
sociale, prin intermediul său definindu-se identitatea socială a acestuia din
punct de vedere dinamic. În relaţiile sociale indivizii se raportează unii la ceilalţi
prin prisma statusurilor deţinute, fiecare individ deţinând o multitudine de
statusuri. Dintre acestea, unele statusuri sunt prescrise, deţinute de un individ
indiferent de calităţile sale şi de eforturile pe care le face, în timp ce altele sunt
dobândite, respectiv cele la care individul ajunge prin propriile sale eforturi.
Prescrierea statusurilor se realizează în fiecare societate, în primul rând, în
raport cu sexul şi vârsta, în unele societăţi având relevanţă şi naţionalitatea, rasa,
religia sau clasa socială. Procesul de socializare a statusurilor începe timpuriu,
încă de la naştere copiii fiind socializaţi diferit, în raport cu sexul pe care îl au.
La baza prescrierii statusurilor în funcţie de sex stau modelele culturale
specifice fiecărei societăţi, indivizii care nu îndeplinesc atribuţiile statusurilor ce le
revin riscă să fie penalizaţi social şi marginalizaţi. Nerespectarea statusului poate
cunoaşte grade diferite de intensitate şi de conţinut, precum: nediferenţierea
vestimentară, nediferenţierea tunsorii, etalarea nediferenţiată a podoabelor,
nediferenţierea hormonală etc. Reacţiile la adresa celor care încalcă prescrierile
statusului pot fi diferite în funcţie de societate, dar mai ales de nivelul de dezvoltare
al societăţii, fiind cunoscut şi evident că societăţile dezvoltate au o toleranţă mult
mai mare la încălcările de status.
În fiecare societate, structura socială presupune şi o diferenţiere în funcţie de
vârstă, existând copii, adolescenţi, adulţi şi bătrâni, fiecărei categorii de vârstă
fiindu-i prescris un anumit status. În societăţile tradiţionale delimitarea între
aceste categorii era de obicei riguroasă, trecerea de la o vârstă la alta era marcată de
ceremonii specifice. În societăţile moderne aceste delimitări s-au estompat,
trecerile de la o etapă de vârstă la alta fiind marcate, în special, doar de participarea
la anumite instituţii sociale, fără să existe însă o rigoare deosebită. De exemplu,
dacă în societăţile tradiţionale bătrânii erau stăpânii averii, principalii decidenţi şi
judecători, deţinând un prestigiu social ridicat, în societăţile moderne, după ieşirea
la pensie, aceştia cunosc o devalorizare bruscă a statusului.
În compensaţie cu relativizarea statusurilor prescrise, societăţile moderne au
dezvoltat o formă de cvasiprescriere de status, anume meritocraţia, respectiv
prescrierea statusului în raport cu meritul. Cu aceasta intrăm însă în zona
statusurilor dobândite, respectiv cele care sunt rodul eforturilor proprii, a alegerilor
individuale sau a competiţiilor la care participăm. Mobilitatea statusurilor
dobândite este mult mai dezvoltată în societăţile moderne faţă de cele tradiţionale,
în cadrul acestora din urmă cele prescrise fiind dominante. Nu este vorba, desigur,
de o egalitate de şanse totală, posibilitatea de obţinere a unui status depinzând de
trăsăturile personale şi de condiţiile sociale de pornire.
Fiecare individ deţine după cum s-a subliniat, o mulţime de statusuri care se
asociază între ele, formând o structură mai mult sau mai puţin coerentă numită
status global.
5.2 Rolul 33
Într-un anumit sens, statusul şi rolul sunt două aspecte ale aceluiaşi
fenomen. Dacă statusul revine în cele din urmă la a reprezenta un ansamblu de UNITATEA 2
privilegii şi îndatoriri, rolul constiuie exercitarea acestor privilegii şi îndatoriri, Capitolul 5
respectiv comportamentul aşteptat de la cel care deţine rolul.
Fiecare individ învaţă să exercite anumite roluri, conţinutul acestora fiind
definit în funcţie de contextul în care se exercită. Aşteptările de rol se manifestă
independent de persoanele concrete care le exercită, în acest sens trebuind să se
vorbească de un model ideal de rol, fiecare apropriindu-se mai mult sau mai puţin
de acest model. Astfel, forma individuală de exercitare a comportamentului de rol
este diferită de la o persoană la alta, în cazul diferenţelor foarte mari persoana
riscând să fie exclusă de la exercitarea rolului.
Învăţarea rolului implică două aspecte: dobândirea capacităţii de a
exercita îndatoririle şi de a pretinde privilegiile rolului şi dobândirea
atitudinilor şi sentimentelor presupuse de rol. Ambele aspecte sunt într-o
anumită măsură dependente de personalitatea celui care învaţă rolul, pe de altă
parte dobândirea unui rol determinând modificări ale eului, ale personalităţii.
Aşteptările membrilor societăţii faţă de cel care deţine rolul pot fi grupate, în
funcţie de caracterul mai mult sau mai puţin constrângător, în trei categorii:
- aşteptări în raport cu comportamentele necesare, cele cărora deţinătorul
unui rol nu li se poate sustrage fără a fi sancţionat, chiar prin pierderea
rolului respectiv (un medic care refuză să asiste un bolnav, un poliţist care
fură, un judecător care ia mită, un om de afaceri care nu-şi respectă
angajamentele şi contractele etc. vor fi sancţionaţi cu mai multă severitate
„Rolul şi statusul sunt
decât alte persoane care nu deţin rolurile specificate);
inseparabile şi a le despărţi nu
- aşteptări în raport cu comportamentele obligatorii, respectiv cele prezintă decât un interes teoretic.
specificate de anumite norme de conduită recomandate a fi respectate, fără Nu există rol fără status şi nici
însă ca variabilitatea respectării lor să fie interzisă (rolul de elev presupune status fără rol. Ca şi termenul de
ca acesta să realizeze totalitatea sarcinilor care îi sunt indicate de către status, cel de rol este utilizat cu o
profesori, spre exemplu să înveţe în fiecare zi, fiecare elev realizând însă dublă accepţiune. Fiecare individ
într-o măsură mai mare sau mai mică acest lucru, această variabilitate a posedă o serie de roluri ce decurg
realizării determinând o variabilitate a notării); din modelele de care depinde; în
- aşteptări în raport cu comportamentele facultative, respectiv cele care în acelaşi timp, el are un rol în
măsura în care nu sunt realizate nu atrag după sine sancţiuni, dar a căror general, care reprezintă tota-
litatea rolurilor sale şi care
realizare poate determina o creştere a statusului corespondent (spre
determină ceea ce face în
exemplu, participarea la olimpiadele şi concursurile şcolare este un favoarea societăţii sale şi ceea ce
comportament facultativ în cazul rolului de elev). poate aştepta din partea acestei
Fiecare persoană îndeplineşte mai multe roluri, totalitatea rolurilor asociate societăţi. (…) Statusul şi rolul
unui status constituind un set de roluri, în cadrul acestuia unele roluri fiind traduc modelele ideale care
performate mai bine, în timp ce altele cu rezultate mai puţin satisfăcătoare. Rolurile guvernează viaţa socială în
exercitate de o persoană se pot combina într-un ansamblu omogen, persoanele în termeni individuali.” (Ralph
cauză exercitând fără probleme întregul set de roluri, dar o astfel de performanţă Linton, „Statusul şi rolul: defini-
este relativ rară. ţii culturaliste” în: De l' homme,
Adesea, cauza pentru o astfel de performanţă diferită este reprezentată de Editura de Minuit, 1968, p. 137-
138)
pregătirea inadecvată pentru rol. Dacă în societăţile tradiţionale pregătirea
pentru un rol era anterioară îndeplinirii rolului şi într-un fel continuă, în societăţile
moderne această pregătire înregistrează discontinuităţi (copilul unui agricultor
învăţa de la tatăl său tot ceea ce este de făcut în gospodărie, în timp ce astăzi un
copil din mediul rural va folosi foarte puţin din ceea ce învaţă pentru meseria de
avocat după ce va urma studii universitare specifice).
De asemenea, dificultăţile realizării rolurilor specifice pot fi datorate
numeroaselor tranziţii de rol pe care societăţile moderne le presupun fără a mai
asigura o pregătire sau contexte adecvate (de exemplu, un tânăr de astăzi nu ştie
decât aproximativ ceea ce va avea de făcut ca adult).
34
UNITATEA 2
Capitolul 5
Ralph Linton
(1893 - 1953)
Antropolog cultural american
a cărui preocupare iniţială a
constituit-o studierea poline-
zienilor. A încercat să dezvolte o
ştiinţă culturală care pune accent
pe personalitate şi societate în
lucrarea Fundamentul cultural
al personalităţii (1954). Cea mai
importantă lucrare este The
Study of Man (1936) în care a
îmbinat premisele teoretice ale
funcţionalismului cu abordarea
istorică a culturii. A promovat
conceptele de „rol” şi „status”
care ar contribui la înţelegerea
consistenţei interne a sistemului
social datorită importanţei pe
care o au în relaţia dintre individ
şi societate.
5.3 Conflictele de rol ºi de status
Fiecare individ, de-a lungul existenţei sale, deţine mai multe statusuri şi
exercită mai multe roluri. Atât în cadrul statusului global, cât şi în cadrul setului
de roluri pot apărea conflicte mai mult sau mai puţin accentuate.
Conflictele de status sau incongruenţa poziţiilor se pot manifesta între
statusurile profesionale, familiale, politice, economice etc. integrate statusului
global, fără să se poată preciza reguli valabile pentru orice societate în ceea ce
priveşte congruenţa sau incongruenţa unor statusuri. Absenţa congruenţei
între diferitele statusuri deţinute provoacă la nivelul individului un sentiment de
insecuritate sau de culpabilitate, compensat prin diferite comportamente, în mare
măsură dependente de cultura în care individul evoluează. De exemplu, statusul
de femeie este incompatibil cu fumatul în locurile publice, reacţia celor din jur
putând fi diferită de comportamentul aşteptat relativ la acest status de persoana
care îl deţine. Deoarece conflictele de status determină trăiri afective,
îndepărtarea lor astfel încât să fie preîntâmpinată intervenţia societăţii se poate
face prin adecvarea propriilor comportamente. Adesea, această adecvare este
doar una evazivă sau de suprafaţă.
La rândul lor, conflictele de rol se pot manifesta sub două forme: între două
sau mai multe roluri deţinute de o persoană sau între cerinţele care
configurează acelaşi rol. Astfel, în primul caz, pot exista conflicte între rolul
profesional deţinut de o persoană şi cel de soţ sau părinte, din cauza acordării unei
importanţe deosebite rolului profesional putând fi neglijat celălalt. În al doilea
caz, conflictele apar în cadrul aceluiaşi rol. De exemplu, exigenţele rolului de
profesor presupun moralitate şi corectitudine, acestea putând intra în conflict cu
dorinţa unor câştiguri suplimentare. De altfel, cele mai multe roluri reunesc
exigenţe percepute drept conflictuale, fiind foarte puţine cele care nu sunt
percepute astfel.
Depăşirea conflictelor de rol se poate realiza prin:
- raţionalizare, respectiv procesul de redefinire a unei situaţii dificile în
termeni acceptabili din punct de vedere social şi personal (din punct de
vedere religios şi moral uciderea unui seamăn este inacceptabilă, dar în
numele religiei şi moralităţii sunt ucişi mulţi oameni, în aceste cazuri
compensarea realizându-se prin diferenţe care privesc „cauzele juste”,
„cauzele sfinte” etc.);
- compartimentare, respectiv procesul de separare a setului de roluri în
categorii distincte şi de conformare la un moment dat exigenţelor unei
singure categorii de roluri (un poliţist poate fi foarte brutal în timpul
serviciului, dar se poate dovedi un soţ tandru şi un părinte foarte tolerant şi
iubitor);
- adjudecare, respectiv procesul formal, conştient şi intenţionat de
atribuire a responsabilităţii pentru o decizie dificilă, individul
disculpându-se astfel de vinovăţia posibil asociată exercitării unor
comportamente prescrise de rol (de exemplu, scăderea notei la purtare
unui elev pentru absenţele nemotivate va fi realizată în pofida unui
sentiment de compasiune pentru situaţia elevului în cauză, compensarea
fiind realizată prin invocarea regulamentului).
În măsura în care conflictele de rol nu pot fi depăşite, poate interveni eşecul
de rol. În societăţile tradiţionale, unde rolurile sunt prestabilite, eşecurile de rol
sunt accidentale. În schimb, în societăţile moderne, dinamice, eşecurile sunt
frecvente, dar importanţa lor este mai mică decât în trecut. De exemplu, eşecul de
rol la nivel familial conduce la divorţ, cel la nivel profesional poate determina
şomaj sau necesitatea modificării profesiei, la nivel şcolar nepromovarea decât a
unor trepte inferioare de studiu etc. În fiecare caz, eşecul determină nemulţumire
şi frustrare, dar poate determina inclusiv tulburări psihice sau fizice.
Lecturi suplimentare 35

Studiul genului de către copii este aproape cu certitudine o practică

inconştientă. Înainte ca aceştia să se caracterizeze pe ei înşişi cu claritate ca fiind
UNITATEA 2
băiat sau fată, ei primesc un set de semne preverbale. De exemplu, adulţii bărbaţi Capitolul 5
şi femei manevrează de regulă copiii în mod diferit. Cosmeticele pe care le
folosesc femeile conţin parfumuri diferite de cele pe care bebeluşul le poate
asocia cu masculinitatea. Diferenţele sistematice în îmbrăcăminte, coafură etc.,
oferă semnele vizuale pentru copilul mic în procesul învăţării. La vârsta de doi
ani, copiii au deja o înţelegere parţială a ceea ce este genul. Ei ştiu dacă sunt băieţi
Dicþionar
sau fete şi pot în general să-i catalogheze cu precizie pe ceilalţi. Totuşi, copilul nu congruenţă = concordanţă,
ştie, înainte de a împlini şase ani, că genul cuiva nu se poate schimba, că fiecare asemănare, similitudine
eşec = insucces, nereuşită, re-
are un gen şi că diferenţele de sex dintre fete şi băieţi sunt determinate anatomic. zultate slabe, necorespun-
Jucăriile, cărţile cu poze şi programele de televiziune pe care le urmăresc copiii zătoare, lipsă de randament
tind să accentueze diferenţele dintre atributele masculinităţii şi cele ale în activitate
feminităţii. Magazinele de jucării şi cataloagele de produse livrabile prin poştă îşi
categorisesc de obicei produsele în funcţie de gen. Chiar şi unele jucării, care par
a fi neutre din punctul de vedere al genului, în realitate nu sunt aşa. De exemplu,
pisicuţele şi iepuraşii sunt recomandate pentru fete, în timp ce leii şi tigrii sunt
consideraţi ca fiind mai potriviţi pentru băieţi. (Anthony Giddens, Sociologie,
Editura Bic All, Bucureşti, 2001, p. 105-106)
Un status în abstract este o poziţie particulară într-un model particular; este de
aceea foarte corect să spunem că fiecare individ depinde de mai multe modele.
Totuşi, dacă nu se face altă precizare, statusul unui individ desemnează totalitatea
statusurilor pe care le ocupă şi reprezintă poziţia sa în raport cu societatea globală.
(…)
Un status, în măsura în care este distinct de individul care îl ocupă, este doar o
culegere de drepturi şi îndatoriri. (…)
Un rol reprezintă aspectul dinamic al statusului. Individului i se atribuie
socialmente un status, el însuşi legat de alte statusuri. Când pune în aplicare
drepturile şi îndatoririle care constituie statusul, el îndeplineşte un rol. Rolul şi
statusul sunt inseparabile şi a le despărţi nu prezintă decât un interes teoretic.
(Ralph Linton, „Statusul şi rolul: definiţii culturaliste”, în De l' homme, Editura
de Minuit, Paris, 1968, p. 137)

Emily Greene Balch

Aplicaþii (1894 - 1962)
1. Analizaţi modul distinct în care, în cadrul copilăriei, fetele şi băieţii sunt Sociolog american, pionier al
conceptului de rol şi al utilizării
socializaţi diferit, potrivit cu statusul de sex.
tehnicilor statistice în socio-
2. Pe baza observaţiei sistematice, analizaţi rolul fiecărui membru al familiei logie. A realizat numeroase
voastre. analize comparative asupra
3. Fie următoarele noţiuni: status, rol. Evidenţiaţi legătura dintre aceste noţiuni vieţii imigranţilor din Europa şi
redactând un singur enunţ în care să le utilizaţi în sensul lor specific America şi a trasat legături între
sociologiei. feminism, pacifism şi controlul
4. Elaboraţi un eseu cu titlul „Conflictele de rol şi status”. paşnic. În 1892 este co-
fondatoare a unui aşezământ
social în Casa Boston-Dennison.
Proiect Balch a participat la numeroase
activităţi ale sindicatelor orga-
Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Alegeţi un grup social: familia, nizate de femei. În 1946
primeşte premiul Nobel pentru
clasa de elevi, grupul de prieteni etc. Cu ajutorul studiului de caz, imaginaţi
Pace. Cea mai cunoscută lucrare
posibile conflicte de rol şi de status, indicând totodată şi posibile modalităţi de rămâne Our Slavic Fellow
evitare sau de soluţionare a acestora. Citizens (1910).
36
UNITATEA 2
Capitolul 6
J.L. Moreno
(1892-1974)
Psiholog şi sociolog ame-
rican de origine română, mai
întâi la Viena, iar după aceea în
SUA, iniţiază şi dezvoltă teh-
nicile psihodramei şi socio-
dramei, iar prin acestea pune
bazele şcolii sociometrice. Con-
sidera că din mulţimea relaţiilor
sociale cele mai importante sunt
cele interpersonale, punând la
punct o serie de tehnici care să
permită analiza acestora.
Sociometria
Semnificând în general „măsu-
rarea socialului”, termenul este
utilizat adesea pentru a desemna
tehnicile elaborate de J.L.
Moreno pentru măsurarea rela-
ţiilor interpersonale dintr-un
grup. Ansamblul relaţiilor şi
configuraţiilor existente la nive-
lul unui grup, care pot fi puse în
evidenţă prin intermediul unor
teste, poate fi reprezentat prin in-
termediul unei sociograme care
permite vizualizarea structurii
relaţiilor afective în interiorul
grupului şi formarea unei opinii
despre coeziunea sa. Ancheta
sociometrică, concepută por-
nind de la aceste idei, este un
instrument utilizat pentru pune-
rea în evidenţă a perceperii de
către fiecare membru al unui
grup a alegerilor şi respingerilor
operate de ceilalţi membri.
RELAÞIILE SOCIALE
6.1 Relaþii interpersonale ºi
relaþii sociale
Oamenii nu pot trăi izolaţi unul de altul, nevoia de afiliere, aşa cum s-a precizat
în cadrul psihologiei, fiind una dintre nevoile umane fundamentale. Această nevoie
a fiecărui om de a avea în permanenţă (fără ca, prin aceasta, să negăm nevoia de
intimitate pe care o resimte, de asemenea, fiecare dintre noi în anumite momente)
contacte cu ceilalţi oameni stă la baza formării relaţiilor interpersonale. Relaţiile
interpersonale reprezintă legături psihologice, conştiente şi directe între
oameni, putându-se aprecia, într-un sens, că personalitatea fiecăruia dintre noi este
oglinda şi expresia relaţiilor interpersonale. Prin aceasta, se subliniază, simultan,
importanţa pe care mediul social o are în devenirea fiecăruia dintre noi şi faptul că
relaţiile interpersonale sunt cele prin intermediul cărora se poate vorbi de grupuri
umane şi astfel de societate. În această măsură, relaţiile sociale, pe care le putem
defini ca interacţiuni între indivizi stabilite pe baza unor scopuri şi interese
individuale şi sociale, se dovedesc, în esenţă, relaţii interpersonale proiectate la
nivel social.
Încercând a defini societatea în termeni de relaţii sociale, se poate aprecia că
aceasta este ansamblul relaţiilor sociale, care asigură coeziunea şi menţinerea
grupurilor sociale, a colectivităţilor, a sistemelor şi subsistemelor sociale.
Societatea sau diferitele grupuri sociale nu sunt simple sume de indivizi, ci constau
într-o reţea de legături existente între aceştia, în mijloacele materiale şi
simbolice pe care le folosesc în interacţiunile şi activităţile lor, precum şi în
rezultatele sau produsele materiale şi spirituale ale activităţii sociale. Mai mult,
dacă relaţiile interpersonale, considerate la nivelul fiecărui individ, se pot dovedi
întâmplătoare, efemere şi spontane, fiind doar condiţiile necesare ale unei existenţe
sociale, la nivelul societăţii, relaţiile care îi asigură coeziunea şi menţinerea nu pot
avea astfel de trăsături, relaţiile sociale caracterizându-se prin durată şi
stabilitate.
Relaţiile care întemeiază orice colectivitate, societatea, se desfăşoară, spre
deosebire de relaţiile interpersonale, după norme şi reguli formale sau
nonformale precizate prin intermediul unor legi, norme, coduri, reguli,
obiceiuri sau tradiţii care prescriu modul de desfăşurare a interacţiunilor,
locul ce revine fiecărui individ în ansamblul social (status şi rol), modul în care
activităţile sunt desfăşurate în ansamblul social, comportamentele admise şi
cele respinse etc.
Toate acestea înseamnă că nu orice relaţie interpersonală este recognoscibilă şi
la nivel social, relaţiile dintre indivizi îmbrăcând mai multe forme. O primă formă
este aceea a contactului spaţial, oamenii intrând în contact unii cu ceilalţi într-o
multitudine de contexte. Contactul spaţial este simultan conştientizării prezenţei în
acelaşi spaţiu şi a altor indivizi, fără ca aceste contacte spaţiale să fie suficiente
pentru stabilirea unor relaţii sociale (nu este suficient să stăm lângă o persoană
necunoscută la un spectacol de teatru pentru a ajunge la stabilirea unor relaţii
sociale, deşi se poate realiza, în anumite condiţii, şi acest lucru). În momentul în
care contactul spaţial este urmat de o evaluare a persoanelor cu care venim în
contact prin prisma nevoilor şi intereselor pe care le avem (apreciere care poate
viza aspectul, trăsăturile de caracter, pregătirea intelectuală, interesele etc.), iar 37
acest interes este reciproc, se poate vorbi de contact psihic . Pe baza contactului
spaţial şi psihic se pot stabili contactele sociale , acestea reprezentând legătura
existentă între două sau mai multe persoane care realizează anumite acţiuni
UNITATEA 2
relative la o anumită valoare. Capitolul 6
Contactele sociale îmbracă numeroase forme care, în general, pot fi grupate
după cum urmează:
- în funcţie de durata de timp pe care se realizează, contactele sociale pot fi
trecătoare (discuţia cu vânzătoarea dintr-un magazin) sau durabile
(contactele cu colegii de clasă);
- în funcţie de gradul de implicare al celorlalţi şi de determinarea celor
implicaţi, contactele sociale pot fi private (a merge la un spectacol de teatru
cu un coleg sau colegă de clasă) sau publice (discuţia profesorului diriginte
cu elevii în cadrul unei ore de dirigenţie);
- în funcţie de obiectivele urmărite, contactele sociale pot fi personale
(contactele dintre două persoane în cadrul unei relaţii de prietenie) sau
materiale (cumpărarea unui obiect dintr-un magazin);
- în funcţie de gradul de apropiere dintre cei implicaţi în contact,
contactele sociale pot fi directe (faţă în faţă) sau indirecte (contactul este
mijlocit de diferite produse sau simboluri) etc. G.H. Mead
Contactele sociale, în măsura în care sunt durabile, pot conduce la apariţia (1863-1931)
dorinţei de influenţare reciprocă, altfel spus la apariţia unor procese de Filosof şi sociolog american,
interacţiune socială. Interacţiunile sociale, ca modele stabile şi recunoscute de cu contribuţii deosebite la schi-
relaţionare la nivel social, se caracterizează, în primul rând, prin durabilitate ţarea interacţionismului sim-
socială, fără ca prin aceasta să se excludă posibilitatea modificării modelelor de bolic ca direcţie de cercetare în
sociologie. Ocupă, începând cu
interacţiune. Interacţiunea socială este esenţială pentru activitatea grupurilor
1893, o catedră de filosofie la
sociale, în primul rând prin procesele pe care le generează (procese de adaptare, de Universitatea de Chicago, aici
acceptare, de socializare, de cooperare, de opoziţie, de conflict etc.), dar după aceea defăşurând o activitate didactică
prin faptul că întemeiază ceea ce se poate numi la propriu relaţie socială. în care va încerca să îmbine
Relaţia socială reprezintă astfel un sistem de interacţiuni sociale dintre diferite orientări conceptuale.
două părţi (indivizi sau grupuri) desfăşurate în virtutea unor elemente învestite Astfel, Mead raportează com-
cu valoare (atitudini, interese, situaţii etc.) şi orientate de un sistem de îndatoriri portamentul individului la pro-
şi obligaţii pe care partenerii trebuie să le realizeze. cesul de comunicare, consi-
Modul în care relaţiile sociale se realizează efectiv depinde de mărimea derând că relaţiile dintre in-
divizi, relaţiile de reciprocitate
grupurilor. Astfel, în cadrul grupurilor mici contactele şi interacţiunile sunt
stau la baza conştiinţei de sine.
directe, personale, reglementarea este mai slabă, fără să fie vorba de inexistenţa Stăpânirea procesului de in-
unor modele elaborate social cărora indivizii trebuie să li se subordoneze (spre teracţiune depinde de capa-
exemplu, relaţia de prietenie nu se subordonează unor legi sau unor statute, dar ea citatea individului de a înţelege
este totuşi guvernată de anumite reguli, nerespectarea acestora atrăgând după sine intenţiile celorlalţi, ceea ce
încetarea relaţiei). În cadrul grupurilor mari, relaţiile sunt complexe, se bazează, cu înseamnă a recunoaşte rolul
precădere, pe relaţii indirecte, reglementarea realizându-se formal, prin convenţii, simbolului ca mediator al re-
regulamente, coduri, legi etc. laţiilor sociale.
De asemenea, este evident că în cadrul grupurilor mici relaţiile directe constau
în acţiuni şi conduite conştiente, subîntinse de intenţii subiective ale membrilor
grupului, în timp ce în cadrul grupurilor mari legăturile nu mai depind de intenţiile
subiective, ci se poate vorbi de intenţii sociale, care nu sunt decât difuz conştiente.
Conţinutul relaţiilor sociale şi modul în care ele se realizează potrivit cu
dimensiunea grupurilor arată strânsa dependenţă existentă între natura relaţiilor
sociale şi grupurile sociale, dar, de asemenea, între coeziunea şi durabilitatea
grupurilor şi relaţiile sociale implicate. Aceasta înseamnă că se poate vorbi de o
interdependenţă existentă între relaţiile sociale şi grupurile sociale, relaţiile
sociale având ca suport existenţa grupurilor sociale, iar grupurile sociale, în ceea ce
priveşte tipurile specifice, se delimitează în funcţie de tipurile de relaţii sociale
implicate, de modelele de norme şi reglementări pe care acestea le implică.
38 6.2 Tipologia relaþiilor sociale
UNITATEA 2 Ştim că omul nu poate exista singur, că pentru a se forma şi pentru a deveni
ceea ce este are nevoie de ceilalţi oameni, ştim că omul este o fiinţă socială care
Capitolul 6 poate să interacţioneze cu semenii săi, că relaţiile dintre persoane, dintre persoane
şi grupuri, şi instituţii sociale etc. sunt relaţii sociale, de fapt toate relaţiile din
cadrul societăţii sunt relaţii sociale. Trebuie, însă, subliniat faptul că doar o parte
dintre relaţiile sociale implică contactul direct între persoane, dar toate relaţiile
Relaţiile sociale
sociale includ direct sau indirect relaţiile interpersonale şi relaţiile sociale
prezintă o mare diversitate, criteriile utilizate pentru delimitarea diferitelor tipuri
fiind şi ele numeroase. Relaţiile sociale reprezintă o parte importantă a vieţii
umane şi influenţează satisfacţia individului în funcţie de calitatea relaţiilor pe
care le are cu ceilalţi semeni.
Cele mai utilizate tipologii ale relaţiilor sociale sunt:

1. După tipul partenerilor implicaţi se disting:

a. relaţii interindividuale, stabilite între doi indivizi şi care pot fi: relaţii
de prietenie, de colaborare, de conflict etc.
b. relaţii între individ şi grup, în cadrul cărora grupul apare ca un întreg
cu valorile, normele şi interesele sale (la nivelul grupurilor mici,
principalele relaţii sociale care apar sunt cele de comunicare, relaţiile
afective, relaţiile de conducere etc.);
c. intergrupale, care se stabilesc între grupuri ca totalităţi şi care depind
de mărimea, natura şi interesele grupului.

2. După modul în care afectează (asigură) coeziunea socială se disting:

a. relaţii de cooperare, care se pot realiza în manieră directă sau indirectă,
personală sau materială, deliberată sau simbolică etc., decurgând, la
nivelul grupurilor sociale, mai ales din diviziunea socială a activităţilor;
b. relaţii de subordonare/supraordonare (numite, în anumite contexte,
şi relaţii ierarhice), care implică dominarea de către un individ sau grup
a unui alt individ sau grup;
c. relaţii de toleranţă, manifestate atunci când indivizi sau grupuri
diferite au scopuri şi interese diferite, dar nu au posibilităţi de impunere
reciprocă sau este dezirabil social să se accepte reciproc;
d. relaţii de competiţie, care apar atunci când resursele (materiale sau
simbolice) sunt limitate sau sunt percepute astfel, aşa încât obţinerea
acestora se realizează pe seama celorlalţi indivizi sau celorlalte grupuri
implicaţi/implicate în relaţie;
e. relaţii de marginalitate, manifestate atunci când se participă la grupuri
diferite fără a exista o identificare propriu-zisă cu nici unul dintre grupuri;
f. relaţii conflictuale, care se instalează în măsura în care nu au devenit
efective relaţiile de toleranţă şi compromis, rezolvarea distribuţiei
resurselor fiind văzută doar sub modul eliminării părţii adverse etc.

3. După gradul de reglementare se disting:

a. relaţii informale, care sunt directe, personale, puţin reglementate (prin
norme sociale difuze) şi controlate într-o mică măsură, la acestea
indivizii participând cu întregul set de statusuri şi roluri;
b. relaţii formale, care decurg din diviziunea socială a activităţilor şi sunt
reglementate prin norme şi coduri, presupunând implicarea parţială a
setului de roluri şi statusuri deţinut de fiecare participant.
Desigur, diferitele tipuri de relaţii sociale pot fi implicate simultan,
respectiv aceeaşi relaţie socială poate fi analizată din diferite puncte de vedere.
6.3 Interacþiunea socialã ca proces 39

de comunicare** UNITATEA 2
Comunicarea, adică transmiterea şi receptarea de mesaje ce conţin Capitolul 6
informaţie inteligibilă pentru participanţii la ea, este un fenomen fundamental
al vieţii în general, al vieţii umane cu întregul său specific în particular şi cu
precădere al vieţii umane ca viaţă socială.
În general, comunicarea umană se bazează pe simboluri, care sunt substitute Tipuri de comunicare
figurative ale lucrurilor propriu-zise, uşor de manipulat şi de transmis şi
necesitând un suport fizic minim. Cele mai importante caracteristici ale Comunicare interpersonală
comunicării de tip uman sunt:
- nivel înalt de abstractizare (simbolizare), respectiv utilizarea de semne şi
simboluri;
- existenţa unor coduri comune între emiţător şi receptor, în caz contrar
comunicarea nefiind realizabilă;
- are un caracter intenţional, în sensul că emiţătorul doreşte ca mesajul să Comunicare grupală pe
ajungă la un anumit receptor, iar acesta să înţeleagă mesajul; structură centralizată
- de regulă, chiar şi atunci când este unilaterală, este însoţită de feed-back
(conexiune inversă);
- este însoţită de metacomunicare, respectiv semnale adiacente care susţin
înţelegerea.
Formele sub care se realizează comunicarea umană sunt foarte diverse, în
contextul de faţă interesând, în primul rând, diferenţierea între următoarele trei
forme de comunicare: Comunicare grupală pe
1. comunicarea interpersonală, realizată între două persoane, fiecare dintre structură omogenă
ele putând deţine, alternativ, calitatea de emiţător şi de receptor;
2. comunicarea grupală se realizează pe baza a trei structuri
comunicaţionale: structura centralizată (în cadrul său un singur membru
al grupului primeşte informaţii de la ceilalţi, identifică soluţia - adoptă
decizia - şi o comunică celorlalţi), structura omogenă (fiecare membru al
grupului transmite celorlalţi informaţiile deţinute şi prelucrează Comunicare grupală pe
informaţiile pe cont propriu, comunicând celorlalţi soluţia identificată) şi structură intermediară
structura intermediară (diferite configuraţii obţinute din combinarea
celorlalte două);
3. comunicarea de masă, a cărei trăsătură fundamentală constă în aceea că o
sursă emite simultan mesaje către o mare masă de oameni, una dintre
modalităţile contemporane de realizare a acestui tip de comunicare fiind
cea prin mass-media (realizată, în principiu, în trei modalităţi: direct, în Comunicarea mass-media
trepte sau combinat) - fără a nega importanţa acestui tip de comunicare, ea directă
nu este autonomă şi nu are un caracter constitutiv, deşi pe măsura implicării
sale din ce în ce mai mari în viaţa societăţii ea se autonomizează.
Aceste forme de comunicare stau la baza a ceea ce se numeşte comunicare
socială, fără ca aceasta să se reducă la una dintre ele. Comunicarea socială
reprezintă o structură de coduri şi mijloace de comunicare transindividuale
ce fac posibile şi previzibile interacţiunile dintre membrii aceleaşi societăţi, Comunicarea mass-media
ceea ce revine la a spune că diferitele forme de comunicare, atât cele amintite, dar în trepte
şi altele care se pot diferenţia (formală-informală, verbală-non-verbală etc.), pot
reprezenta tot atâtea forme ale comunicării sociale. Mai mult, în măsura în care
orice proces de comunicare presupune contactul între cei care comunică şi, prin
existenţa unui scop, interacţiunea acestora, se poate aprecia că orice formă de
comunicare reprezintă, într-o măsură mai mare sau mai mică, o formă de
interacţiune socială şi invers, orice interacţiune socială presupunând, cel puţin, un Comunicarea mass-media
orizont comunicaţional. combinată
40
UNITATEA 2
Capitolul 6
Dicþionar
coeziune socială = se referă la
totalitatea relaţiilor, legă-
turilor şi dependenţelor care
îi leagă pe oameni în co-
lectivităţi durabile, printre
elementele sale fiind de
amintit: contactul spaţial,
contactul psihic, interac-
ţiunea socială, instituţiile şi
formele de control social,
organizaţiile şi organizarea
socială etc., intensitatea sa
depinzând de natura şi in-
tensitatea relaţiilor sociale
grup social = ansamblu de
indivizi, constituit în timp,
între care există diferite
tipuri de interacţiune şi
relaţii determinate şi care
acţionează în context social
marginalizare = proces prin
care unui grup sau unui
individ îi este interzis ac-
cesul la poziţii importante şi
simboluri ale puterii eco-
nomice, politice, religioase
etc. în cadrul unei societăţi
valoare = în context social, idee
abstractă despre ceea ce este
dezirabil, corect şi bine să
urmărească majoritatea
membrilor unei societăţi
Lecturi suplimentare
În multe situaţii sociale, ne implicăm în (...) interacţiune nefocalizată cu
ceilalţi. Aceasta are loc atunci când indivizii dovedesc conştientizarea, reciprocă,
a prezenţei celuilalt. De obicei mulţimi de oameni sunt adunate la un loc, pe o
stradă aglomerată, într-un teatru sau la o petrecere. Atunci când oamenii se află în
prezenţa altora, chiar dacă vorbesc în mod direct cu ei, se implică în comunicarea
non-verbală prin postura lor şi prin gestica fizică. Interacţiunea focalizată are
loc atunci când indivizii iau parte la ceea ce spun sau fac ceilalţi. Cu excepţia
cuiva care stă izolat, să zicem, la o petrecere, interacţiunea implică atât schimburi
focalizate, cât şi nefocalizate. (Anthony Giddens, Sociologie, Editura Bic All,
Bucureşti, 2001, p. 89)
Marginalizarea este în principal urmarea comportamentelor neconforme cu
regulile de organizare a vieţii cotidiene şi cu obiceiurile unei colectivităţi
(încălcări ale normelor etice şi juridice, nerespectarea modelelor de
comportament şi a sistemelor de valori admise). A te găsi „la marginea societăţii”
însemna tocmai a fi alungat în afara spaţiului social comunitar (exemple: izgoniţii
din oraşe şi sate, „zonele de infamie” şi cartierele-ghetouri din oraşe). (B.
Geremek, „Marginalul”, în Jacques Le Goff (coord.), Omul medieval, Editura
Polirom, Iaşi, 1999, p. 324)
Reţelele sociale sunt structuri de interacţiune relativ durabile între actori
aflaţi în relaţie de schimb, în baza unor seturi de aşteptări şi resurse specifice.
Tipul de reţea este dat de natura sau suportul interacţiunii (rudenie, vecinătate,
colegialitate, prietenie), ori de funcţionalitatea interacţiunii (interese,
întrajutorare, solidaritate, traficanţi etc.). Funcţie de gradul de formalizare a
aşteptărilor se face diferenţa între reţelele formale şi cele informale. Reţelele
sociale de natură informală sunt relaţii de tip faţă în faţă între un număr limitat de
indivizi care se ştiu unul pe altul şi sunt legaţi între ei prin rudenie, prietenie sau
apropiere. Relaţiile informale sunt „instituţii” în sensul sociologic de interacţiune
sistematică, recurentă. (Dumitru Sandu, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării,
Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 33)
Printre factorii care facilitează sau generează comunicarea vom include:
apropierea spaţială, apropierea socială sau similaritatea, asocierea însemnând
forma de contact care apare prin implicarea împreună cu alţii în aceleaşi activităţi
cotidiene, aşa cum sunt călătoria, cumpărăturile, munca; cooperarea şi
colaborarea; conflictul, în sensul că relaţiile dintre părţile aflate în conflict fac
necesară o formă de comunicare, după cum se poate vedea în conflictele
industriale, războaie, acţiuni poliţieneşti, ca şi în disputele între indivizi. Toţi
aceşti factori vor avea consecinţe asupra structurii comunicării, dar pentru că
aceste consecinţe depind de nivelul şi tipul de organizare socială a contextului
specific în care acţionează, contextul va deveni cadrul prim pentru discutarea şi
exemplificarea formelor structurii comunicaţionale. (Denis Mc. Quail,
Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi,1999, p. 104)
Aplicaþii
1. Plecând de la statusul vostru, identificaţi tipurile de relaţii sociale în care
sunteţi implicaţi. Motivaţi răspunsurile voastre.
2. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Alegeţi un grup şi identificaţi tipurile de
contacte sociale care se pot stabili între membrii acestuia.
3. Analizaţi comportamentul vostru de-a lungul unei zile obişnuite şi încercaţi
să identificaţi tipurile de relaţii sociale puse în evidenţă.
4. Scrieţi un eseu în care să argumentaţi existenţa unei relaţii de interdependenţă
între relaţiile sociale şi grupurile sociale.
MICROGRUPURILE
41

UNITATEA 2
SOCIALE Capitolul 7

7.1 Grupurile sociale

Grupurile sociale reprezintă o realitate inevitabilă şi necesară pentru individ
şi societate. În afara grupurilor individul nu are posibilitatea de a deveni fiinţă
umană propriu-zisă, iar procesul de socializare nu se desfăşoară decât prin
intermediul grupurilor, colectivităţilor umane. Grupurile constituie, astfel,
realitatea intermediară dintre individ şi societate.
Înainte de a-l defini, trebuie spus că grupul social este format dintr-un număr
mai mic sau mai mare de persoane, aflate în interacţiune şi care au sentimentul
apartenenţei la un anumit grup. Astfel, două sau mai multe persoane aflate
întâmplător împreună (de exemplu, două persoane din staţia de autobuz), nu
formează un grup social, deoarece ele nu interacţionează şi nu sunt caracterizate de
aşa-numitul „sentiment de noi”, adică de sentimentul că aparţin unui anumit grup
social.
Din punct de vedere sociologic, termenul de „grup” desemnează o
formaţiune structurată relativ durabilă, cu o anumită coeziune, care constă
dintr-o mulţime de posesori de roluri, respectiv dintr-o mulţime de roluri. În
baza acestei definiţii nu trebuie incluse în această categorie o serie de fenomene
sociale care nu formează grupuri: categoriile sociale (funcţionari, femei,
membri de sindicat, ingineri etc.), agregatele sociale (o mulţime de persoane care
se găsesc în acelaşi loc: cumpărătorii într-un magazin, cei ce se plimbă printr-un
parc etc.), straturile sociale, clasele sociale, stările sociale, castele sociale etc.
În structura populaţiei se pot distinge numeroase grupuri sau colectivităţi
umane care îndeplinesc roluri specifice: familii, grupuri de prieteni, comunităţi
etnice, religioase, organizaţii economice, politice, culturale, militare etc. Imediat
după naştere, copilul va fi integrat într-un grup numit familie şi apartenenţa la
diferite grupuri îi va caracteriza întreaga viaţă. Astfel, grupurile sociale stau în
centrul atenţiei investigaţiei sociologice care utilizează diferite criterii de Grup primar - familia
clasificare a acestora. Cele mai utilizate criterii de clasificare a grupurilor sociale
sunt: Noţiunea de „grup de refe-
1. mărimea grupului, în funcţie de care se face deosebirea între grupuri mici rinţă” a fost introdusă de H.
(până la 25-30 membri - familia, echipele sportive, formaţiile muzicale, Hyman, în 1942, pentru a
clasele de elevi, grupele de studenţi etc.), grupuri mijlocii (numărul explica aspectul subiectiv al
membrilor este de ordinul zecilor sau al sutelor - firmele mici şi mijlocii, statusului social: acesta nu se
poate deduce doar din factorii
elevii sau studenţii unui an de studiu, elevii unei şcoli etc.) şi grupuri mari
obiectivi (venit, educaţie), ci
(etnii, naţiuni, locuitorii unui oraş etc.); este perceput şi estimat în raport
2. natura relaţiilor dintre membri, în funcţie de care se face deosebirea între cu entităţi sau persoane cu care
grupuri primare (caracterizate prin relaţii nemijlocite, „faţă în faţă” - subiectul se identifică sau se
familia, grupul de prieteni, grupul de joacă etc.) şi grupuri secundare (la compară.
nivelul cărora relaţiile dintre membri nu sunt directe, nemijlocite);
3. în funcţie de raportarea individului concret la grup, se face deosebirea
între grupuri de apartenenţă (din care individul face actual parte) şi
grupuri de referinţă (cel de la care individul împrumută reperele sale
normative - atitudinale, valorice, comportamentale - şi spre care tinde să
devină membru);
4. gradul de organizare, în funcţie de care se face deosebirea între grupurile
organizate (cu structură bine definită şi mecanisme de adoptare a
42 deciziilor) şi grupuri semiorganizate (rolurile implicate nu sunt consfinţite
sub forma unor funcţii);
UNITATEA 2 5. gradul de integralitate şi stabilitate temporală a intereselor, în funcţie de
care se face deosebirea între grupuri naturale (cu interese şi scopuri comune
Capitolul 7 pe intervale temporale mari) şi grupuri ocazionale (interesele şi scopurile
comune există, dar ele sunt urmărite pe durate relativ scurte, realizarea
intereselor şi scopurilor proiectate conducând la dispersia grupului) etc.

grupuri mici grupuri de

m apartenenţă
grupuri mijlocii ăr
im up grupuri de
ea a gr
grupuri mari gr l referinţă
up rea
ul rta
ui
apo
r

Tipuri de grupuri
or
laţiil ri de gra
re b org dul grupuri
grupuri primare tu ra mem an organizate
na ntre iza
re
di
grupuri
grupuri secundare semiorganizate

stabilitatea
intereselor
grupuri naturale grupuri ocazionale

Tipologia grupurilor sociale

Charles H. Cooley
(1864 - 1929)
Reprezentant al sociologiei
interacţioniste americane, autor
al lucrărilor Human nature and
the social order (1902) şi Social
organization (1909), Cooley
face distincţie între grupurile
primare şi cele secundare.
Grupurile primare (familia)
reunesc indivizi apropiaţi, legaţi
între ei prin valori comune şi
printr-o diviziune netă a rolu-
rilor. În interiorul acestor gru-
puri se stabilesc cele mai strânse
relaţii între individ şi societate.
Grupurile secundare (între-
prinderile sau altă organizaţie)
se întemeiază pe relaţii mai
formale şi mai îndepărtate.
Orice grup poate fi caracterizat printr-o serie de parametri, cei mai relevanţi
fiind:
- mărimea grupului, care se referă la numărul de membri ce alcătuiesc un
grup;
- compoziţia grupului, respectiv totalitatea elementelor care formează un
grup şi repartiţia lor în funcţie de anumite trăsături;
- procesele de interacţiune implicate, respectiv un spectru larg de relaţii
intergrupale: raporturi ierarhice, raporturi de conducere, procese de
comunicare verbală şi nonverbală, atracţii şi respingeri socio-afective etc.
- structura grupului, respectiv configuraţia de raporturi între membri,
diferenţierea acestora în funcţie de status-rol;
- conştiinţa colectivă, respectiv intensitatea cu care se constituie sentimentul
de „noi”, de identitate de grup;
- eficienţa grupului, respectiv performanţele realizate în cadrul sarcinii;
- coeziunea grupului, un parametru fundamental, chiar dacă îl amintim în
ultimul rând în această enumerare, care reprezintă rezultanta globală a
relaţiilor interne şi a succesului comun, efectul cunoaşterii reciproce, al
însuşirii ţelurilor grupului şi a normelor sale, al climatului de încredere
mutuală, efectul contrar fiind acela al disocierii grupului.
Insistând asupra acestui ultim aspect, este vorba, simultan, de faptul că această
caracteristică a grupurilor stă la baza coeziunii sociale, respectiv a colectivităţilor
umane durabile, a unui sistem organizat de relaţii, instituţii, mijloace de control
social, care concentrează indivizii, grupurile şi alte elemente ale colectivităţilor
într-un întreg capabil să existe şi să se dezvolte. Acest întreg nu reprezintă nimic
altceva decât societatea.
7.2 Familia ºi relaþiile de rudenie 43

Familia este unul dintre cele mai răspândite tipuri de grupuri sociale,
perspectivele din care poate fi analizată putând fi multiple. În contextul de faţă,
UNITATEA 2
perspectivele care interesează sunt cea sociologică şi cea juridică. Din punct de Capitolul 7
vedere sociologic, familia se defineşte drept grupul social primar constituit pe
baza relaţiilor de căsătorie (dar şi consensual), consangvinitate şi rudenie,
membrii grupului împărtăşind sentimente, aspiraţii şi valori comune. Din
punct de vedere juridic, familia este un grup de persoane între care s-a instituit Tipuri de familie
un set de drepturi şi obligaţii, reglementat prin norme legale relative la modul B F B
de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternităţii, drepturile şi obligaţiile soţilor, Descendenţă
relaţiile dintre părinţi şi copii, modul de transmitere a moştenirii etc. Dacă din maternă
punct de vedere sociologic familia este un grup primar în care sunt predominante
relaţiile directe, informale, nemediate, din punct de vedere juridic ea este un grup
formal, reglementat prin norme şi legi. Mai mult sau mai puţin, cele două Familia poliandrică
perspective se suprapun într-o anumită măsură, dar se şi completează reciproc, F B F
permiţând abordarea adecvată a acestei realităţi sociale. Descendenţă
În decursul istoriei, familia a cunoscut o mare diversitate de forme, unele paternă
dispărute în cursul istoriei. Printre cele mai cunoscute forme trebuie amintite
familia poliandrică (o femeie are mai mulţi soţi), familia poligamică (un bărbat
poate avea mai multe soţii) şi familia monogamică (un bărbat şi o femeie care Familia poligamică
constituie un cuplu, în societăţile contemporane descendenţa nefiind legată în B F
special de unul dintre membrii cuplului).
Descendenţă
În baza celor precizate, se poate aprecia că familia este un ansamblu de relaţii mixtă
sociale reglementat prin norme sociale sau prin norme juridice, principalele
categorii de relaţii care pot fi puse în evidenţă fiind:
- relaţiile existente între soţi (parteneri), reglementate prin căsătorie sau prin Familia monogamică
consens;
- relaţiile dintre ascendenţi (părinţi) şi descendenţi (copii); Familia de origine şi familia
- relaţiile dintre descendenţi (copiii proveniţi din acelaşi cuplu, dar şi cei conjugală sau consensuală
reuniţi din familii diferite într-o nouă familie, cei despărţiţi dintr-o familie B F B F
originară în alte familii etc.);
Familia Familia
- relaţiile de rudenie dintre membrii familiei (se foloseşte şi termenul de de de
„familie restrânsă”) şi alte persoane („familia extinsă” - părinţii origine F B origine
ascendenţilor, cumnaţii, nepoţii etc.) Familia conjugală
Chiar dacă în limbajul comun termenul de „familie” este folosit nediferenţiat, sau consensuală
pentru a desemna atât familia din care provine fiecare dintre cele două persoane
Căsătoria
care întemeiază o familie, cât şi pentru a desemna familia întemeiată de aceştia. Din
punct de vedere sociologic, se face însă distincţie între familia de origine şi Familiile se constituie în
familia conjugală sau consensuală. principal prin căsătorie, care
Tot din punct de vedere sociologic, considerarea familiei ca un ansamblu de poate avea două aspecte: un
aspect legal (prin decizia unei
relaţii sociale semnifică simultan aprecierea sa în calitate de complex de roluri şi persoane autorizate, anume
statusuri sociale. Este vorba, în primul rând, de statusurile şi rolurile de soţ şi soţie, ofiţerul stării civile) şi un aspect
dar după aceea de cele de părinţi în raport cu descendenţii, în timp ce aceştia deţin religios (consfinţirea uniunii de
rolurile şi statusurile de copii în raport cu părinţii lor, de surori sau de fraţi în raport către un cleric), o căsătorie
cu colateralii lor, de nepoţi în raport cu părinţii părinţilor lor (bunicii) etc. Asumarea putând implica ambele aspecte,
statusurilor şi îndeplinirea tuturor rolurilor deţinute sunt controlate social atât de dar şi numai pe primul (în multe
familia de origine şi de familia extinsă (rude), cât şi de comunitatea în care familia ţări căsătoria religioasă nici
s-a constituit şi îşi desfăşoară existenţa. Pregătirea pentru exercitarea rolurilor măcar nu mai este oficiată fără
familiale se face în cadrul unui îndelungat proces de învăţare socială, pe baza unor ca în prealabil să se realizeze cea
civilă). Căsătoria are ca scop
norme şi modele sociale difuze, nerespectarea comportamentelor de rol, respectiv întemeierea unei familii, se
eşecurile de rol fiind sancţionate la nivel familial şi social. bazează pe liberul consimţământ
Prin toate aceste aspecte, familia se dovedeşte a îndeplini mai multe funcţii: al partenerilor, este monogamă
funcţia biologică (de sexualitate şi reproducere care asigură descendenţa), funcţia de şi se bazează pe egalitatea în
socializare a copiilor, funcţia economică (de procurare a resurselor necesare) etc. drepturi a soţilor.
44
UNITATEA 2
Capitolul 7
Societatea este formată din
numeroase grupuri. În afara
grupurilor despre care am vorbit,
există şi alte tipuri. Astfel,
grupurile interne sunt gru-
purile din care noi facem parte
(familia, grupul de prieteni,
clasa de elevi etc.), iar gru-
purile externe sunt grupurile
din care noi nu facem parte la un
moment dat. Membrii grupurilor
interne manifestă un puternic
sentiment de loialitate faţă de
valorile şi normele grupului. În
societăţile contemporane un rol
important îl au grupurile de
vârstă (care se raportează diferit
la valorile şi normele sociale în
funcţie de factorul biologic al
îmbătrânirii, de exemplu) şi
grupurile de presiune (formate
pentru realizarea unor scopuri
colective şi pentru a influenţa
deciziile politice), ultimele de-
păşind, de regulă, ceea ce numim
microgrupuri sociale.
7.3 Grupurile-pereche ºi alte
microgrupuri sociale*
Interacţiunea socială reprezintă modul fundamental de existenţă şi
funcţionare a indivizilor şi grupurilor umane, respectiv mecanismul de bază ce
permite structurarea grupurilor sociale şi a societăţii în ansamblu. În general, se
pot delimita minimum trei situaţii interacţionale, independent de tipul de
acţiuni desfăşurate efectiv:
- situaţii de interacţiune fără reciprocitate, respectiv situaţiile în care
individul sau grupul ce întreprinde o acţiune se află în prezenţa unei
mulţimi de persoane cu care nu are nici o legătură sau interes comun
(prestaţia unei echipe de volei, de exemplu, presupune o astfel de
interacţiune);
- situaţiile de interacţiune comună, în sensul că subiecţii, membri ai unui
grup, evoluează, în anumite contexte, interdependent, fără însă să fie vorba
de o acţiune colectivă (clasa de elevi se află într-o astfel de interacţiune);
- situaţiile de interacţiune colectivă, atunci când grupul ca întreg este
angajat unitar în una sau mai multe activităţi (o echipă sportivă sau un grup
de lucru, în măsura în care încearcă să realizeze o sarcină colectivă).
A aduce în discuţie astfel de diferenţe între tipurile de interacţiuni, permite
diferenţierea ca relevante pentru viaţa socială şi a altor microgrupuri sociale,
precum: grupul-pereche, grupul de prieteni, echipa de muncă, echipa
sportivă, grupul colegilor de clasă etc.
Dintre acestea vom reţine, prin prisma importanţei sale în primele etape ale
construcţiei personalităţii umane, grupul-pereche.
Grupurile-pereche sunt formate din persoane care au aproximativ aceeaşi
vârstă, relevanţa acestora pentru membrii lor şi procesul de socializare fiind de
subliniat mai ales în perioada copilăriei şi în cea a adolescenţei. Este un fapt uşor
de constatat că, deşi copiii mici stăpânesc într-o mai mică măsură simbolurile şi
mijloacele de comunicare, comparativ cu adulţii, ei comunică mult mai uşor ca
aceştia, chiar de la o vârstă foarte mică. Chiar şi atunci când copiii vorbesc limbi
diferite şi au fost socializaţi în culturi diferite, ei stabilesc relativ uşor raporturi,
reuşind să interacţioneze, spre deosebire de adulţi, care adesea se dovedesc
incapabili de interacţiune în situaţii asemănătoare.
Grupurile-pereche oferă copiilor contextele necesare manifestării lor
independente, în afara controlului părinţilor, spontaneitatea lor, limitată sau
cenzurată în prezenţa adulţilor, exprimându-se liber. Astfel, dacă în raporturile cu
părinţii sau adulţii copiii au o poziţie subordonată, alături de covârstnici ei au
posibilitatea de a interacţiona ca egali, ca parteneri de cooperare şi competiţie cu
acelaşi statut. Grupurile-pereche socializează, adesea dincolo de înţelegerea
adulţilor, care nu păstrează decât amintiri vagi din propria copilărie, trăsături
culturale sau subculturale neconforme cu valorile şi normele adulţilor: informaţii
sexuale, folclor, anecdote, superstiţii, jocuri, comportamente delicvente etc.
Această subcultură juvenilă, fiindcă se poate susţine, prin coerenţa şi consistenţa
practicilor sociale, existenţa unei astfel de subculturi, este foarte dinamică, multe
dintre aspectele sale modificându-se de la o generaţie la alta.
Grupul-pereche poate servi drept bază de plecare pentru studierea altor
microgrupuri sociale (existând şi posibilitatea cercetării lor în calitate de
modalităţi de manifestare ale grupului-pereche), precum: grupul de prieteni
(mulţi dintre prietenii pe care îi avem, cel puţin până în adolescenţă, sunt de
aceeaşi vârstă cu noi), grupul colegilor de clasă etc.
Lecturi suplimentare 45

Posibila varietate de legături familiale cu diferite moduri de organizare (...) este

foarte răspândită. Să ne închipuim, de exemplu, că un soţ şi o soţie cu doi copii
UNITATEA 2
divorţează, apoi fiecare se recăsătoreşte. În noua familie a soţiei pot exista propriii Capitolul 7
ei doi copii, plus probabil unul sau mai mulţi copii ai noului soţ. Fostul soţ se
căsătoreşte de asemenea, cu o femeie cu copii, care vin să locuiască cu ei. Fiecare
dintre soţi pot continua să-şi vadă copiii cu regularitate, cât şi copiii-vitregi,
indiferent cine cu cine locuieşte. Asemenea legături pot aduce cu ele alte înrudiri, cu
părinţii fostului soţ, de exemplu. În plus, fiecare dintre căsătoriile noi pot produce
alţi copii. Poate că cea mai potrivită concluzie care poate fi trasă este aceea că, în
Dicþionar
axiologie = de la grecescul axia,
timp ce căsătoriile sunt destrămate prin divorţ, familiile în întregul lor nu sunt. „valoare” şi logos, „cuvânt,
(Anthony Giddens, Sociologie, Editura Bic All, Bucureşti, 2001, p. 173) teorie, ştiinţă”, teorie ge-
O examinare, fie şi fugară, a statisticii profesionale a unei ţări mixte din punct nerală a valorii
de vedere confesional pune prea adesea în evidenţă un fenomen viu dezbătut în dispersare = împrăştiere, răs-
presa şi literatura catolică şi la reuniunile catolice din Germania: caracterul pândire, risipire
predominant protestant al posesiunii de capital şi al patronatului, ca şi al mutual = reciproc şi simultan
muncitorimii de înaltă calificare şi mai cu seamă al personalului cu pregătire
superioară tehnică şi comercială din întreprinderile moderne. Nu găsim reflectarea
acestui fenomen în cifrele statisticii confesionale numai în cazurile în care
deosebirea de confesiune coincide cu o deosebire de naţionalitate şi, ca atare, cu o
deosebire în privinţa gradului de dezvoltare culturală, cum este cazul în estul
Germaniei între germani şi polonezi, ci aproape pretutindeni unde dezvoltarea
capitalistă în general a avut libertatea în timpul înfloririi sale de a restratifica social
populaţia după nevoile sale, de a o structura pe profesii - şi cu cât acest lucru era mai
accentuat, cu atât era mai clar. Pe de altă parte însă este adevărat că participarea
relativ mare, adică mai mare în raport cu totalul populaţiei, a protestanţilor la
proprietatea asupra capitalului, la conducere şi la treptele superioare ale muncii în
marile întreprinderi industriale şi comerciale moderne se datorează în mare parte
unor cauze istorice situate într-un trecut îndepărtat şi la care apartenenţa
confesională apare nu drept cauză a fenomenelor economice, ci, până la un anumit
grad, drept urmare a acestora. (...) Tocmai un mare număr de regiuni dintre cele mai
bogate, favorizate de natură sau de poziţia faţă de căile de comunicaţie şi dintre
cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, în special majoritatea oraşelor
bogate, trecuseră în secolul al XVI-lea la protestantism, iar efectele derivate din
acest fapt acţionează şi astăzi în beneficiul protestanţilor, în lupta lor economică
pentru existenţă. Atunci se naşte însă următoarea întrebare istorică: ce temei a avut
această predispoziţie deosebit de pronunţată a regiunilor dezvoltate economic
pentru o revoluţie bisericească? (Max Weber, „Confesiune şi stratificare socială” în
Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.
23-24)

Aplicaþii
1. Ce clase, grupuri, organizaţii sau ce categorii sociale sunt descrise în
fragmentul prezentat din Etica protestantă?
2. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Comparaţi societăţile de vânători şi
culegători cu societăţile de agricultori din punct de vedere al structurii sociale.
3. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Plecând de la modelul meritocratic al
stratificării sociale, identificaţi modalităţi, căi, soluţii de reducere a acţiunii
factorilor de distorsiune.
4. Citiţi în întregime capitolul „Confesiune şi stratificare socială” în Etica
protestantă şi spiritul capitalismului, de Max Weber şi răspundeţi la
următoarea întrebare: De ce capitalismul modern a luat naştere în secolul al
XVI-lea în ţările şi mediile de origine protestantă?
46
UNITATEA 2
Capitolul 8
Clasele sociale
Termenul este utilizat, în sens
general, pentru desemnarea unui
ansamblu de indivizi care au
caracteristici, comportamente
identice sau comparabile. În
sens restrâns, clasa se opune cas-
telor, stărilor sau ordinelor, apar-
tenenţa la acestea fiind transmisă
ereditar. În cazul lor trecerea de
la un nivel la altul nu poate fi
decât accidentală (mobilitatea
socială este foarte restrânsă). Din
contră, în cazul claselor sociale,
aşa cum acestea sunt concepute
în teoriile sociologice contem-
porane, mobilitatea socială
(posibilitatea trecerii, în primul
rând pe verticală dintr-o grupare
socială în alta) este accentuată.
Structuri sociale proprii
societăţilor holistice
Ierarhizare
Bărbaţi Femei
Societatea
Societăţile de
vânători şi culegători
Ierarhizare
Bărbaţi Femei
Clasele nobile
Bărbaţi Femei
Clasele productive
Societatea
Societăţile de agricultori
Ierarhizare
Stat
Judecători Soldaţi
Artişti Artizani
Comercianţi
Societăţile etatice
STRATIFICAREA SOCIALÃ
8.1 Structura socialã
Fiecare dintre membrii societăţii, prin acţiunile lor, participă la viaţa socială
în diferite moduri, corespunzător rolurilor şi statusurilor pe care le deţin şi potrivit
nivelului de dezvoltare atins de societate. Existenţa societăţii, viaţa socială nu
reprezintă însă o simplă sumă a acestor participări, ci complexitatea sa presupune
existenţa, în realitate, a unui sistem de structuri analizabil sub două aspecte:
organizaţional (aspect ce va fi analizat în unitatea următoare a manualului) şi
social, în sensul existenţei unor structuri sociale şi a unor procese de
stratificare socială.
Structura socială, dependentă de modul de alcătuire a societăţii, la modul în
care elementele sistemului social se ordonează şi se ierarhizează, poate fi definită
ca un ansamblu de relaţii cuprinzând o mulţime de elemente (poziţii sociale,
grupuri, pături şi clase sociale, instituţii sociale) ce posedă însuşirile de
totalitate, transformare şi autoreglaj. Cu alte cuvinte, structura socială este
constituită din ansamblul grupurilor (grupărilor), acestea ordonându-se şi
funcţionând în moduri specifice, dar corelate, în cadrul societăţii (spaţiul social).
Ierarhizare
Grup 1 relaţi
i
Grup 2
re
ţii
la
rela
ţii
ţii
rela relaţii Structura socială
Grup 3 relaţii
Grup 4
Societatea
De-a lungul timpului structura socială a cunoscut diferite modalităţi de
organizare şi funcţionare, în general făcându-se deosebirea între două mari
categorii de societăţi: societăţi holistice (societăţile în care ansamblul social
primează asupra individului, fiecare individ dobândindu-şi un loc şi ajungând să
facă parte dintr-o grupare socială sau alta prin naştere - conceptele utilizate pentru a
desemna grupările sociale presupuse de aceste societăţi tradiţionale sunt acelea de
„castă”, „stare” sau „ordin”) şi societăţi individualiste (în cadrul cărora
poziţionarea individului, cu precădere în societăţile dezvoltate contemporane, se
face în funcţie de criterii, precum: studiile, profesia, performanţa profesională
etc. în cazul acestor societăţi se utilizează adesea conceptul de „clasă socială”,
adecvat în măsura în care nu se au în vedere teorii precum cea marxistă de
concepere a claselor sociale). Societăţile individualiste, dominante astăzi, sunt
societăţi deosebit de complexe din punctul de vedere al structurii sociale, această
complexitate datorându-se gradului mare de mobilitate socială, ceea ce atrage
după sine o dinamică socială accentuată. În principiu, modelul de structură socială
pe care societăţile democratice contemporane încearcă să îl promoveze este acela
al meritocraţiei, deşi există numeroşi factori de distorsiune.
8.2 Stratificarea socialã* 47

În nici o societate viaţa socială nu s-a desfăşurat şi nu se desfăşoară pe baza

unei egalităţi nu numai depline, dar nici măcar apropiate. În primul rând,
UNITATEA 2
diviziunea muncii şi, în general, procesele de diferenţiere socială determină un Capitolul 8
proces de stratificare pe verticală a structurilor sociale. Toate societăţile
umane sunt ierarhizate, fiind vorba de stratificare socială în cazul oricărei forme
de diferenţiere socială care generează în societate anumite relaţii de ordine
între grupările şi structurile sociale. Stratificarea socială reprezintă astfel „Pentru a descrie inegali-
tăţile, sociologii vorbesc despre
procesul de diviziune a societăţii în grupuri sociale ierarhizate, fiecare dintre stratificarea socială. Strati-
acestea caracterizându-se prin omogenitate relativ la anumite criterii (venit, mod ficarea poate fi definită drept
de viaţă, valori, statut juridic etc.). inegalităţi structurale între di-
Potrivit cu cele precizate în legătură cu structura socială, stratificarea verse grupuri de oameni. Este
socială poate fi concepută în două moduri. În sens general, prin stratificare necesar să ne gândim la strati-
socială se desemnează diferitele modalităţi de ordonare a indivizilor într-o ficare ca la straturile geologice
societate în funcţie de poziţiile sociale pe care le deţin (divizarea unei societăţi în de rocă de la suprafaţa pămân-
caste, ordine sau clase sociale antagonice - proletari şi capitalişti, de exemplu - tului. Se poate considera că
trimite la tot atâtea forme de stratificare). În sens restrâns, prin acest concept se societăţile sunt alcătuite din mai
descrie caracterul ierarhic al unei societăţi divizate în „straturi”, altfel spus multe «straturi» într-o ierarhie,
cele mai favorizate aflându-se în
grupuri (grupări) sociale fără ierarhie oficială şi juridică, ai căror membri vârf, iar cele mai puţin privi-
sunt definiţi şi clasaţi în funcţie de unul sau mai multe criterii (venit, legiate în partea de jos. Se pot
rezidenţa, prestigiu etc.). Între aceste straturi ale societăţii există continuitate şi distinge patru sisteme de stra-
nu constituie grupuri sociale antagoniste. Un bun exemplu pentru a ilustra tificare de bază: sclavia, casta,
conceptul de stratificare socială este cel determinat de structura socială care are la starea şi clasa.” (Anthony
bază meritocraţia. Giddens, Sociologie, Editura
All, Bucureşti, 2000, p. 264)
Modelul meritocratic al stratificării sociale

Formare Profesie Venit

(investiţii, prestigiu) (prestigiu, putere) (putere, privilegii)

Factori de distorsiune
(origine, sex, naţionalitate, vârstă etc.)

Stratificarea socială, ca formă de diferenţiere socială, se manifestă în realitate

la toate nivelurile de organizare socială, atât la cel microsocial (familia, grupul de
joacă, grupul de prieteni, grupul de colegi, grupul de muncă etc.), cât şi la cel
macrosocial (locuitorii unui oraş, cetăţenii unui stat, locuitorii planetei etc.). Din
acest punct de vedere, criteriile care pot determina stratificarea socială sunt
numeroase, în general fiind analizate următoarele categorii: sursa de venituri
(muncitorii - salariul, deţinătorii de capital - profitul, proprietarii funciari - renta),
puterea economică, puterea deţinută, statusul ocupaţional, capitalul
cultural (simbolic) etc. Stratificarea socială este un fenomen universal, presupus,
48
UNITATEA 2
Capitolul 8
Margaret Mead
(1901-1978)
Antropolog american, este
cunoscută pentru participarea sa
activă la promovarea dimen-
siunii umaniste a antropologiei.
Cea mai cunoscută lucrare a sa,
Moravuri şi sexualitate în
Oceania, reprezintă astfel încer-
carea de a arăta că trăsăturile ca-
racteristice bărbatului şi femeii
sunt rezultatul condiţionării
sociale. Natura, apreciează ea,
este maleabilă, supunându-se
impulsurilor comunicate de cor-
pul social. Membrii fiecăruia
dintre popoarele melaneziene
studiate au propria persona-
litate, modelată în funcţie de
civilizaţia în cadrul căreia s-au
format. Astfel, Mundugumor au
un temperament brutal şi
agresiv, Arapesh evită atitu-
dinile agresive şi sunt atenţi la
nevoile celorlalţi, în timp ce la
Chambuli femeia are un rol
dominant, iar bărbatul este o
fiinţă emotivă.
într-o măsură mai mare sau mai mică (exceptând, probabil, societăţile de vânători
şi culegători), de funcţionarea oricărei societăţi.
Considerând modul în care, din punct de vedere istoric, procesul de
stratificare a fost abordat, cu precădere, în lucrări de antropologie, se poate
sublinia faptul că acest proces este într-adevăr universal, orice societate
asigurând o repartiţie inegală a bunurilor, a puterii şi a semnelor care exprimă
statutul. Probabil, un caracter pe deplin universal îl are, în primul rând,
diferenţierea după vârstă şi sex, deja la acest nivel, după cum o demonstrează
studiile realizate, neavând relevanţă directă aspectele biologice. Acestea
influenţează ordinea socială numai în măsura în care sunt tratate social. Astfel,
Margaret Mead, în studiile sale comparative despre societăţile melaneziene
(Moravuri şi sexualitate în Oceania), a constatat că raporturile de dominare
dintre sexe variază în funcţie de culturi şi nu sunt deloc rezultatul constrângerilor
biologice. Identic, analiza relaţiilor de rudenie a arătat că dominarea femeilor de
către bărbaţi, proprie multora dintre societăţile tradiţionale, nu răspunde unor
criterii naturale, ci se bazează pe puterea lor de a le controla în cadrul
schimburilor şi alianţei, pe fundamentele religioase şi/sau economice. Chiar şi în
cazul diviziunii sociale a muncii, în pofida existenţei şi anumitor imperative
biologice, cel puţin la nivelul societăţilor tradiţionale, fundamentele sale au în
mare măsură o încărcătură socială, altfel spus culturală (simbolică).
Desigur, chiar abordând doar societăţile tradiţionale, este evident că
principiile de bază ale stratificării nu sunt pretutindeni vârsta şi sexul, ci în altele
rolul de criteriu dominant este asigurat de religie. Cel mai bun exemplu în acest
caz este cel al sistemului de caste din India, unde stratificarea, puternic
instituţionalizată, este fondată pe opoziţia dintre pur şi impur. Acest sistem al
castelor, unde prin „castă” trebuie să înţelegem un grup al cărui statut este
moştenit prin naştere, cu specializare profesională, la fel ca în cazul oricărui
proces de stratificare, este expresia unei anumite viziuni despre lume, a unei
anumite organizări sociale. Mai mult, în pofida aparentei rigidităţi, precum în
cazul oricărei structuri sociale, există un anumit dinamism al castelor, oferit, în
primul rând, de diversitatea regională şi de complexele subdiviziuni interne
(unele profesii, neutre din punct de vedere religios - de exemplu, agricultura -, pot
fi îmbrăţişate de membrii oricărei caste).
Cu alte cuvinte, după cum s-a subliniat deja, orice societate este dinamică,
chiar şi cele care, aparent, se caracterizează printr-o rigiditate extremă. Altfel
spus, spaţiul social (cuprinde activităţile care se desfăşoară în societate, sistemul
de recompense şi sancţiuni, reglementările şi controlul asupra practicării
anumitor modele etc.) se modifică continuu: apar poziţii sociale noi, în timp ce
altele dispar. Poziţiile sociale noi pot fi asemănătoare cu cele înlocuite sau pot fi
diferite de acestea, în funcţie de schimbările apărute în societate (regimul politic,
structura ocupaţională, nivelul de pregătire al populaţiei etc.). Stratificarea
socială, presupunând ierarhie, inegalitate, generează tensiuni care, inevitabil,
pentru a se putea asigura reechilibrarea sistemului social, trebuie să se descarce,
modalitatea de epuizare fiind aceea a mobilităţii sociale.
Dacă revenim la perioada contemporană, este evident că o contribuţie
deosebită la modelul meritocratic pus în evidenţă o are şcoala, ceea ce înseamnă
că ea este un factor important de mobilitate socială. Dacă în sistemele sociale
tradiţionale selecţia se făcea anterior şcolii, odată cu procesele de generalizare
a învăţământului, selecţia se face în timpul şcolii. În pofida factorilor
disturbatori pe care societatea românească îi transmite, probabil, astăzi referitor
la rolul şcolii în existenţa fiecăruia dintre noi, în măsura în care societăţile
democratice contemporane sunt societăţi ale cunoaşterii, reuşita noastră depinde
de „capitalul” pe care reuşim să îl acumulăm în acest context.
Lecturi suplimentare 49

Întotdeauna au existat deosebiri între oameni. Chiar în formele cele mai

primitive de organizare socială, în clanurile nediferenţiate, sunt unii indivizi mai
UNITATEA 2
inteligenţi, mai bine înzestraţi de la natură, cu vigoare fizică mai mare, care devin Capitolul 8
şefi în timp de război sau conducători şi judecători în timp de pace. În astfel de
organizări nu avem însă de-a face cu clase sociale, deoarece nu există acolo încă
mase compacte de oameni diferenţiaţi, cu interese şi drepturi deosebite, ci numai
indivizi izolaţi, care se ridică deasupra celorlalţi şi li se impun. De îndată ce apare
însă proprietatea individuală şi viaţa economică se dezvoltă, constatăm începutul
formării claselor sociale. Cu cât societatea a evoluat şi s-a complicat, cu atât şi
Dicþionar
capital cultural = totalitatea
clasele au dobândit un rol din ce în ce mai mare, devenind chiar una dintre cele mijloacelor de producere a
mai importante forţe în procesul social. (Petre Andrei, Sociologie generală, bunurilor ştiinţifice, inte-
Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 349) lectuale şi artistice şi mij-
loacelor de circulaţie a
[Stratificarea - ca sistem de raporturi sociale - prezintă patru mari acestora aflate la dispoziţia,
caracteristici:] după caz, unui individ, unui
A) Ea impune o luare în posesie totală, punând sub semnul întrebării modurile grup, unei societăţi
de producţie şi de „distribuire” a bogăţiilor, procedurile de repartiţie a puterii, a castă = termenul desemnează
simbolurilor sociale şi a prestigiului, formele de drept şi ideologiile, accesul la organizarea specifică Indiei,
respectiv regimul în care
valorile culturale. (...) Ea permite calificarea unei societăţi globale: societăţi cu
persoanele sunt ierarhizate
caste, ordine sau stări, cu clase antagoniste. Ca sistem, ea nu poate fi studiată în ereditar în câteva categorii
mod parţial, fără un risc ştiinţific: de exemplu, doar sub aspectul diferenţei dintre definite în mod legal, con-
venituri sau al treptelor prestigiului. sacrate politic şi specializate
B) Stratificarea se percepe întotdeauna sub forma unui sistem complex de funcţional
raporturi de inegalitate şi de relaţii ierarhice; ea este fondată pe toate diferenţele diviziunea muncii = specia-
care permit stabilirea acestora. Din acest punct de vedere, diferenţele „biologice” lizarea fiecărui individ pe
pot să-i servească drept fundament: sunt cele care se manifestă sub forma vârstei, un anumit domeniu de
sexului, rudeniei, rasei. Ele nu-şi asumă această funcţie decât în măsura în care activitate
sunt „tratate” social, şi nu o au doar de la condiţiile naturii. (...) poziţie socială = se constituie
prin includerea următorilor
C) În cea mai mare parte a formaţiunilor sociale, stratificarea este percepută
indicatori care vizează
sub un aspect eterogen. Ea asigură coexistenţa acţiunii vârstelor diferite: elemente individul sau grupul social:
care provin din stratificări vechi persistă şi sub formele cele mai recente. (...) ocupaţia, pregătirea şcolară,
D) Stratificarea este percepută ca sistem esenţialmente dinamic; el apare ca o veniturile, puterea politică,
corelaţie verificabilă între amplitudinea inegalităţilor pe care le conţine şi modelele de consum şi stilul
intensitatea dinamismelor interne ale societăţii a cărei armătură este. Această de viaţă, statusul social etc.;
constatare se explică pe baza unor caracteristici care par contradictorii, dar pe care totalitatea poziţiilor sociale
le are orice stratificare. Ea este un sistem de coeziune socială, instaurând ierarhii, existente la un moment dat
o ordine, referindu-se la valori fundamentale şi la „ideile” care le justifică. Dar ea în societate formează spa-
se defineşte, în egală măsură, prin separaţiile pe care le stabileşte între indivizi şi ţiul social al societăţii
grupuri sociale inegale. (G. Balandier, Anthropo-logiques, Le Livre de poche,
Paris, 1985, p. 147-150, citat în Marie-Odille Géraud, O. Leservoisier şi R.
Pottier, Noţiunile-cheie ale etnologiei, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 242-243)

Aplicaþii
1. Scrieţi un eseu cu titlul „Stratificarea socială, fenomen universal”.
2. Elaboraţi un proiect care să cuprindă criteriile de stratificare care sunt
relevante pentru înţelegerea structurii societăţii româneşti de astăzi şi care să
precizeze stratul căruia îi aparţine familia voastră.
3. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Analizaţi diferenţele care se manifestă în
societatea românească, în ceea ce priveşte sexul în calitate de criteriu de
stratificare socială, între situaţia înregistrată astăzi şi situaţia înregistrată în
urmă cu 30-40 de ani.
50

ANEXA 2 STUDIUL DE CAZ

Studiul de caz este una dintre modalităţile de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale,
implicit în sociologie. În general, studiile de caz constituie strategia de cercetare
utilizată atunci când se pun întrebări de genul „cum?” şi „de ce?”, când controlul asupra
Situaţii relevante pentru evenimentelor cercetate este redus şi când atenţia este îndreptată asupra unui fenomen
diferite strategii de cercetare contemporan văzut într-un context din viaţa reală.
O definiţie care încearcă să surprindă toate
Strategia Forma întrebării Solicită controlul Vizează
aspectele vizate de această strategie de cercetare ar fi
de studiu evenimentelor evenimente
următoarea (cf. Robert K. Yin, Studiul de caz,
comportamentale? contemporane?
Editura Polirom, p. 30):
Experimente cum, de ce? Da Da 1. Un studiu de caz este o investigaţie
Sondaj cine, ce/care, Nu Da empirică prin care
unde, cât? - se investighează un fenomen contem-
Analiză de cine, ce/care, Nu Da/Nu poran în contextul său din viaţa reală, în
arhivă unde, cât? special atunci când
Istorie cum, de ce? Nu Nu - graniţele între fenomen şi context nu sunt
foarte bine delimitate (nu este vorba de un
Studiu de cum, de ce? Nu Da
experiment, în cazul căruia contextul este
caz
controlat, de studierea unui istoric, în
acest caz interesând trecutul sau de un sondaj, a căror capacitate de a examina
contextul este scăzută).
2. Investigaţia studiului de caz
- se ocupă de situaţia tehnică distinctă în care variabilele de interes vor fi mult
mai numeroase decât punctele de date, iar ca prim rezultat,
- se bazează pe surse multiple de dovezi şi
- beneficiază de elaborarea anterioară a unor ipoteze teoretice, în scopul de a
dirija colectarea şi analiza datelor.
Orice studiu de caz presupune, anterior realizării sale, elaborarea unui protocol. În
general, protocolul unui studiu de caz presupune prezenţa următoarelor secţiuni:
1. o prezentare de ansamblu a proiectului de studiu (obiective şi auspicii, subiecte
de studiu şi lecturi relevante despre tema investigaţiei; de asemenea, pot fi
amintite motivele alegerii anumitor locaţii, motivele alegerii anumitor ipoteze în
detrimentul altora, relevanţa investigaţiei etc.);
2. proceduri de teren (scrisori de recomandare şi modalităţi de prezentare a
scrisorilor de recomandare, modalităţile de realizare a accesului la locaţiile unde
se vor realiza interviurile, surse generale de informaţie, modalităţi de acţiune etc.);
3. întrebări de studiu (întrebările pe care cei care realizează studiul de caz trebuie să
le aibă constant în vedere în timp ce adună informaţiile, „şabloane de tabele”
pentru anumite serii de date şi potenţialele surse de informaţie folosite pentru a
răspunde la fiecare întrebare; aceasta înseamnă că întrebările studiului de caz sunt
adresate în primul rând celor care realizează cercetarea, nu intervievaţilor, ele
având rolul de a ajuta în colectarea informaţiilor);
4. un ghid pentru raportul studiului de caz (linii generale, formatul pentru date,
folosirea şi prezentarea altor documente şi informaţii bibliografice).
Spre exemplu, tabla de materii a unui protocol de studiu de caz pe tema percepţiei
atitudinii faţă de şcoală în societatea românească poate fi următoarea:
A. Introducerea studiului de caz şi scopul protocolului:
A1. Întrebările şi ipotezele studiului
A2. Cadrul teoretic al studiului
A3. Rolul protocolului pentru îndrumarea cercetătorului (se menţionează că
protocolul este un plan standardizat pentru investigaţia ce va fi realizată)
B. Proceduri de colectare a datelor
B1. Numele locaţiei (locaţiilor) care trebuie vizitată (vizitate)
 B2. Planul de colectare a datelor (sunt precizate perioadele de timp programate
51
pentru vizitarea locaţiilor, durata fiecărei vizite etc.)
B3. Pregătiri anterioare vizitării locaţiilor (identificarea documentelor specifice
care trebuie citite)
C. Linii generale pentru raportul studiului de caz ANEXA 2
C1. Atitudinea dominantă faţă de şcoală
C2. Efectele atitudinii dominante faţă de şcoală
C3. Contextul şi cauzele care au condus la apariţia acestei atitudini
C4. Anexe: semnificaţia termenilor de specialitate utilizaţi, documente relevante
pentru tema studiului de caz, lista persoanelor intervievate etc. Analiza de caz pune în
D. Întrebări de studiu centrul său, de regulă, analiza
D1. Atitudinea dominantă faţă de şcoală dezvoltării respectivelor reali-
a. Care este atitudinea dominantă faţă de şcoală în societatea românească tăţi sau unităţi date (J. Goode,
contemporană? P.K. Hatt). Ea mai este numită
b. Cum se manifestă această atitudine dominantă? şi „studiu de caz”. Roger
c. Este general răspândită sau caracterizează numai anumite categorii sociale, Mucchielli a prezentat rolul
vârste etc.? studiului de caz în domeniul
D2. Efectele atitudinii dominante faţă de şcoală autoinstruirii profesionale, a
a. Care este natura consecinţelor determinate de această atitudine? pregătirii şi perfecţionării speci-
b. Care sunt cele mai importante efecte ale acestei atitudini? aliştilor din diferite domenii de
c. Există un acord sau un dezacord în raport cu această atitudine prin prisma activitate, precum şi pentru
efectelor? stabilirea diagnosticului în cazul
D3. Contextul şi cauzele care au condus la apariţia acestei atitudini unor boli de natură psihică.
a. De când a apărut această atitudine în societatea românească? Tehnica realizării studiului
b. Care sunt cauzele apariţiei acestei atitudini? de caz presupune parcurgerea
D4. Anexe următoarelor etape:
a. Dicţionar de termeni de specialitate 1. colectarea extensivă a
b. Lista documentelor relevante pentru temă unui material informativ
c. Lista persoanelor intervievate cât mai variat şi complex
d. Formatul în care se consemnează rezultatele obţinute în cadrul interviurilor asupra realităţii sociale
Întrebările de studiu (de protocol), la rândul lor, se cer elaborate, nefiind puse ca investigate;
simple întrebări. Spre exemplu, una dintre întrebările de mai sus ar putea fi elaborată după 2. extinderea nivelurilor
cum urmează: analizei prin cuprinderea
a. De când a apărut această atitudine în societatea românească? altor niveluri/domenii sem-
Colectaţi informaţii despre ordinea cronologică a apariţiei atitudinii şi corelaţi nificative pentru „obiectul”
cu evenimentele de care această ordine este determinată. studiat (nivelul economic,
Colectaţi date despre conţinutul, natura şi sfera efectelor atitudinii pe perioada psihologic, sociologic,
şi în ordinea precizată - de exemplu: istoric, juridic etc.);
Procesul de tranziţie 3. realizarea întregului prin
Democratizarea societăţii cuprinderea într-un tot
Societatea de consum unitar a multiplelor as-
Performanţa elevilor pecte investigate despre
O etapă importantă a realizării unui studiu de caz este colectarea dovezilor, care pot acelaşi „obiect” de studiu;
proveni din şase surse: 4. relevarea corelaţiilor
- documentele, care pot avea cele mai diverse forme (scrisori, memoriale şi alte dintre datele studiate,
comunicate; programe, anunţuri, procese verbale şi alte tipuri de rapoarte scrise; pentru surprinderea „dina-
documente administrative; studii sau evaluări asemănătoare; articole de ziar sau micii” cazului luat în
alte genuri de articole etc.), dar în cazul cărora trebuind să fie evitată acceptarea lor studiu (dezvăluirea aspec-
ca înregistrări precise (presupun deja evaluări, nu se cunosc criteriile de selecţie telor care influenţează
etc.); dezvoltarea sau evoluţia
- arhivele, respectiv datele consemnate în registre, documente organizaţionale, sa).
hărţi şi grafice, liste de nume, date de sondaj, documente personale etc. (mai ales în
cazul bazelor de date trebuie să se acorde mare atenţie scopului în care acestea au
fost realizate şi modului în care datele au fost selectate şi ordonate);
- interviurile (sub forma unor conversaţii ghidate), care reprezintă pentru multe
dintre studiile de caz cea mai însemnată sursă de date (interviurile realizate în
cadrul studiilor de caz au o natură deschisă, nu presupun, cel mai adesea, aplicarea
unui sondaj, ceea ce ridică însă probleme cu consemnarea informaţiilor obţinute);
- observaţiile directe, care presupun ele însele realizarea unui protocol de
observaţie, privind cel mai adesea analiza anumitor tipuri de comportament;
 - observaţiile participative, în cadrul cărora cei care realizează studiul de caz nu
52
rămân simplii observatori pasivi, ci îşi asumă diferite roluri şi se implică în situaţii;
- artefacte fizice, care au mai puţină relevanţă în cazul celor mai multe studii de caz.
Posibilităţile oferite de aceste surse de dovezi pot fi valorificate în măsura în care sunt
ANEXA 2 respectate următoarele principii:
1. utilizarea mai multor surse de dovezi;
2. crearea unei baze de date a studiului de caz (formată din note, documente,
tabele, texte etc.);
3. menţinerea unei succesiuni logice a dovezilor.
Procesul de colectare a dovezilor este urmat de analiza
Convergenţa surselor multiple de dovezi acestor date, respectiv de operaţii de examinare, clasificare,
tabelare etc., altfel spus organizarea lor cantitativă şi
Informaţii de calitativă pentru a putea fi confruntate cu ipotezele
Documente arhivă Interviuri formulate, în urma acestei confruntări putându-se elabora
concluzii confirmatoare sau infirmatoare pentru acestea.
deschise Finalizarea oricărui studiu de caz se realizează prin
elaborarea unui raport. Elaborarea acestuia nu trebuie
Eveniment lăsată însă doar pentru finalizarea tuturor demersurilor
anterioare, ci poate fi începută destul de devreme, cel puţin în
ceea ce priveşte elemente precum bibliografia (care poate fi
modificată oricând este necesar; fiecare lucrare precizată
Observaţii Interviuri Interviuri poate - chiar este recomandat - fi însoţită de citate relevante)
(directe şi structurate focalizate sau metodologia (procedurile de colectare şi de analiză a
participative) şi sondaje datelor sunt, de altfel, elemente componente ale
protocolului). După colectarea datelor, înainte însă de a
Nonconvergenţa surselor multiple de dovezi începe analiza lor, se poate scrie secţiunea care să conţină
Vizitarea datele obţinute în cadrul studiului de caz. Redactarea
descoperiri concluzii acestor secţiuni înainte de finalizarea analizei permite o mai
locaţiilor
bună clarificare a modalităţilor de realizare ale acesteia. Sec-
Sondaje descoperiri concluzii ţiunile următoare trebuie să cuprindă analiza propriu-zisă a
Analize ale datelor şi concluziile desprinse în urma acestei analize, deci
descoperiri concluzii a studiului de caz.
documentelor

Proiect: Studiul de caz

Proiectul de faţă presupune participarea întregii clase la realizarea unui studiu de caz
pe o temă aleasă în mod democratic. Pentru ca realizarea studiului de caz să nu reprezinte
un efort foarte mare pentru unii dintre voi, iar alţii să recurgă la non-implicare, o etapă
preliminară trebuie să fie reprezentată de împărţirea clasei de elevi pe grupe de lucru,
fiecare grupă urmând să aibă sarcinile sale specifice, dar totodată să conlucreze pentru a
duce la bun sfârşit acest studiu. Astfel, se vor constitui următoarele grupe de lucru:
1. grupa de realizare a protocolului (5-7 elevi),
2. grup de colectare a datelor (12-15 elevi),
3. grupa de elaborare a raportului (5-7 elevi),
fiecare dintre aceste grupe urmând, într-o primă fază, să încerce să-şi stabilească sarcinile
cât se poate de precis.

Teme de studiu de caz

1. De ce este violenţa omniprezentă în societatea românească?
2. Cum poate influenţa şcoala progresul societăţii româneşti?
3. Cum pot contribui tinerii la viaţa comunităţii?
4. Cum se poate spori calitatea învăţământului românesc?
5. Cum se pot implica tinerii în viaţa comunităţilor locale?
6. Criteriile de stratificare socială în societatea românească actuală.
7. Importanţa mass-media în educaţia tinerilor.
8. Obişnuinţe de petrecere a timpului liber de către tineri.
9. Modificări în structura familiei româneşti actuale.
10. Argumente ce stau la baza deciziei elevilor de clasa a XII-a privind studiile universitare.
 53

RECAPITULARE
1. De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri.

A. Definiţi sociologia.
B. Precizaţi categoriile de discipline sociologice diferenţiate în funcţie de
specificul fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa socială.

2. Sociologia ca „ştiinţă a realităţii sociale” îndeplineşte numeroase funcţii.

A. Precizaţi funcţiile sociologiei.

B. Caracterizaţi succint două dintre funcţiile sociologiei.

3. Ancheta sociologică este o metodă de cercetare complexă ce

încorporează tehnici, procedee şi instrumente de culegere a informaţiilor, printre
care chestionarul şi interviul.

A. Caracterizaţi succint două dintre tipurile de informaţii la care se pot

referi întrebările formulate în construirea chestionarelor şi interviurilor.
B. Analizaţi succint două deosebiri existente între chestionar şi interviu.
C. Precizaţi trei dintre regulile de formulare a întrebărilor, ilustrând aceste
reguli prin construirea unui chestionar cu 10 întrebări prin care se
urmăreşte obţinerea unor informaţii referitoare la preferinţele liceenilor
legate de petrecerea timpului liber.

4. Caracterizaţi importanţa pe care grupurile sociale o au în dobândirea de

către o persoană a unui loc în societate, urmărind: definirea noţiunii de grup
social, precizarea a două criterii de clasificare a grupurilor sociale, precizarea şi
exemplificarea concretă a două tipuri de grup social, prezentarea importanţei
apartenenţei individului la grupuri, explicarea rolului pe care îl au grupurile
sociale în devenirea individului.

5*. Structura socială este constituită din ansamblul grupurilor care se

ordonează şi funcţionează în moduri specifice, dar corelat în cadrul societăţii.

A. Definiţi stratificarea socială în sens general şi în sens restrâns.

B. Fie următoarele noţiuni: stratificare socială, sursă de venituri, status
ocupaţional.
Redactaţi un text de aproximativ o jumătate de pagină în care, prin
prezentarea unei situaţii de viaţă, să evidenţiaţi o corelaţie existentă între cele trei
noţiuni, utilizate în sensul specific sociologiei.

Notă: În redactarea textului nu se utilizează nume proprii.

54

EVALUARE
1. Fie următorul text aparţinând lui Anthony Giddens:
„Sociologia este studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor.
Este un demers îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este
rezultatul propriului nostru comportament ca fiinţe sociale. Scopul studierii
sociologiei este extrem de larg, de la analiza întâlnirilor trecătoare dintre diferiţi
indivizi pe stradă până la investigarea proceselor sociale globale.”
Pornind de la textul dat, elaboraţi o analiză, de aproximativ o pagină, în
care să evidenţiaţi una dintre funcţiile sociologiei.
În realizarea analizei, veţi avea în vedere următoarele repere: explicarea
necesităţii apariţiei sociologiei ca ştiinţă; prezentarea concepţiei lui Anthony
Giddens despre scopul studierii sociologiei, pornind de la definiţia dată de Émile
Durkheim sociologiei; prezentarea funcţiilor sociologiei; argumentarea
necesităţii respectării unei anumite metodologii în cercetarea sociologică;
argumentarea unui punct de vedere personal referitor la responsabilitatea
sociologului în realizarea unei investigaţii sociologice.

Notă: Se punctează şi utilizarea adecvată a limbajului de specialitate,

organizarea prezentării, introducere, cuprins, concluzie şi încadrarea analizei
elaborate în limita de spaţiu precizată.

2. În sociologie, observaţia ştiinţifică constă în obţinerea informaţiilor cu

ajutorul organelor de simţ şi verificarea ipotezelor cercetării pentru a descrie
sistematic şi obiectiv faptele şi fenomenele sociale. Investigaţia sociologică
utilizează mai cu seamă două tipuri de observaţie: observaţia structurată şi
observaţia participativă.
A. Caracterizaţi cele două tipuri de observaţie, precizând explicit criteriul
de diferenţiere.
B. Analizaţi succint două deosebiri existente între observaţie şi
experiment.

3. Familia este grupul de persoane legate direct prin relaţii de rudenie, ai

cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor.
A. Precizaţi funcţiile pe care le îndeplineşte familia.
B. Fie următoarele noţiuni: familie extinsă, adopţie.
Redactaţi un text de aproximativ o jumătate de pagină în care, prin
prezentarea unei situaţii de viaţă, să evidenţiaţi o corelaţie existentă între cele
două noţiuni, utilizate în sensul specific sociologiei.

Notă: În redactarea textului nu se utilizează nume proprii.

4. Caracterizaţi importanţa pe care statusul şi rolul social o au în

dobândirea de către o persoană a unui loc în societate, urmărind: definirea
noţiunilor de status şi rol social, precizarea a două categorii de aşteptări ale
membrilor societăţii faţă de cel care deţine rolul, precizarea şi exemplificarea
concretă a două tipuri de conflict de rol şi status social, prezentarea importanţei
necesităţii de a se depăşi conflictele de rol prin intermediul unor mijloace diferite.
INSTITUÞII ªI UNITATEA 3
55

ORGANIZAÞII SOCIALE
9. Familia, şcoala, biserica
9.1 Caracterizarea instituţiilor şi organizaţiilor sociale
9.2 Familia
9.3 Şcoala
9.4 Biserica

10. Statul, partidele politice şi ONG-urile

10.1 Statul
10.2 Societatea civilă
10.3 ONG-urile
10.4 Partidele politice

Anexa 3. Monografia
Proiect: Monografia
56
UNITATEA 3
Capitolul 9
Talcott Parsons
(1902-1979)
Sociolog american, recunos-
cut ca reprezentant al funcţiona-
lismului normativ. În prima sa
lucrare, publicată în anul 1937,
The Structure of Social Action
consideră că aspectul central al
mediului social îl constituie
normele şi valorile pe baza
cărora facem alegerile, astfel,
sistemul social presupune alte
trei sisteme: sistemul perso-
nalităţii, sistemul cultural şi
mediul fizic. Ulterior funda-
mentează o teorie generală a
acţiunii care pune în evidenţă
existenţa a patru funcţii primare
la baza oricărui sistem social.
Consideră că acţiunea umană
poate fi descompusă în patru
subsisteme: organismul, perso-
nalitatea, sistemul social şi
sistemul cultural. Acestea con-
stituie sistemul general al
acţiunii. În mod similar, sistemul
social are patru subsisteme:
sistemul socializării (menţinerea
patternurilor), comunitatea so-
cială sau instituţiile de control
social (integrare), sistemul
politic (realizarea scopului) şi
sistemul economic (adaptarea).
Fiecare sistem poate fi analizat în
termenii unor subsisteme spe-
cializate.
FAMILIA, ªCOALA,
BISERICA
9.1 Caracterizarea instituþiilor
ºi organizaþiilor sociale
Instituţiile şi organizaţiile sociale sunt studiate de către sociologie, deoarece
constituie elemente fundamentale ale societăţii. Instituţiile sunt organizate în
jurul unor structuri complexe de roluri sociale presupuse de activităţi
fundamentale sau de nevoi şi interese sociale. Herbert Spencer şi Talcott
Parsons considerau că o instituţie socială este alcătuită din toate elementele
structurale ale unei societăţi prin intermediul cărora sunt organizate principalele
interese şi activităţi şi prin care sunt satisfăcute nevoile sociale, precum cele de
ordine, credinţă sau reproducere.
Instituţiile sociale sunt diferite de la o societate la alta şi îmbracă o varietate de
forme. Ele pot fi grupate, în funcţie de obiectivul, de scopul activităţii, în
următoarele categorii:
- instituţii politice care au ca obiect exercitarea puterii şi utilizarea legitimă a
forţei;
- instituţii economice care au ca obiect producţia şi distribuţia bunurilor;
- instituţii cultural-educative care cuprind toate modalităţile de coordonare
a activităţilor din domeniul învăţământului, artei, ştiinţei, religiei etc.;
- instituţia familiei care are ca obiect problemele vieţii de familie.
Identificarea principalelor categorii de instituţii sociale ar putea să ne conducă,
în mod greşit, la opinia, că fiecare categorie de instituţii vizează numai o problemă
specifică a existenţei sociale. Nimic mai inexact, deoarece fiecare grup de instituţii
vizează acţiuni care depăşesc graniţele proprii şi interacţionează cu celelalte
categorii de instituţii. Astfel, instituţiile economice nu au ca obiect doar producerea
şi distribuţia bunurilor economice, ci trebuie să dispună de o organizare internă
prin care să-şi manifeste autoritatea în relaţie cu celelalte categorii de instituţii
sociale. Toate acestea au permis sociologilor să identifice diferite tipuri de
instituţii, precum: familia, şcoala, biserica, statul, partidele politice, organizaţiile
nonguvernamentale, tribunalul, întreprinderea sau firma etc.
Sistemul social este alcătuit din mai multe subsisteme (instituţii) aflate în
interacţiune. Fără îndoială că societatea contemporană este deosebit de complexă
în ceea ce priveşte organizarea sa la diferite niveluri, deoarece nimeni nu se poate
realiza ca om şi nici nu poate participa la viaţa societăţii în afara organizaţiilor.
Organizaţia socială reprezintă un grup de oameni care acţionează pe baza
unor norme, reguli în vederea realizării unor scopuri comune.
Morgan Gareth, în lucrarea Imagini ale organizaţiilor (1986, p. 23),
reaminteşte că etimologia cuvântului „organizaţie” provine din grecescul organon
care semnifică „unealtă sau instrument”. Din această perspectivă teoretică, se
consideră organizaţiile instrumente necesare pentru realizarea scopurilor,
respectiv că ele dispun de un set de obiective specifice şi clare, iar structura lor
internă este proiectată astfel încât să contribuie la realizarea scopurilor.
În istoria sociologiei, s-au impus două teorii care precizează funcţiile
organizaţiei: teoria weberiană şi teoria marxistă. Insistând asupra primeia dintre
teorii, trebuie subliniat, în primul rând, că sociologul german Max Weber a
identificat trei tipuri „pure” de organizaţii: organizaţia centrată pe lider (tipul
charismatic), organizaţia patriarhală (tipul tradiţional în care autoritatea este 57
acceptată în virtutea tradiţiilor, datinilor, a faptului că „totdeauna a fost aşa”) şi
organizaţia birocratică (tipul raţional-legal). Organizaţia birocratică este
considerată dominantă în epoca modernă. Sistemul este numit raţional, deoarece
UNITATEA 3
mijloacele sunt stabilite în vederea realizării anumitor scopuri şi sistemul este Capitolul 9
legal, deoarece autoritatea este exercitată pe baza unui sistem de reguli şi proceduri
specifice poziţiei pe care o ocupă individul într-o anumită perioadă de timp. Weber
consideră că „Precizia, rapiditatea, neambiguitatea, unitatea, subordonarea strictă,
reducerea fricţiunii şi a costurilor materiale şi personale - acestea sunt aduse la un Conducerea organizaţiilor
nivel optim într-o administraţie birocratică tipică”. Teoria weberiană are la bază De regulă grupurile sociale
birocraţia, care din punct de vedere tehnic poate atinge cel mai înalt grad de sau organizaţiile au un condu-
eficienţă: „Motivul decisiv pentru progresul organizaţiei birocratice a fost cător, un lider. Conducătorul
întotdeauna cel al superiorităţii sale tehnice faţă de orice altă formă de organizare”. este o persoană care focalizează
Orice organizaţie se caracterizează prin următoarele trăsături: eforturile grupului în realizarea
obiectivelor sale şi care are o
- sunt formate din persoane aflate în interacţiune şi care urmăresc contribuţie individuală consi-
realizarea unor interese comune; derabilă la realizarea acestora.
- existenţa unei structuri organizatorice, a unui centru de putere sau a mai Renis Likert identifică patru
multora care gestionează acţiunile membrilor în direcţia realizării scopului stiluri de conducere în funcţie de
(stabileşte scopul, mijloacele adecvate care pot conduce la realizarea modul de luare a deciziilor în
scopului, pe baza valorilor promovate de organizaţie etc.); organizaţii:
- posibilitatea eliminării, sancţionării persoanelor care nu-şi îndeplinesc - stilul autoritar subiectiv
obligaţiile sau a celor a căror activitate este nesatisfăcătoare. (toate deciziile sunt luate de
Astfel, organizaţiile sociale propun modele de comportament, reguli, norme, către şefi, fără consultarea
membrilor organizaţiei, des-
valori, modalităţi de acţiune şi de decizie, roluri, statusuri sociale, modalităţi de curajând orice încercare a
colaborare, toate acestea în vederea realizării scopului propus. Deciziile acestora de a oferi soluţii);
organizaţiei au caracter normativ şi, de aceea, se poate vorbi despre autoritate, - stilul autoritar obiectiv
control social, sancţiune sau recompensă. (toate deciziile sunt luate de
Clasificarea organizaţiilor poate fi realizată în funcţie de numeroase criterii, către şefi, dar prin luarea,
cele mai importante fiind: uneori, în considerare a
1. După modul de structurare, există organizaţii formale (cu structuri opiniilor membrilor orga-
ierarhice bine definite bazate pe reguli, regulamente ce conţin norme, roluri nizaţiei, dacă aceştia şi le
pentru fiecare membru, constituind sursa birocraţiei) şi organizaţii exprimă şi dacă acestea sunt
justificate);
informale (cu structuri ierarhice unanim acceptate, bazate pe relaţii directe, - stilul democrat consultativ
faţă în faţă, relaţii care nu se bazează pe legi, regulamente şi alte acte (şeful ia decizii pe baza
normative stricte). consultării permanente cu
2. După obiectivul, după scopul activităţii, există: organizaţii economice membrii grupului, stimulând
(care au ca scop producţia, repartiţia, schimbul şi consumul); organizaţii exprimarea opiniilor aces-
religioase (biserici, secte); organizaţii politice (partide politice, statul); tora);
organizaţii culturale (cluburi, asociaţii, fundaţii); organizaţii non- - stilul democrat parti-
guvernamentale. cipativ (deciziile sunt luate
de grup, şeful fiind doar co-
Studiul diferitelor organizaţii sociale contribuie la cunoaşterea societăţii în
ordonatorul grupului) oferă
ansamblu şi la diagnosticarea sau prognozarea unor fenomene negative, precum şi posibilitatea maximizării
la adoptarea măsurilor de prevenţie sau de diminuare a efectelor. Astfel, productivităţii muncii, dar şi
organizaţiile nu sunt create o dată pentru totdeauna: unele se formează, altele a satisfacţiei membrilor unei
dispar, cele existente suferă transformări etc. Cercetările întreprinse au evidenţiat organizaţii.
faptul că orice organizaţie, pe o durată mai mare sau mai mică de timp, urmează un Alteori se vorbeşte numai
anumit ciclu de viaţă, care are patru etape: formarea, creşterea, formalismul şi despre trei stiluri de conducere:
decăderea/revitalizarea. Organizaţiile se formează atunci când indivizii îşi dau autoritar , democratic şi
seama că nu-şi mai pot satisface interesele prin eforturi proprii sau prin relaţii laisser-faire (conducătorul gru-
pului este pasiv, îngăduitor şi
informale. În faza de creştere, în cadrul organizaţiilor sunt elaborate şi dezvoltate prietenos, nu stabileşte precis
structurile de rol, iar pe măsură ce apar probleme noi sunt create structuri noi. scopul organizaţiei şi este
Progresiv, funcţionalitatea este înlocuită de tradiţionalism, rigiditatea împiedicând incapabil să ia decizii care să
organizaţia să-şi mai realizeze funcţiile pentru care a fost creată. În final, ajute organizaţia sau pe membrii
organizaţia dispare sau este revitalizată prin restructurare. grupului).
58
UNITATEA 3
Capitolul 9
Funcţiile familiei
Familia îndeplineşte urmă-
toarele funcţii:
- funcţia biologică de sexu-
alitate şi reproducere are ca
finalitate procrearea şi creş-
terea copiilor;
- funcţia economică constă în
crearea condiţiilor materiale
necesare vieţii şi dezvoltării
membrilor familiei. Familia
trebuie să întreţină gos-
podăria, să acumuleze un
venit etc. În familiile tradiţio-
nale, specifice economiei
naturale, bunurile necesare
traiului familiei sunt obţinute
prin autoconsum, în timp ce în
economiile de schimb, bu-
nurile necesare traiului sunt
obţinute atât prin intermediul
schimbului, dar şi al auto-
consumului (într-o măsură
mai mică) ;
- funcţia psihoafectivă constă
în oferirea unui cadru favo-
rabil pentru recreere, adaptare
şi integrare socială, un cadru
care satisface nevoile emo-
ţionale ale omului şi îi asigură
echilibru, familia fiind locul
de manifestare a bucuriilor şi
a necazurilor;
- funcţia educativă sau de
socializare care asigură
transmiterea limbii, obiceiu-
rilor, a modelelor comporta-
mentale, a valorilor sociale.
9.2 Familia
Dacă fiecare dintre noi ar trebui să analizăm istoria vieţii personale şi să
numim, printr-un singur cuvânt, contextul care ne-a influenţat proiectul
existenţial, o să constatăm că răspunsurile noastre sunt foarte variate în funcţie de
mediul în care am trăit sau trăim, de valorile pe care le-am promovat sau le
promovăm: familia, grupul de prieteni, şcoala, biserica etc. Dacă ar trebui totuşi,
ca aceşti termeni diferiţi să fie reduşi, în continuare, la un termen comun acesta ar
fi cel de organizaţie sau de instituţie socială. Ne naştem în organizaţii, suntem
crescuţi şi educaţi în organizaţii, suntem influenţaţi de organizaţii pe tot parcursul
vieţii (se apreciază că o treime din viaţă ne-o petrecem în organizaţii). Un rol
important în acest sens revine familiei.
Familia poate fi analizată dintr-un dublu sens: ca instituţie socială (abordare
macrosociologică) şi ca grup social (abordare microsociologică). Insistând pe
primul dintre aceste sensuri (celălalt a fost analizat în cadrul capitolului 7), se
poate aprecia că familia este una dintre principalele instituţii socializatoare ale
societăţii. În cadrul familiei se realizează socializarea de bază sau primară:
copilul învaţă că indivizii au interese, dorinţe şi obiceiuri de care ceilalţi trebuie să
ţină seama, învaţă că trebuie să împartă resursele limitate, învaţă cum se aşteaptă
societatea ca el să se poarte, învaţă cum să acţioneze pentru a-şi satisface un scop,
o dorinţă etc.
Socializarea realizată în cadrul familiei este esenţială pentru integrarea
socială a copilului, eşecurile socializării în familie având, de obicei, consecinţe
negative la nivelul comunităţilor şi al societăţii. Deşi, comparativ cu familiile din
societăţile tradiţionale, funcţia socializatoare a familiei a fost preluată în mare
măsură de alte instituţii sociale (şcoală, instituţii sociale, mijloace de comunicare
în masă), familia continuă să rămână una dintre principalele instituţii de
socializare.
Familia din societăţile contemporane, ca instituţie socială, a cunoscut în
ultimele decenii transformări profunde, care privesc:
- relaţia familie-societate: reducerea importanţei funcţiei economice a
familiei, laicizarea şi dezinstituţionalizarea parţială, accentuarea
mobilităţii sociale, intensificarea participării femeii la activităţi
extrafamiliale, preluarea unor funcţii familiale de către societate,
diminuarea relaţiilor de rudenie şi de vecinătate, sporirea preocupărilor
familiale faţă de problemele sociale etc.
- comportamentul tinerilor căsătoriţi: extinderea experienţei sexuale
premaritale, controlul fecundităţii, extinderea celibatului definitiv şi a
menajelor de o singură persoană, creşterea toleranţei pentru
comportamentele premaritale ale tinerilor etc.
- comportamentele nupţiale: desacralizarea căsătoriei, reducerea
motivaţiei economice a căsătoriilor, tendinţa de egalizare a poziţiilor la
căsătorie între bărbaţi şi femei, scăderea ratei nupţialităţii, diminuarea
natalităţii datorită scăderii ratei nupţialităţii etc.
- comportamentele familiale: creşterea importanţei relaţiilor emoţionale şi
afective dintre parteneri, diversificarea formelor de convieţuire, modificarea
relaţiilor dintre parteneri, modificarea diviziunii rolurilor în cadrul familiei,
creşterea instabilităţii familiei nucleare etc.
Într-adevăr, familia şi-a pierdut mult din caracterul ei de instituţie socială,
membrii cuplului familial fiind tot mai interesaţi de satisfacerea propriilor
interese şi mai puţin de realizarea funcţiilor pe care societatea le atribuie familiei,
dar indiferent de complexitatea şi profunzimea modificărilor care au avut şi au
loc, familia ca instituţie socială continuă să fie privită favorabil în toate
societăţile, încercându-se susţinerea acesteia sub multiple forme.
9.3 ªcoala 59

Termenul de „şcoală” îşi are origine în limba greacă şi înseamnă timp liber sau UNITATEA 3
recreaţie. În societăţile preindustriale învăţământul era accesibil unui număr mic de
persoane (liderii religioşi sau preoţii), în timp ce marea majoritate a oamenilor
Capitolul 9
învăţau, dar într-o altă manieră: învăţau de la cei în vârstă obiceiurile sociale şi de
muncă. Cititul nu era necesar, deoarece nu era utilizat în viaţa socială. Cărţile erau
copiate cu grijă, motiv pentru care erau deosebit de scumpe până la inventarea
tiparului în China şi până la înfiinţarea primei tiparniţe în Europa de către Johann
Gutenberg (1454). Inventarea tiparului a contribuit la realizarea alfabetizării.
Educaţia în forma ei modernă (educarea elevilor în cadrul şcolii) a apărut treptat.
Giddens consideră că expansiunea educaţiei în secolul al XX-lea este legată de
perceperea nevoii de a dispune de o forţă de muncă alfabetizată şi disciplinată.
Educaţia este văzută ca un mijloc de reducere a inegalităţilor sociale, însă impactul
ei în acest sens este redus, deoarece educaţia tinde să exprime şi să reafirme
inegalităţile existente în mai mare măsură decât acţionează pentru a le reduce. Sistemul de educaţie şi
Dicţionarul de sociologie Oxford înţelege prin şcoală deopotrivă instituţie şi sistemul de învăţământ
metodă de educaţie, proces de administrare a cunoaşterii acceptate din punct
Educaţia poate fi analizată,
de vedere social, implicând un curriculum şi o pedagogie aprobate, un corp
din perspectivă macrosocio-
didactic salarizat, participare obligatorie la cursuri a elevilor şi împărţirea în logică, ca sistem şi ca proces. La
grupe de învăţare. nivel de sistem se are în vedere
Trebuie avut în vedere faptul că şcoala constituie un agent al socializării prin sistemul de educaţie şi de
care elevii dobândesc comportamentele necesare pentru participarea la viaţa învăţământ, dar şi relaţiile lui cu
socială. De fapt, principala funcţie a educaţiei este formarea şi dezvoltarea familia şi alte instituţii sociale.
personalităţii în vederea integrării sociale, funcţie care poate fi realizată prin Ca proces social, educaţia se află
intermediul: într-un proces dinamic de
- funcţiei culturale a educaţiei (prin intermediul valorilor spirituale preluate evoluţie în cadrul raporturilor
pedagogic din toate domeniile cunoaşterii umane); existente între educaţie şi
celelalte subsisteme ale vieţii
- funcţiei politice a educaţiei (formarea personalităţii trebuie să se bazeze pe
sociale.
valorile moral-civice care reglementează raporturile noastre cu noi înşine şi Sistemul de educaţie cu-
cu ceilalţi); prinde ansamblul organizaţiilor
- funcţiei economice a educaţiei (formarea personalităţii trebuie să se bazeze sociale (economice, culturale,
şi pe valorile implicate de educaţia economică). politice, al comunităţilor umane
Evoluţia socială a educaţiei pune în evidenţă existenţa mai multor forme de etc.) care în mod direct sau
educaţie. Astfel, în funcţie de modul în care se realizează, se poate vorbi despre indirect, intenţionat sau spontan,
educaţie formală, nonformală şi informală. realizează funcţii pedagogice.
Educaţia formală (educaţie şcolară) conţine activităţi cu conţinut pedagogic Sistemul de învăţământ este
specific desfăşurate în instituţii organizate la nivelul sistemului de învăţământ, principalul subsistem al siste-
mului de educaţie care include
grădiniţe, şcoli primare, şcoli gimnaziale, şcoli de artă şi meserii, licee, colegii
ansamblul organizaţiilor sociale
tehnice şi universitare, facultăţi, centre de formare şi perfecţionare etc. specializate care asigură proiec-
Educaţia nonformală conţine activităţi cu conţinut pedagogic specific care tarea şi realizarea unor activităţi
completează educaţia formală, dar se realizează într-un cadru flexibil, dar organizat specifice de formare, de dezvol-
în interiorul sistemului de învăţământ, în afara acestuia: cercuri extraşcolare, tare a personalităţii. În sens
concursuri, olimpiade şcolare, ansambluri artistice, sportive, excursii etc. Aceste restrâns, sistemul de învăţă-
activităţi au un caracter opţional/facultativ. mânt se referă la sistemul şcolar
Se vorbeşte astăzi tot mai mult despre un nou tip de educaţie, educaţia care include ansamblul institu-
informală. Aceasta nu angajează activităţi cu conţinut pedagogic realizate de cadre ţiilor şcolare. În sens larg, siste-
calificate în acest sens, ci influenţele pedagogice sunt exercitate spontan, de la mul de învăţământ include atât
organizaţiile şcolare, cât şi unele
nivelul întregii societăţi: familie, comunitate locală, grupuri sociale, mass-media
instituţii specializate în educaţia
etc. nonformală (cluburi, mass-media
Analiza macrosociologică a educaţiei, la nivel de sistem, echivalează cu etc.) şi agenţi sociali cu care
studierea educaţiei din perspectiva organizării instituţionale la scara întregii şcoala stabileşte relaţii de
societăţi, fiind vorba, în fapt, despre sistemul de educaţie şi sistemul de colaborare (familia, agenţi eco-
învăţământ. nomici etc.).
60
UNITATEA 3
Capitolul 9
Papa Ioan Paul al II-lea
Religie şi credinţă
Primele forme de credinţă
care pot fi asociate cu religia
sunt:
- animismul (consideră că
lucrurile şi fiinţele sunt
însufleţite) şi totemismul
(considerat de către É.
Durkheim cea mai ele-
mentară formă de viaţă
religioasă);
- fetişismul, respectiv cre-
dinţa în obiecte cărora
religiile primitive le aso-
ciau puteri magice şi erau
venerate ca atare;
- cultul morţilor, al stră-
moşilor, asociat respec-
tului faţă de familie, faţă
de strămoşi;
- cultul zeilor asociat
respectului popoarelor sau
naţiunilor pentru zeităţi.
Popoarele primitive credeau
în mai multe divinităţi sau zeităţi
care, în ultimă instanţă, erau
subordonate unui zeu suprem.
Aceste religii sunt politeiste.
Unele popoare aveau o religie
dualistă (de exemplu, egiptenii
venerau pe Osiris şi Isis),
triteistă (indienii aveau ca
zeităţi pe Brahma, creatorul
lumii şi izvorul ordinii, Vişnu,
păstrătorul lumii şi protectorul
oamenilor şi Siwa, distru-
gătorul) sau monoteistă.
9.4 Biserica
Termenul de „religie” este utilizat frecvent în limbajul nostru cotidian, însă
atunci când trebuie să definim religia cei mai mulţi dintre noi întâmpină dificultăţi.
Mulţi dintre noi identifică religia cu creştinismul, cu credinţa în Dumnezeu care ne
porunceşte să ne comportăm moral şi ne promite, drept răsplată, viaţa de apoi. De
fapt, chiar oamenii de ştiinţă au întâmpinat dificultăţi în formularea unei definiţii a
religiei care să fie unanim acceptată. Chiar dacă din punct de vedere logic
definiţiile trebuie să fie afirmative, pentru a se scăpa de capcanele gândirii
religioase influenţate de tradiţiile culturale, înainte de a se spune ce este religia, A.
Giddens consideră că trebuie să se spună ce nu este aceasta, astfel:
- religia nu trebuie identificată cu monoteismul, deoarece majoritatea
religiilor se referă la mai multe zeităţi (în unele religii, precum: budhismul,
confucianismul şi taoismul, zeii nu există);
- religia nu trebuie identificată cu prescripţiile morale care reglementează
comportamentul credincioşilor (ideea că zeii se interesează de modul în care
ne comportăm este străină unor religii);
- religia nu se preocupă să explice cu precădere modul în care lumea a
ajuns să fie aşa cum este acum (unele religii nu au mituri referitoare la
originea existenţei omului);
- religia nu poate fi identificată cu supranaturalul, implicând credinţa
într-o lume „de dincolo de simţuri”.
Pentru început, se impune o primă precizare: Biserica constituie o instituţie
socială, iar religia constituie o latură a vieţii spirituale. Astfel, religia cuprinde un
set de credinţe, simboluri şi practici bazate pe ideea de sacru, care uneşte
credincioşii într-o comunitate socio-religioasă. Pe de altă parte, din cele mai
vechi timpuri, biserica a jucat un rol important în viaţa oamenilor, deoarece cele
trei mari momente ale ciclului vieţii: naşterea, căsătoria şi moartea sunt însoţite de
ritualuri specifice fiecărei religii. Totodată, biserica a avut şi are o influenţă majoră
asupra familiei (biserica ortodoxă, de exemplu, a limitat sexualitatea la cadrul
familial şi a condamnat mijloacele contraceptive şi avortul pe când bisericile
protestante nu consideră căsătoria un lucru sfânt şi nu condamnă mijloacele
contraceptive) şi chiar asupra statului. În ceea ce priveşte raportul cu religia, se
apreciază că societăţile moderne sunt societăţi seculare caracterizate prin
laicizare, scăderea implicării religioase şi prin schimbarea religioasă.
Laicizarea presupune desacralizarea şi diferenţierea instituţiilor actuale faţă
de cele din trecut. În toate societăţile democratice, statul nu mai depinde de valorile
pe care Biserica le promovează, fiind vorba despre state laice, religia aparţinând
domeniului privat şi nu celui public. În perioada premodernă, biserica era
implicată în toate sferele vieţii publice (era o singură comunitate creştină cu aspect
dual: sacerdotium şi regnum), iar acum biserica a devenit doar una dintre instituţiile
existente în societate, multe dintre funcţiile sale fiind preluate de alte instituţii
sociale. Pe lângă procesul de secularizare obiectivă se poate vorbi şi despre un
fenomen de secularizare subiectivă care constă în îndepărtarea sau lipsa de interes
faţă de normele, învăţăturile şi practicile religioase ale Bisericii care contribuie la
reducerea sferei religiosului.
Astăzi, poate pentru prima dată în istorie, există un anumit număr de indivizi
care nu cred în existenţa lui Dumnezeu sau a teoriilor şi practicilor religioase, fapt
exprimat prin rata participării la slujba religioasă, frecventarea Bisericii şi
implicarea în viaţa Bisericii. Simultan se poate vorbi însă şi despre schimbarea
religioasă care constă în transformările care au loc la nivelul organizaţiilor
religioase (biserici, secte, denominaţii) în ceea ce priveşte credinţa, morala,
ritualurile practicate etc. Această atitudine a bisericilor a fost denumită de sociologi
„conformitate cu această lume”.
Lecturi suplimentare 61

Am ajuns astfel la definiţia următoare: O religie este un sistem unitar de UNITATEA 3

credinţe şi practici relative la lucruri sacre, adică separate, interzise, credinţe şi
practici care unesc într-o aceeaşi comunitate morală, numită Biserică pe toţi cei
Capitolul 9
care aderă la ea. Cel de-al doilea element al definiţiei nu este mai puţin important
decât primul; căci arătând că ideea de religie este inseparabilă de cea de biserică,
rezultă şi faptul că religia trebuie să fie un lucru eminamente colectiv. (É.
Durkheim, Les formes élémentaires de la vie religieuse, Paris, PUF, 1985, p. 50- Dicþionar
51 şi 63) autoconsum = presupune uti-
lizarea de către producător a
Biserica nu numai îndeamnă la a face binele, ci, prin doctrina ei socială, se bunurilor produse pentru
îngrijeşte să-i lumineze pe oameni pentru a-i orienta în drumul pe care trebuie să-l satisfacerea propriilor nevoi
urmeze în legitima lor căutare a fericirii şi pentru a-i călăuzi la descoperirea (sau ale familiei); se dife-
adevărului în mijlocul neîncetatelor oferte ale ideologiilor dominante. renţiază în autoconsum
Propunerea creştină este caracterizată de optimism şi de speranţă, pentru că se final (pentru nevoile de trai)
bazează pe om şi, dintr-un umanism sănătos, vrea să-şi facă auzit glasul în şi autoconsum intermediar
instituţiile sociale, politice şi economice. Se inspiră din om şi îl consideră (pentru nevoile producerii
protagonist în construirea societăţii (...) Prezentarea şi difuzarea doctrinei sociale altor produse)
fac parte din misiunea de evanghelizare proprie bisericii. Şi, fiind vorba de o laicizare = procesul de desa-
cralizare şi diferenţiere, care
doctrină care are drept scop să călăuzească modul de comportare al persoanelor, presupune că instituţiile care
din ea derivă „angajarea pentru dreptate” în funcţie de rolul, chemarea şi condiţia apar şi se dezvoltă, de la stat
fiecăruia. (Ioan Paul al II-lea, Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III, la ştiinţă sunt diferite prin
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 142-143) conţinuturi şi scopuri de cele
anterioare
Aplicaþii pattern = model
secularizare = procesul început
1. Organizaţi, la nivelul clasei, trei grupuri de lucru. În cadrul fiecărui grup de în Europa, în Evul Mediu,
prin care se restrâng con-
lucru concepeţi câte un chestionar prin care să surprindeţi atitudinea faţă de
tinuu influenţa şi auto-
şcoală după cum urmează: grupul 1 - un chestionar pentru colegii de şcoală; ritatea socială şi spirituală a
grupul 2 - un chestionar aplicat celor în vârstă de peste 40 de ani despre modul religiei şi a instituţiilor
în care era percepută şcoala atunci când ei înşişi o frecventau; grupul 3 - un religioase; ieşirea din pro-
chestionar pentru ceilalţi membri ai societăţii. Aplicaţi chestionarele prietatea bisericii a unor
elaborate şi analizaţi în cadrul fiecărui grup concluziile ce se pot desprinde. bunuri, domenii de acti-
Încercaţi, după aceea, la nivelul clasei, să puneţi în evidenţă transformările pe vitate sau a unor valori
care le-a cunoscut instituţia şcolară la nivelul percepţiilor sociale. culturale
2. Organizaţi o dezbatere pornind de la ideea potrivit căreia „familia este pe cale
de dispariţie”.
3. Imaginaţi-vă că trăiţi în urmă cu 300 de ani. Aveţi 17 ani şi sunteţi fiica sau fiul
unei familii ţărăneşti româneşti. Nu ştiţi să scrieţi şi să citiţi, dar acest lucru nu
este ceva neobişnuit, deoarece şi ceilalţi fraţi ai voştri sau locuitori ai satului
nu ştiu să scrie şi să citească. Cea mai mare parte a timpului aţi petrecut-o
ajutându-vă familia la treburile gospodăreşti şi la îngrijirea fraţilor mai mici.
Conform sensului modern al educaţiei, dumneavoastră sunteţi complet
needucat(ă), dar nu puteţi fi ignorant(ă). Identificaţi motivele pentru care nu
puteţi fi ignoranţi şi comparaţi situaţia din text cu situaţia voastră reală. Ce
concluzii se pot desprinde cu privire la educaţie?
4. Sunteţi de acord sau nu cu procesele de secularizare prezente în comunitatea
voastră? Identificaţi astfel de procese şi scrieţi un eseu în care să argumentaţi
pro sau contra consecinţelor care decurg din aceste procese.
5. Observaţi un ritual religios din comunitatea în care trăiţi şi prezentaţi etapele
acestuia.
6. Alcătuiţi un inventar al valorilor pe care trebuie să le respecte un bun
credincios (creştin, musulman, mozaic, budist etc.).
62
UNITATEA 3
Capitolul 10
Max Weber
(1864-1920)
Sociolog german care prin
opera sa a dominat sociologia
germană de la sfârşitul secolului
al XIX-lea, influenţa sa fiind
considerabilă şi astăzi. Printre
preocupările sale sociologice
trebuie amintite analiza puterii şi
a tipurilor sale de legitimitate,
analiza birocraţiei cu structurile
şi funcţiile sale, elaborarea unei
epistemologii a ştiinţelor sociale
etc. Lucrarea cea mai cunoscută
este Etica protestantă şi spiritul
capitalismului (1920), în care
demonstrează cum compor-
tamentele indivizilor nu devin
inteligibile decât dacă sunt luate
în considerare concepţiile asupra
lumii pe care aceştia le îm-
părtăşesc. Pentru Weber atomul
social este individul, iar pornind
de la acţiunile acestuia pot fi
deduse conceptele de „relaţii
sociale”, de „comunitate”, de
„grupare” etc.
STATUL, PARTIDELE
POLITICE ªI ONG-urile
10.1 Statul
Din cele mai vechi timpuri, oamenii şi-au imaginat un sistem politic ai cărui
membri se consideră egali şi guvernează împreună instituţiile create în acest
scop. Această idee a apărut în secolul al V-lea î.Hr., la greci, care au pus în
practică pentru prima dată ideea de practicare a guvernării prin intermediul
celor mulţi, astfel singurul loc propice democraţiei era statul-cetate .
De-a lungul istoriei, această noţiune de guvernare a majorităţii a fost uitată
şi de numeroase ori un număr restrâns de oameni au exercitat puterea în interes
propriu sau în interesul grupurilor din care făceau parte. Astfel, Vilfredo
Pareto, în Tratatul de sociologie generală, utilizează conceptul de „elită ”
pentru a se referi la cei puţini care conduc majoritatea. El vorbeşte despre
existenţa a două categorii de guvernanţi care guvernează fie prin forţă şi
violenţă („leii”), fie prin viclenie şi abilitate („vulpile”). W. Mills vorbeşte
despre trei domenii controlate de către elite: domeniul economic
(administratorii marilor firme şi corporaţii), politic (conducătorii administraţiei
de stat) şi militar (conducătorii superiori din armată). Asigurarea ordinii în
interiorul statului şi creşterea forţei de apărare a statului au contribuit la
evoluţia acestuia şi la perfecţionarea instituţiilor sale.
Cuvântul „stat” provine din latinescul „status rei publicae”, al cărui
echivalent este „formă de guvernare”, sens în care îl regăsim şi în secolul al
XVI-lea. Caracteristic este faptul că, progresiv, „stat” încetează să mai
semnifice „formă” sau una dintre posibilele „stări” ale mediului politic,
desemnând în schimb unitatea politică care stă la baza unui popor care poate
supravieţui venirii şi plecării nu numai a guvernelor, ci şi a formelor de
guvernare.
Statul este definit în Dicţionarul de sociologie Oxford drept un „set
distinct de instituţii având autoritatea de a crea regulile care guvernează
societatea”. Cea mai importantă instituţie a statului este aceea a mijloacelor de
reprimare şi coerciţie. Aceste instituţii sunt situate în interiorul unui teritoriu
determinat geografic, statul monopolizând adoptarea legilor pe teritoriul său.
Deci pentru a se institui o relaţie de putere trebuie să existe simultan
următoarele condiţii: grupuri de persoane, o organizare bazată pe legi scrise, o
structură ierarhică complexă şi durabilă şi o diviziune socială între grupurile
conduse şi grupurile de conducători.
A. Giddens consideră că există stat acolo unde există un aparat politic de
guvernare (instituţii) care conduc un teritoriu dat şi a căror autoritate este
susţinută de un sistem de legi şi de capacitatea de a folosi forţa armată pentru a-şi
pune în practică politica. Toate societăţile moderne sunt state-naţiuni.
Caracteristicile principale ale statelor-naţiuni contrastează cu celelalte state
din civilizaţiile tradiţionale şi anume:
- suveranitatea (toate statele-naţiuni sunt suverane);
- cetăţenia (cei care locuiesc în interiorul statelor-naţiune sunt cetăţeni,
adică au drepturi şi îndatoriri comune, sunt conştienţi de apartenenţa lor
la o naţiune);
- naţionalismul (ansamblu de simboluri şi credinţe care conferă
sentimentul apartenenţei la o anumită comunitate politică).
 63
Max Weber considera că statul deţine un „monopol asupra violenţei
legitime” în interiorul unui anumit teritoriu. Acesta este motivul pentru care UNITATEA 3
statul cuprinde instituţii, precum: forţele armate, serviciul civil sau birocraţia de Capitolul 10
stat, aparatul judiciar, adunările locale şi naţionale ale reprezentanţilor aleşi
(parlamentul). Din această perspectivă, statul apare ca un set de instituţii care
urmăreşte realizarea anumitor interese.
Fără îndoială statului îi revine un rol important în menţinerea ordinii sociale
şi în realizarea controlului social, el fiind, aşa cum considera Dimitrie Gusti, în
lucrarea Politica culturii şi statul cultural, „organizarea şi personificarea
politică şi juridică a naţiunii, aşa cum ea trăieşte în lumea valorilor ei economice
şi spirituale. Statul are deci datoria de a apăra şi de a ocroti valorile culturale şi
economice, ce se găsesc în mijlocul naţiei; a descoperi şi deştepta aceste valori
când sunt ascunse; a le înălţa către culmi cât mai mari când sunt prezente. ”
Unii teoreticieni marxişti (Antonio Gramsci şi Louis Althusser) pun sub
semnul întrebării distincţia între stat şi societatea civilă şi argumentează că
statul este integrat în societatea civilă . Althusser argumentează că instituţii
civile, precum: biserica, şcolile, sindicatele fac parte din aparatul ideologic de
stat, fapt ce face dificilă identificarea graniţelor statului, multe instituţii ale Louis Althusser
societăţii civile au acces instituţional la stat şi joacă un rol important în (1918-1990)
dezvoltarea politicilor publice. Filosof francez, de orientare
Constituirea Uniunii Europene a avut un impact important asupra tuturor marxistă, cunoscut pentru res-
statelor membre. Deşi nu este cert care va fi viitorul Uniunii Europene, probabil pingerea lucrărilor de tinereţe ale
că aceasta nu va deveni un „super stat-naţiune”, ci îşi va păstra caracterul lui Marx, în favoarea lucrărilor în
distinctiv. care acesta accentuează ideea
Constituţiile statelor moderne promovează valori politice, morale şi juridice materialismului dialectic. Teza
ale democraţiei. Aceste valori fundamentale se regăsesc în conţinutul unor sa despre „antiumanismul teo-
norme juridice de maximă generalitate numite principii constituţionale: retic” al marxismului (concepţia
- principiul suveranităţii naţionale (stat care decide liber în problemele sa despre relaţia dintre subiecţii
umani şi societate) a provocat
sale interne şi externe; nu este îngrădit în realizarea scopurilor sale de nici numeroase controverse în gân-
o putere); direa contemporană. Opere prin-
- principiul separării puterilor în stat (înseamnă o distribuire cât mai cipale: Pentru Marx (1965),
largă a acesteia între cât mai multe persoane şi instituţii care să împiedice Citind Capitalul (1965, două
acumularea, deţinerea sau exercitarea controlului absolut al puterii) a fost volume, în colaborare), Citindu-l
elaborat de Montesquieu care distingea între puterea legislativă, pe Marx (1970), Elemente de
executivă şi judecătorească; autocritică (1974), Poziţii
- principiul guvernării reprezentative (poporul guvernează prin (1976).
reprezentanţii aleşi);
- principiul supremaţiei constituţionale (legea fundamentală într-un stat
democratic este Constituţia, ea fixează activitatea organelor de stat);
- principiul consacrării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului (statul permite acţiunea colectivă prin drepturile pe care le acordă
cetăţenilor. Totodată aceştia au şi îndatori pe care trebuie să le respecte).
Constituţia României consacră următoarele principii:
- suveranitatea poporului;
- forma republicană de guvernământ;
- caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului
român;
- separarea puterilor;
- pluralismul politic;
- universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor;
- egalitatea în drepturi fără privilegii şi fără discriminări;
- legalitatea.
64
UNITATEA 3
Capitolul 10
Friedrich Hegel
(1770-1831)
Filosof german, Hegel este
considerat cel mai de seamă
reprezentant al filosofiei clasice
germane. Concepţia sa reflectă
poziţia ideologiei burgheziei
germane, înclinată potenţial şi
teoretic spre revoluţie, dar
practic spre compromisul politic
cu aristocraţia feudală. El a
privit istoria universală ca un
proces legic şi progresiv, dar a
interpretat progresul istoric ca
realizare de sine a spiritului.
Interpusă, în concepţia lui
Hegel, între individ şi stat,
societatea civilă reprezenta un
fenomen temporar, care urma să
fie depăşit atunci când interesele
particulare şi comune coin-
cideau. Opere principale: Feno-
menologia spiritului (1807),
Ştiinţa logicii (1812-1816),
Principiile filosofiei dreptului
sau elemente de drept natural şi
de ştiinţa statului (1821), Pre-
legeri de filosofia istoriei etc.
10.2 Societatea civilã
Una dintre definiţiile comune ale societăţii civile precizează că aceasta
reprezintă ansamblul raporturilor interindividuale şi structurilor familiale,
sociale, economice, culturale, religioase care se desfăşoară într-o anumită
societate, în afara cadrului şi intervenţiei statului. În realitate, societatea civilă
şi statul se întrepătrund, puţine activităţi umane sustrăgându-se reglementărilor
sau subvenţiilor statului. Societatea civilă integrează astfel, în general, indivizii,
familiile, asociaţiile, organizaţiile caritabile etc., tot ceea ce intermediază între
indivizi şi stat în măsura în care nu reprezintă o emanaţie a statului. Multe dintre
instituţiile de stat, de altfel, îşi au originea în societatea civilă, fiind etatizate la un
moment dat (de exemplu, multe dintre formele instituţiilor educative).
Societatea, aşa cum s-a văzut, nu este niciodată ceva de ordinul unui popor
amorf, dar nici a unui popor care şi-ar reproduce indefinit organizarea socială.
Aceasta este într-adevăr o variabilă istorică, o manifestare variabilă a dezvoltării
sociale, care exprimă raportul pe care societatea îl întreţine cu ea însăşi, ordinea
pe care o stabileşte, dependentă aceasta nu de consimţământul oamenilor, ci de
constrângerile exercitate asupra lor. Societatea, organizarea socială este, într-un
fel, un joc de raporturi de putere, dintre acestea detaşându-se o putere centrală
(statul), aceasta însă alături de un număr indefinit de mici centre de putere
(familii, comunităţi, grupuri de interese economice etc.). Ansamblul acestor
centre de putere, raporturile întreţinute reciproc, dar, de asemenea, cu statul,
constituie ceea ce se poate numi societate civilă. Aceasta înseamnă simultan că
societatea civilă este întotdeauna plurală, multidimensională, fără să deţină
vreodată un caracter unitar, fără să poată forma la propriu o unică putere.
Considerată ca o posibilitate de manifestare a grupurilor sociale,
societatea civilă apare ca spaţiul în care acestea se pot manifesta fără a cădea
sub autoritatea exclusivă a puterii de stat. De altfel, încercările de precizare a
tipurilor de societate civilă care se pot pune în evidenţă de-a lungul istoriei
societăţilor de tip european se delimitează în funcţie de natura acestui spaţiu.
Astfel, din punct de vedere istoric principalele tipuri de societate civilă ce pot fi
puse în evidenţă sunt:
- societatea civilă embrionară, la nivelul statelor constituite pe bazele
economiilor naturale şi în cadrul cărora singurul interlocutor al puterii de
stat sunt familiile organizate în comunităţi mai mari sau mai mici;
- societatea civilă care se naşte pe măsură ce economia de schimb
dobândeşte o pondere din ce în ce mai mare, acest fapt asigurând o
autonomie relativă a anumitor grupuri de interese;
- societatea civilă care permite apariţia şi manifestarea cetăţeanului, dar nu
în cadrul unor sisteme democratice şi al unor economii de piaţă;
- societatea civilă, minimă, care se constituie la nivelul statelor cu regimuri
dictatoriale, cel mai adesea în cadrul unor sisteme economice centralizate
(aceste regimuri încearcă, de obicei eliminarea sau cel puţin subordonarea
societăţii civile);
- societatea civilă care presupune un sistem democratic de reglare a puterii
politice, separaţia puterilor în stat şi economie de piaţă.
Dezbaterile contemporane asupra societăţii civile opun, în realitate, două
concepţii: prima dintre ele, optimistă, consideră că societatea civilă este singurul
garant veritabil al libertăţii, al democraţiei, în timp ce o alta, pesimistă, afirmă
că societatea civilă, lăsată să se manifeste în întreaga sa amploare, conduce la
inegalităţi şi la insubordonare civică a cetăţenilor (cea care eliberează este
legea, iar excesul de libertate oprimă). Fără a favoriza nici una dintre aceste
perspective, trebuie subliniat totuşi că societatea civilă este o necesitate pentru
societatea contemporană.
10.3 ONG-urile 65

Statul poate să finanţeze organizaţiile în mod direct (în Germania, partidele UNITATEA 3
politice sunt finanţate de către stat), fie prin impozite mici (în Marea Britanie, Capitolul 10
există impozite stimulatoare pentru organizaţiile caritabile). Totodată statul
urmăreşte asigurarea unui nivel de trai corespunzător pentru cetăţenii săi prin
nivelul salarizării şi al pensiilor, prin adoptarea unor politici coerente de reducere
a riscurilor sociale pentru anumite categorii sociale (şomeri, pensionari, bolnavi
etc.), prin asigurarea unor servicii medicale şi de asistenţă socială de calitate etc.
Atunci când guvernanţii nu-şi îndeplinesc sarcinile asumate, intră în acţiune
societatea civilă.
Între stat şi societatea civilă se instituie o relaţie specifică de putere, deoarece
prin iniţiativele ei, societatea civilă se pronunţă împotriva oricăror tentative
dictatoriale şi militează pentru deschidere, dialog şi toleranţă. În regimurile
pluraliste societatea civilă are un rol important, deoarece apără indivizii şi
grupurile sociale de controlul abuziv al organelor de stat şi furnizează mijloace de
influenţare a deciziilor politice. Scopul diferitelor organizaţii constituite la
nivelul societăţii civile constă în:
- exprimarea opiniilor în legătură cu evenimentele de orice natură care se
produc în societate;
- implicarea în viaţa cotidiană a societăţii;
Sigla departamentului
- influenţarea deciziilor guvernamentale. UNESCO
Partidele, sindicatele, asociaţiile sunt principalele forme de organizare a pentru ONG-uri
cetăţenilor. Cetăţenii se pot asocia şi în organizaţii non-guvernamentale care
urmăresc anumite interese conform statutului organizaţiei. Există organizaţii femi-
niste, de apărare a drepturilor omului, ecologice, antirasiste, organizaţii ale părinţilor,
profesorilor, elevilor, studenţilor, ale unor categorii de credincioşi etc. Alte persoane
se reunesc în grupuri de reflecţie pe baza unor opţiuni şi valori moral-filosofice. Sigla organizaţiei
non-guvernamentale româneşti
Organizaţiile non-guvernamentale sunt organizaţii independente de „Salvaţi copiii”
putere şi nonprofit (veniturile obţinute sunt folosite conform scopurilor
declarate în statutul organizaţiei).
ONG-urile sunt formate din voluntari care acţionează pentru realizarea
intereselor unor categorii sociale , fiind formate din oameni care doresc să se ajute
unii pe alţii. Denumirea vine de la Charta ONU, care admite şi recunoaşte
existenţa unor organisme cu caracter neguvernamental, a unor iniţiative private în
vederea soluţionării unor probleme sociale. Sigla organizaţiei
După domeniul de activitate, ONG-urile se clasifică în: non-guvernamentale româneşti
„Junior Achievement”,
- ONG-uri care apără drepturile şi promovează interesele cetăţeneşti; cu numeroase programe
- ONG-uri care reprezintă interesele de afaceri şi profesionale; legate de educaţia economică
- ONG-uri al căror obiect de activitate este cultura, recreerea, sănătatea şi
serviciile sociale.
În funcţie de nivelul la care îşi desfăşoară activitatea, ONG-urile pot fi:
- locale (la nivelul unei localităţi);
- provinciale sau regionale (la nivelul unei provincii, regiuni);
- naţionale (la nivelul unei ţări);
- internaţionale (cuprind ONG-uri din mai multe ţări).
Între guvernanţi şi ONG-uri pot exista relaţii de colaborare, dar şi relaţii
conflictuale, caz în care acţiunile lor îmbracă forme diverse: petiţii, demonstraţii,
greve, strângere de semnături, proteste în mass-media etc. cu scopul de a obţine
decizii sau angajamente favorabile din partea guvernanţilor sau de a mediatiza
cauza pentru care acţionează.
Astăzi, guvernele recunosc şi sprijină activitatea ONG-urilor, astfel
funcţia publică a statului se diminuează, ea fiind, în parte, delegată
organizaţiilor non-guvernamentale.
66
UNITATEA 3
Capitolul 10
Raymond Aron
(1905-1983)
Sociolog francez, face cunos-
cută în Franţa sociologia ger-
mană, dominată de figura lui
Max Weber (Sociologia ger-
mană contemporană, 1935).
Contribuie la descoperirea lu-
crărilor lui Tocqueville sau V.
Pareto (Etapele gândirii
sociologice, 1967). Cercetările
sale se orientează spre studiul
societăţilor industriale, ale
raporturilor care se stabilesc aici
între structura socială şi regimul
politic (Optsprezece lecţii
despre societatea industrială,
1962). Analizele sale compa-
rative (Democraţie şi totali-
tarism, 1965) scot în evidenţă
fragilitatea regimurilor totalitare
şi şansele societăţilor demo-
cratice.
10.4 Partidele politice
Sistemul politic reprezintă acel subsistem al sistemului social care
promovează, în mod deliberat, interese individuale, de grup/comunitare şi
generale conform unor programe publice susţinute instituţional şi ideologic, în
termenii unor raporturi de putere între guvernanţi şi guvernaţi.
Sistemul politic se compune din:
- instituţiile politice, care sunt reprezentate de către stat, partide politice,
parlament, preşedinţie/monarhie, organizaţii care reprezintă
comunitatea, grupuri de presiune etc. Ele reprezintă ansamblul
structurilor fundamentale, constituite prin lege sau cutume, care vizează
organizarea, transmiterea, exercitarea şi legitimitatea puterii la diferite
niveluri ale vieţii publice, astfel încât permit funcţionarea societăţii;
- relaţiile politice, care reprezintă raporturile stabilite între diferite instituţii
politice, între instituţiile politice şi cetăţeni, precum şi între cetăţeni care
susţin satisfacerea intereselor lor sociale în termeni de influenţă, presiune
sau de putere politică;
- concepţiile/doctrinele politice, care reprezintă acele teorii sistematizate
care prefigurează direcţiile principale de acţiune politică (au la bază trei
ideologii politice fundamentale: conservatorismul, liberalismul şi
socialismul);
- valorile şi normele politice, reprezintă regulile de acţiune presupuse de
tradiţii, cutume sau prin lege.
Regimul politic reprezintă modul concret de funcţionare a sistemului politic
realizat sau realizabil prin formarea organelor de conducere în conformitate cu
valorile şi normele promovate. El se defineşte prin ansamblul de metode prin
intermediul cărora se exercită puterea şi prin tipurile de relaţii dintre stat şi
cetăţenii săi.
Prima tipologie a regimurilor politice este realizată de către Platon, în
dialogul Republica, care pleacă de la tipologia umană pentru a descrie regimurile
politice posibile: timocraţia (bazată pe constituţia „amatoare de onoruri”; regim
politic în care conducerea statului aparţine unor persoane alese prin cens, de la
grecescul time, „valoare” şi kratos, „conducere sau putere”), oligarhia
(guvernare în care puterea este exercitată de un număr mic de persoane sau de
familii), democraţia (din grecescul demos, „popor” şi kratos, „putere,
conducere”) şi tirania (excesul de libertate din democraţii duce la tiranie).
Istoria evidenţiază existenţa unor regimuri politice diferite în funcţie de
criteriul luat în considerare şi anume:
1. după modul de exercitare a puterii, există: regimuri politice de tip
democratic şi regimuri politice de tip dictatorial;
2. după gradul de implicare în viaţa politică a factorilor sociali, există:
regimuri politice de tip democratic, regimuri politice de tip autoritar şi
regimuri politice de tip totalitar.
Forma de guvernământ (republică, monarhie) se referă la modul în care se
constituie, se organizează şi funcţionează instituţiile puterii în stat. Ea reprezintă
un element important de diferenţiere între state.
Evoluţia sistemului politic reflectă saltul înregistrat de societatea umană de
la societatea agrară la cea industrială, de la societatea industrială la cea
postindustrială, informatizată. Acţiunea statului, ca principal instrument de
dominaţie, marchează saltul de la regimurile politice totalitare şi autoritare la
regimurile politice democratice. Democraţia reprezintă un regim politic
superior în măsura în care asigură realizarea statului de drept prin promovarea
următoarelor principii specifice: reprezentarea, separarea puterilor în stat 67
şi legitimitatea.
Partidele politice pot fi definite drept organizaţii formale care urmăresc
reprezentarea scopurilor şi intereselor diferitelor forţe socio-economice în
UNITATEA 3
sfera politică deşi nu toate societăţile au un sistem de guvernare cu partide Capitolul 10
politice. Deci un partid politic poate fi definit ca fiind o organizaţie
constituită în vederea obţinerii controlului legitim al guvernării în urma
unui proces electoral. Ele sunt instrumente organizaţionale prin care se
recrutează candidaţii pentru ocuparea unor funcţii şi se propagă ideologii.
Partidele încearcă să organizeze sau să domine organele de guvernare şi să ofere
lideri la nivel naţional. Se poate vorbi despre partide de guvernământ (partid
care a câştigat alegerile şi formează guvernul) şi partide de opoziţie .
Noţiunea de putere nu poate fi separată de cea de partid politic. Puterea
poate fi explicată prin trei perspective diferite: elitiştii (C. Wright Mills)
consideră că puţini oameni pot domina viaţa politică (personalităţi, familii sau
clase sociale); pluraliştii (Robert Dahl) consideră că deşi este adevărat că un
număr mic de oameni deţin poziţii cheie în luarea deciziilor, aceştia sunt aleşi
sau sunt influenţaţi de un număr mare de oameni; cei care consideră puterea un
fenomen controversat, de natură neempirică.
Trebuie subliniat faptul că orice putere se bazează pe resurse, dar nu se
poate pune semnul egalităţii între putere şi resurse, deoarece unele grupuri
sociale pot fi avantajate faţă de altele, fără să deţină efectiv puterea, iar elitele,
oamenii de afaceri şi chiar oamenii politici pot domina, nu doar prin puterea,
prin forţa lor politică sau/şi economică, ci şi datorită şansei valorificate
(fructificate).
Termenul de „putere” poate fi utilizat cu două sensuri: „puterea de a face”
care exprimă puterea concretă şi „puterea asupra” care exprimă puterea
socială. Pentru ca un partid de opoziţie să influenţeze puterea, să o cucerească şi
Pluralismul politic
să o exercite trebuie să-şi elaboreze un program, o strategie care să-i permită să-şi
realizeze obiectivele. Pentru a guverna, un partid trebuie să câştige alegerile şi Pluralismul politic poate fi
identificat în următoarele sis-
poate să realizeze acest lucru singur sau în coaliţie cu alte partide. Partidele teme politice:
trebuie să fie conduse de oameni care se bucură de un anumit prestigiu, de - bipartidismul (SUA, Marea
personalităţi capabile să obţină încrederea alegătorilor. Liderii partidelor pot fi Britanie), adică sistemele cu
locali, ei bucurându-se de autoritate şi prestigiu la nivelul unei comunităţi locale două partide politice domi-
şi lideri politici naţionali, ei bucurându-se de autoritate şi prestigiu la nivelul nante tind să genereze o
întregii ţări. concentrare „la centru” unde
În cadrul unor congrese (adunări), partidele îşi elaborează programul, se găsesc majoritatea votu-
statutul şi se aleg conducătorii partidelor. Pentru a atrage noi membri şi rilor, excluzând vederile
simpatizanţi, partidele utilizează presa în acest scop. radicale, astfel încât par-
Partidele politice îndeplinesc următoarele funcţii: tidele ajung să semene între
ele, fiecare partid cultivând
- funcţia de promovare a unor interese naţionale, etnice, de grup; o imagine modernă;
- funcţia de mediere între societatea civilă şi stat, participarea la - multipartidismul cu un
medierea şi rezolvarea conflictelor; partid dominant (Mexic,
- funcţia de propulsare socială pentru indivizii cărora societatea le Japonia) şi multiparti-
refuză diferite cariere râvnite; dismul pur (Ţările Scan-
- funcţia de menţinere a puterii pentru a beneficia şi pentru a distribui dinave). Sistemele multi-
avantajele membrilor săi. partide prezintă avantajul
Partidele de opoziţie îndeplinesc cel puţin două funcţii, astfel: că permit exprimarea unor
- funcţia de informare a maselor largi de cetăţeni în legătură cu interesele interese divergente, chiar
sale sau ale partidului de guvernământ; radicale, însă există deza-
vantajul ca nici un partid să
- funcţia de propunere de alternative la politicile iniţiate de guvern.
nu obţină majoritatea ab-
Numărul de partide este diferit de la o ţară la alta: democraţi şi republicani în solută, fapt ce contribuie la
SUA, conservatori şi laburişti în Marea Britanie, creştin democraţi şi social încheierea de alianţe, de
democraţi în Germania şi zeci de partide în ţările est europene. Se poate vorbi coaliţii.
despre democraţie, atunci când există pluralism politic.
68
UNITATEA 3
Capitolul 10
Dicþionar
autoritate = folosirea legitimă a
puterii de către guvern;
charismă, dominaţie, legi-
timitate, putere
grupuri de presiune = grupuri
organizate în scopul apărării
unor obiective colective,
exercitând în mod direct sau
indirect presiuni asupra
sistemului politic (partide,
autorităţi politice)
ideologie = totalitatea ideilor şi
concepţiilor care reflectă
într-o formă mai mult sau
mai puţin sistematizată,
interesele şi aspiraţiile unei
clase sociale şi care serveşte
la justificarea, consolidarea
sau schimbarea relaţiilor
sociale. Ca noţiune specific
sociologică, termenul îşi are
originea în opera lui Karl
Marx. Există ideologii
politice revoluţionare (pre-
conizează schimbarea
radicală a ordinii sociale
existente), ideologii politice
reformiste (vizează restruc-
turarea ordinii existente în
limitele sistemului res-
pectiv) şi ideologii politice
extremiste (militează pentru
schimbarea totală a ordinii
existente prin mijloace
ilicite)
putere concretă = capacitatea
unui actor social de a
determina producerea unor
rezultate
putere socială = capacitatea
unui actor social de a
schimba în mod intenţionat
structura motivaţională
(exprimată prin costurile şi
beneficiile unui anumit
comportament) a altui sau a
altor actori sau de a
determina producerea unor
rezultate
Lecturi suplimentare
Există două modalităţi de a face politică. Se poate trăi „pentru” politică sau
„din” politică. Această opoziţie nu conţine nimic exclusiv. Ba chiar, în general, se
practică ambele modalităţi în acelaşi timp, la modul ideal, desigur, dar şi, în cea
mai mare parte a timpului, la modul efectiv. Cel care trăieşte „pentru” politică îşi
face din aceasta „ţelul vieţii”, în sensul cel mai profund al termenului, fie prin
faptul că descoperă satisfacţie în deţinerea puterii, fie pentru că această activitate
îi permite să-şi găsească echilibrul interior şi să dea măsura valorii personale
punându-se în slujba unei „cauze” care dă sens vieţii lui. În acest sens profund
orice om serios care trăieşte pentru o cauză trăieşte, de asemenea, din ea.
Distincţia noastră are deci la bază un aspect extrem de important al condiţiei
omului politic, şi anume aspectul economic. Vom afirma aşadar că acela care are
în vedere în politică o sursă permanentă de venituri „trăieşte din politică” şi că, în
cazul opus, trăieşte „pentru” politică. (Max Weber, Conferinţa din 1918 în Le
savant et le politique, Editura Plon, Paris, 1959, p. 111-112)
După părerea mea, nimic nu merită mai mult atenţia noastră decât asociaţiile
intelectuale şi morale ale Americii… În ţările democratice, ştiinţa asocierii este
ştiinţa mamă; progresul tuturor celorlalte depinde de progresul acesteia. Dintre
legile după care se conduc societăţile umane, una pare să fie mai precisă şi mai
clară decât celelalte. Pentru ca oamenii să rămână sau să devină civilizaţi, este
nevoie ca arta asocierii să se dezvolte şi să se perfecţioneze în raport cu propăşirea
egalităţii condiţiilor. (Alexis de Tocqueville, De la démocratie en Amérique,
Editura Gallimard, Paris, 1961, II, p. 159-160)
Statul este propriu-zis ansamblul corpurilor sociale care au în exclusivitate
calitatea de a vorbi şi de a acţiona în numele societăţii. Când parlamentul a votat o
lege, când guvernul a luat o decizie de competenţa sa, întreaga activitate este unită
prin acesta. În ce priveşte administraţiile, ele sunt organe secundare, aflate sub
comanda statului, dar care nu îl compun. Funcţia lor este de a înfăptui rezoluţiile
hotărâte de stat. (...) Utilitatea unui organism de acest gen se manifestă prin
introducerea reflecţiei în viaţa socială, unde are un rol cu atât mai considerabil cu
cât statul este mai dezvoltat. Cu siguranţă statul nu creează viaţa colectivă la fel
cum creierul nu creează viaţa corpului, şi nu este cauza principală a solidarităţii
care uneşte diversele funcţii. În stat pot exista şi există societăţi politice. (É.
Durkheim, Textes III, Editura Minuit, 1975, p. 173-174)
Aplicaþii
1. Cu ajutorul observaţiei, realizaţi portretul politicianului român. Confruntaţi
portretele obţinute şi încercaţi să ajungeţi, prin consens, la un portret care să
fie reprezentativ pentru întreaga clasă.
2. Imaginaţi-vă că sunteţi membrii unui partid de opoziţie. Ce strategie aţi
adopta pentru a influenţa puterea, pentru a o cuceri şi exercita în
perspectivă?
3. Realizaţi o microanchetă în care să identificaţi criteriile care stau la baza
alegerii liderilor politici locali sau naţionali.
4. Ce ONG-uri acţionează în judeţul vostru? Clasificaţi-le după domeniul de
activitate. Căutaţi informaţii în presă sau pe internet şi alcătuiţi un portofoliu
cu activitatea acestora.
5. Scrieţi un eseu plecând de la textul următor: „Grupurile de presiune caută să
influenţeze reprezentanţii puterii, dar nu pentru a pune la putere oamenii lor.”
(M. Duverger)
 69

MONOGRAFIA ANEXA 3

Se spune că fiecare ştiinţă are un obiect propriu de cercetare, dar sociologul român
Petre Andrei considera că „În realitate (...), avem de-a face, în toate cercetările
ştiinţifice, cu o mulţime de fapte, care se continuă şi se completează necontenit”. El
vorbeşte despre două mari grupe de fenomene: din natură şi din sufletul nostru care „nu
pot fi cunoscute prin acelaşi mijloace şi nu pot fi studiate prin acelaşi metode”
(Sociologie generală, Editura Polirom, p.186).
Una dintre metodele utilizate pentru cunoaşterea şi explicarea realităţii sociale este
metoda monografică . Astfel, pe baza anchetelor şi a materialului statistic adunat se
poate elabora o monografie sociologică. Metoda a fost utilizată pentru prima dată în
Franţa de Frédéric Le Pay (1806-1882) care a studiat familia de muncitori din diferite
medii, identificând tipurile de familie, bugetul şi a realizat clasificarea acestora în
funcţie de modul în care îşi procură hrana.
Dimitrie Gusti considera că metoda monografică deschide cu adevărat
posibilitatea sociologiei de a se constitui în ştiinţă autonomă, alături de celelalte ştiinţe
existente, iar „pentru a obţine mai multă certitudine şi demnitate, sociologul trebuie să
cerceteze personal faptele” şi nu mai trebuie să împrumute faptele de la istorici şi
etnografi, precum şi datele de la statisticieni.
Petre Andrei consideră că monografistul, ca orice observator trebuie să respecte
mai multe reguli şi să aibă următoarele însuşiri:
- spiritul de observaţie şi obiectivitatea (lucrurile trebuie observate aşa cum sunt
ele în realitate şi nu cum ar dori el să fie, iar observaţia trebuie repetată în
perioade diferite şi controlată de mai multe persoane);
- sinceritatea (redarea faptelor sociale fără nici o alterare, fără nici o interpretare
subiectivă menită să deformeze realitatea). Frédéric Le Play
Pentru a realiza scopul propus şi anume cunoaşterea realităţii, monografia 1806-1882
sociologică trebuie să privească fenomenul sau grupul social studiat din toate punctele
de vedere. Paul Bureau elaborează un model de metodă monografică a familiei care Fondator al Societăţii de
cuprinde: economie socială (1856) şi al
- cercetarea mediului natural (solul şi apele), situaţia geografică a familiei, revistei La Réforme sociale, Le
relieful şi conturul solului, subsolul, apele, aerul, sezoanele, accidentele Play este un fin observator al
atmosferice, producţia vegetală şi animală; familiei muncitoreşti cu ajutorul
- observarea vieţii interne a familiei, precum: părinţii, originea lor, căsătoria, unei tehnici bazată pe observaţia
relaţiile dintre soţi, numărul copiilor, aptitudinile lor, distracţia şi educaţia lor, directă şi anume: monografia
emigranţii, legătura emigranţilor cu casa părintească, celibatarii rămaşi acasă, (Les Ouvriers européens, 1855).
bătrânii, infirmii, servitorii, hrana familiei, locuinţa, veşmintele, igiena, Preconizează consolidarea
distracţiile familiei, întrebuinţarea timpului; structurilor familiale prin in-
- activitatea economică cu referire la obiectul ei, recolta agricolă, industria termediul familiei matcă (com-
agricolă, exploatarea de păduri, munca în mine, în fabrici, în cărăuşie, utilajul şi pusă din părinţi, un singur copil
personalul întrebuinţat; căsătorit, cu soţia şi copiii săi şi
- mentalitatea cu referire la concepţia despre viaţă, datorie, succes şi fericire; eventualii celibatari).
- felul de viaţă şi obiceiurile familiei în timpul adolescenţei şi înainte de
căsătorie, în viaţa conjugală, morala conjugală, cum judecă bătrânii şi cum este
privită bătrâneţea, concepţia despre muncă, despre câştig, despre bani;
- concepţia despre viaţa socială, adică despre societate, dreptate socială,
egalitate, grija faţă de binele colectiv, patrimoniu, despre scopul şi rolul omului
etc.;
- instituţii auxiliare ale muncii, adică bunuri mobiliare, instrumente de muncă,
animale domestice, mobile, proprietate imobiliară, pământ propriu, felul de
cultură, salariul, angajamente de muncă, felul de salarizare;
- economie, adică mijloace de economisire, întrebuinţarea economiilor, accidente
şi boli, organizaţii profesionale, doctorul, judecătorul, teatrul, biserica, preotul;
- organizarea comunei/oraşului, adică circumscripţia, consiliul local, serviciile
comunitare, averea comună, bugetul.

70
ANEXA 3
Petre Andrei
(1891-1940)
Filosof, om politic (repre-
zentant al aripii de stânga a
Partidului naţional-ţărănesc) şi
sociolog român, format la
seminarul lui Dimitrie Gusti, îşi
va desfăşura activitatea la
Universitatea din Iaşi şi se va
distanţa atât de concepţia
profesorului său, cât şi doctrinele
din epocă, elaborând o concepţie
integralistă asupra societăţii în
lucrări, precum: Mecanicism şi
teleologism în sociologia con-
temporană, Sociologia revo-
luţiei, Sociologie generală, Pro-
blema fericirii, fundamentul său
etico-sociologic, Probleme de
sociologie etc. În lucrarea Filo-
sofia valorii (1918, apărută
postum în 1945) o atenţie
deosebită este acordată teoriei
valorilor, sociologul conside-
rând că valoarea nu se poate
constitui numai prin obiect şi,
prin urmare, ea nu are o
dimensiune exclusiv materială,
esenţa ei fiind una relaţională,
fiinţând prin reciprocitatea
activă a subiectului asupra
obiectului şi devenind un criteriu
de acţiune umană. Valorile au
caracter dinamic şi prin aceasta o
finalitate în timp, Petre Andrei
susţinând rolul lor transformator
în societate şi esenţa lor de a se
manifesta partinic.
Datele prezentate mai sus constituie doar un model, elementele conţinute putând fi
sistematizate mai bine, atunci când se efectuează o cercetare monografică, în funcţie de
scopul urmărit şi de abilitatea monografistului.
La noi în ţară, metoda monografică a fost utilizată pentru prima dată de către
Dimitrie Gusti, profesor de sociologie la Universitatea Bucureşti care, împreună cu
studenţii de la seminarul său de sociologie, a realizat câteva campanii de cercetare a
satelor româneşti (Runcu, Cornova, Fundu Moldovei, Drăguşi etc.). Dimitrie Gusti pare
să fi înţeles importanţa acestei metode pentru sociologie, deoarece el afirma că
„sociologia va fi monografică ori nu va fi”, deşi nu nega importanţa celorlalte metode de
cercetare sociologică.
Fiecare metodă de cercetare sociologică are un anumit specific şi se impune a fi
utilizată în anumite contexte sau situaţii. Fără îndoială că toate metodele de cercetare au
neajunsurile lor şi, prin urmare, nici metoda monografică nu este lipsită de dezavantaje
care pot fi reduse prin utilizarea rezultatelor obţinute prin aplicarea altor metode de
cercetare sociologică. Evaluarea unei cercetări concrete presupune şi o analiză a
metodelor şi instrumentelor de investigare utilizate. Această analiză se referă la:
- alegerea metodelor şi a tehnicilor de investigare în raport cu obiectivele
urmărite şi cu specificul fenomenului studiat;
- elaborarea instrumentelor de investigaţie (fişe de observaţie, de experiment,
de convorbire, tabele statistice, chestionare, ghiduri de interviu etc.) în deplin
acord cu conţinutul şi specificul temei de cercetare, fapt ce presupune
identificarea/elaborarea indicatorilor de cercetare pentru care urmează să se
culeagă date empirice;
- instrumentele de investigaţie trebuie să fie adecvate caracteristicilor populaţiei
studiate (reprezentativitatea populaţiei, mărimea eşantionului) sau fenomenului
studiat;
- evaluarea măsurătorilor.
Sociologul român, Petre Andrei, în lucrarea Sociologie generală, subliniază rolul
metodei monografice în cunoaşterea şi explicarea realităţii sociale, arătând că ea
„tratează o singură chestiune sau o singură problemă, dar din toate punctele de vedere şi
sub toate aspectele sale, privindu-le în legătura lor intrinsecă. De aceea, ea este o lucrare
nu numai de analiză, ci şi de sinteză.” Datorită rolului pe care îl are în cercetarea
sociologică, cercetarea monografică reprezintă una dintre metodele importante ale
investigaţiei sociologice.
Proiect: Monografia
Proiect: Realizaţi monografia unei familii tradiţionale sau a unei familii moderne
româneşti.
Pentru realizarea acestui proiect prima etapă care se cere parcursă, după identificarea
familiei care va constitui obiectul cercetării, este aceea a organizării colectivului de elevi,
astfel încât să fie acoperite totalitatea activităţilor presupuse de realizarea unei cercetări.
Astfel, pot fi organizate următoarele grupe de lucru:
1. grupa de studiere şi analiză a mediului natural;
2. grupa de studiere şi analiză a contextului istoric şi social general;
3. grupa de studiere şi analiză a familiei;
4. grupa de studiere şi analiză a istoricului familiei şi comunităţii;
5. grupa de colectare, studiere şi analiză a materialului documentar şi iconografic;
6. grupa de sinteză şi realizare a lucrării monografice.
După organizarea grupelor de lucru este necesară precizarea unui protocol de
cercetare (se pot utiliza principiile de la studiul de caz), fiind esenţială precizarea unor
elemente, precum:
- familia cercetată;
- obţinerea acordului de colaborare din partea familiei căreia urmează a i se realiza
monografia;
- încadrarea din punctul de vedere al tipului de familie (tradiţională sau modernă);
- încadrarea din punct de vedere temporal etc.
Proiect: Realizaţi monografia unei localităţi de dimensiuni mici (sat).
Proiect: Realizaţi monografia unei instituţii (organizaţii).
Proiect: Realizaţi monografia unui monument istoric.
 71

SOCIALIZAREA UNITATEA 4

11. Rolul socializării

11.1 Socializarea
11.2 Funcţiile socializării
11.3 Socializarea şi funcţionarea normelor sociale**

12. Stadiile socializării

12.1 Socializare primară şi socializare secundară
12.2 Socializare pozitivă, socializare negativă şi resocializare

13. Agenţii socializării*

13.1 Familia
13.2 Şcoala
13.3 Grupul
13.4 Mass-media

Anexa 4. Observaţia şi interviul

Proiect: Observaţia şi interviul
72
UNITATEA 4
Capitolul 11
Realizarea procesului de
socializare
Realizarea procesului de
socializare presupune valorifi-
carea următoarelor capacităţi
general umane: comunicarea
interactivă (în condiţiile rapor-
turilor complexe dintre perso-
nalitate şi mediul social);
învăţarea socială (în condiţii de
microgrup, grup, comunitate
etc.); integrare psihosocială (în
condiţiile corelării variabilelor
individuale - vârstă, sex, dez-
voltare, inteligenţă etc. - cu cele
sociale - cultură, comunitate,
organizare instituţională, status,
rol etc.); socialitate (capacitatea
omului de a intra în relaţii
sociale, de a acţiona ca fiinţă
socială); sodalitatea (capa-
citatea umană de a întemeia
grupuri); sociabilitatea (capaci-
tatea omului de a acţiona ca
fiinţă socială doar prin valori-
ficarea unor aptitudini pozitive).
ROLUL SOCIALIZÃRII
11.1 Socializarea
Se ştie că însuşirile psihice definitorii pentru fiinţa umană depind atât de
zestrea ereditară proprie speciei umane, cât şi de condiţiile adecvate de
dezvoltare. Pentru a deveni oameni trebuie ca germenele umanului dat ereditar să
beneficieze de un „mediu de incubaţie” socio-cultural. Este cunoscut faptul că
dacă un copil se pierde în natură şi este crescut de animale (cazurile de copii-lup),
el nu reuşeşte decât o adaptare de tip animal, adică nu-şi formează nici o trăsătură
specific umană. Oamenii nu se formează decât printre oameni şi în raporturi
strânse cu ei în cadrul procesului numit socializare.
Dicţionarul de sociologie Oxford defineşte socializarea drept „procesul
prin care învăţăm să devenim membri ai societăţii, atât prin interiorizarea
normelor şi valorilor societăţii, cât şi prin deprinderea rolurilor noastre
sociale (de muncitor, de prieten, cetăţean ş.a.m.d.).”
A. Giddens consideră că „socializarea reprezintă procesul prin care copilul
neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, inteligentă, integrată în
tipul de cultură în care s-a născut. Socializarea nu este un fel de „programare
culturală”, în care copilul absoarbe în mod pasiv influenţele cu care intră în
contact. Chiar şi nou-născutul are necesităţi sau exigenţe care afectează
comportamentul celor responsabili cu grija sa: de la naştere, copilul este o fiinţă
activă.
Socializarea este procesul complex al devenirii omului ca fiinţă socială,
proces de însuşire a unor norme şi valori, precum şi a unor roluri sociale.
Socializarea este un proces de transmitere şi asimilare (însuşire) de către
oameni a modelelor culturale, a normelor şi valorilor, a cunoştinţelor şi
atitudinilor, a comportamentelor dezirabile în plan social care-i fac apţi pentru a
îndeplini anumite roluri sociale. Prin intermediul socializării, fiinţa umană îşi
dezvoltă calităţi specifice de participare la viaţa socială, deoarece omul îşi
însuşeşte normele, valorile, tradiţiile şi credinţele societăţii sau ale grupului în
care trăieşte. De exemplu, încă din copilărie, individul uman preia anumite
mijloace de comunicare socială şi de acţiune, asimilează anumite modele de
comportament şi anumite roluri, astfel încât îşi realizează un anumit status în
grupurile din care face parte şi îşi defineşte propria identitate prin comparaţie cu
ceilalţi.
Socializarea începe la naştere şi continuă de-a lungul întregii vieţi. Ea se
realizează în cadrul unor forme specifice de activitate socială (joc, învăţare,
muncă, creaţie) şi în cadrul unor instituţii sociale, culturale, economice,
politice etc.
Mecanismele socializării, cele prin care socializarea se realizează, au la bază
învăţarea socială, respectiv integrarea fiinţei umane în viaţa socială, geneza
modelelor de comportament social şi asimilarea activă a acestora astfel încât să se
adapteze solicitărilor complexe care apar pe parcursul vieţii, ea permiţând
totodată, atunci când este cazul, procesele de resocializare.
Studiile procesului de socializare cunosc astăzi o mare diversitate, mai ales
după introducerea în anii ’60 a distincţiei între socializarea primară (cea a primei
copilării) şi seria de socializări secundare la care un individ uman este supus de-a
lungul întregii sale vieţi, acest proces încetând a fi văzut în mod unitar.
11.2 Funcþiile socializãrii 73

Socializarea îndeplineşte următoarele funcţii: UNITATEA 4

1. Învăţarea abilităţilor şi a regulilor necesare pentru a trăi în societate,
deoarece socializarea constituie un proces social fundamental prin
Capitolul 11
intermediul căruia orice societate îşi proiectează, reproduce şi realizează,
prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul acceptat. Procesul de
socializare facilitează, totodată, existenţa normală a vieţii sociale, asigurând
stabilitatea şi funcţionalitatea structurilor sociale, coeziunea internă şi
continuitatea grupului social prin învăţarea abilităţilor şi a regulilor impuse
de grup sau de societate în ansamblu. Având ca finalitate promovarea
valorilor şi a normelor sociale, procesul de socializare reprezintă acea parte
a influenţei complete a mediului, care determină individul să participe la
viaţa socială, adică îl învaţă traiul în societate.
2. Comunicarea eficientă cu ceilalţi. Cu ajutorul limbajului, fiinţa umană
participă la viaţa socială, iar socializarea are influenţe formative la nivelul
tuturor componentelor structurale ale personalităţii, modelând
disponibilităţile de participare şi autorealizare socială. Ea formează şi
dezvoltă capacitatea de comunicare, de interacţiune şi colaborare în cadrul
grupului, ştiut fiind faptul că limba se învaţă, în cadrul procesului de
socializare, şi nu se inventează de către fiecare dintre noi (de fapt, în absenţa
limbajului nu se poate vorbi chiar despre procesul de socializare, de formare
şi dezvoltare a personalităţii etc.).
3. Interiorizarea valorilor şi credinţelor fundamentale ale societăţii
presupune învăţarea şi interiorizarea valorilor şi credinţelor fundamentale Învăţarea prin imitaţie
care îl face capabil, pe om, să înţeleagă cultura sau să îndeplinească anumite „Chiar dacă ipoteza că
roluri sociale. Limba, valorile culturale ale societăţii, nivelul cunoştinţelor agresivitatea ar fi un răspuns la
şi deprinderilor profesionale, modul de viaţă şi de convieţuire etc. se frustrare poate explica o mul-
asimilează prin intermediul procesului de socializare. Având o însemnătate titudine de comportamente uma-
deosebită pentru funcţionarea mecanismelor de integrare armonioasă a ne agresive, nu explică însă de ce
unii oameni reacţionează agre-
oamenilor în societate, pentru adecvarea conduitelor individuale şi de grup
siv în anumite circumstanţe, în
la valorile, principiile şi normele societăţii, socializarea constituie un timp ce alţi oameni nu o fac, deşi
proces social fundamental prin intermediul căruia, prin conduite adecvate se află în aceeaşi situaţie. O
ale membrilor săi, se realizează modelul cultural şi normativ. Procesul de explicaţie ar fi faptul că învăţăm
socializare facilitează, totodată, existenţa normală a vieţii culturale, prin imitaţie, ceea ce presupune
asigurând conservarea şi transmiterea valorilor şi credinţelor fundamentale. o probabilitate mare de a ne
4. Dezvoltarea propriului eu presupune rolul formativ al socializării în comporta aşa cum i-am văzut pe
formarea şi dezvoltarea personalităţii umane, ce are în vedere faptul că alţii că se comportă. Deşi este
socializarea presupune un proces adaptativ şi readaptativ la nivel individual probabil ca indivizii care au fost
în acord cu „mobilitatea socială”. Socializarea prin ansamblul expuşi în trecut la un com-
portament agresiv să reac-
mecanismelor şi al formelor sale stă la baza modelării fiinţei umane. Ca
ţioneze agresiv într-o situaţie de
rezultat al procesului de socializare, indivizii se identifică cu rolurile frustrare. (…) Alte motive
sociale, interiorizându-şi prescripţiile acestora şi elementele socio-culturale pentru care unii oameni reac-
ale mediului în care s-au născut şi/sau trăiesc, integrându-le în structura ţionează agresiv, iar alţii nu, sunt
personalităţii lor. Pentru acest motiv, socializarea nu se identifică cu un legate de gradul de alertă. Alerta
simplu proces de adaptare individuală, conformistă la mediu, ci este un este un termen fiziologic utilizat
proces dinamic în cursul căruia se schimbă atât mediul, cât şi individul. În pentru a descrie ce se petrece în
cadrul acestui proces individul asimilează un întreg sistem de cunoştinţe, organismul unui individ care se
atitudini, deprinderi şi reguli morale, necesare convieţuirii sociale, găseşte într-o stare de exci-
dezvoltându-şi imaginaţia şi capacităţile creatoare şi de comunicare, tabilitate sau de stres.” (Nicky
Hayes şi Sue Orrell, Introducere
concomitent cu dezvoltarea afectivităţii atât de necesară echilibrului psihic
în psihologie, Editura All,
şi dezvoltării sale morale. Bucureşti, 2003, p. 38-39)
Prin toate aceste roluri, este evident că fără socializare societatea nu ar putea
supravieţui, la fel cum în aceeaşi imposibilitate s-ar afla şi individul uman.
74
UNITATEA 4
Capitolul 11
Sigmund Freud
(1856-1939)
Medic vienez considerat
părintele psihanalizei, Sigmund
Freud oferă o modalitate de
conceptualizare a relaţiilor
sociale în termenii identificării
şi proiecţiilor. El consideră că
procesul socializării se produce
împotriva înclinaţiilor şi impul-
surilor noastre naturale, deoa-
rece prin intermediul reprimării
şi sublimării, instinctele sexuale
şi agresive potenţial distructive
sunt sublimate în activităţi
folositoare, precum prietenia, în
primul caz şi lupta împotriva
duşmanilor externi în cel de-al
doilea caz. Freud a considerat că
aceasta este o relaţie ambivalentă.
Sublimarea implică sacrificarea
satisfacerii imediate a dorinţelor
noastre, generând o anumită
suferinţă, iar cu cât este mai
mare suferinţa, cu atât este mai
mare gradul de civilizaţie. Opere
principale: Interpretarea viselor
(1900), Psihopatologia vieţii
cotidiene (1901), Totem şi tabu
(1913), Angoasă şi civilizaţie
(1930), Moise şi monoteismul
(1939) etc.
11.3 Socializarea ºi funcþionarea
normelor sociale**
Comportamentul prosocial (comportamentul intenţionat, realizat în afara
obligaţiilor profesionale, orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea
valorilor sociale), precum multe alte comportamente, este învăţat în timpul
socializării primare, respectiv socializarea realizată în cadrul familiei. Învăţarea
socială, atât prin mecanismul direct al recompensei şi pedepsei, cât şi prin
observarea consecinţelor comportamentale ale altor persoane care întreprind
acţiuni prosociale, copiii dobândesc ei înşişi comportamente prosociale.
Astfel, la copiii mici, părinţii în particular (familia în general) sunt cei la care
se raportează ambele mecanisme, pe de o parte ei fiind cei care împart
recompense şi pedepse, iar pe de altă parte servind drept modele
comportamentale concrete, accesibile şi chiar impuse într-o măsură mai mare sau
mai mică. S-a observat că manifestările specifice ale părinţilor sunt, spre
exemplu, mult mai eficiente, în ceea ce priveşte realizarea comportamentelor
morale, decât predicile moralizatoare abstracte şi chiar că, în ciuda influenţei
crescânde a mass-media, determinarea parentală rămâne adesea decisivă.
Cruciale sunt, de asemenea, experienţele din perioada şcolii primare.
Se ridică însă o întrebare: de ce comportamentele prosociale sunt
încurajate de societate şi induse membrilor săi până la nivelul la care devin
determinante chiar şi atunci când nu mai sunt prezente determinaţii
directe? Colectivităţile umane, prin selecţia producţiilor proprii sau prin
împrumuturi de la alte colectivităţi, reţin în evoluţia lor acele elemente care au o
valoare mare de reproducere socială. Comportamentele prosociale aduc
beneficii grupurilor sociale, aşa încât sunt promovate de societate, în acest sens
fiind funcţionale mai multe norme sociale, dintre care trei se dovedesc cele mai
importante:
- norma responsabilităţii sociale, care presupune ca oamenii să îi ajute pe
cei care depind de ei (părinţii pe copii, profesorii pe elevi etc., religia şi
codul moral prevăzând de altfel ca prescripţie fundamentală datoria de
ajutorare a semenilor);
- norma reciprocităţii, potrivit căreia dacă ai fost ajutat trebuie să îi ajuţi şi
tu pe cei care te-au ajutat;
- norma justiţiei sociale, care presupune că trebuie să existe o distribuţie
justă a resurselor şi beneficiilor între oameni.
Desigur, există şi alte norme sociale, iar în plus acestea corelează unele cu
altele, constituind repere importante în procesul de socializare. Normele sociale
sunt concretizări ale valorilor socio-culturale, fiind cu atât mai mult acceptate ca
reguli, cu cât sunt legitimate prin valori interiorizate şi împărţite în comun. Există
astfel, norme necesare (cele la care nu se poate renunţa pentru a se vorbi de viaţă
socială), norme obligatorii (cuprind, în general, obiceiurile, tradiţiile) şi norme
posibile (conturate în diferite domenii ale vieţii sociale).
S-a vorbit numai despre comportamentul prosocial, dar nu trebuie uitat nici
comportamentul antisocial, care presupune încălcarea normelor şi valorilor
promovate de grup sau de societate. Factorii care influenţează agresivitatea sunt
extrem de numeroşi, însă ar putea fi grupaţi, astfel:
- factori existenţi în cadrul familiei;
- factori care ţin de individ, de personalitatea acestuia;
- factori care ţin de mijloacele de informare în masă.
În acest caz este vorba despre realizarea defectuoasă a procesului de
socializare, fapt ce contribuie la comportamente deviante, motiv pentru care
trebuie să intervină procesul de resocializare.
Lecturi suplimentare 75

Pentru că mediile culturale în care ne naştem şi ajungem la maturitate UNITATEA 4

influenţează în acest fel comportamentul nostru, ar putea părea că suntem lipsiţi de
orice individualitate sau voinţă liberă. Ar putea părea că suntem doar turnaţi în
Capitolul 11
tiparele preexistente pe care le-a pregătit pentru noi societatea. Unii sociologi
manifestă într-adevăr tendinţa de a scrie despre socializare - şi chiar despre
sociologie la modul general! - ca şi cum acesta ar fi obiectul discuţiei, dar o atare
opinie este complet eronată. Faptul că de la naştere şi până la moarte suntem
Dicþionar
implicaţi în procesul de interacţiune cu ceilalţi ne condiţionează cu certitudine axiologie = teorie generală a
formarea personalităţilor, valorile pe care le susţinem şi comportamentul pe care valorii
ni-l asumăm. Totuşi socializarea se află de asemenea la originea însăşi a identificare = proces în două
individualităţii şi libertăţii noastre. În cursul socializării fiecare dintre noi dezvoltă etape care este implicat în
un sentiment de identitate şi capacitatea de gândire şi acţiune independentă. învăţarea bazată pe obser-
Această chestiune este ilustrată de exemplul învăţării limbajului. Nici unul vaţie; se realizează într-o
perioadă mai mare de timp
dintre noi nu inventează limbajul. Nici unul dintre noi nu inventează limbajul pe
decât imitarea şi are rol în
care îl învăţăm copii fiind şi cu toţii suntem constrânşi de regulile fixe ale folosirii învăţarea rolurilor sociale şi,
metodei lingvistice. Însă, în acelaşi timp, înţelegerea unui limbaj reprezintă unul de aceea, prezenţa mode-
dintre factorii mentali care fac posibilă creativitatea şi conştiinţa noastră de sine. lelor de rol este foarte
Fără limbaj noi nu am fi nişte fiinţe conştiente de sine, şi am trăi mai mult sau mai importantă în dezvoltare
puţin „aici şi acum”. Stăpânirea limbajului este necesară pentru conştientizarea imitare = „scurtătură de în-
caracteristicilor noastre individuale distinctive şi pentru a stăpâni practic mediul. văţare”; copierea unei ac-
(Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 52) ţiuni sau a unui set de acţiuni
care permit copilului să
După cum au arătat mulţi cercetători, în special Schaffer (1971), copilul are o dobândească o serie de
tendinţă mult mai puternică de a reacţiona la oameni decât la alţi stimuli din mediul deprinderi fizice foarte rapid
său, cum ar fi licăririle de lumină sau zgomotele (deşi reacţionează totuşi şi la şi eficient
acestea, după cum ştie orice părinte). La copil pare să existe o tendinţă de incubaţie = proces de formare şi
dezvoltare a unei idei,
sociabilitate foarte puternică şi foarte bine conturată. (Nicky Hayes şi Sue Orrell, proces, fenomen etc.
Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 2003, p. 385)

Atunci când analizăm fenomenul de durată al dezvoltării copilului, putem

observa că acesta presupune un proces de socializare, în care copilul învaţă să se
conformeze normelor societăţii şi să acţioneze adecvat. Deşi acest proces poate
implica expectanţe diferite de la o societate la alta, se pare că natura foarte sociabilă
a copiilor presupune o disponibilitate foarte mare de a învăţa şi de a răspunde la
influenţele sociale.
În principiu, există trei modalităţi principale de încurajare a socializării la copil,
prin procesul de imitare şi identificare, prin educaţia directă, implicând pedepse
şi recompense, şi prin transmiterea expectanţelor sociale. Mulţi teoreticieni ai
învăţării sociale consideră că procesul de imitare şi identificare este cel mai
important dintre cele trei. (Nicky Hayes şi Sue Orrell, Introducere în psihologie,
Editura All, Bucureşti, 2003, p. 391-392)

Aplicaþii
1. Elaboraţi un eseu cu tema: „Socializarea, factor al dezvoltării personalităţii”.
2. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. În familiile voastre, cu ajutorul fişei de
observaţie, identificaţi rolul socializării la diferite niveluri de vârstă.
3. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Identificaţi rolul procesului de
socializare şi, apoi, prezentaţi concluziile voastre întregii clase.
4. Organizaţi o dezbatere despre importanţa socializării.
5. Formaţi grupe. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele socializării.
6. Realizaţi o microanchetă în care să identificaţi valorificarea capacităţilor
general umane.
76
UNITATEA 4
Capitolul 12
Claude Lévi-Strauss
(1908 - ...)
Etnolog, antropolog şi
sociolog francez, reprezentant al
structuralismului. Este preo-
cupat de originea omului şi a
societăţii, de cunoaşterea glo-
bală a omului, de structurile
arhetipale, de raportul dintre
cultură şi natură. A aplicat, cu
precădere, analiza structurală,
relaţiilor de rudenie, miturilor şi
totemismului. Opere principale:
Structurile elementare ale
rudeniei (1949), Antropologia
structurală (1958), Gândirea
sălbatică (1962), Totemismul azi
(1965).
STADIILE SOCIALIZÃRII
12.1 Socializare primarã ºi sociali-
zare secundarã
Omul este o fiinţă bio-psiho-socială-culturală care se formează şi se exprimă
într-un mediu social şi cultural specific. De la cea mai fragedă vârstă, omul se
afirmă în concordanţă cu specificul său uman (asimilează limbajul, normele şi
valorile grupului, anumite modele de comportament etc.), proces care continuă
de-a lungul întregii vieţi. Astfel, se vorbeşte despre:
1. Socializarea primară, care are ca rezultat formarea personalităţii de
bază, omul putând să-şi asume anumite roluri şi statusuri sociale. Este vorba
despre procesul de socializare realizat prin intermediul familiei, iar
socializarea copilului presupune întreaga perioadă pe care acesta o petrece în
familia sa, până la atingerea vârstei adulte. În evoluţia studiilor asupra rolului
familiei în procesul de socializare primară se poate vorbi despre perioade în care
rolul acesteia, în mod concret al părinţilor, în realizarea educaţiei în mod direct, a
fost redus. Astfel, istoricul Philippe Ariés susţine, referitor la rolul părinţilor în
educaţie, că acesta se observă ca fiind foarte vag ajungând până la dezinteres
faţă de copii în societăţile aristocratice ale secolului al XVIII-lea din Europa
Occidentală când multe familii îşi plasau propriii copii în alte familii, atât pentru
întreţinere, cât şi pentru formare. Mai mult chiar preocuparea pentru creşterea
copiilor din partea mamelor era pusă la îndoială în perioada societăţilor
tradiţionale, această grijă crescută a mamelor pentru creşterea şi educarea
copiilor fiind o caracteristică a societăţilor moderne.
Claude Lévi-Strauss, completând aspectul structural parental, atrage atenţia
asupra unor modele pe care copiii le învaţă şi le preiau, atât de la societate, cât şi
de la familie, în întreaga pregătire pentru formarea propriei familii. Transmiterea
unei profesii din tată-n fiu a fost, pentru o perioadă, o problemă de primă
importanţă aproape pentru orice familie, dar odată cu modernizarea societăţii şi a
familiei, a început să piardă din importanţă. Cu toate acestea, se poate vorbi
despre posibilitatea preluării unor roluri profesionale în familie, multe studii
accentuând rolul familiei în socializarea profesională, distingându-se relaţii între
cultura profesională şi transmiterea unor roluri profesionale de la părinţi la copii.
Conform teoriei lui G.M. Mead, bebeluşii şi copiii mici se dezvoltă ca fiinţe
sociale, în primul rând, prin imitarea acţiunilor celor din jurul lor, prin intermediul
jocului. Joaca copiilor evoluează de la simpla imitaţie la jocuri complexe în care
copilul va interpreta rolul unui adult (la 4-5 ani). Acest tip de joc este numit de
Mead „preluarea rolului celuilalt”, fapt ce contribuie la dezvoltarea unui
sentiment al sinelui. La vârsta de 8 sau 9 ani, copilul începe să înţeleagă ceea ce
Mead numeşte „celălalt generalizat”, adică valorile generale şi regulile morale
prezente în cultura proprie. Fără îndoială că există o multitudine de teorii care
explică achiziţiile fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, multe dintre aceste
teorii au fost studiate în cadrul lecţiilor de psihologie.
Teoriile asupra rolului educativ al familiei sunt numeroase, dintre acestea
putându-se aminti:
a) funcţionalismul structural (T. Parsons, B. Malinowski) consideră
educaţia drept o acţiune desfăşurată de către generaţia adultă pentru
 socializarea generaţiei tinere, atrage atenţia înţelegerii acestei funcţii a 77
familiei (ca şi pentru oricare dintre funcţiile specifice unui subsistem
social), atât de către actor, cât şi de către observator, în acelaşi mod. Rolul
educativ al familiei este înţeles ca o funcţie vitală specifică (oricărui
UNITATEA 4
subsistem îi sunt specifice funcţii prin care acesta îşi asigură evoluţia şi Capitolul 12
existenţa normală), fără de care familia nu s-ar menţine.
b) constructivismul (William Isaac şi Thoms, reprezentanţii şcolii de la
Chicago) pleacă de la premisa că educaţia familială realizează atât
funcţionarea, cât şi adaptarea familiei şi susţine că aceasta este capabilă atât
de schimbări, cât şi de construiri. Familia devine, astfel, mijloc de
construire a comunităţii din care face parte, datorită capacităţii de a pregăti
copiii ca actori sociali, în stare să realizeze şi altceva în comparaţie cu
părinţii, în mediul lor social.
c) teoriile conflictualiste aduc în prim-plan realizarea educaţiei în familie,
prin menţinerea şi reactualizarea raporturilor de putere între părinţi şi copii.
Prin transmiterea unor modele culturale sunt asimilate acele modele
specifice claselor cărora aparţin şi sunt astfel legitimate relaţiile de
dominaţie-supunere în cadrul reproducerii sociale.
2. Socializarea secundară, determinată de faptul că în anumite condiţii, omul
Bronislaw Kasper Malinowski
îşi poate modifica comportamentul şi poate asimila noi modele şi roluri sociale în
(1884-1942)
cadrul procesului de adaptare la cerinţele sociale. Acest proces este important,
deoarece vizează maturizarea psihologică, culturală şi socială prin asimilarea de Antropolog polonez, născut la
noi roluri şi deprinderi comportamentale, care facilitează atât adaptarea socială, cât Cracovia, Malinowski este
şi integrarea socio-culturală. Un rol important în cadrul procesului de socializare considerat reprezentant al func-
secundară revine şcolii, dar şi altor instituţii considerate agenţi ai socializării. ţionalismului structural. Între
1915 şi 1918 a condus o
„Societatea educativă” sau „cetatea educativă” pentru care militează Paul
cercetare de teren în Trobriand,
Lengrand (1972) sau Edgar Faure (1974) este aceea în care există multiple şi Noua Guinee şi a subliniat
variate surse de educaţie, cu deschidere către câmpul larg al influenţelor formative importanţa învăţării limbii
şi educative din afara şcolii, valorificabile din perspectiva educaţiei permanente şi băştinaşilor şi a dobândirii
autoeducaţiei. punctului de vedere „nativ”.
Socializarea se realizează pe baza mecanismelor învăţării sociale la nivel Consideră că întreaga cultură
individual şi de grup, ca socializare a generaţiilor tinere, la nivelul copilăriei, dar şi poate fi redusă, în cele din urmă,
la vârstele adulte. Sociologii utilizează conceptul de „socializare anticipativă” la satisfacerea nevoilor de bază.
pentru a desemna procesul de adaptare a individului din perspectiva unor mutaţii A publicat câteva monografii,
sociale viitoare. Ea are caracter implicit şi informal, deoarece nu presupune precum: Argonauts of the West
Pacific (1922), Crime and
instituţii specializate sau persoane speciale care să urmărească pregătirea
Custom in Savage Society
individului pentru etapele viitoare ale vieţii sale. (1926) etc.
Formarea şi dezvoltarea personalităţii implică trecerea de la socializarea
primară la socializarea continuă pentru a face faţă permanentelor adaptări şi
readaptări ale omului la schimbările sociale. Mecanismele socializării cuprind
fenomene de învăţare socială la care participă familia, şcoala, grupurile de prieteni
şi de elevi etc. Comunicarea socială şi asimilarea sau învăţarea prin diferite
mijloace (limbaj, imitaţie etc.) participă la procesul de socializare şi constituie
mecanismul ei interior. O formă de învăţare spontană o constituie identificarea,
adică procesul de interiorizare şi asimilare a valorilor, a normelor, a aşteptărilor
şi rolurilor sociale proprii altor persoane, astfel anumite modele de referinţă
contribuie la formarea unor trăsături de personalitate. Astfel, instituţiile care
participă la procesul de socializare sunt numite agenţi de socializare.
Conţinutul socializării diferă însă în funcţie de diferitele stadii ale ciclului de
viaţă şi de obiectivele diverselor instituţii şi grupuri. Această dinamică a procesului
de socializare incumbă o complexitate aparte a conţinutului procesului. Conţinutul
socializării nu are numai o semnificaţie psihologică (ca maturizare psihică), ci una
de natură culturală (ca internalizare a normelor şi valorilor unei culturi) şi
sociologică (ca învăţare a unor noi roluri sociale, a drepturilor şi obligaţiilor
asociate acestora).
78
UNITATEA 4
Capitolul 12
Albert Bandura
(n. 1925 - )
Psiholog american care a
aplicat teoria învăţării sociale în
studierea agresivităţii, ajungând
la concluzia potrivit căreia com-
portamentul social nu este în-
născut, ci învăţat de la mode a-
decvate. Experienţele de învăţare
pot fi directe şi indirecte. Astfel,
în cadrul procesului de socia-
lizare copilul învaţă comporta-
mentul agresiv, deoarece este re-
compensat direct (învăţare direc-
tă) sau observă că ceilalţi sunt
recompensaţi pentru conduite
agresive (învăţare indirectă).
Copiii străzii
reprezintă un fenomen
încă prezent în România
Resocializarea presupune
reînvăţarea normelor şi valorilor
la reîntoarcerea în sistemul social
de către persoanele care au
părăsit acest sistem în mod
voluntar sau involuntar (deţinuţii
care se reintegrează în societate
după eliberarea din închisoare
sau expatriaţii care se întorc în
ţara de origine) pentru a fi
acceptate în cadrul acelui sistem.
Ea este determinată de socia-
lizarea negativă, deoarece are la
bază o discordanţă faţă de
modelele comportamentale ac-
ceptate din punct de vedere social
(comportamente deviante) şi
urmăreşte, în urma socializării
pozitive, să formeze compor-
tamente concordante cu cele
impuse de către societate.
12.2 Socializare pozitivã, socializare
negativã ºi resocializare
Socializarea înţeleasă drept suma creşterilor şi dezvoltărilor omului în procesul
de adaptare la viaţa socială este considerată „a doua naştere a omului”. Ea apare ca
un proces de integrare socială în cadrul căruia indivizii unei societăţi se pregătesc
şi se formează în vederea adaptării sau readaptării lor la viaţa socială. Aşa cum s-a
putut învăţa, în cadrul orelor de psihologie, comportamentele prosociale, cât şi cele
antisociale pot fi rezultatul învăţării sociale realizate în cadrul procesului de
socializare. De exemplu, Albert Bandura consideră că agresivitatea şi
comportamentul agresiv pot fi învăţate direct (prin recompensarea sau pedepsirea
unor comportamente) sau indirect (prin observarea şi imitarea unor modele de
conduită ale altor persoane, mai ales ale adulţilor).
În funcţie de realizarea aşteptărilor grupului se poate vorbi despre:
- socializare pozitivă (normală sau concordantă) atunci când este în acord cu
modelele oferite de societate;
- socializare negativă (discordantă) atunci când este în conflict cu normele şi
valorile oferite de către societate. Aici se încadrează comportamentele
deviante care sunt sancţionate de către societate şi care implică
resocializarea. Strâns legată de problematica socializării este cea a
marginalizării sociale şi anomiei care va fi prezentată în cadrul capitolului
5 Problemele sociale şi dinamica socială.
Socializarea pozitivă corespunde comportamentului prosocial care include:
comportamentul de ajutorare, comportamentul altruist, atracţia interpersonală,
prietenia, simpatia, încrederea, sacrificiul, cooperarea etc. În acest caz, se poate
vorbi despre conformism, adică despre „un comportament desfăşurat cu intenţia de
a îndeplini expectanţele normative ale grupului aşa cum sunt ele percepute de către
individ” (Hollander şi Willis, 1967). Accepţiunea ştiinţifică a termenului de
„conformism” se referă, în principal, la presiunile exercitate de către grup asupra
membrilor săi pentru a respecta normele şi valorile sociale.
Socializarea negativă corespunde comportamentului antisocial (comporta-
mentul agresiv, deviant) ale cărui urmări sunt negative pentru ceilalţi membri. De
cele mai multe ori, modelul de comportament pe care deviantul îl oferă se poate
dovedi extrem de periculos pentru grup, motiv pentru care este sancţionat de către
acesta, prin reţinere, ostilitate, marginalizare sau chiar prin excluderea acestuia din
grup sau de către societate (închisoare, repatriere etc.).
În cazul comportamentului deviant, se vorbeşte şi despre apariţia
sentimentului de vinovăţie. Astfel, individul care a încălcat o normă sau o valoare
socială se simte inconfortabil, are remuşcări şi vrea să se împace cu sine. El poate să
îndepărteze starea dezagreabilă făcând o faptă bună, administrându-şi singur o
pedeapsă, declarându-şi vinovăţia în faţa altor persoane, încercând să respecte
normele şi valorile sociale pe care anterior nu le-a respectat, astfel având loc un
proces de resocializare. Resocializarea presupune reeducarea, îndreptarea unui
comportament format în mod greşit, prin utilizarea şi aplicarea sistematică a unui
ansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea scopului propus, adică la
formarea unui comportament similar cu modelul acceptat de grup sau de societate în
ansamblu.
Procesul de resocializare poate să aibă la bază motivaţia intrinsecă, pozitivă
sau motivaţia extrinsecă, negativă. În primul caz, individul ajunge singur la
conştiinţa caracterului negativ sau ilicit al faptei sale şi înţelege de ce trebuie să
respecte normele sociale, iar în ultimul caz, individul reînvăţând normele şi
valorile sociale de teama unor pedepse care vor veni din partea cunoştinţelor sau a
instituţiilor statului.
Lecturi suplimentare 79

Atunci când există un sistem de şcolarizare pe vârste, de exemplu, cuplat cu UNITATEA 4

rituri distincte care semnalează tranziţia unei persoane la viaţa de adult, procesul
de dezvoltare psihosexuală în general, pare mai uşor de parcurs. În societăţile
Capitolul 12
tradiţionale adolescenţii au mai puţin de „dezvăţat” decât omologii lor din
societăţile moderne, pentru că ritmul schimbării la ei e mai lent. Există un
moment în care copiilor li se cere să nu mai fie copii: să-şi lase deoparte jucăriile
şi să termine cu distracţiile copilăreşti. În culturile tradiţionale, unde copiii deja
Dicþionar
lucrează alături de adulţi, acest proces de „dezvoltare” este în mod normal mai eşafod = susţinerea activităţii de
puţin strict. (…) Adolescenţii deseori încearcă să urmeze căile adulte, dar în învăţare a copilului prin
justiţie ei sunt consideraţi toţi copii. Adolescenţii se află „între” copilărie şi administrarea unor structuri
maturitate crescând într-o societate supusă unei continue schimbări. (Antony de ghidare, sub forma
Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 48-50) învăţării planificate şi prin
furnizarea unor secvenţe de
experienţe adecvate de
Bruner a sugerat că îndrumarea şi predarea, furnizate de către adulţi şi fraţii învăţare
sau surorile mai mari, acţionează ca un fel de eşafod, care îi conferă sprijin identificare = sentimentul că eşti
copilului, atunci când acesta îşi testează noile cunoştinţe şi îi furnizează un la fel sau asemănător cu o
context sigur pentru a-şi pune în aplicare fragmentele noi de cunoaştere. persoană considerată model
Deoarece acest tip de învăţare este structurat şi ghidat de persoane mai în vârstă, şi că acest fapt îţi conferă un
copilul este capabil să meargă mult mai departe decât ar fi fost în stare singur. element comun cu acea
Totuşi, furnizarea acestui eşafod nu este întotdeauna o acţiune conştientă din persoană
partea persoanelor mai în vârstă. Deseori nu ne dăm seama ce anume sau chiar cât interiorizare = conformarea faţă
învaţă copiii mici de la noi atunci când vorbim cu ei. (Nicky Hayes şi Sue Orrell, de ceilalţi datorită unei
convingeri personale asupra
Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 2003, p. 448) corectitudinii comporta-
mentului conformist
„Când oamenii consideră anumite situaţii reale, acestea sunt reale în învăţare socială = învăţare care
consecinţele lor”, scria profesorul Thomas. Ideea pe care el o atinge aici într-un provine în urma interacţiunii
punct capital se impune din ce în ce mai mult când observăm că în esenţă această directe sau indirecte cu
teorie a fost admisă de spirite pătrunzătoare şi riguroase cu mult înaintea lui ceilalţi semeni sau cu
Thomas (...). Prima parte a teoremei ne aminteşte în mod categoric că oamenii societatea în ansamblu
reacţionează nu numai la caracteristicile obiective ale unei situaţii ci, uneori, în personalitate de bază =
primul rând, şi la semnificaţia pe care o acordă acelei situaţii. Iar această termenul se situează la
semnificaţie, când a fost acordată, determină comportamentul rezultat cu intersecţia dintre cultură şi
personalitate, cu o con-
consecinţele sale (...). Predicţia creatoare începe cu o definiţie falsă a situaţiei, stelaţie psihică proprie şi
provocând un comportament nou care face în aşa fel încât concepţia, falsă iniţial, comună membrilor unei
să devină adevărată. (R. Merton, Éléments de théorie et de méthode sociologique, societăţi în concordanţă cu
Plon, Paris, 1965, p. 140-142) care indivizii îşi organizează
un anumit stil de viaţă; ea
Aplicaþii este rezultantă a socializării
copilului cu ajutorul in-
1. Imaginează-ţi că o persoană ar încălca normele şi valorile grupului de prieteni. stituţiilor primare (reguli de
Ce sfaturi consideri că ar trebui să primească acesta pentru a fi acceptat de alimentaţie, moravuri, inter-
către grup? dicţii sexuale), dar şi cu
2. Elaboraţi un eseu cu tema: „Socializare şi resocializare”. ajutorul „instituţiilor secun-
3. Elaboraţi un portofoliu care să cuprindă teorii ale dezvoltării personale în dare” (religie, folclor);
termen sinonim cu cel de
cadrul procesului de socializare la diferite vârste. personalitate modală
4. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Pornind de la exemple concrete,
prezentaţi rolul resocializării.
5. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Pentru a surprinde rolul socializării
primare (în familie), realizaţi o microanchetă sociologică. Pentru acesta aveţi
nevoie de fişe de observaţie, ceas, reportofon. Hotărâţi timpul de observaţie şi
notaţi tot ce se întâmplă în acest interval în familia analizată. Prezentaţi
concluziile obţinute la nivelul clasei.
80
UNITATEA 4
Capitolul 13
Familia clasică îndeplineşte
două funcţii educative care
influenţează calitatea sistemelor
de învăţământ: îndrumarea
copilului la nivel de bază („cei 7
ani de acasă” în educaţia morală
şi în formarea şi dezvoltarea
limbajului) şi la nivel psiho-
social (cultivarea motivaţiei
pentru învăţare şi pentru anumite
domenii de activitate) şi res-
ponsabilizarea civică a pă-
rinţilor (stilul de viaţă, relaţiile
de autoritate - permisivitate -
colaborare democratică, roluri
socio-afective, posibilităţi de
autoeducaţie etc.). Trebuie
subliniat faptul că există aspecte
diferite în ceea ce priveşte
practicile de creştere a copiilor.
Astfel, în societatea Shona
(populaţie din Zimbabwe),
copilul stă tot timpul cu mama sa
care îl îngrijeşte până începe să
meargă, apoi responsabilitatea
educării revine bunicilor care îl
învaţă disciplina socială şi
comportamentul corect până la
sfârşitul copilăriei, iar în
societatea occidentală educa-
rea copiilor, până la vârsta de 5
ani, revine în întregime doar la
două sau unei singure persoane,
copilul fiind ţinut departe de
societate până la o vârstă
înaintată.
AGENÞII SOCIALIZÃRII*
13.1 Familia
Socializarea nu este un atribut exclusiv al copilăriei care are ca agenţi principali
familia şi şcoala, ci socializarea este un proces care continuă de a lungul întregii
vieţi. Ea se produce atât în familie, cât şi la şcoală, în grupurile de prieteni, la
locul de muncă, în grupurile religioase, militare, de către mass-media etc.
Una dintre cele mai importante funcţii ale familiei este funcţia de socializare
a copiilor care are un rol important în formarea ierarhiei valorilor individuale.
Astfel, părinţii trebuie să asigure condiţiile necesare pentru transmiterea limbii, a
obiceiurilor, a valorilor şi normelor sociale, favorizând îndeplinirea unor roluri în
familie şi integrarea lor socială prin dezvoltarea unor relaţii de cooperare,
înţelegere, respect, ajutor reciproc, de rezolvare în comun a unor probleme de natură
materială, spirituală, socială etc. În socializarea copiilor un rol important îl are
exemplul părinţilor, relaţiile existente între părinţi şi copii, precum şi distribuirea
echitabilă a sarcinilor în familie. Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi
profilului spiritual-moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa.
Atunci când se analizează fenomenul de durată al dezvoltării copilului, se
observă că el presupune un proces de socializare în care copilul învaţă să se
conformeze normelor societăţii în care trăieşte. Există trei modalităţi principale
de încurajare a socializării la copil, în cadrul familiei prin:
- procesul de imitare este considerat cea mai importantă modalitate de
socializare, deoarece copilul observă şi imită persoanele din jur şi se simte
foarte bine când este lăsat să facă „lucruri pentru oamenii mari”, astfel el
învaţă comportamente pe care le va utiliza ulterior;
- procesul de identificare poate să conţină două etape în care este implicată
învăţarea bazată pe observaţie: copilul poate să înveţe un stil mai general de
comportament prin asumarea unui rol complet sau să-şi modeleze
comportamentul după o altă persoană, fiind vorba, la început de imitare şi
apoi învăţarea se interiorizează rapid;
- educaţia directă implicând pedepsele şi recompensele şi prin transmiterea
expectanţelor sociale ştiut fiind faptul că fiecare societate „modelează”
comportamentul copiilor prin laude şi recompense şi prin pedepsirea
„purtării rele”. În unele societăţi pedeapsa poate să fie foarte mică (membrii
tribului samoanii, din Noua Guinee, consideră că la maturitate copiii
dobândesc, în mod natural, un comportament sociabil, conform
expectanţelor, astfel comportamentul necorespunzător este foarte rar
pedepsit, deoarece se consideră că la maturitate el va dispărea. Margaret
Mead a observat că adulţii samoani erau stabili, prietenoşi şi foarte
echilibraţi poate şi din cauză că nu au fost pedepsiţi în copilărie). În
societatea occidentală, tipul de pedepse pe care le utilizează părinţii pare să
fie în corespondenţă cu dezvoltarea unui simţ al conştiinţei unui copil (astfel,
s-a arătat că studenţii care nu au copiat la un test, deşi aveau ocazia să o facă
aveau o conştiinţă puternică, deoarece suferiseră pedepse în copilărie de la
părinţii lor, iar cei care au trişat nu aveau o asemenea conştiinţă).
Familia are o influenţă covârşitoare asupra copilului, ştiut fiind faptul că
părinţii aleg tipul de şcoală pe care copilul o va urma, situaţia financiară a familiei
va influenţa şi ea evoluţia şcolară a copilului etc.
13.2 ªcoala 81

É. Durkheim consideră că perioada şcolară constituie un proces de UNITATEA 4

socializare prin excelenţă, deoarece indivizii învaţă să se supună disciplinei, însă
educaţia nu este un proces forţat şi autoritar. Pentru a identifica sensul adevărat al
Capitolul 13
moralei, trebuie parcurse trei etape sau stadii obligatorii: spiritul de disciplină,
apropierea de grupurile sociale şi autonomia voinţei. Rolul şcolii este tocmai
acela de a favoriza formarea iubirii de disciplină, de grup şi de instituţii şi, prin
acestea, formarea personalităţii şi a autonomiei. Învăţătorul este considerat, de
Durkheim, un preot laic care are rolul de a dezvălui copiilor legile societăţii.
Constituirea sociologiei educaţiei a permis explicarea activităţii de formare şi
dezvoltare a personalităţii la nivelul unui proces de socializare bazat pe
interiorizare sau distanţare faţă de normele sociale existente, proces care este
realizabil prin diferite mijloace de integrare socială subiectivă şi obiectivă. Pot fi
puse în evidenţă patru tipuri de şcoli:
- şcoala-instituţie are ca finalitate socializarea bazată pe interiorizarea Socializarea prin educaţie
normelor şi valorilor sociale, realizată prin mijloace de integrare socială presupune transmiterea, însu-
participativă, personală, subiectivă, şcoala devenind un model, paideia; şirea, interiorizarea şi aplicarea
- şcoala-aparat de reproducere are ca finalitate socializarea bazată pe unor valori şi norme ştiinţifice,
interiorizarea normelor şi valorilor sociale, realizată prin mijloace de tehnologice, artistice, etice,
integrare socială impersonală, obiectivă, şcoala devenind, aşa cum religioase, politice, economice,
consideră Louis Althuser, „un aparat ideologic de stat” care legitimează filosofice etc. Aceste norme şi
diferenţele între clase şi categorii sociale; valori sunt incluse în progra-
- şcoala multiplă are ca finalitate socializarea bazată pe „îndepărtarea” de mele studiate în cadrul şcolii.
normele şi valorile sociale, realizată prin mijloace de integrare socială
participativă, personală, subiectivă, şcoala oferind numeroase soluţii de
organizare;
- şcoala-„piaţă a educaţiei” are ca finalitate socializarea bazată pe
„distanţarea” faţă de normele şi valorile sociale, realizată prin mijloace de
integrare socială impersonală, obiectivă, şcoala refuzând separarea
actorului de sistem, sistem aflat într-un echilibru mai mult sau mai puţin
stabil, cererea depăşind totuşi oferta.
Aceste teorii subliniază importanţa funcţiei de socializare realizată de către
şcoală în vederea integrării sociale a personalităţii în domenii diferite de
activitate.
Obiectivele învăţământului obligatoriu determinate de cerinţele actuale ale
sistemului social pot fi grupate în jurul a şase nuclee de interes:
- realizarea unei veritabile egalităţi a şanselor, evitând orice excludere
din motive sociale, economice, fizice, psihice sau de altă natură (aplicarea
discriminării pozitive atunci când aceasta este necesară);
- asigurarea unui învăţământ de bază ca ofertă socială destinată întregii
populaţii până la vârsta de 16 ani (trunchi comun de cultură generală şi
curriculum diferenţiat);
- transmiterea cunoştinţelor şi a respectului faţă de patrimoniul
cultural şi încurajarea inovaţiei şi a mobilităţii sociale care oferă noilor
generaţii instrumente cognitive şi acţionale care încurajează progresul;
- pregătirea copilului pentru toate aspectele vieţii de adult, pentru o lume
caracterizată prin complexitate şi schimbare;
- „motivarea elevilor să înveţe” în condiţiile unei lumi complexe şi în
schimbare, valorificând posibilităţile de formare continuă „dincolo de
obligaţiile şcolare”;
- susţinerea interesului elevilor pentru şcoală din perspectiva viitorului,
dar şi a prezentului.
82
UNITATEA 4
Capitolul 13
Aristotel
(384-322 î.Hr.)
Filosof grec, originar din
Stagira, a afirmat, în Etica
nicomahică, că „orice amiciţie
se bazează pe o asociaţie”,
subliniind rolul creator al aso-
ciaţiei dintre oameni care oferă
fiecărui om posibilitatea să
trăiască spiritual în alţii şi prin
alţii, astfel încât să se poată
perfecţiona unii pe alţii, adică
este vorba despre un proces de
socializare reciprocă. Ca şi în
prietenie, în orice formă de
asociere directă între oameni,
cei lipsiţi de virtuţi morale şi
intelectuale comunică celorlalţi
sentimente rele, idei eronate,
dimpotrivă prietenia oamenilor
oneşti şi valoroşi are efecte bine-
făcătoare, cei buni imitându-se
şi influenţându-se unii pe alţii,
ameliorându-se reciproc. În
Etica eudemică, Aristotel arată
că omul este o fiinţă familială
care a cunoscut forma de
asociere, în frunte cu prietenia,
înainte de apariţia statului.
13.3 Grupul
Cu toţii suntem influenţaţi de grupurile sociale din care facem parte, de
rolurile şi statusurile pe care le îndeplinim şi de convingerile sociale pe care le
adoptăm, astfel putându-se vorbi despre grupurile sociale ca despre agenţi ai
socializării. Un lucru este evident pentru oricine: un comportament normal
pentru un grup social poate fi considerat neadecvat sau stânjenitor pentru membrii
altui grup şi acest lucru se învaţă de timpuriu. Normele sociale ale diferitelor
grupuri determină tipul de comportament acceptat pentru cineva care
îndeplineşte un anumit rol. Fiecare individ se angajează într-o mulţime de roluri
de-a lungul vieţii şi acest lucru se poate întâmpla chiar pe parcursul unei zile: de
exemplu, cineva poate să-şi înceapă ziua ca fiică faţă de părinţi, ca soră faţă de
fraţii săi, în drum spre şcoală poate să fie pasageră în autobuz, la şcoală colegă,
prietenă, elevă, clientă la magazin etc.
Adoptăm roluri specifice pe măsură ce suntem capabili să interacţionăm
conştient cu alţii. Dobândirea unui nou rol este un proces în două etape: la
început individul consideră noul rol, fals şi nerealist, ca şi cum ar fi un actor într-o
piesă de teatru, iar apoi rolul devine din ce în ce mai uşor de interpretat şi individul
îşi joacă rolul cu plăcere, mai mult sau mai puţin automat, caz în care spunem că
rolul a fost interiorizat.
Unul dintre cele mai interesante efecte ale interiorizării expectanţelor sociale
este gândirea de grup. De regulă, grupurile care utilizează acest tip de gândire nu
identifică alternativele propunerii şi nici riscurile implicate de alegerea făcută. În
1983, Janis a identificat opt simptome majore ale gândirii de grup şi anume:
iluzia invulnerabilităţii, raţionalizarea convingerilor grupului, păstrarea iluziei
de moralitate, apariţia stereotipiilor şi ignorarea celor cu vederi opuse,
aplicarea de presiuni disidenţilor pentru a-i determina să se conformeze, iluzia
umanităţii şi îngrădirea gândirii membrilor grupului, în sensul nedezvăluirii
informaţiilor care ar putea pune la îndoială decizia.
Am văzut că în cadrul învăţării sociale, copiii învaţă comportamentul adecvat
de la alte persoane şi în cadrul dezvoltării cognitive, copilul dezvoltă o înţelegere
a lumii şi a modului în care trebuie să facă diferite lucruri. Copiii nu învaţă doar ce
trebuie să facă în anumite situaţii, ci învaţă cum pot reacţiona alţi oameni. O parte
din această cunoaştere provine din învăţarea socială sau din predarea directă, dar
şi prin intermediul jocului şi al interacţiunii cu alte persoane, în special cu
membrii de familie, cu prietenii, cu colegii de şcoală. J. Piaget a distins trei tipuri
de joc, care apar într-o anumită succesiune în dezvoltarea copilului:
- jocul de stăpânire în care copilul are drept scop dezvoltarea şi
perfecţionarea abilităţilor fizice;
- jocul simbolic în care copilul utilizează simbolurile, rezolvarea de
probleme şi imaginaţia;
- jocul cu reguli în care acestea sunt reguli externe, acceptate, care stabilesc
ceea ce este sau nu este permis.
În ceea ce priveşte prietenia (grupul de prieteni), Selman consideră că pentru
majoritatea copiilor preşcolari conceptul de prietenie nu s-a dezvoltat cu adevărat şi
îl numeşte stadiul zero (prieten adevărat este oricine care se află în preajma
copilului). Primul stadiu în dezvoltarea relaţiei de prietenie apare în primii ani de
şcoală primară odată ce copilul începe să vadă în alţi copii pe cineva cu care se
poate juca şi care îl ajută. În ultimii ani de şcoală, copiii devin conştienţi de
reciprocitate, de faptul că o relaţie de prietenie implică două persoane şi trebuie să
fie benefică pentru amândouă. Este vorba de trecerea la stadiul al doilea în care
relaţiile de prietenie implică cooperarea şi satisfacerea reciprocă (prietenia este
dependentă de răsplată şi plăcere şi are o mai mică legătură cu ataşamentul mai
profund). În cel de-al treilea stadiu, prietenia este bazată pe încredere şi intimitate
(prietenii îşi împărtăşesc secretele şi prietenia poate rezista unor mici conflicte). 83
Ultimul stadiu apare la adolescenţă şi la vârsta adultă când relaţiile de prietenie
sunt de tipuri diferite şi sunt considerate deschise schimbării şi evoluţiei. Copilul
este considerat un agent activ în dezvoltarea sa socială, deoarece el poate de la UNITATEA 4
vârste fragede să înţeleagă sentimentele altor persoane, scopurile sau intenţiile Capitolul 13
altora, regulile sociale (înţelegerea regulilor nu echivalează cu respectarea lor) şi
înţelegerea gândirii celorlalte persoane.
În ceea ce priveşte grupul şcolar se poate vorbi despre o dinamică a formării
lui în trei etape interdependente. Etapa grupului şcolar neomogen, neunitar
reprezintă etapa de început în existenţa grupului caracterizată prin absenţa
interacţiunilor între persoanele ce alcătuiesc grupul, este etapa când se alege liderul
grupului şi alţi responsabili, se stabilesc interesele, obiectivele şi interacţiunile
grupului şi încep să se manifeste relaţii interpersonale. Etapa închegării nucleului
managerial când nucleul de conducere se implică tot mai mult în viaţa grupului şi
antrenează tot mai multe persoane în realizarea obiectivelor propuse. Etapa
grupului şcolar omogen, închegat şi unitar când aproape toţi membrii grupului
participă alături de lideri la îndeplinirea obiectivelor stabilite, când se manifestă o
opinie publică unică a grupului ca urmare a realizării unităţii şi coeziunii membrilor
grupului, când grupul manifestă funcţii educative superioare, cum sunt cele de
autodisciplină şi autoconducere, astfel grupul devine un factor educativ, adică
educaţia se realizează în grup de către grup.
Clasa de elevi poate fi analizată din mai multe perspective, anume: perspectiva
structural-sistemică, cea socio-psihologică şi perspectiva socio-comunitară.
Din perspectivă structural-sistemică, clasa de elevi este considerată o
instanţă de socializare şi de selecţie. Funcţia de selecţie exercitată la nivelul clasei
de elevi se exprimă şi printr-un anumit proces de stratificare socială exprimat prin
nivelul de moştenire culturală, observabil la intrarea în învăţământul primar şi
secundar, reprodus adesea până la ieşirea din sistem care obiectivează tendinţa de a
urma sau nu urma o treaptă şcolară superioară. Realizarea funcţiei de socializare
presupune: desprinderea copilului de mediul familial şi asimilarea unor noi valori
şi norme acceptate la nivel social; recompensarea performanţelor şcolare din
perspectiva viitoarelor roluri sociale.
Modelul socio-psihologic abordează clasa de elevi ca grup microstructural. Un
astfel de grup poate fi considerat un grup de muncă specific, compus dintr-un
număr de membri egali între ei (elevi) şi un animator (profesorul) ale căror
raporturi sunt reglementate prin anumite acte normative. În calitatea sa de
,,grup microstructural” clasa de elevi nu este o societate în miniatură, ci un grup cu
caracteristici proprii izvorâte din activitatea dominantă - învăţarea -, din particu-
larităţile specifice vârstei elevilor, din relaţiile cu persoane adulte etc.
Perspectiva socio-comunitară valorifică în fapt teoria sociologică a grupului.
Astfel, din această perspectivă grupul şcolar este analizat în cele două dimensiuni
ale sale: dimensiunea orizontală şi dimensiunea verticală.
Dimensiunea orizontală a clasei de elevi include acele variabile direct
observabile, proprii unui astfel de grup: un set de scopuri şi obiective generale şi
specifice; o anumită mărime; anumite structuri de normare, de comunicare, de
organizare (microgrupuri de referinţă, ,,găşti”, ,,bisericuţe” etc.); o anumită
dinamică etc.
Dimensiunea verticală a clasei de elevi ca grup educaţional include variabile
mai greu observabile, identificabile totuşi la nivelurile structurii psiho-sociale a
grupului: nivelul raţional, nivelul afectiv-emoţional, nivelul acţional etc.
Ca organizaţie socială cu statut pedagogic, şcoala urmăreşte un proces complex
de adaptare primară şi secundară a activităţilor sale la cerinţele explicite şi implicite
ale comunităţii educative.
84
UNITATEA 4
Capitolul 13
Baron şi Byrne (1991) au
evidenţiat procesele care explică
modul în care violenţa expusă de
mass-media stimulează creş-
terea agresivităţii, astfel:
- simpla expunere la vio-
lenţă reduce inhibiţiile
spectatorului vizavi de
angajarea personală în
asemenea comportamente
(se aplică raţionamentul:
„dacă aceste persoane pot
să facă, atunci pot şi eu”);
- expunerea continuă la
violenţă prin mass-media
poate reduce sensibilitatea
emoţională la violenţă şi la
consecinţele sale;
- expunerea la violenţă
oferă privitorilor noi teh-
nici de a-i ataca şi vătăma
pe alţii şi aceste com-
portamente odată achizi-
ţionate pot fi utilizate în
contexte adecvate etc.
13.4 Mass-media
Mass-media reprezintă ansamblul mijloacelor audiovizuale de
informare a maselor; comunicarea fiind realizată prin presă, radio, TV,
cinematografe etc. Termenul de mass-media s-a format pe teren anglofon, prin
sinteza dintre un cuvânt englezesc, „mass”, care trimite la masa de consumatori ai
acestor forme culturale şi un cuvânt latin „media”, în forma sa de plural, care se
referea la suportul pe care sunt fixate aceste mesaje.
Mijloacele de comunicare şi de informare în masă (mediile) sunt astăzi foarte
variate, putând fi distinse, în general, trei categorii de medii: mediile autonome
(cărţi, ziare, reviste, magnetofon, cameră video etc. ce pot fi utilizate individual),
mediile de comunicare (telefon, fax etc. care măresc libertatea utilizatorului) şi
mediile de difuzare: radioul, televiziunea, ce permit transmiterea informaţiei la
mare distanţă unui public numeros.
Dacă vrem să vorbim despre influenţa mass-media, atunci trebuie să abordăm
şi problema funcţiilor pe care aceasta le îndeplineşte.
Astfel, funcţia de divertisment se exprimă prin oferirea consumatorilor a
diferite modalităţi de petrece a timpului liber (emisiuni muzicale, filme, ştiri etc.).
Ea răspunde dorinţei de relaxare a omului stresat de solicitările profesionale, dar
şi setei de evadare într-un univers imaginar a neadaptatului. Nu numai că,
procentual, emisiunile sau paginile dedicate amuzamentului sunt în continuă
creştere, dar, mai mult, se constată o orientare tot mai marcantă către tratarea în
termeni de spectacol a tuturor subiectelor abordate de mijloacele de comunicare
în masă pentru a atrage cât mai mulţi consumatori şi în special tineri care nu
totdeauna pot să discearnă adevărul de fals, valoarea de nonvaloare.
Mass-media îndeplineşte o funcţie de socializare care face posibilă
participarea grupurilor la viaţa publică, la luarea deciziilor. Schimbul de
informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mai mare de
oameni să ia parte la soluţionarea problemelor care îi privesc. Prezentând stări de
spirit, diferite aspecte ale relaţiilor interumane, opiniile oamenilor din diverse
locuri de viaţă şi muncă, din diferite instituţii şi organizaţii, mass-media poate
deveni un factor important în realizarea procesului de socializare datorită
capacităţii sale specifice de procesare şi difuzare a unor informaţii de actualitate
cu resurse pedagogice nelimitate. De fapt, problema o constituie calitatea
educativă a mesajelor transmise.
Funcţia de informare a mass-media asigură colectarea şi preluarea
informaţiilor, difuzarea cunoştinţelor şi a opiniilor facilitează transparenţa
relaţiilor sociale. Ea garantează libertatea de expresie, fiind strâns legată de
procesul democratic. Prin informaţiile transmise, mass-media îi ajută pe cetăţeni
să-şi formeze opiniile. Problema informării nu ridică probleme la nivelul
oamenilor adulţi care ştiu să discearnă informaţiile, ci la nivelul copiilor care pot
să-şi formeze opinii greşite pornind de la informaţiile oferite numai de
televiziune.
Funcţia de persuasiune, motivaţie, interpretare se referă la activităţile
colective, la efortul de convingere şi conducere în vederea realizării unor
obiective comune, dar nu se poate să se cunoască întru totul semnificaţia
termenului „comun”. Se spune că această funcţie se află în strânsă conexiune cu
eforturile pentru dezvoltarea economică şi socială. Instituţiile mass-media sunt,
la urma urmei, firme, care, dacă doresc să supravieţuiască, trebuie să facă bani.
Posturile comerciale obţin profit din publicitate şi de multe ori însă, se fac
compromisuri. Şi aceasta pentru că uneori valorile celor ce au control asupra
ziarelor, posturilor de televiziune sunt cu totul diferite de cele ale jurnaliştilor.
Manipulare există în toate ramurile mass-media. De multe ori, acesta este
involuntară. Este cazul redactorului american Orson Wells, întâmplare ce a avut
loc în primele decenii ale existenţei radioului, atunci când acesta era considerat 85
mediu de informare, în proporţie de sută la sută. Tot ceea ce spunea se considera
corect, real. Redactorul american a creat o piesă de teatru-radiofonic despre un
grup de extratereştri care voiau să atace Pământul. Deşi îşi dorea să amuze
UNITATEA 4
populaţia, nicidecum să o facă să creadă întâmplările povestite, Orson Wells a Capitolul 13
avut o surpriză de proporţii. Panica a cuprins America. Fără doar şi poate
manipularea opiniei publice, a tinerilor nu a încetat nici astăzi.
Publicitatea este şi ea o formă de manipulare. Ziarele, radiourile, televiziunile,
au nevoie de bani pentru a supravieţui, bani care provin din reclame. Firmele, la Noile forme ale mass-media
rândul lor, au observat impactul pe care îl are mass-media în promovarea unui şi socializarea
produs sau serviciu. Marshall McLuhan spunea într-una dintre cărţile sale, The Societatea contemporană cu-
medium is the message, următoarele: „Copiii sunt mai snobi decât adulţii, mai noaşte dezvoltarea tot mai accen-
dispuşi să se formeze gusturilor comunităţii în ceea ce priveşte utilizarea unor tuată şi a altor agenţi de socia-
mărci comerciale bine cunoscute.” A. T. Poffenberg, enumera în lucrarea Rolul lizare, în acest sens fiind de a-
psihologiei în publicitate 44 de tipuri de „forţe de captare a atenţiei”. În fruntea mintit Internet-ul, reţeaua World
listei apar: foamea, iubirea pentru odraslă şi sănătatea. La celălalt capăt al listei, Wide Web, telefonia mobilă etc.
Deosebit de accesibile şi în mare
psihologul situează: amuzamentul, precauţia şi sâcâiala. măsură în afara constrângerilor
Agenţiile de publicitate utilizează diferite strategii, unele chiar ciudate la sociale, relevanţa lor, cu precă-
prima vedere, căci „scopul scuză mijloacele”. Mass-media este o unealtă cu două dere pentru tineri, este deosebită.
tăişuri. Pe de o parte, formează, pe de altă parte deformează. Politicienii din Spre exemplu, într-un timp
ţara noastră par să înţeleagă din ce în ce mai bine acest lucru şi se folosesc de presă destul de scurt, s-a născut o
pentru a câştiga alegători. Dar, acest lucru nu se întâmplă numai la noi şi numai adevărată subcultură on-line din
acum. Mari conducători din toate timpurile au folosit tehnici de manipulare, unii jurnalele de navigare auto-
pentru a rămâne la putere (liderii comunişti), alţii pentru a controla populaţia. publicate cunoscute sub numele
Funcţia de punere în relaţie a comportamentelor constă în atenuarea de blog-uri, prescurtare de la
ameninţărilor la adresa stabilităţii sociale şi sprijinirea menţinerii puterii; weblog-uri.
„Imaginaţi-vă o lume în care
furnizarea unor mijloace utile cetăţenilor pentru a-şi putea reduce anxietatea sau există două feluri de putere
pentru menţinerea consensului cultural; îndeosebi editorialele şi comentariile media: una dintre ele vine din
asupra informaţiilor oferă sugestii şi prescripţii pentru conduite adecvate concentrarea media, unde orice
evenimentelor şi situaţiilor existente (aceste emisiuni sunt urmărite şi de tineri, mesaj capătă autoritate pur şi
deoarece nu pot să discearnă singuri asupra multitudinii de evenimente cu care simplu prin faptul că este tran-
sunt bombardaţi zilnic nu numai ei, ci toţi cetăţenii). smis prin reţeaua de televiziune;
Funcţia educativă sau instructiv-culturalizatoare, care se referă atât la cealaltă vine prin intermediari de
furnizarea explicită de cunoştinţe cultural-ştiinţifice, ca şi în cazul unor filme bază, unde un mesaj capătă
documentare sau pagini de popularizare a ştiinţei din publicaţiile periodice, cât şi expunere numai dacă este
la promovarea, într-o formă mai puţin evidentă, dar cu atât mai persuasivă, a considerat relevant de către o
reţea liberă de public variat.
valorilor, normelor, modelelor de comportament ce ţin de paradigma culturală a Transmiterea în masă va pune
societăţii, la a cărei stabilitate contribuie astfel, într-o măsură deloc neglijabilă. anumite subiecte pe agenda
Este discutabilă funcţia educativă a mass-mediei în ceea ce priveşte copiii, naţională şi va defini valorile
deoarece majoritatea evenimentelor prezentate se referă la fapte de violenţă fundamentale; cei care folosesc
fizică, verbală care sunt luate de multe ori drept exemple. Mass-media tinde să blog-urile vor reîncadra acele
devină un substitut al şcolii, poate chiar al educaţiei pe care familia ar trebui să o subiecte pentru diferite segmente
dea copiilor, o modalitate de transmitere a valorilor sau a nonvalorilor, o de public şi se vor asigura că
modalitate de legitimizare a unor stări de fapt sau de drept, contribuind la fiecare are şansa de a se face
diseminarea informaţiilor. Tinerii au caracteristici diferite, ei reprezintă un auzit.” (Henry Jenkins, „Digital
segment eterogen, unii fiind mai receptivi decât alţii care sunt impresionaţi Renaissance”, în Technology
Review, martie 2002,
afectiv, aşa se explică de ce mass-media oferă mesaje specializate. www.technologyreview.com)
Competenţa în mass-media presupune: formarea capacităţii de informare Desigur, prezenţa insti-
prin intermediul mesajelor primite, selecţia acestor informaţii pe baza unor gatorilor, rasiştilor, şarlatanilor,
criterii valorice personale, decizie bazată pe identificarea unor soluţii alternative semidocţilor, nebunilor etc.
şi acţiune în cunoştinţă de cauză, deci responsabilitate. Această competenţă ar constituie un pericol pentru
trebui să aibă următoarele efecte: raportarea critică a consumatorilor de media (a comunităţile on-line, dar s-a
tinerilor) la mesajele transmise prin diferite medii, evitarea manipulării constat, de asemenea, că există o
comportamentale, analiza critică a mesajului publicitar şi, prin urmare, o mai mare capacitate defensivă, în
mare libertate de acţiune şi de afirmare a personalităţii etc. pofida absenţei regulilor.
86
UNITATEA 4
Capitolul 13
Dicþionar
expectativă = aşteptare, spe-
ranţă întemeiată pe anumite
drepturi, probabilităţi sau
promisiuni
manipulare = intenţie de
inducere în eroare a inter-
locutorului, fără ca acesta să
descopere înşelătoria
paideia = (limba greacă)
educaţie, formare
persuasiune = modalitate de
argumentare prin inter -
mediul căreia încercăm să-l
convingem pe partenerul de
discuţie să creadă sau să
facă un anumit lucru
Lecturi suplimentare
Art. 4 (1) Învăţământul are ca finalitate formarea personalităţii umane prin:
a) însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, a valorilor culturii naţionale şi
universale;
b) formarea capacităţilor intelectuale, a disponibilităţilor afective şi a
abilităţilor practice prin asimilarea de cunoştinţe umaniste, ştiinţifice,
tehnice şi estetice;
c) asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală, necesare instruirii şi
autoinstruirii pe durata întregii vieţi;
d) educarea în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului, al demnităţii şi al toleranţei, al schimbului liber de opinii;
e) cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile
moral-civice, a respectului pentru natură şi mediul înconjurător;
f) dezvoltarea armonioasă a individului prin educaţie fizică, educaţie
igienico-sanitară şi practicarea sportului;
g) profesionalizarea tinerei generaţii pentru desfăşurarea unor activităţi
utile, producătoare de bunuri materiale şi spirituale. Art. 4 din Legea
învăţământului nr. 84/1995
Dintre toate marile universuri socializatoare, universul şcolar este acela în
care se operează la modul cel mai sistematic şi cel mai durabil ruptura cu
sensul/simţul practic lingvistic. (…) Toată lumea ştie că şcoala este locul de
predare/învăţare a limbii. Această expresie de „predare/învăţare a limbii” care ar
trebui să surprindă este astăzi un loc comun, o evidenţă. Or, „a preda/învăţa o
limbă” nu înseamnă „a învăţa să vorbească”. Şcoala desemnează prin această
expresie o activitate specifică ce constă în a-i face pe copii să intre într-un univers
lingvistic structurat: cu litere, cuvinte, fraze, texte, reguli de compunere a
cuvintelor, reguli gramaticale, reguli ortografice, constrângeri textuale. (Bernard
Lahire, Omul plural. Către o sociologie psihologică, Editura Polirom, Iaşi, 2000,
p. 113)
Aplicaþii
1. Alcătuiţi un chestionar cu toate tipurile de întrebări cunoscute pentru a
determina rolul şcolii în procesul de socializare.
2. Elaboraţi un eseu cu tema: „Mass-media, agent al socializării”.
3. Cu ajutorul fişei de observaţie, identificaţi rolul socializator al clasei de elevi
sau al grupului de prieteni.
4. Realizaţi o dezbatere despre modul în care familia devine un agent
socializator.
5. Formaţi grupe. Realizaţi un proiect în care să prezentaţi avantajele şi
dezavantajele socializării în diferite grupuri sociale.
6. Realizaţi o microanchetă în care să identificaţi criteriile care stau la baza
alegerii prietenilor sau a diferitelor programe de radio şi televiziune.
7. Realizaţi o anchetă sociologică pe baza de chestionar care să permită
identificarea rolului familiei ca agent socializator.
8. Sunteţi de acord cu afirmaţia următoare: divorţul nu are urmări asupra
copiilor, deoarece familia şi-a încetat rolul socializator? Argumentaţi
răspunsul vostru.
 87

OBSERVAÞIA ªI INTERVIUL ANEXA 4

În cercetarea sociologică sunt utilizate diferite metode printre care se numără

observaţia şi interviul. Observaţia constă din investigarea sistematică, pe baza
unui plan riguros stabilit şi cu ajutorul unor instrumente adecvate, a acţiunilor şi
interacţiunilor, a relaţiilor şi proceselor dintr-un câmp social dat. Un instrument
utilizat în observaţia sociologică este fişa de observaţie. Iată, spre exemplificare,
un model de fişă de observaţie care urmăreşte să cunoască nivelul de sociabilitate
al persoanei, gradul ei de independenţă:

Fişă de observaţie
Data:
Ora:
Locul desfăşurării acţiunii:
Participanţi:
Interacţiune de grup:
Limbaj specific:
Încredere în sine:
Modalitatea de a lua decizii:
Motivaţie (intrinsecă/extrinsecă):
Factori subtili ascunşi (vestimentaţie, limbaj nonverbal etc.): „În toate ştiinţele expe-
Abilităţi sociale: rimentale, faptele pe care se
Aptitudini de comunicare: clădesc raţionamentele sunt
verificabile. O experienţă de
laborator poate fi oricând
Interviul sociologic este o tehnică interogativă ce constă în culegerea repetată de către oricine ar vrea
informaţiilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor verbale. El urmăreşte să controleze temeinicia ei, fie
cunoaşterea unor comportamente greu observabile, în studiul credinţelor, al că este vorba despre o experienţă
opiniilor şi atitudinilor etc. Se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli fizică, chimică sau biologică. În
metodologice şi urmăreşte descrierea unor stări de lucruri sau verificarea domeniul ştiinţelor sociale
ipotezelor cauzale. Interviul sociologic poate fi clasificat în funcţie de numeroase lucrul este cu neputinţă. În
criterii, astfel: societate, faptele concrete nu se
1. În funcţie de numărul de persoane participante la schimbul repetă, iar seria de fapte este
ireversibilă. De aceea, socio-
informaţional, există: logul este dator a da o deosebită
- interviul individual; grijă caracterului de auten-
- interviul de grup (4-12 persoane dezbat un subiect de interes pentru ticitate pe care trebuie să-l aibă
cercetător şi sub îndrumarea acestuia). orice observaţie a sa. După cum
2. În funcţie de libertatea cercetătorului de a introduce în discuţie teme noi, un istoric este dator să citeze,
de a schimba ordinea întrebărilor, există: document cu document, toate
- interviul structurat bazat pe chestionar (tipic în anchetele pe eşantion), sursele sale de informaţie, tot
în care întrebările şi temele se succed într-o ordine precis stabilită; aşa un sociolog este dator să nu
- interviul nestructurat, bazat pe acoperirea unei liste de subiecte până la afirme nimic fără o descriere
interviul în profunzime sau interviul calitativ care se poate întinde de la 5 precisă şi autentică a faptelor pe
care se sprijină. (…) Experienţa
la10 minute până la câteva ore, oscilând, în linii mari, în jurul subiectelor de ani de zile a atâtora arată că,
propuse într-un ghid de interviu (un rol important, în cadrul interviului oricât de bună memorie ai avea,
nestructurat, îl are interviul clinic). observaţia care nu se notează de
3. În funcţie de modalitatea de desfăşurare, există: îndată poate fi considerată ca
- interviul direct, „faţă în faţă”; pierdută.” (Henri H. Stahl, Teh-
- interviul telefonic (are unele avantaje în privinţa subiectelor mai nica monografiei sociologice,
sensibile); Editura SNSPA, Bucureşti,
2001, p. 17)
88
ANEXA 4
Dicþionar
ghid de interviu = îndrumător
de convorbire care con-
cretizează o parte dintre
obiectivele anchetei care
cuprinde fie doar o listă de
idei tematice, fie poate să
îmbrace o formă mai con-
cretă şi să se apropie de
chestionar
interviu = în engleză interview
înseamnă „întrevedere, în-
tâlnire”; tehnică de obţinere
a informaţiilor prin inter-
mediul întrebărilor şi răs-
punsurilor
- interviul prin chestionar poştal (acordă oamenilor mai mult timp de
reflecţie pentru răspunsuri).
Ca orice metodă, interviul prezintă atât avantaje (se înregistrează
spontaneitatea răspunsurilor, se pot studia probleme complexe, se pot observa şi
comportamentele nonverbale), cât şi dezavantaje (cost ridicat, timp îndelungat,
nu întotdeauna se asigură anonimatul).
Fiecare tip de interviu are reguli specifice care trebuie respectate, însă toate
tipurile de interviu trebuie să respecte următoarele cerinţe: operatorul de
interviu trebuie să explice scopul şi obiectivele urmărite prin cercetare, metoda
prin care au fost selectate persoanele din eşantion, să declare instituţia pentru care
realizează interviul şi să-i asigure pe interlocutori de anonimatul şi de caracterul
confidenţial al răspunsurilor. Există, de asemenea, reguli stricte în ceea ce
priveşte modul de punere a întrebărilor şi de înregistrare a răspunsurilor.
Controlul cercetătorului, în cadrul interviului, creşte simţitor prin utilizarea
chestionarelor computerizate pentru interviurile personale sau prin telefon,
precum sistemele CATI (Computer-Assisted Telephone Interviewing; interviu
prin telefon asistat de computer). Sunt utilizate ghidurile de interviu (lista
problemelor ce urmează a fi abordate). Iată, spre exemplificare, un ghid de
interviu care urmăreşte culegerea datelor pentru realizarea unei analize
descriptiv-interpretative a fenomenului de dependenţă şi independenţă a
adolescenţilor faţă de părinţi:
Ghid de interviu (pentru adolescenţi)
Data interviului:
Localitatea:
Sexul:
Locul interviului:
Durata interviului:
1. Te simţi constrâns de părinţi atunci când trebuie să adopţi o decizie?
2. În familia ta, cine este respectat mai mult?
3. Ce studii au părinţii tăi şi ce ocupaţii au ei în prezent?
4. Când eşti lăsat să iei singur o decizie?
5. Ce lipseşte familiei tale pentru a fi considerată cea mai bună?
6. Noutatea constituie un obstacol sau o provocare pentru tine?
7. Ce faci atunci când planurile se schimbă datorită unui eveniment
neaşteptat? Găseşti imediat o soluţie sau intri în panică?
8. Prezintă pe scurt un eveniment care te-a făcut să descoperi că poţi
avea încredere în forţele tale (în tine).
9. Prezintă pe scurt cel mai mare eşec al tău de până acum. Cum ai
trecut peste el cu ajutorul părinţilor, al tău personal, al prietenilor
sau al altor persoane?
10. Crezi că succesele/eşecurile ţi-au influenţat existenţa pozitiv sau
negativ? Exemplifică.
Proiect: Observaþia ºi interviul
Realizaţi o fişă de observaţie care să descrie modul în care se realizează
socializarea în familie şi în grupul de prieteni.
Realizaţi un ghid de interviu care să ilustreze rolul a doi agenţi ai socializării
în procesul de socializare.
PROBLEMELE SOCIALE UNITATEA 5
89

ªI DINAMICA SOCIALÃ
14. Probleme sociale
14.1 Probleme sociale
14.2 Discriminarea
14.3 Infracţionalitatea
14.4 Conflictul social
14.5 Corupţia. Sărăcia

15. Ordinea şi controlul social*

15.1 Valorile, normele şi legile sociale
15.2 Ordine şi control social

16. Schimbarea socială

16.1 Mobilitatea socială
16.2 Schimbarea socială*

Anexa 5. Operaţionalizarea conceptelor

Proiect: Operaţionalizarea unui concept
90
UNITATEA 5
Capitolul 14
Robert King Merton
(1910-...)
Sociolog american, elev al lui
P. Sorokin şi T. Parsons, R.
Merton este promotor al analizei
structural-funcţionale. Porneşte
de la schema „mijloace-scopuri”
a lui T. Parsons şi introduce
alături de noţiunea de „funcţie”
pe cea de „disfuncţie” pentru a
înţelege conflictele sociale. A
efectuat cercetări originale în
domeniul anomiei sociale, al
mijloacelor de comunicare în
masă, al sociologiei cunoaşterii,
precum şi al metodologiei şi
tehnicii cercetării sociologice.
Cesare Lombroso
(1836-1909)
Medic în armata italiană care
a dezvoltat o teorie despre
tipurile de infractori (considera
că tipurile de infractori pot fi
identificaţi după forma cra-
niului). Şi-a modificat punctul de
vedere de-a lungul vieţii, însă
este cunoscut prin studiul
fizionomiilor criminalilor şi prin
teza că multe infracţiuni sunt de
natură biologică şi ereditară,
bazată pe teoria evoluţionistă
potrivit căreia mulţi infractori au
caracteristicile unei specii primi-
tive. Este considerat fondatorul
criminologiei pozitive moderne.
PROBLEME SOCIALE
14.1 Probleme sociale
Prin termenul generic de probleme sociale înţelegem o serie de condiţii şi de
comportamente deviante considerate manifestări ale dezorganizării sociale sau
pentru a justifica schimbarea prin intermediul unor mijloace de inginerie socială.
În funcţie de sensul valoric pentru membrii societăţii se poate vorbi despre
probleme sociale pozitive şi negative. Problemele sociale pozitive decurg din
distanţele posibile între idealul social şi realităţile imediate, de exemplu,
promovarea resurselor creative ale generaţiei tinere în condiţiile de tranziţie, a
afirmării inteligenţelor de elită din mediile defavorizate social (şcoală în mediul
rural la distanţă mare faţă de rezidenţă, încadrată cu personal didactic necalificat,
astfel încât se adoptă programe sociale şi educaţionale în vederea corectării
efectelor negative). Probleme sociale negative care sunt percepute ca generatoare
de disfuncţii, dificultăţi care impun intervenţii corectoare sau ameliorative, sau de
înlăturare a lor. În această categorie se încadrează discriminarea, infracţionalitatea,
conflictele sociale, corupţia, sărăcia etc.
Comportamentul deviant este acel tip de comportament care nu respectă
normele şi valorile sociale, care intră în conflict cu standardele acceptate
social, moral şi cultural în cadrul unor grupuri şi sisteme sociale. De fapt,
devianţa este nonconformism faţă de un set de norme care sunt acceptate de către
marea majoritate a comunităţii sau a societăţii. Dacă studiem comportamentul
deviant trebuie să identificăm normele care sunt respectate şi normele încălcate,
deoarece nimeni nu încalcă toate normele şi nimeni nu respectă toate normele
sociale (un hoţ poate să respecte regulile grupului din care face parte).
Aceste probleme cuprind multe forme de comportament deviant
(infracţionalitatea, delincvenţa juvenilă, prostituţia, dependenţa de alcool, droguri,
sinuciderea etc.) şi de conflict social (tensiuni etnice, violenţă în familie, conflicte
industriale etc.).
Devianţa nu este un atribut al individului, ci un fenomen social, care poate fi
explicat în funcţie de condiţiile sociale şi culturale în care individul trăieşte, motiv
pentru care devianţa poate fi explicată în sens larg prioritar social (este vorba
despre devianţa pozitivă care constă în „revolta” individului faţă de anumite
reguli, convenţii sociale şi manifestarea tendinţei de a le schimba cu altele noi) şi în
sens restrâns, prioritar normativ (este vorba despre devianţa negativă care
constă în încălcarea normelor şi regulilor sociale, fapt care generează
comportamente antisociale).
Devianţa este favorizată de următorii factori:
- lipsa de claritate sau de consistenţă a unor norme (individul nu ştie dacă
norma impune sau interzice anumite acţiuni, de exemplu mulţi oameni nu
ştiu că nerestituirea unui bun găsit se sancţionează);
- existenţa unor agenţi, a unor mecanisme de influenţare (unele medii
sociale încurajează nonconformismul astfel încât unii indivizi adoptă un
comportament bizar, care le-a fost tolerat în anumite medii sociale, şi în alte
contexte, însă unde nu sunt acceptate aceste comportamente);
- incompatibilitatea dintre norme şi aşteptările individului (unii indivizi
consideră că sunt neîndreptăţiţi de lege şi încearcă să-şi realizeze propriile
interese prin mijloace imorale şi ilegale).
 În majoritatea societăţilor există un conflict între cultura dominantă şi 91
diverse subculturi deviante. Indivizii care se raportează simultan la normele
culturilor aflate în conflict ajung să se marginalizeze. Marginalizarea este deci o
stare conflictuală resimţită de indivizii care participă la două culturi cu norme
UNITATEA 5
diferite (de exemplu, emigrantul). Din punct de vedere sociologic, marginalizarea Capitolul 14
este o stare de inadaptare socială şi de frustrare resimţită de individ, ca urmare
a oscilaţiei comportamentului său între normele culturii globale şi ale subculturii
de care aparţine sau pe care o ia drept referinţă.
Distingând caracteristicile sociale ale devianţei, sociologia consideră că Teorii despre cauzele
aceasta este produsul unei stări sociale numite anomie, caracterizată de absenţa sau devianţei
de conflictul normelor, al standardelor comune de comportament şi acţiune ca Datorită procesului de soci-
urmare a scăderii puterii de acţiune a societăţii asupra indivizilor, a incapacităţii alizare, o mare parte dintre
sale de a formula norme pe care indivizii să le respecte. Anomia se referă la oameni se conformează norme-
absenţa unui ghid de conduită care împiedică indivizii să se orienteze în lor societăţii, însă există o parte a
acţiunile lor după standarde precise. oamenilor care nu respectă
Termenul este utilizat pentru prima dată de É. Durkheim cu sensul de stare aceste norme. Pentru a identifica
a organizării sociale lipsită de coeziune, din cauza pierderii caracterului reglator al cauzele care determină aceste
comportamente, sociologii au
vechilor norme şi a întârzierii apariţiei unor norme noi. R.K. Merton consideră că elaborat diferite teorii care pot fi
situaţiile anomice izvorăsc din lipsa de adecvare a împrejurărilor sociale grupate în:
obiective (mijloace) la aşteptările indivizilor de a realiza scopurile la care - teorii care susţin că eti-
valorile culturale ale grupului îi îndeamnă să aspire. Astfel, unii indivizi ajung să ologia comportamentului devi-
utilizeze mijloace ilicite de realizare a scopurilor personale, ajungându-se la ant depinde de personalitatea
comportamente deviante şi nonconformiste. Merton identifică cinci tipuri de individului;
adaptare a comportamentului, indivizii oscilând în cadrul activităţilor sociale fără - teorii care consideră că
să fie blocaţi într-o categorie fixă, care să le definească personalitatea. În tabelul actul deviant are la bază inadec-
următor sunt cuprinse cele cinci moduri de adaptare (s-a notat cu „+” acceptarea varea socială generată de con-
scopurilor sau a mijloacelor, cu „-” refuzul şi cu „±” refuzul principalelor valori flictul existent între idealurile
individului şi posibilităţile de
sociale şi introducerea altora noi): satisfacere oferite de către
societate pe fondul scăderii
Moduri de adaptare Scopuri Mijloace controlului social.
1. Conformism + + În cazul primei teorii tre-
2. Înnoire + - buie subliniat că ea include mai
3. Ritualism - + multe orientări şi curente care pot
4. Evadare - - fi grupate, la rândul lor, în:
5. Rebeliune ± ± - orientarea clasică (Cesare
Beccaria, R. Saleilles şi alţii)
Conformismul este comportamentul cel mai răspândit şi este caracterizat prin consideră că adevărata cauză a
acceptarea scopurilor şi a mijloacelor propuse de societate astfel încât se asigură devianţei poate fi identificată la
nivelul libertăţii de voinţă a
ordinea socială.
individului care poate să decidă
Înnoirea (inovaţia) este caracterizată prin acceptarea scopurilor, dar prin liber între „plăcerea” ce decurge
incapacitatea de a utiliza mijloacele legale (este modelul lui Al Capone care a din încălcarea legii şi sancţiune;
încălcat normele şi tradiţiile pentru a dobândi bogăţie şi putere). - orientarea antrologică
Ritualismul este acel tip de comportament în care indivizii conştientizează că (C. Lombroso, Eleanor şi
scopurile nu pot fi realizate şi, de aceea, le resping, le coboară până la nivelul la care Sheldon Gluecks şi alţii) consi-
pot fi realizate cu mijloace legale. deră că factorii biologici ereditari
Evadarea este acel comportament care respinge atât scopurile, cât şi (anomalii şi deficienţe anatomice
mijloacele de realizare (este un comportament mai rar întâlnit şi este specific şi fiziologice ale organismului)
bolnavilor mintali, unor vagabonzi etc.). reprezintă adevărata cauză în
apariţia crimelor şi a altor
Rebeliunea (răzvrătirea) este comportamentul care neagă atât scopurile, cât şi
comportamente deviante;
mijloacele oferite de societate şi propune chiar o nouă structură socială. - orientarea psihiatrică
Problemele sociale generează necesitatea soluţionării lor prin participarea consideră că la originea actelor
unor organisme sociale specifice sau a societăţii în ansamblu. Se are în vedere deviante se află dezechilibre şi
aplicarea unor strategii de acţiune ameliorativă care să corecteze efectele pertur- debilităţi psiho-fiziologice care
batoare sau negative, să contribuie la creşterea calităţii vieţii, să oprească declinul apar şi se transmit, de cele mai
economico-social şi impactul său asupra nivelului de trai. multe ori, ereditar.
92
UNITATEA 5
Capitolul 14
Formele principale ale
prejudecăţilor faţă de semeni
sunt:
- rasismul (dispreţul sau
ura faţă de alte rase)
violent, obişnuit, mascat
(ascuns) şi meschin (micul
apartheid);
- naţionalismul şovin (os-
tilitatea faţă de alte naţi-
uni; afirmarea superio-
rităţii unei naţiuni asupra
alteia);
- xenofobia (teama sau ura
faţă de străini);
- antisemitismul (ostili-
tatea faţă de evrei);
- sexismul (susţine că un
sex este superior celui-
lalt);
- gerontofobia (ostilitatea
faţă de bătrâni);
- juventofobia (ostilitatea
faţă de tineri).
În ultimii ani, conceptul de
„discriminare” a fost utilizat şi în
studiul discriminării faţă de
persoanele cu dizabilităţi şi chiar
cu privire la alte specii şi la
mediu (sepciismul). Speciismul
este o formă de „rasism” a
speciei umane care nu vizează
ideea de superioritate, ci se
susţine că toate speciile există
pentru a fi utilizate după bunul
nostru plac.
14.2 Discriminarea
Dacă ne gândim mai bine şi suntem atenţi la tot ceea ce ni se întâmplă zilnic,
putem observa că discriminarea îmbracă o varietate de forme de manifestare, iar
atitudinea noastră nu este lipsită de prejudecăţi. Filosoful american John Dewey
spunea că „cea mai periculoasă prejudecată este aceea de a crede că nu ai nici una”.
În mod obişnuit, prin prejudecată înţelegem o opinie preconcepută sau o
atitudine părtinitoare (de cele mai multe ori negativă) împotriva unei persoane
sau lucru. Ea se caracterizează prin stereotipuri care nu sunt verificate în
realitate. Astfel, R. Linton defineşte prejudecata drept „o aversiune bazată pe o
generalizare incorectă şi inflexibilă. Ea poate fi resimţită şi exprimată. Poate fi
îndreptată împotriva unui grup în ansamblu sau împotriva unui membru individual
al acelui grup”. Dacă ceea ce gândim, simţim sau vorbim este negativ şi dacă
aplicăm această opinie în comportamentul nostru, atunci vorbim despre
discriminare, adică îi tratăm pe ceilalţi ca diferiţi, separaţi. Discriminarea îmbracă
de cele mai multe ori forme negative, deoarece, în acest caz, lumea este împărţită
între „noi” şi „ceilalţi”, ceilalţi fiind consideraţi inferiori, cu multe defecte sau
deficienţe. Prejudecata că unii oameni se nasc „stăpâni”, iar alţii „sclavi”, iar
sclavii sunt „unelte vorbitoare” (Aristotel) a condus la situaţia ca unii oameni să fie
consideraţi sclavi şi vânduţi ca orice marfă. Prejudecăţile şi discriminările nu au
dispărut, ci ele continuă să se manifeste în diferite forme şi astăzi.
Prin discriminare, în mod obişnuit, înţelegem un „tratament incorect”.
William G. Sumner considera discriminarea drept expresie a etnocentrismului,
adică drept un fenomen cultural de „dispreţuire a celui care este altfel”. Această
interpretare este compatibilă cu studii referitoare la stereotipuri (concept dezvoltat
de jurnalistul american Walter Lippman, în anul 1922, în lucrarea Public Opinion
când considera „clişeele din mintea noastră” limitate şi fixe, rezistente la
schimbare) sau la prejudecăţi.
Dintre cauzele care determină prejudecăţile pot fi amintite:
- etichetările defavorabile atribuite unui grup sau persoane pe nedrept,
precum şi faptul că ne comportăm în funcţie de etichetele folosite reprezintă
cauza apariţiei prejudecăţilor. Aceste etichete au uneori forme umoristice,
alteori sunt de-a dreptul insultătoare (oamenii din popor = prostime, cei care
ne contrazic = impertinenţi; bătrânii = boşorogi, emigrant = delincvent etc.);
- diferenţele între oameni care sunt percepute, de către unii dintre noi, drept
deficienţe. Lumea este împărţită între „noi” cei plini de calităţi şi „ceilalţi”
plini de defecte (noi aplicăm legea, ceilalţi vor să-şi impună punctul de
vedere cu forţa);
- învăţarea unor prejudecăţi din experienţă personală insuficientă sau
adoptarea unor modele de comportament preluate de la alţii. Prejudecăţile
pot fi învăţate în familie ştiut fiind faptul că de multe ori copiii îşi imită
părinţii sau în anturaj (de exemplu, adolescenţii tind să-şi petreacă mai
mult timp în grupul de prieteni decât în familie, astfel încât tind să-şi
însuşească părerile grupului) în cadrul procesului de socializare;
- eşecul ne determină, pe unii dintre noi, să dăm vina numai pe ceilalţi (de
exemplu, în perioada interbelică, evreii din Germania au fost consideraţi
răspunzători pentru criza economică) etc.
Prejudecăţile pot fi reduse prin: adoptarea unor legi şi norme drepte
care să trateze egal pe toţi oamenii, indiferent de rasă, sex, naţionalitate, vârstă,
religie etc.; respingerea segregaţiei în toate instituţiile publice (de exemplu,
şcoli pentru fete /băieţi, pentru albi/negri etc.); respectarea specificului cultural
al celorlalţi şi prin promovarea propriilor tradiţii; cunoaşterea celorlalţi (se
poate realiza prin citirea unor cărţi, călătorii în zonele respective, desfăşurarea de
acţiuni comune etc.) etc.
14.3 Infracþionalitatea 93

Între formele devianţei se numără şi infracţionalitatea. Infracţiunea reprezintă UNITATEA 5

o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi sancţionată de
legea penală. În categoria infracţiunilor se înscriu crimele, terorismul, delincvenţa
Capitolul 14
juvenilă etc.
Crima include acte şi fapte care violează flagrant codurile penale, impunând
adoptarea anumitor sancţiuni. Există modalităţi diferite de a clasifica infracţiunile,
diferite de la o ţară la alta. În S.U.A., Biroul Federal include în indexul crimelor
şapte categorii de crime: omorul, violul, atacul cu violenţă fizică, tâlhăria,
efracţia, hoţia şi furtul de automobile. În România, conform legislaţiei în vigoare,
există infracţiuni contra vieţii şi integrităţii persoanei, patrimoniului, siguranţei
statului, autorităţii, vieţii sexuale, sănătăţii, relaţiilor de convieţuire socială etc. Imaginea delicventului
Deseori, termenul de crimă este utilizat cu acelaşi sens cu cel de Potrivit cercetărilor realizate,
infracţionalitate. În general, crimele sunt grupate în funcţie de valorile care sunt indiferent de ţară şi de cultură,
violate, frecvenţa, amploarea şi gravitatea acestora, vorbindu-se despre: cu diferenţe nesemnificative,
- crime comise asupra persoanei de regulă comise cu violenţă şi agresivitate oamenii apreciază într-un mod
(de exemplu, omorurile, jafurile armate, violurile etc.); foarte asemănător pericu-
- crime fără victime, care includ fapte şi acte care nu au victime evidente, în lozitatea diferitelor acte infrac-
sensul că nimeni nu depune o plângere precum că ar fi victima unui viol, furt, ţionale. Totodată, se poate
atac violent (de exemplu, jocurile de noroc, homosexualitatea, prostituţia etc.); aprecia că există un „stereotip al
- crime comise împotriva proprietăţii, care presupun luarea în stăpânire, în delicventului”, infractorul tipic
apărând ca un outsider, tânăr, din
mod ilegal, a unor bunuri şi valori materiale care aparţin altor persoane clasele sociale care se confruntă
(furtul, hoţia, înşelătoria, delapidarea etc.); cu dificultăţi, neatractiv din
- crime comise prin fraudă şi corupţie, care presupun mita, şantajul, punct de vedere fizic. De ase-
evaziunea fiscală etc.; menea, există imagini stereotipe
- crime comise de „gulerele albe”, care presupun încălcări ale legilor de către despre diferitele tipuri de in-
persoane provenite din clasa de „sus” a societăţii care profită de poziţia sau fractori. De exemplu, în SUA
de funcţia deţinută pentru derularea unor operaţiuni frauduloase şi ilegale funcţionează un stereotip pri-
(poluarea mediului ambiant, vânzarea ilegală a unor produse, inclusiv vind apartenenţa rasială şi in-
droguri etc.). fracţiunile specifice ei: infrac-
Evaluarea sau estimarea devianţei şi a criminalităţii se realizează în funcţie de torii negri fură automobile şi
tâlhăresc; infractorii albi fură şi
statisticile oficiale ale poliţiei, procuraturii şi justiţiei care reflectă trei tipuri de molestează copii. Astfel de
devianţă şi crimă: stereotipuri, după cum relevă
- reală care se referă la totalitatea actelor şi faptelor deviante şi criminale datele statistice, au însă puţin
comise în societate indiferent dacă au fost descoperite şi instrumentate de-a face cu datele obiective. (cf.
juridic (poate fi estimată, nu şi măsurată exact, deoarece există infracţiuni Septimiu Chelcea, „Opinia
care nu sunt descoperite sau reclamate); publică despre criminalitate,
- descoperită a cărei amploare este mai mică faţă de cea reală (nu toate justiţie şi poliţie”, în Sociologie
infracţiunile comise sunt descoperite şi instrumentate de organele de poliţie); Românească, volumul III, nr. 2,
- judecată a cărei amploare este mai mică decât în cazul celorlalte tipuri, vara 2005, p. 57-77
deoarece nu toate infracţiunile descoperite sunt judecate şi nu toţi
delincvenţii sunt sancţionaţi. Dintre cauzele care conduc la înlăturarea
caracterului penal, două se aplică delincvenţei juvenile şi anume:
- iresponsabilitatea dovedită în baza unor expertize medico-psihiatrice;
- vârsta, deoarece minorii nu pot răspunde penal, considerându-se că nu sunt
maturizaţi din punct de vedere psihic.
Politicile de prevenire a infracţionalităţii, în special a delincvenţei juvenile,
urmăresc protecţia şi ocrotirea socială şi juridică a tinerilor, atenţionarea lor asupra
pericolului potenţial pe care îl reprezintă asocierea lor cu grupuri criminale,
consumul de droguri şi alcool etc., internarea lor în şcoli pentru reeducare,
încredinţarea minorului unui colectiv şcolar sau de muncă etc. Terorismul, datorită efectelor
Combaterea terorismului, a crimei organizate a devenit astăzi o preocupare sale, a devenit o preocupare
pentru majoritatea statelor lumii datorită efectelor sale asupra întregii comunităţi. majoră în lumea contemporană
94
UNITATEA 5
Capitolul 14
Anthony Giddens
(1938-...)
Sociolog britanic, profesor la
Universitatea din Cambridge,
cunoscut pentru teoria struc-
turării. Prin intermediul acestei
teorii, prezentată în lucrarea
Constituirea societăţilor, în-
cearcă să depăşească atât
obiectivismul (obiectul social
determină subiectul), cât şi
subiectivismul (subiectul indi-
vidual este determinant în raport
cu obiectul social) clasic, con-
centrându-se asupra studiului
practicilor sociale. Astfel, actorii
sociali sunt înglobaţi într-un flux
cotidian şi permanent de acţiuni,
care determină interacţiuni cu
alţi actori sociali şi organizaţii.
Caracteristic sistemului social
este reproducerea acestor in-
teracţiuni, structura apărând
simultan ca mijloc şi ca rezultat
al acţiunilor pe care le faci-
litează. În cadrul acestei soci-
etăţi, actorii sociali, acţionând şi
interacţionând, generează trei
proprietăţi structurante: aceea a
sensului, a puterii şi a legitimă-
rii.
14.4 Conflictul social
Termenul de „conflict social” desemnează competiţia desfăşurată la nivel
economic, politic, etnic etc. Se vorbeşte astfel despre conflicte industriale, conflicte
de putere, conflicte etnice etc. conturându-se chiar o teorie a conflictelor sociale.
Conflictul industrial desemnează orice nemulţumire care apare în cadrul
raporturilor de muncă, în general cele legate de contractul de muncă şi de negociere
a salariilor.
Sociologii fac distincţie între conflictele industriale informale şi conflictele
industriale formale.
Conflictele industriale informale au la bază o organizare sistematică, fiind
rezultatul unui sentiment de nemulţumire (sabotajul industrial, formele de protest
individual, precum absenteismul, schimbarea frecventă a locului de muncă,
neglijenţa şi accidentele de muncă, grevele etc.), însă comportamentele generate
sunt de multe ori neînţelese de către conducere.
Conflictele industriale formale au la bază expresiile organizate ale
conflictului şi sunt puse în practică de către sindicate sau de către alţi reprezentanţi
ai salariaţilor (greve organizate, întreruperea temporară a lucrului). În acest caz, se
utilizează puterea colectivă a forţei de muncă pentru a evita sancţiunile şi pentru a
obţine îmbunătăţirea condiţiilor de muncă sau creşteri salariale. Grevele pot fi
însoţite de alte sancţiuni formale: încetinirea ritmului de lucru sau excesul de zel.
Ele se pot limita numai la cei afectaţi direct sau pot lua forma grevelor de solidaritate
ale altor salariaţi.
Dacă „puterea de a face” pare să implice mai cu seamă cooperarea, „puterea
asupra” pare să implice mai cu seamă conflictul, Max Weber considerând că, de
fapt, toate politicile implică conflictul. Din acest motiv, majoritatea oamenilor
consideră „puterea asupra” cel mai important aspect al puterii politice.
Susţinătorii teoriei conflictului nu afirmă că prezintă o teorie generală a
societăţii, ci subliniază că ordinea socială are drept cauză coerciţia mai degrabă
decât consensul. Ei pornesc de la teoria conflictului economic (K. Marx) şi de la
teoria conflictului asupra puterii (M. Weber), subliniind importanţa intereselor în
raport cu normele, valorile şi modalităţile în care indivizii generează diferite tipuri
de conflict, considerate drept aspecte normale ale vieţii sociale şi nu disfuncţii.
În sociologia modernă, conflictul este tratat în mod diferit prin dezvoltarea mai
multor teorii. Astfel, în primul rând, poate fi adusă în discuţie teoria structurării a
lui A. Giddens, potrivit căreia conflictul este lupta dintre actori sau colectivităţi
care se exprimă în practici sociale definite. Nu toate interesele diferite ale grupurilor
sociale devin contradictorii, contradicţiile fiind expresia modurilor de viaţă diferite.
Contradicţia nu conduce inevitabil la conflict, deoarece condiţiile care îi fac pe
actorii sociali conştienţi de interesele lor şi îi motivează spre acţiune sunt diferite. El
spune că este corect să afirmăm, de exemplu, că existenţa diviziunii în clase
presupune interese care se opun şi interese comune, totuşi, nu se poate trage
concluzia potrivit căreia cunoaştem condiţiile în care se produc conflictele între
clase. Astfel, în societăţile agrare sau în societăţile divizate în clase sociale,
conflictele între clasa dominantă şi cea dominată au fost relativ rare ca urmare a
contactelor directe reduse.
O altă teorie este cea a schimbului, care consideră ordinea socială rezultatul
spontan al actelor de schimb între membrii unei societăţi. Teoria schimbului
cuprinde teoria alegerii raţionale sau teoria acţiunii raţionale (potrivit căreia
ordinea socială este rezultatul avantajului obţinut de indivizi în urma unui schimb
cooperativ) şi teoria antropologică a schimbului (care consideră că ordinea şi
urmărirea propriilor interese sunt rezultatul naturii ritualice şi simbolice a bunurilor
care constituie obiectul schimbului).
14.5 Corupþia. Sãrãcia 95

Termenul de „corupţie” provine din limba latină („coruptia”,„-onis”) şi semnifică UNITATEA 5

o stare de abatere de la moralitate, de la datorie, de la lege, însă fenomenul
corupţiei nu poate fi univoc definit. Astfel, corupţia poate fi definită drept:
Capitolul 14
- act ilicit de utilizare a puterii;
- act ilicit care presupune obţinerea de avantaje, de foloase necuvenite;
- modalitate de obţinere a unor foloase personale în mod ilicit, imoral, ilegal
(furturi din avutul public, spionaj, trafic de stupefiante etc.).
Termenul de „corupţie” presupune existenţa unei relaţii de complicitate între:
- persoana care corupe cu scopul de a obţine anumite avantaje (în acest scop
utilizează darea de mită, şantajul, forţa, intimidarea etc.);
- persoana care se lasă coruptă care în scopul obţinerii unor avantaje
necuvenite încalcă normele morale şi deontologia profesională.
Fenomenul corupţiei nu este nou în societatea românească, deoarece darul,
tributul, peşcheşul, ciubucul, bacşişul reprezintă fapte de corupţie manifestate cu
multă vreme în urmă. Termenii utilizaţi sunt de origine greacă şi turcă, însă corupţia
s-a manifestat şi se manifestă în societatea românească atât la nivelul structurilor de
putere, cât şi la nivelul diferitelor instituţii. Se vorbeşte, astfel, despre corupţie
politică, economică, administrativă şi profesională. Cauzele corupţiei sunt Conştientizarea efectelor co-
rupţiei în România se realizează
multiple, printre acestea numărându-se şi lipsa de stimulente materiale pentru prin intermediul presei, a
persoanele care sunt dispuse să încalce deontologia profesională şi lipsa de fonduri organismelor societăţii civile
pentru susţinerea unor activităţi cu caracter politic sau de altă natură. (Transparency International
Corupţia este un fenomen negativ care cunoaşte o amploare deosebită în România sau Fundaţia Concept
societatea românească, motiv pentru care combaterea corupţiei trebuie să devină o au pagini web care difuzează
prioritate naţională. informaţii despre mecanismele
Pe de altă parte, lumea în care trăim se confruntă, aşa cum am văzut, cu corupţiei în ţara noastră:
numeroase probleme. Sărăcia se înscrie în această categorie şi ea nu poate fi http://transparency.org.ro şi
ignorată. De obicei, se face distincţia între subzistenţă şi sărăcie. Definiţiile de www.anchete.ro) şi a instituţiilor
subzistenţă ale sărăciei prezintă dezavantajul că sunt formulate sub forma unui internaţionale cu care România
trebuie să încheie înţelegeri (UE,
nivel relativ scăzut al venitului, ele trebuie, însă, să ia în calcul normele şi Banca Mondială, FMI).
aşteptările într-o societate în care este posibil să se vorbească chiar despre creştere
economică. „Săracii nu sunt doar privaţi de
Sărăcia poate fi definită în sens absolut (sărăcia ilustrează situaţia în care resurse, consumuri şi relaţii şi
individului îi lipsesc resursele necesare traiului) şi în sens relativ (sărăcia legături sociale; ca o reacţie la
desemnează absenţa resurselor unui individ sau ale unui grup atunci când sunt această situaţie şi la formele de
respingere cu care se confruntă,
comparate cu cele ale altor membri ai societăţii. Preferat adesea de către sociologi, ei manifestă un comportament
acest sens este legat de diferenţele ce apar în distribuţia resurselor materiale în de supravieţuire, forme de
cadrul societăţii). cultură adaptativă şi reacţionară,
Definiţiile de subzistenţă ale sărăciei sunt aplicate mai ales în ţările Lumii a o «socializare în excludere» şi
treia. De fapt, cercetările au arătat că, la nivel global, aproape jumătate dintre sisteme de valori care capătă o
cetăţenii ţărilor cu venituri scăzute trăiesc în sărăcie absolută. Semnificative sunt în dimensiune colectivă.” (P.
acest sens studiile asupra sărăciei în Marea Britanie realizate de către Charles Stroebel, „De la sărăcie la
Booth. Acesta a utilizat definiţia sărăciei prin subzistenţă, introducând conceptul excludere: societate salariată sau
de prag al sărăciei (nivelul venitului sub care familiile nu-şi mai pot satisface societate a drepturilor omului”,
nevoile de supravieţuire). în Adrian Neculau şi Gilles
Ferréol (coord.), Minoritari,
Cauzele imediate ale sărăciei variază de-a lungul timpului şi de-a lungul marginali, excluşi, Editura
ciclului vieţii, printre acestea numărându-se: nivelul scăzut al venitului şi Polirom, Iaşi, 1996, p. 269)
caracterul neregulat al acestora, nivelul scăzut al veniturilor şi numărul mare al
membrilor unei familii, pierderea susţinătorului de familie, sănătatea şubredă,
şomajul, vârsta înaintată etc. Factorii enumeraţi ne conduc la concluzia că sărăcia
nu este determinată de slăbiciunile individului (lene, nesăbuinţă etc.), ci mai de
grabă de factori economici, structurali sau de calamităţi naturale.
96
UNITATEA 5
Capitolul 14
Dicþionar
discriminare pozitivă = politici
şi practici care favorizează
grupurile (grupurile etnice şi
femeile, în primul rând) de-
favorizate de-a lungul istori-
ei; discriminare inversă
etichetare = teorie care dezvoltă
distincţia realizată de către
Edwin Lemert între devianţa
primară şi cea secundară,
adică comportamentul ini-
ţial şi reorganizarea simbo-
lică a rolurilor sociale şi a
Sinelui, ce se poate datora
reacţiei societăţii faţă de
devianţă, exprimată prin in-
termediul normelor. Howard
Becker susţine că devianţa
este creată de societate, în
sensul că „grupurile sociale
creează devianţă prin inter-
mediul regulilor a căror
încălcare reprezintă com-
portament deviant, ca şi prin
aplicarea lor asupra anumi-
tor persoane pe care le eti-
chetează ca fiind deviante”
etiologie = determinarea
cauzelor; demersul specific
prin care se identifică lanţul
de cauze care conduc la un
eveniment, comportament
etc.
inginerie socială = schimbare
socială şi dezvoltare socială
planificată, deoarece se
consideră că guvernul poate
administra unele trăsături
ale societăţii prin interme-
diul indicatorilor sociali (in-
dicele preţurilor, indicele
inflaţiei, rata şomajului, rata
criminalităţii etc.) şi a ra-
poartelor referitoare la ten-
dinţele sociale, la fel cum
economia poate fi administ-
rată
transgresa = a trece dincolo de o
limită; a cotropi
Lecturi suplimentare
Sociologii folosesc termenul (devianţă - n.n.) pentru a desemna un ansamblu
disparat de transgresări de conduite dezaprobate şi de indivizi marginali. Pentru a
da cititorului o idee concretă asupra semnificaţiei devianţei în sociologie, vom
începe cu o primă clasificare care cuprinde şapte categorii:
1. Infracţiunile şi delictele. Încă din secolul al XIX-lea sociologii au analizat
statisticile criminalităţii. (…)
2. Sinuciderea este, după apariţia celebrului studiu al lui Durkheim, o temă
importantă a sociologiei devianţei.
3. Consumul de droguri şi lumea toxicomanilor îi interesează pe sociologi
care au studiat aspectele sociale ale consumului de marijuana, haşiş, opiacee,
cocaină, alcool etc.
4. Transgresiunile sexuale. Prostituţia, homosexualitatea şi pornografia au
făcut obiectul a numeroase lucrări. Există sociologi americani care includ
adulterul şi celelalte forme de sexualitate extraconjugale în capitolul devianţelor
sexuale.
5. Devianţe religioase. Sociologii, ca şi istoricii, îşi manifestă interesul pentru
vrăjitorie, erezii şi sectarism religios.
6. Bolile mentale au fost şi ele analizate din punct de vedere social. (…)
7. Handicapurile fizice. Unii sociologi au studiat relaţiile tensionate care pot
fi observate în momentul interacţiunii persoanelor „normale” cu cele surde,
nevăzătoare, obeze, handicapate. (Maurice Cusson, „Devianţa” în Tratat de
sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 43)
Ipoteza noastră principală este că boala, într-unul din aspectele sale esenţiale,
constituie o formă de devianţă; că motivaţiile pentru devianţă care se exprimă în
rolul bolnavului se află în continuitate cu cele care folosesc alte vehicule, inclusiv
unele tipuri de hiperconformism, (compulsive conformity), iar acestea nu sunt
definite din punct de vedere social ca deviante. Din cauza fluidităţii pe care o
observăm în atâtea motivaţii pentru devianţă sau în atâtea reacţii la tensiune, este
posibil să considerăm boala ca aparţinând unui sistem de alternative prin care se
„eliberează” astfel de motivaţii, pe scurt ca ţinând de un sistem de echilibru
dinamic între motivaţii. (Parsons Talcott, „Boala ca devianţă”, în Éléments pour
une sociologie de l'action, introducere şi traducere în limba franceză de F.
Bourricaud, Paris, Plon, 1955, p. 251)
Aplicaþii
1. Alcătuiţi un chestionar cu toate tipurile de întrebări cunoscute pentru a
determina formele prin care discriminarea/prejudecăţile se manifestă la
nivelul clasei voastre.
2. Elaboraţi un eseu cu tema: „Corupţia - o problemă a societăţii româneşti”.
3. Cu ajutorul fişei de observaţie, identificaţi şi descrieţi conflictele formale şi
informale apărute, în perioada analizată, la nivelul clasei voastre.
4. Realizaţi o dezbatere despre modul în care delincvenţa juvenilă ar putea fi
redusă.
5. Realizaţi o microanchetă în care să identificaţi cauzele sărăciei la nivel
individual şi comunitar.
6. Formaţi grupe. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de
conflicte sociale.
ORDINEA ªI UNITATEA 5
97

CONTROLUL SOCIAL* Capitolul 15

15.1 Valorile, normele ºi legile

sociale
Toate societăţile au la bază anumite valori, norme şi legi sociale care le asigură
coerenţă internă.
Valoarea exprimă preţuirea acordată unor obiecte sau fapte în virtutea
unei corespondenţe a însuşirilor lor cu trebuinţele indivizilor sau ale
grupurilor şi cu idealurile acestora. În funcţie de conţinutul lor concret, valorile
pot fi morale, politice, religioase, juridice etc. reprezentând tradiţiile cele mai
importante ale unei comunităţi umane.
Normele sunt fundamentate pe un sistem de valori promovate de societate. Ele Raymond Boudon
reprezintă aşteptările comportamentale comune care semnifică ceea ce este (1934-...)
dezirabil şi specific cultural. Normele sunt asemănătoare cu regulile şi
reglementările, deoarece sunt prescriptive, deşi le lipseşte statusul formal al Relativismul valoric
regulilor. Comportamentul actual poate să fie diferit de ceea ce este considerat Potrivit lui Raymond Boudon,
normativ şi dacă este judecat pe baza normelor existente va apărea drept deviant. în Le sens des valeurs (PUF,
Prin urmare, conceptul de normă este strâns legat de problematica controlului social Paris, 1999, p. 300-301) sursa
şi a ordinii sociale. majoră a relativismului cultural
În funcţie de influenţa exercitată asupra comportamentului se poate vorbi şi valoric contemporan este
despre: reprezentată de egalitarism:
„Societăţile moderne sau, cum le
- cutume, adică obiceiurile care sunt transmise din generaţie în generaţie; numeşte Tocqueville în limbajul
- moravuri, care cuprind reguli morale cu privire la modul de comportare în său, «societăţile democratice»
societate pentru menţinerea standardelor decenţei. Încălcarea lor este sunt locuite de ceea ce el numeşte
dezaprobată prin diferite sancţiuni ale grupului; a fi «o pasiune generală şi domi-
- norme juridice, care cuprind reguli, prescripţii, obligaţii, îndatoriri între nantă», pe care noi am numi-o
indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii pentru protejarea valorilor sociale mai degrabă o «valoare funda-
promovate de către societate. Normele juridice nu se confundă cu legile mentală, aceea a egalităţii».
sociale care se manifestă întotdeauna prin intermediul acţiunilor subiective Trebuie văzută în instalarea
ale oamenilor. Dacă normele juridice impun un anumit tip de comportament acestei valori mâna Providenţei,
indivizilor pentru a păstra sau restabili ordinea socială, legile sociale spune Tocqueville. Să traducem:
generează o ordine socială naturală, firească. Normele juridice se referă, de această instalare este ireversibilă.
Valoarea respectivă indică faptul
regulă, la comportamentul uman în cadru privat sau public, urmărind că toate culturile sunt tratate ca
controlul social şi prin aceasta ordinea publică. egale. Dar, cum indivizii au pe
Normele se completează în plan socio-uman cu alte reglementări care probleme cele mai diferite opinii
contribuie la menţinea ordinii şi la exercitarea controlului social. Printre aceste şi cu grupurile şi culturile sub-
reglementări se numără şi legile. scriu la valori variabile, nu se
Legea exprimă un ansamblu de norme sau de prescripţii care poate menţine fidelitatea faţă de
reglementează conduita indivizilor, activitatea instituţiilor şi organizaţiilor principiul egalităţii decât admi-
etc., precum şi cadrul în care trebuie să se realizeze convieţuirea socială. ţând că nu există nici adevăr, nici
Legea este un factor de conformism, un instrument al controlului social, însă ea obiectivitate în afara altor valori
poate să favorizeze şi anumite comportamente nonconformiste, în anumite domenii diferite de egalitate. Aceste alte
(de exemplu, în cercetarea ştiinţifică). Ea defineşte cadrul general de desfăşurare a valori trebuie considerate deci ca
simple puncte de vedere. Altfel,
proceselor sociale şi previne dezorganizarea, starea de dezordine, de anarhie. În ar trebui admis că valorile unora
anumite condiţii, legea poate să favorizeze ordinea de drept, contribuind la o sunt superioare faţă de cele ale
anumită stabilitate, iar în alte condiţii ea poate deveni o frână în calea dezvoltării altora. Or, aceasta ar fi în
atunci când menţine anumite instituţii învechite. Înlocuirea legilor se poate produce contradicţie cu principiul ega-
şi în urma revoluţiilor care înlocuiesc sistemele de legi existente cu altele noi. lităţii.”
98
UNITATEA 5
Capitolul 15
Thomas Hobbes
(1588 -1679)
Filosof englez care considera
că în absenţa legii şi a
guvernanţilor oamenii ar trăi un
război continuu („bellum
omnium contra omnes”) sau
omul ar fi o fiară pentru celălalt
(„homo homini lupus est”).
Pentru a depăşi această stare
omenii trebuie să încheie un
„contract social”, o înţelegere, în
care fiecare individ renunţă la
libertatea sa pentru a primi, în
schimb, protecţia şi se asigură
pacea şi securitatea, adică ordi-
nea socială ca emanaţie a autori-
tăţii ce exercită controlul social
din afară. Este cunoscut îndeo-
sebi pentru lucrarea Leviathan
sau materia, forma şi puterea
unui stat ecleziastic şi civil
(1650).
Grupurile marginale
„Grupurile marginale” sunt
grupuri de oameni care, după
una sau mai multe caracteristici,
sunt conotate negativ. Ele apar,
mai mult sau mai puţin, prin
constrângere, ca urmare a
apariţiei unui „grup dominator”
şi/sau al unui sistem de norme şi
valori centrale dominante,
anume prin evoluţii intrasociale
(socializare deficitară, propa-
gandă, marginalizarea unei anu-
mite subculturi etc.), prin pro-
cedee intersociale paşnice (de
exemplu, migrare) sau prin acte
intersociale violente (cucerire,
spunere etc.).
15.2 Ordine ºi control social
Prin intermediul procesului de socializare, fiecare societate urmăreşte să
educe indivizii astfel încât aceştia să respecte modelul etico-juridic promovat, să
aibă un comportament adecvat normelor şi valorilor sale, să asigure ordinea
socială şi să diminueze comportamentele deviante, nonconformiste. Pentru toate
acestea, societatea trebuie să dispună de instrumente de control social.
Ordinea socială reprezintă totalitatea instituţiilor şi a relaţiilor stabile
existente în societate la un moment dat.
Cele mai cunoscute teorii despre ordinea socială sunt: teoria contractului
social, teoria marxistă şi teoria elaborată de É. Durkheim.
Teoria contractului social (Th. Hobbes, J.J. Rousseau etc.) consideră că
pentru a se ieşi dintr-o stare naturală de război permanent între indivizi, aceştia
apelează la un „contract social” în care indivizii renunţă la libertatea lor infinită,
în schimbul protecţiei şi se supun voinţei generale (legea este stabilită prin voinţă
generală care este suma voinţei indivizilor).
Teoria marxistă consideră că antinomia, contradicţia individ-societate poate
fi depăşită prin revoluţie care înlătură ordinea socială bazată pe constrângere şi
sancţiune şi instaurează o nouă ordine socială bazată pe egalitate.
Teoria elaborată de É. Durkheim subliniază importanţa instanţei morale
numită „conştiinţă colectivă” în asigurarea ordinii sociale în societăţile
preindustriale, prin intermediul credinţelor şi valorilor împărtăşite, situate pe
primul loc în conştiinţa colectivă. Dacă în societăţile preindustriale este vorba
despre o „solidaritate mecanică”, trecerea la societatea industrială determină
apariţia unei noi forme de „solidaritate organică” bazată pe interdependenţa
rezultată din socializare şi diferenţiere (diferenţiere structurală). În aceste
condiţii, constrângerile morale asupra egoismului iau naştere în urma asocierii şi
constituie baza coeziunii sociale. Durkheim nu a negat existenţa conflictului şi
rolul său în anumite perioade caracterizate prin schimbare rapidă. Spre deosebire
de Durkheim, T. Parsons a subliniat importanţa consensului moral ca o
precondiţie a ordinii sociale.
Noţiunea de „control social” a fost utilizată pentru prima dată de E.A. Ross,
reprezentant al „jurisprudenţei sociologice americane” (Social control, 1910)
care a identificat mijloace şi mecanisme prin intermediul cărora societatea
(îndeosebi cea americană) îşi poate asigura funcţionalitatea şi stabilitatea.
Întrucât în societate există o multitudine de valori şi de norme, nici un individ nu
se poate conforma tuturor imperativelor etico-juridice, motiv pentru care le va
respecta pe unele dintre ele şi le va încălca pe celelalte. În aceste condiţii, pentru a
se asigura ordinea socială, indivizii care nu respectă normele şi valorile sociale
trebuie „constrânşi”, „controlaţi”. Astfel, noţiunea de „control social” include
elemente de drept şi legislaţie, dar şi elemente considerate mai „blânde”, precum:
educaţia, arta, etica, moravurile, obiceiurile, opinia publică, mass-media etc.
Treptat noţiunea de „control social” a dobândit semnificaţia de mijloace şi
mecanisme de constrângere socială, dar şi de recompensare a comportamentelor
indivizilor conforme cu modelul etico-juridic promovat de societate. Întrucât
toate societăţile dispun de norme şi valori care guvernează conduita, ele dispun şi
de anumite mecanisme care asigură conformarea la valorile şi normele
promovate pentru a face faţă devianţei.
În cadrul procesului de socializare, individul devine conştient, prin
intermediul rolurilor şi statusurilor sale sociale de importanţa respectării valorilor
şi a normelor sociale. Acest fapt se produce fie deliberat, în mod voluntar, fie prin
constrângere. De aici, rezultă cele două dimensiuni ale controlului social.
Dimensiunea internă apare când datorită învăţării şi interiorizării normelor şi
valorilor sociale, individul le respectă din proprie iniţiativă şi nu de teama 99
sancţiunilor, ci datorită convingerilor sale. Dimensiunea externă apare când
individul se conformează normelor şi valorilor sociale datorită presiunilor şi
influenţelor exterioare, venite din partea grupurilor sau a societăţii (individul
UNITATEA 5
respectă normele de teama aplicării sancţiunilor). Capitolul 15
Controlul social îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de asigurare a
ordinii şi stabilităţii sociale, funcţia de evaluare a rolurilor prescrise şi
rolurilor jucate de individ şi funcţia de realizare a sistemului de recompense
şi sancţiuni prin intermediul cărora sunt aprobate (recompensate) sau
dezaprobate (sancţionate) diferite comportamente sau acţiuni ale indivizilor sau
ale grupurilor sociale.
În funcţie de instituţiile prin intermediul cărora se realizează, se poate
vorbi despre:
- controlul social organizat (instituţionalizat) care este exercitat de
societate prin intermediul unor instituţii specializate (poliţie, justiţie,
administraţie etc.);
- controlul social neorganizat (neinstituţionalizat) este exercitat de
anumite grupuri (prieteni, vecini, colegi etc.) prin intermediul unor
obiceiuri, tradiţii etc.
În funcţie de caracterul permisiv sau nepermisiv al mijloacelor, se poate
vorbi despre:
- controlul social pozitiv care are la bază cunoaşterea şi interiorizarea
valorilor şi normelor sociale şi respectarea acestora din convingere
(motivaţie intrinsecă pozitivă bazată pe recompense, premii etc.);
- controlul social negativ are la bază temerile individului că va fi sancţionat
dacă încalcă valorile şi normele sociale (motivaţie extrinsecă negativă
realizată prin intermediul excluderilor din grup, detenţiei, satirizării,
dispreţului etc.).
Termenul de „control social”, aşa cum s-a putut observa, are atât valenţe
pozitive care ne conduc de la conformism (acceptarea mecanică a unor norme, Jürgen Habermas
chiar împotriva propriilor convingeri ale individului) la conformitate (tendinţa (1929 -... )
individului de a fi în concordanţă cu regulile sociale ale grupului sau ale Reprezentant de seamă al
societăţii), cât şi valenţe negative care ne conduc la nonconformism şi Şcolii de la Frankfurt (fondată în
devianţă, deoarece controlul social devine evident atunci când nu sunt respectate 1923) căreia îi este asociată
normele, valorile şi legile societăţii. Pot fi considerate valenţe pozitive, implicate teoria critică. În lucrări, precum:
Tehnica şi ştiinţa ca ideologie
de controlul social, conformismul sau conformarea la modelele societăţii,
(1968) şi Teorie şi practică
organizarea, legalitatea şi legitimitatea, iar drept valenţe negative putem (1963) a separat teoria de
considera: nonconformismul, devianţa, delincvenţa, dezorganizarea, conflictele practică şi a considerat ştiinţa şi
sociale etc. Valenţele pozitive ale controlului social au fost evidenţiate prin tehnica drept principală forţă
intermediul funcţiilor pe care acesta le îndeplineşte, iar valenţele negative productivă, având rolul unei
urmează a fi puse în evidenţă prin intermediul limitelor pe care controlul social le ideologii. A fost influenţat, în
implică. special, de Marx şi Weber,
Limitele controlului social sunt: Habermas consideră că socie-
- reducerea sferei vieţii private a individului prin manifestarea controlului tăţile capitaliste, în care schim-
social şi în acest domeniu; barea este permanentă, tind să
distrugă ordinea morală de care
- controlul social excesiv poate determina un comportament invers, diferit
depind de fapt. Noi oamenii
de cel aşteptat, indivizii încălcând valorile şi normele sau modelele impuse trăim într-o ordine socială a
de societate, deci, într-un fel se poate spune că generează „devianţă”, cărei creştere economică contri-
„nonconformism” etc. buie la o lipsă de sens în viaţa
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că acest control social cunoaşte o cotidiană. Astfel, Habermas
varietate de forme de manifestare, îndeplineşte anumite funcţii, dar şi că dispune ajunge la conceptul de anomie
de o gamă variată de mijloace, de instrumente de presiune şi recompensare, pe care îl aplică într-un mod
directe şi indirecte, formale şi informale. original.
100
UNITATEA 5
Capitolul 15
Dicþionar
antinomie = termen care
exprimă contradicţia între
două teze ce se exclud şi
care pot fi demonstrate logic
în aceeaşi măsură
coeziune socială = totalitatea
relaţiilor, legăturilor care îi
uneşte pe oameni în
colectivităţi durabile
sancţiune = modalitate de
stimulare, impunere sau
prevenire, descurajare a
unor comportamente indi-
viduale sau de grup; există
sancţiuni pozitive (recom-
pense) şi sancţiuni negative
(pedepse)
valoare = termenul are sensuri
diferite în funcţie de do-
meniul de referinţă. Din
perspectivă sociologică, ter-
menul desemnează obiecte
sau stări de lucruri, adică
idealuri, idei sau instituţii,
obiecte reale sau imaginare
faţă de care indivizii adoptă
o atitudine de respect şi îi
atribuie un rol important în
viaţa lor, deoarece asigură
indivizilor sau grupurilor
echilibru psihic, satisfacţii,
contribuie la menţinerea
valorilor şi a coeziunii
interioare a grupului, a
forţei şi a importanţei
acestuia în rândul altor
grupuri
Lecturi suplimentare
Faptul că individul se află sub supraveghere într-un târg de provincie nu
înseamnă că individualitatea sa ar fi dizolvată. Faptul că în cutare sat asiatic
sătenii iau deciziile în unanimitate nu implică necesarmente consensul. Poate fi,
dimpotrivă, un semn de neîncredere, neîncrederea fiind o consecinţă a
interdependenţei.
Pentru a vedea că această interpretare nu conţine nici un paradox, este
suficient să reflectăm la semnificaţia regulii unanimităţii. Într-adevăr a cădea de
acord să se ia decizii colective în unanimitate înseamnă: a cădea de acord să
pretinzi pentru tine însuţi şi să recunoşti în compensaţie şi altuia dreptul de veto.
Or dreptul de veto mai curând maximizează decât minimizează ponderea fiecărui
individ în decizia colectivă, de vreme ce el acordă fiecărui individ dreptul de a
bloca o decizie dorită de ceilalţi. Cerinţa unanimităţii nu demonstrează deci
necesarmente consensul aşa cum o indică, de altfel, faptul că unanimitatea nu este
atinsă decât după discuţii îndelungate.
La rândul ei, adeziunea riguroasă la valorile comune nu traduce nu ştiu ce
dizolvare a individualităţii, ci probează eficacitatea controlului social şi al
grupului înalt de interdependenţă între membrii grupului. La fel, tradiţionalismul
şi slaba capacitate de inovare a comunităţilor săteşti tradiţionale nu este
necesarmente semnul unei adeziuni silite la nivel colectiv. (…) Într-un sistem
puternic interdependent, orice inovaţie are, într-adevăr şansa să comporte efecte
extreme, eventual dăunătoare celuilalt. (Raymond Boudon, „Asupra noţiunii de
individualism”, în Texte sociologice alese, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990,
p. 300-301)
O distincţie lămuritoare pentru natura acestui tip de influenţă socială este
aceea dintre conformismul de congruenţă (în engleză congruence conformity) şi
conformismul de mişcare (în engleză movement conformity). Avem de-a face, de
fapt, cu două modalităţi de apreciere a conformismului. Prima expresie are în
vedere similaritatea între poziţia individului şi a majorităţii. (…) Conformismul
de congruenţă este rezultatul unui demers de influenţă trecut. El reflectă o
uniformitate de comportament deja impusă prin norma de grup şi care se menţine
graţie aceleiaşi norme. (…) Aşa cum indică şi denumirea (conformism de
mişcare, n.n.), acesta presupune mişcarea sau schimbarea în comportamentele
individului de la propria poziţie spre poziţia sursei de influenţă. Schimbarea îşi
are originea într-o discrepanţă şi are drept rezultat congruenţa. (...)
„Conformismul este o schimbare comportamentală ori atitudinală ce apare ca
rezultat al unei presiuni de grup reale sau imaginare” (Kiesler, 1969, p. 235).
(Ştefan Boncu, „Conformismul” în Psihologia influenţei sociale, Editura
Polirom, Iaşi, 2002, p. 124-125)
Aplicaþii
1. Elaboraţi un eseu în care să argumentaţi ideea potrivit căreia controlul social
contribuie la menţinerea ordinii de drept.
2. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Cu ajutorul chestionarului, realizaţi o
listă de valori pe care le promovează familia, grupul de prieteni, precum şi
alte instituţii din comunitatea în care trăiţi.
3. Studiu de caz. Imaginaţi-vă că sunteţi la ora de sociologie. La un moment dat
unul dintre colegii voştri este anunţat telefonic că locuinţa i-a fost cuprinsă de
un incendiu. Cum procedaţi în această situaţie? Identificaţi normele şi
valorile care determină comportamentele posibile propuse de voi.
 101

UNITATEA 5
SCHIMBAREA SOCIALÃ Capitolul 16

16.1 Mobilitatea socialã Tabelul de mobilitate

Tabelul de mobilitate cu-
În lumea modernă, suntem conştienţi că societatea nu a fost şi nu este statică, prinde frecvenţele indivizilor
ea constituind un teren pe care se manifestă atât mobilitatea socială, cât şi (care formează eşantionul repre-
schimbarea socială. zentativ) plasaţi simultan într-o
Prin mobilitate socială înţelegem mişcarea indivizilor sau a unor grupuri categorie de origine (de pornire)
întregi între diferite poziţii în cadrul sistemului stratificării sociale existente într-o şi o categorie de destinaţie (de
societate. Mobilitatea socială a început să fie studiată la mijlocul secolului al sosire). Este vorba, în fapt, de un
XIX-lea odată cu scrierile lui Karl Marx şi John Stuart Mill. Ea este rezultatul tabel tip matrice care se com-
schimbăriilor din structura socială şi nu cauza acestora. În societăţiile aflate în pune din mai multe coloane şi tot
schimbare apar procese de mobilitate socială. atâtea rânduri. Analizele scot în
evidenţă trei situaţii:
Pentru a vorbi despre mobilitatea socială trebuie să se producă deplasarea - categoria imobilă (care nu-şi
indivizilor în spaţiul social, fapt ce determină schimbarea poziţiei lor sociale. Se modifică statusul de origine),
admite că orice individ poate să-şi schimbe poziţia socială în orice moment al reprezentată prin indivizii
vieţii. Acest fenomen determină: plasaţi pe diagonala K11, K22,
- fie o mobilitate ascendentă (o mişcare de jos în sus în cadrul ierarhiei de K33, …Kns;
privilegii, de la status-ul de muncitor la cel de inginer, de la cel de student la - categoria mobili în ascen-
cel de medic etc.); siune (care îşi modifică sta-
- fie o mobilitate descendentă (o mişcare de sus în jos în cadrul ierarhiei de tusul faţă de cel de origine,
privilegii, de la status-ul de inginer la cel de muncitor). urcând în ierarhie) repre-
O altă distincţie care trebuie făcută este între mobilitatea intergene- zentată prin indivizii plasaţi
raţională (schimbările intervenite pe parcursul vieţii unei persoane, adică deasupra diagonalei K11, K22,
schimbarea între familia de origine a unui individ şi poziţia de clasă sau de status K33, …Kns;
actuală a acestuia) şi mobilitatea intrageneraţională (schimbările intervenite pe - categoria mobili descendent
parcursul vieţii unei persoane), şi cea a carierei (schimbarea din timpul carierei (faţă de poziţia de origine, ei
au coborât în ierarhie) repre-
unui individ, ca de exemplu, între prima slujbă şi cea actuală). Cei mai mulţi
zentată prin indivizii situaţi
sociologi şi-au îndreptat atenţia asupra mobilităţii intergeneraţionale, îndeosebi sub diagonala K11, K22, K33,
asupra rolului nivelului de instrucţie dobândit comparativ cu criteriul originii …Kns.
sociale sau al unor caracteristici atribuite, precum rasa, în explicarea
tipurilor accesului la o ocupaţie. Categorii Categorii (straturi) Total
(straturi) de destinaţie
În funcţie de sensul şi distanţele între poziţiile de plecare şi cele de
de origine C1, C2 …Cj …Cs
sosire, se poate vorbi despre:
- mobilitate socială orizontală dacă se realizează trecerea de la o C1 K11 K12 ... K1j ... K1s K1
poziţie socială la alta în cadrul aceleiaşi clase sociale); C 2 K 21 K 22 ... K 2j ... K 2s K 2

- mobilitate socială verticală dacă trecerea se realizează în plan … ………………… …

vertical (poate să aibă sens ascendent sau descendent). Cj Ks1 Ks2 ... Ksj ... Kss Ks
Mobilitatea totală poate să fie divizată în mobilitate socială … ………………… …
Cn Kn1 Kn2 ... Knj ... Kns Kn
structurată (impusă) determinată de schimbările structurii sociale
(creşterea sau reducerea unor clase sau straturi sociale) şi m o b i l i t a t e Legendă
socială netă (circulatorie de schimb) determinată de gradul de s - număr de rânduri (linii) şi
deschidere a societăţii şi de şansele de promovare pe bază de coloane
C - categorii (straturi)
competenţă (de exemplu, persoane cu origine socială înaltă coboară pe n - număr de indivizi care
scara socială datorită lipsei lor de performanţă şi invers). formează eşantionul
Analiza mobilităţii sociale evidenţiază schimbările în timp k - frecvenţa
înregistrate la nivelul structurii sociale (trecerea agricultorilor la K1 …Ks - structura societăţii
ocupaţii neagricole din industrie/servicii etc.), la nivel de generaţie Sursa: Traian Rotaru, Petru Iluţ,
Sociologie, Editura Mesagerul,
(tabele de mobilitate) şi de familie (studii de caz). Cluj-Napoca, 1996, p. 182.
102
UNITATEA 5
Capitolul 16
O paradigmă a schimbării
evolutive este prezentată de T.
Parsons (Sociétés. Essai sur leur
évolution comparée, Dunod,
1973, p. 28-29), astfel: „Dintre
procesele de schimbare, tipul cel
mai important dintr-o per-
spectivă evolutivă este creşterea
capacităţii de adaptare, fie în
cadrul unei societăţi care creează
un nou tip de structură fie, prin
difuziune culturală şi implicarea
altor factori combinaţi cu noul tip
de structură, în alte societăţi şi
poate în perioade ulterioare. (…)
Există în primul rând procesul de
diferenţiere. O unitate, un
subsistem sau o categorie de
unităţi ori de subsisteme având
un loc unic şi relativ bine definit
într-o societate se împarte în
unităţi sau în subsisteme (de
obicei două) care se diferenţiază
din punct de vedere structural şi
totodată funcţional prin rolul lor
în raport cu sistemul general. (…)
Procesul de diferenţiere pune noi
probleme sistemului în ceea ce
priveşte integrarea. Operaţiunile
a două sau mai multe categorii de
unităţi structurale trebuie să fie
coordonate acolo unde înainte
exista o singură categorie. Astfel,
… capul de familie nu mai poate
supraveghea producţia în numele
rolului său familial. Rezultă de
aici că organizarea productivă
trebuie să creeze un sistem de
autoritate care să nu mai fie legat
de sistemul de rudenie şi că
colectivităţile familiale şi pro-
ductive trebuie să fie coordonate
în raport cu sistemul general (…).
Un ultim aspect al procesului de
schimbare se referă la relaţiile
sale cu sistemul de valori al
societăţii. Orice tip de sistem de
valori este caracterizat de un
model particular, astfel încât,
instituţionalizat, stabileşte o
preferinţă anume pentru un tip
general de sistem social.”
16.2 Schimbarea socialã*
Una din problemele fundamentale ale sociologiei o reprezintă schimbarea
socială, deoarece dinamica societăţii atinge un nivel calitativ superior atunci când
are la bază transformări calitative fundamentale care vizează anumite valori şi
norme dezirabile, conforme idealului social. Schimbările sociale vizează diferite
componente sau laturi ale vieţii sociale: structurile economice, politice, sociale,
demografice, culturale etc., aceste laturi ale vieţii sociale nu sunt rupte unele de
altele, ci sunt interdependente. De exemplu, schimbările profunde din viaţa
socială se realizează prin revoluţii, iar schimbările din viaţa culturală se manifestă
prin inovaţii, înnoiri în ştiinţă, tehnică, învăţământ, educaţie, prin schimbările în
sistemul normelor şi valorilor fundamentale etc.
Schimbarea socială reflectă dinamica trecerilor unor componente ale
sistemului social sau chiar a acestuia în ansamblu de la o stare sau structură
relativ stabilă la alte stări şi structuri noi, diferite calitativ sau/şi cantitativ.
Schimbarea socială de la societăţile de vânători, culegători şi păstori la
societatea tradiţională este explicată prin intermediul unor factori care au
influenţat-o constant şi anume: mediul înconjurător, organizarea politică
(schimbarea politică era restrânsă la nivelul elitelor) şi factorii culturali (includ
efectele religiei, sistemele de comunicare şi de conducere).
Schimbarea socială în societatea modernă este explicată prin intermediul
factorilor economici (capitalismul industrial promovează revizuirea constantă a
tehnologiilor de producţie, cresc, deci, inovaţiile ştiinţifice şi tehnice, dezvoltarea
statelor-naţiune centralizate), politici (puterea militară şi lupta între naţiuni care
urmăresc să-şi extindă puterea) şi a factorilor culturali (dezvoltarea ştiinţei şi
laicizarea gândirii etc.). Trebuie subliniat faptul că între aceşti factori există
numeroase interacţiuni şi interdependenţe.
Unii sociologi vorbesc despre apariţia societăţii post-industriale determinată
de cunoaştere şi informaţie. Cert este că ameninţările la adresa mediului (poluarea,
producerea de materiale reziduale, epuizarea resurselor minerale sau caracterul lor
limitat) au devenit unele dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă
omenirea.
Schimbarea socială poate fi clasificată în funcţie de diferite criterii. Astfel, în
funcţie de nivelul la care se realizează se poate vorbi despre:
- schimbare la nivel microsocial (la scară restrânsă) când schimbarea
socială afectează doar anumite componente sau laturi ale vieţii sociale (de
exemplu, unele schimbări în sfera condiţiilor geografice determină efecte în
plan demografic şi economic, asupra forţei de muncă şi asupra fenomenelor
de mobilitate socială);
- schimbare la nivel macrosocial (la scară extinsă, la nivelul societăţii
globale) când schimbarea socială vizează întregul sistem social (schimbarea
puterii politice ca urmare a unei revoluţii determină schimbări sociale
complexe, la nivelul întregului sistem social).
În funcţie de perioada de timp pe parcursul căreia se manifestă, există:
schimbări pe termen scurt şi schimbări pe termen lung.
În funcţie de aintensitatea şi profunzime manifestată în caracterizarea
proceselor sociale, există: schimbări sociale de tipul reformelor şi schimbări
sociale de tipul revoluţiilor.
În raport cu agentul uman al acţiunilor şi interacţiunilor sociale, există:
procese de acomodare, asimilare, adaptare sau opusele lor (opoziţie, conflict,
competiţie).
 În funcţie de natura şi de gradul implicării agentului uman, există 103
schimbări spontane şi planificate , controlate .
Primele încercări de analiză sociologică ale schimbării sociale, la nivel
macrosocial, datează de la mijlocul secolului al XIX-lea când au abordat UNITATEA 5
fenomene, precum industrializarea şi expansiunea democraţiei şi a drepturilor Capitolul 16
omului, dar dintr-o perspectivă istoricistă şi utopică. Astfel, Auguste Comte este
interesat de cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale, afirmând că modul de gândire
evoluează progresiv parcurgând trei stadii: teologic, metafizic şi pozitivist.
Această caracteristică a spiritului uman este numită legea celor trei stări, legitate
care poate fi aplicată şi popoarelor. El a explicat instabilitatea Europei ca un produs
al tranziţiei incomplete între structurile de tip „teologic” sau „militar” şi cele de tip
„ştiinţific-industrial”, acesta fiind stadiul metafizic care trebuie să fie depăşit cu
ajutorul sociologiei care trebuie să devină o forţă în reorganizarea societăţii. Comte
a făcut distincţie între „statica socială” (ordinea socială) şi „dinamica socială”
(determinanţii schimbării sociale) afirmând că schimbarea socială este un proces
natural, legic, precum şi că societăţile progresează printr-o serie de stadii
predictibile determinate de progresul cunoaşterii umane.
Herbert Spencer a susţinut o teorie evoluţionistă a schimbării sociale, bazată
pe creşterea populaţiei şi pe diferenţierea structurală, afirmând că societatea este
Sir Karl Raimund Popper
un organism viu care pe măsură ce se dezvoltă devine mai complex şi trebuie să 1902-1994
controleze în mod conştient mecanismele propriului succes. Cel mai important
dintre aceste mecanisme este competiţia aprigă pentru resurse pe care a numit-o Filosof şi logician austriac
stabilit în Anglia. Are contribuţii
„supravieţuirea celui mai puternic”. El a crezut că aplicarea acestui principiu ar
în filosofia ştiinţelor sociale şi în
conduce, în cele din urmă, la cea mai bună societate posibilă. epistemologie care au determinat
Spre deosebire de Comte şi Spencer, Karl Marx consideră revoluţia dezbateri şi controverse în epocă.
principalul tip de mişcare socială care generează schimbarea. Marx şi-a numit Dintre acestea se pot enumera
concepţia filosofică materialism practic în sensul că „este real tot ceea ce este elaborarea principiului falsi-
rezultatul practicii”, afirmând că a descifrat legile societăţilor bazate pe ficării, critica istoricismului,
proprietatea privată: contradicţia dintre nivelul forţelor de producţie şi relaţiile de conceptul de societate deschisă
producţie determină prăbuşirea acestor societăţi prin intermediul revoluţiilor care etc. Consideră că istoricismul nu
ar fi trebuit să aibă loc în societăţile dezvoltate industrial. La baza tuturor urmăreşte decât justificarea tota-
schimbărilor sociale ar sta lupta de clasă, iar societatea comunistă se va caracteriza litarismului şi anihilarea semni-
prin absenţa claselor sociale. ficaţiei individului, deoarece
istoria nu este suma faptelor,
Societatea modernă este supusă unor schimbări, transformări profunde,
deciziile fiind mai importante
determinate de internaţionalizare. Internaţionalizarea este procesul prin care decât faptele. Opere principale:
actele economice (producţia şi piaţa) altădată locale sau zonal-naţionale devin Logica cercetării (1934), Con-
internaţionale. În cazul internaţionalizării distingem două forme principale: jecturi şi respingeri (1963), Cu-
integrarea economică şi globalizarea economică. Integrarea economică noaştere obiectivă (1970).
(zonele de comerţ liber, uniunile vamale, pieţele comune etc.) este procesul prin
care două sau mai multe ţări realizează un spaţiu comun mai eficient. Uniunea
Europeană este cea mai avansată formă de integrare cu caracter interstatal şi
deschis. Globalizarea economică este procesul prin care actele economice devin
expresia participării la un sistem de relaţii care au loc la scară globală (mondială).
Ţările lumii au devenit tot mai interdependente, iar globalizarea afectează viaţa
oamenilor din toate ţările, bogaţi sau săraci. Problemele implicate de protecţia
mediului înconjurător şi evitarea conflictelor armate au în mod necesar o rezolvare
globală.
Nu trebuie uitate nici mişcările revoluţionare ce au caracterizat anul 1989, care
au determinat în Europa Centrală şi Răsăriteană schimbări profunde: dispariţia re-
gimurilor politice totalitare şi apariţia regimurilor politice democratice carac-
terizate prin apariţia societăţii civile, a pluralismului politic, garantarea drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti, separarea puterilor în stat etc. Tradiţiile social-politice,
religioase şi culturale au determinat evoluţii diferite ale acestor ţări. Fără îndoială
instituţiile de bază ale societăţii au fost modificate profund, cu costuri materiale şi
sociale şi, prin urmare, suntem îndreptăţiţi să vorbim despre schimbare socială.
104
UNITATEA 5
Capitolul 16
Dicþionar
inovaţie = invenţie, înnoire,
modernizare, noutate
ideal social = model superior de
realizare umană către care
aspiră un grup sau o
generaţie; cel mai înalt grad
de desăvârşire pe plan
profesional, material, spi-
ritual care motivează ac-
ţiunile oamenilor
istoricism = credinţa în
existenţa legilor istoriei, ale
dezvoltării sociale sau ale
progresului; criticat de Karl
Popper
reformă = transformare, schim-
bare, reorganizare în dome-
niul politic, economic,
cultural cu caracter limitat,
parţial sau structural
revoluţie = schimbare pro-
fundă în modul de orga-
nizare a unei societăţi la care
participă masele largi ale
populaţiei care urmăresc
cucerirea puterii politice
Lecturi suplimentare
Oamenii îşi făuresc ei înşişi istoria, dar şi-o făuresc nu după bunul lor plac şi
în împrejurări alese de ei, ci în împrejurări care există independent de ei,
împrejurări date şi moştenite din trecut. (...)
Şi tocmai atunci când oamenii par preocupaţi să transforme pe ei şi lucrurile
din jurul lor, să creeze ceva ce n-a mai fost, tocmai în asemenea epoci de criză
revoluţionară ei invocă cu teamă ispitele trecutului, chemându-le în ajutor,
împrumută de la ele numele, lozincile de luptă, costumele, pentru a juca în această
travestire venerabilă şi cu acest limbaj împrumutat, o nouă scenă a istoriei
universale. (…)
Revoluţiile burgheze, ca de pildă, cele din secolul al XVIII-lea, înaintează
vijelios din succes în succes, se întrec în efecte dramatice, oamenii şi lucrurile
parcă ar fi inundate în lumina unor focuri bengale, fiecare zi aduce un nou val de
extaz. Dar ele sunt efemere, îşi ating în scurt timp apogeul, după care societatea,
înainte de a învăţa să-şi însuşească cu luciditate rezultatele perioadei sale de avânt
tumultos, cade într-o mahmureală îndelungată.
Dimpotrivă, revoluţiile proletare, revoluţiile secolului al XIX-lea, se critică
singure mereu, îşi întrerup într-una propriul lor curs, revin asupra celor ce par gata
înfăptuite pentru a o lua de la început, ridiculizează necruţător şi în amănunt
jumătăţile de măsură, slăbiciunile şi aspectele lamentabile ale primelor încercări.
(Karl Marx, „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte”, în Opere alese, vol.
I, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 207-209)
T. Parsons distinge trei stadii principale în evoluţia socială: societatea
primitivă, societatea intermediară şi societatea modernă. (...) Trecerea de la
societatea primitivă la societatea intermediară s-a realizat prin apariţia scrierii. (...)
Trecerea de la societatea intermediară la societatea modernă a fost marcată de
apariţia dreptului, a instituţiilor juridice. (...) Evoluţia socială apare astfel la
Parsons ca afirmare progresivă a culturii în viaţa umană şi socială; ea este legată de
progresul unui sistem cultural mai diferenţiat şi în acelaşi timp mai stabil (...). (Guy
Rocher, Talcott Parsons et la sociologie américaine, ediţie electronică, p. 81)
Aplicaþii
1. Interpretaţi următorul tabel de mobilitate intergeneraţională (ce categorii
formează indivizii de pe diagonală, de deasupra şi de sub diagonală):
Categorii de sosire
Categorii de pornire Muncitori Muncitori Persoane cu Total
necalificaţi calificaţi studii superioare
Muncitori necalificaţi 20 20
Muncitori calificaţi 15 30 45
Persoane cu studii
10 25 35
superioare
Total 35 40 25 100
2. Elaboraţi un tabel de mobilitate educaţională sau ocupaţională şi socială în
care să studiaţi problematica egalităţii şanselor (accesul la nivelurile
superioare de învăţământ, la ocuparea de funcţii înalte şi afirmarea
profesională depind de competenţă şi de efortul personal).
3. Realizaţi o dezbatere despre modul în care şcoala românească asigură
realizarea egalităţii de şanse pentru elevi.
OPERAÞIONALIZAREA
105

ANEXA 5
CONCEPTELOR
Analiza şi operaţionalizarea conceptelor reprezintă două operaţii de mare
complexitate care intervin în procesul de cercetare sociologică. Conceptele sau definiţie operaţională = în care
termenii, aşa cum s-a învăţat la orele de Logică şi argumentare, sunt expresii definitorul conţine o serie de
lingvistice cărora li se precizează însuşirile sau notele (intensiune sau conţinut) şi operaţii sau de alte cerinţe
mulţimea obiectelor sau a entităţilor ideale vizate (extensiune sau sferă). pe care definitul trebuie să le
Conceptele utilizate în cercetarea sociologică trebuie, la rândul lor, să reflecte, respecte (în cercetarea so-
cială poate să coincidă cu
caracteristicile fundamentale ale fenomenelor, proceselor, relaţiilor şi
sfera definiţiei nominale sau
activităţilor vizate, precum şi o serie de elemente de natură ideală. poate să reflecte numai o
Dificultăţile care apar, în cercetarea sociologică, sunt determinate de parte a acesteia); în cer-
inexistenţa unui aparat conceptual care să satisfacă cerinţele limbajului ştiinţific cetarea socială se realizează
(multe concepte sunt împrumutate din limbajul comun, nu au un înţeles bine o extensie a definiţiei ope-
precizat şi acceptat de toţi cercetătorii) şi existenţa unor zone ale socialului care nu raţionale în sensul că ea nu
au corespondent în plan conceptual. Cercetătorul poate alege o cale uşoară reflectă întotdeauna o ope-
(operează cu conceptele deja existente, dar neadecvate, fie preia sensuri din raţie empirică sau un ex-
limbajul comun, încălcând regulile definirii corecte) sau realizează analiza şi periment, ci este vorba de
operaţionalizarea conceptelor. Trecerea de la concepte generale la cele apropiate specificarea semnelor ob-
servabile care contribuie la
de concretul social, la semne observabile se realizează prin operaţionalizare (Ion
completarea semnificaţiei;
Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, p. 165). De reprezintă aspectul cel mai
fapt, trebuie elaborată o schemă operaţională de cercetare care să permită, controversat al unui proiect
ulterior, obţinerea de informaţii relevante despre fenomenul studiat. Este de cercetare
impropriu să vorbim despre concepte neoperaţionale, deoarece acest fapt ar operaţionalizare = transfor-
echivala cu recunoaşterea faptului că ar exista domenii care nu pot fi cunoscute, marea unui concept teoretic,
fapt ce ar contribui la eşecul activităţii de înţelegere, explicare a vieţii sociale. abstract în ceva concret,
Abordarea clasică a problematicii operaţionalizării conceptelor o întâlnim la observabil şi măsurabil în
Paul Lazarsfeld care vorbeşte despre o activitate de construcţie a variabilelor sau cadrul unui proiect de cerce-
a spaţiului de atribuire, fiind vorba despre patru componente: reprezentarea tare empirică; definiţiile
operaţionale constituie indi-
imagistică a conceptului, specificarea dimensiunilor, selectarea indicatorilor
catori pragmatici, realişti ai
şi elaborarea indicilor empirici. În sens restrâns, prin „variabilă” înţelegem unor termeni mai difuzi. De
proprietăţile fenomenelor şi proceselor sociale de a se schimba, de a lua diferite exemplu, un mod de opera-
valori de la un moment la altul, de la o colectivitate la alta, indiferent de natura ţionalizare a clasei sociale
fenomenului respectiv (variabilă propriu-zisă sau atribut). Astfel, termenul de este să întrebăm oamenii ce
„variabilă” este pus în corespondenţă cu cel de „criteriu”, R. Boudon tip de loc de muncă au şi să
considerând variabila „rezultatul împărţirii colectivităţii după unul sau mai multe codăm răspunsurile în
criterii” (Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele sociale, CIDSP, Bucureşti, categoriile „clasa munci-
1972). toare” sau „clasa mijlocie”
În ceea ce priveşte natura variabilelor trebuie subliniat faptul că acestea sau putem să întrebăm
respondenţii cărei clase cred
sunt privite atât ca realităţi manifeste (observabile direct), cât şi ca stări latente
că aparţin
(care nu sunt observabile direct, dar care pot fi cercetate prin intermediul tabele de contingenţă = tabele
indicatorilor direct observabili). Variabilele latente sunt considerate de asociere care descriu şi
răspunzătoare de legăturile observabile (manifeste, măsurabile) dintre indicatorii analizează relaţiile dintre
analizaţi. două sau mai multe varia-
Trebuie subliniat faptul că prima etapă a pregătirii cercetării nu constă doar în bile dintr-un set de date.
reprezentarea imagistică a conceptului, aşa cum sublinia Lazarsfeld, deoarece, de Conţin variabile de linie
multe ori, definirea conceptului devine o operaţie laborioasă, cercetătorul trebuie (aşezate pe orizontală) şi
să delimiteze cunoştinţele despre domeniul studiat din multitudinea de informaţii variabile-coloană (aşezate
existente, trebuie să obţină o corespondenţă între definiţia nominală şi cea pe verticală), iar celulele
indică numărul de cazuri
operaţională ştiut fiind faptul că pentru aceeaşi definiţie nominală se pot crea
(persoane, locuinţe, unităţi
mai multe definiţii operaţionale. Sarcina cercetătorului este să se documenteze
106
ANEXA 5
de analiză etc.) care apar.
Celulele sunt formate prin
combinaţia unei categorii
din fiecare variabilă de rând
sau de coloană. Totalurile
marginale indică numărul
de cazuri găsite în fiecare
categorie a variabilei (sunt
totaluri de rând sau de
coloană)
Variabilă de coloană
variabilă A variabilă B
variabilă
X
celulă
Variabilă
de linie variabilă
celulă
Y rând
total de
coloană
Paul F. Lazarsfeld
(1901-1976)
Sociolog de origine austriacă,
fondator, la Universitatea
Columbia, al Biroului de cer-
cetări sociale aplicate. A studiat
comportamentul de vot şi
influenţa mass-media asupra
societăţii în lucrări, precum: The
People's Choice (1944) şi
Personal Influence (1955). A
fost unul dintre principalii sus-
ţinători al anchetelor în socio-
logia americană de după război,
utilizând pentru testarea ipote-
zelor tabelele de contingenţă.
pentru a intra în posesia cunoştinţelor despre realitatea pe care urmează să o
cerceteze cu ajutorul instrumentelor ştiinţifice pentru a obţine explicaţii,
interpretări sau teorii valide.
Un alt aspect al operaţionalizării se referă la aria sa de aplicabilitate,
deoarece, în sens restrâns, definiţia operaţională ar fi specifică numai conceptelor
apropiate de concretul nemijlocit (variabilele manifeste). Operaţionalizarea nu
vizează însă numai prescripţia unei operaţii nemijlocit empirice sau a uneia de tip
experimental, ci un ansamblu de determinări prin care se poate ajunge de la teorie
(concepte generale) la realitatea concretă. Astfel, între realitatea concretă şi
conceptele generale utilizate se constituie o relaţie mediată de operaţionalizări
verticale şi orizontale (O. Hoffman, Sisteme conceptuale în sociologie, 1977).
Dimensiunile desemnează aspectele care prezintă un anumit grad de
generalitate ale domeniului cercetat, la un moment dat, şi care sunt subordonate
unui concept. Din punct de vedere teoretic, dimensiunile ca şi indicatorii sunt tot
concepte, dar sunt concepte cu grad de generalitate mai redus decât conceptul
de referinţă (ceea ce apare ca dimensiune a unui concept general, în alt context
poate să devină concept de referinţă pentru alte
delimitări particulare ş.a.m.d.). În raport cu
conceptul specificat, dimensiunile sunt indicatori cu
o anumită structură. Datorită gradului mare de
relativism este bine, ca în procesul operaţionalizării
total de
celulă
rând conceptelor, să nu apelăm la termenul de dimensiune
şi să considerăm că avem de-a face cu niveluri
total de
celulă diferite la care se situează indicatorii (de la indicatori
generali, teoretici, definiţionali la indicatori
total de număr empirici).
coloană total Indicatorii reprezintă o etapă importantă în
definirea variabilelor sociale care exprimă măsura
cantitativă a schimbării înregistrate în unele
fenomene şi procese ale realităţii sociale. Semnificaţia lor reală se obţine prin
raportarea la concept sau dimensiune. St. Nowak (1972) identifică trei tipuri de
indicatori:
- definiţionali sunt selectaţi pe baza analizei taxonomice, de clasificare
(dimensiunile unui concept general reprezintă primul nivel de taxonomii,
iar într-o operaţionalizare verticală se constituie mai multe niveluri
taxonomice, deci se constituie un nivel ierarhizat);
- empirici sunt semne observabile direct şi măsurabile (analiza conceptuală
se apropie cel mai mult de datul concret);
- de inferenţă se definesc prin puterea predictivă în raport cu indicatul.
Ansamblul indicatorilor prin care se cercetează un anumit fenomen formează
un sistem, adică se află în interdependenţă. Reunirea indicatorilor care descriu un
fenomen sau o dimensiune socială conduce la elaborarea indicatorilor generali
(sintetici) sau a indicilor empirici.
În termeni statistici, indicatorul reprezintă „o caracteristică, exprimată
numeric, a unei categorii economice, sociale, fiind noţiunea pentru o expresie
numerică determinată pe bază de observaţii statistice”, iar indicele (numărul
indice) este „un raport între mărimea unui indicator la momentul t1 şi mărimea lui
la momentul t0 sau un raport între două mărimi coexistente” (V. Trebici, Mică
enciclopedie de demografie, 1975).
Indicatorul general (indicele empiric), ca sinteză a indicatorilor elementari
(prin care s-a operaţionalizat un concept sau dimensiune a sa) reprezintă primul
nivel al activităţii de încadrare conceptuală a datelor cercetării concrete, prima
etapă a construcţiei teoretice de generalizare şi abstractizare. Structura
indicatorului general (indice empiric) poate fi o măsură compozită
unidimensională (obţinută pe baza unui set de indicatori omogeni) sau o măsură
sintetică multidimensională (obţinută prin reunirea unor indicatori aparţinând 107
unor dimensiuni diferite). Numărul indicatorilor necesari pentru studierea unui
fenomen sau proces social nu este riguros stabilit (cerinţa este să se utilizeze un
număr aproximativ egal şi nu mai mic de 5 indicatori pentru fiecare dimensiune
vizată).
ANEXA 5
Importanţa indicatorilor se poate determina prin analiză teoretică (a
semnificaţiei datelor ce se obţin) şi pe cale tehnică prin analiza:
- puterii de discriminare, respectiv a puterii de conţinere în raport cu
indicatorul său (indicatorul trebuie să distingă toate obiectele care au
proprietatea indicată, chiar dacă ar reţine şi obiectele care nu au acea
proprietate);
- puterii de respingere în raport cu indicatorul său (indicatorul trebuie să
distingă toate obiectele care nu au proprietatea respectivă, chiar dacă
resping şi obiectele care o au, astfel încât să rămână doar obiectele care au
respectiva proprietate sau însuşire).
În selectarea indicatorilor trebuie să se ţină cont de principiul
interşanjabilităţii (orice indicator, în momentul elaborării sale are o putere egală
de a reprezenta un concept şi, prin urmare, aceştia pot fi schimbaţi între ei, deci nu
ar conta ce indicatori utilizăm, însă la acest nivel al cercetării nu apare
posibilitatea de intersubstituţie a indicatorilor, deoarece în analiză sunt introduşi
doar indicatori relevanţi pentru domeniul studiat. Dacă se constată că doi
indicatori se dovedesc a fi interşanjabili, atunci se reţine numai unul dintre ei).
Ioan Mărginean consideră schema operaţională de cercetare un
instrument pregătitor al culegerii informaţiilor, care trebuie să cuprindă:
colectivitatea umană (populaţia) şi caracteristicile de interes, conceptele,
dimensiunile, indicatorii şi indicii domeniului studiat, legăturile cu alte domenii,
factorii de influenţă etc. Validarea schemei operaţionale de cercetare constă în
corelarea indicatorilor ce operaţionalizează un domeniu (indicatorii corelativi
interni), dar şi a indicatorilor aparţinând unor domenii diferite (indicatori
corelativi externi).
Dimensiunea Indicatorii
I. Comportamental-acţională 1. Merge foarte des la biserică.
2. Ţine foarte des posturile religioase.
3. Face foarte des rugăciuni.
4. Citeşte foarte des cărţi religioase, fiind de acord cu conţinutul lor.
5. Cere foarte des sfatul preotului în probleme deosebite.
6. Îi îndeamnă foarte des şi pe alţii spre credinţa religioasă.
II. Atitudinal-valorică 1. Apreciază că religia reprezintă singura interpretare adevărată despre lume şi viaţă.
2. Consideră că religia sa reprezintă singura interpretare adevărată despre lume şi viaţă.
3. Apreciază că Biblia (Coranul) este o carte sfântă de inspiraţie divină.
4. Consideră clerul (preotul) ca reprezentând „voinţa divină”.
5. Manifestă convingerea că oamenii nu pot fi morali fără a fi religioşi.
6. Crede că biserica este „casa sau templul lui Dumnezeu”.
III. Ideologic-doctrinară 1. Consideră adevărate enunţurile:
- Lumea a fost creată de o fiinţă divină.
- Tot ceea ce se petrece pe Pământ este urmare a voinţei divine.
- Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa.

Proiect: Operaþionalizarea unui concept

Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Plecând de la dimensiunile pe care Ioan
Mărginean le consideră necesare pentru operaţionalizarea conceptului de
„participare politică” (dimensiuni: cognitivă, acţională, atitudinală, evaluativă, de
satisfacţie), elaboraţi indicatorii pentru fiecare dimensiune implicată de acest
concept. Se va avea în vedere că participarea politică este, la rândul ei, o dimensiune
a unui domeniu mai larg (regimul politic, iar puterea de discriminare poate fi
ilustrată prin doi indicatori: „participarea la vot” şi „simpatia pentru un partid”).
108

RECAPITULARE
1. Familia poate fi analizată într-un dublu sens: ca instituţie socială şi ca
grup social. Ea îşi asumă responsabilitatea pentru educarea copiilor.
A. Explicaţi rolul socializator al familiei.
B. Fie următoarele noţiuni: familie, socializare.
Redactaţi un text de aproximativ o jumătate de pagină în care, prin
prezentarea unei situaţii de viaţă, să evidenţiaţi o corelaţie existentă între cele
două noţiuni, utilizate în sensul specific sociologiei.
Notă: În redactarea textului nu se utilizează nume proprii.

2. Prin termenul de „probleme sociale” înţelegem o serie de condiţii şi de

comportamente deviante considerate manifestări ale dezorganizării sociale sau
pentru a justifica schimbarea prin intermediul unor mijloace de inginerie socială.
A. Caracterizaţi două dintre tipurile de probleme sociale.
B. Analizaţi succint două deosebiri existente între devianţă şi delincvenţă.
C. Precizaţi trei dintre cauzele imediate ale sărăciei.

3. Fie următorul text:

„Sociologia educaţiei şi a culturii - cel puţin cea care nu rămâne încorsetată
în limitele instituţiei şcolare sau ale instituţiilor şi operelor numite „culturale” -
care se interesează de diferitele moduri de socializare, de diferite moduri de
transmitere sau de construcţie a culturii ar trebui să poată contribui la clarificarea
acestor procese de construcţie socială a structurilor de comportament şi de
gândire. Şi totuşi, sociologii s-au mulţumit multă vreme să facă din educaţie
(familiară sau şcolară) un simplu mijloc de reproducţie socială, fără a-i descrie
ordinea şi procesele specifice. Se ştie că prin socializare familială, şcolară etc. se
reproduce ordinea (inegalitară a lucrurilor), dar sunt rare descrierile de practici
socializatoare ca atare, de modalităţi efective ale variatelor forme de socializare.”
Bernard Lahire, Procesele de încorporare/interiorizare în Omul plural. Către o
sociologie psihologică, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 177
Pornind de la textul dat, elaboraţi o analiză, de aproximativ o pagină în care
să evidenţiaţi rolul a două organizaţii în procesul socializării.
În realizarea analizei, veţi avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea concepţiei lui Bernard Lahire cu privire la rolul sociologiei
educaţiei şi a culturii;
- prezentarea stadiilor socializării;
- explicarea rolului socializator al familiei şi al şcolii;
- argumentarea unui punct de vedere personal referitor la faptul că „prin
socializare familială, şcolară etc. se reproduce ordinea (inegalitară a lucrurilor)”.
Notă: Se punctează şi utilizarea adecvată a limbajului de specialitate,
organizarea prezentării: introducere, cuprins, concluzie şi încadrarea analizei
elaborate în limita de spaţiu precizată.

4. *Caracterizaţi importanţa pe care valorile, normele şi legile sociale o au

în realizarea ordinii şi controlului social, urmărind: definirea noţiunilor de
valoare, normă, lege, ordine şi control social, precizarea a două teorii despre
ordinea socială, precizarea celor două dimensiuni ale controlului social,
precizarea şi exemplificarea concretă a unei limite a controlului social.
 109

EVALUARE
1. Termenul de „şcoală” îşi are originea în limba greacă şi înseamnă timp
liber sau recreaţie. Şcoala reprezintă un important agent al socializării.
A. Explicaţi succint două dintre funcţiile pe care le îndeplineşte şcoala.
B. Fie următoarele noţiuni: şcoală, educaţie formală.
Redactaţi un text de aproximativ o jumătate de pagină în care, prin
prezentarea unei situaţii de viaţă, să evidenţiaţi o corelaţie existentă între cele
două noţiuni, utilizate în sensul specific sociologiei.
Notă: În redactarea textului nu se utilizează nume proprii.

2. Caracterizaţi importanţa pe care instituţiile şi organizaţiile sociale o au

în realizarea procesului de socializare, urmărind: definirea noţiunii de
socializare, de organizaţie şi instituţie socială, precizarea a două caracteristici ale
organizaţiei sociale, precizarea şi exemplificarea concretă a două tipuri de
instituţii sociale, prezentarea importanţei apartenenţei individului la diferite
organizaţii/instituţii sociale, explicarea rolului pe care organizaţiile/instituţiile
sociale îl au în devenirea individului.

3. Lumea modernă nu este statică, ci este caracterizată atât prin mobilitate

socială, cât şi prin schimbare socială.
A. Definiţi mobilitatea socială.
B. Caracterizaţi două dintre tipurile de mobilitate precizând explicit
criteriul de diferenţiere.
C*. Analizaţi comparativ mobilitatea şi schimbarea socială.

4. Fie următorul text:

„Sociologul american R. K. Merton a redefinit conceptul de anomie pentru
a face referire la presiunea la care este supus comportamentul indivizilor atunci
când normele acceptate intră în conflict cu realitatea socială. În societate, valorile
general acceptate pun accentul pe succesul material, iar modalităţile de reuşită
sunt autodisciplina şi munca asiduă. Însă, în caz de eşec, individul va încerca
reuşita prin orice mijloace, legale sau ilegale.”
Pornind de la textul dat, elaboraţi o analiză, de aproximativ 2 pagini, în care
să evidenţiaţi una dintre modalităţile de adaptare a comportamentului individual
la scopurile propuse, în contextul existenţei inegalităţii economice.
În realizarea analizei, veţi avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea concepţiei lui R. K. Merton despre anomie, pornind de la
definiţia dată de É. Durkheim stării de anomie;
- explicarea uneia dintre modalităţile de adaptare a comportamentului
individual la scopurile propuse, în contextul existenţei inegalităţii economice;
- prezentarea conţinutului noţiunilor de devianţă şi infracţionalitate;
- argumentarea unui punct de vedere personal referitor la faptul că delictul
este un produs secundar al inegalităţilor economice.
Notă: Se punctează şi utilizarea adecvată a limbajului de specialitate,
organizarea prezentării: introducere, cuprins, concluzie şi încadrarea analizei
elaborate în limita de spaţiu precizată.
110

LECTURI SUPLIMENTARE
Ancheta sociologică
Există o sărăcie disperată, degradare, foamete, alcoolism, brutalitate şi crimă: de aceea
nimeni nu se îndoieşte. Scopul meu a fost să arăt relaţia cantitativă dintre pauperitate, mizerie,
depravare prin comparaţie cu veniturile regulate şi confortul relativ şi să descriem condiţiile
generale în care trăieşte fiecare clasă.
Charles Booth, The Life and Labour of the People of London (1902)
Delincvenţa
Reţelele delincveţei sunt mult mai scăzute la femei decât la bărbaţi, probabil din cauza
diferenţelor de socializare generală între bărbaţi şi femei, plus implicarea mai mare a
bărbaţilor în sferele non-domestice.
Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 228
Grupul social
De aici definiţia grupului social: o adunare de indivizi care se imită între ei sau care, fără a
se imita, seamănă între ei, iar trăsăturile lor comune sunt copii străvechi ale aceluiaşi model.
Gabriel Tarde, Les lois de l’imittation (1895), Paris-Geneve, Slatkine, 1979, p. 73
Legea unităţii mintale a mulţimilor
În anumite împrejurări, şi numai în acestea, o aglomerare de oameni capătă caracteristici
noi, extrem de diferite de ale fiecăruia dintre indivizii ce o compun. Personalitatea conştientă
dispare, sentimentele şi ideile tuturor elementelor componente fiind orientate într-o aceeaşi
direcţie. Se formează un suflet colectiv, desigur temporar, dar prezentând caracteristici foarte
clare. Colectivitatea devine atunci ceea ce voi numi, în lipsa unei expresii mai potrivite, o
mulţime structurată sau, dacă preferaţi, o mulţime psihologică. Ea constituie o fiinţă unică şi
se supune legii unităţii mintale a mulţimilor.
Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Anima, Bucureşti, 1991, p. 12-13

Legea implacabilă a partidelor politice

Partidul, ca formaţiune exterioară, mecanism, maşină, nu se identifică neapărat cu
totalitatea membrilor înscrişi şi cu atât mai puţin cu clasa. Devenind un scop în sine,
fixându-şi obiectivele şi acţionând în numele intereselor proprii, partidul se izolează
încetul cu încetul de clasa pe care o reprezintă. (...)
Anthony Giddens, Există o lege socială inevitabilă care stipulează că orice organ al colectivităţii, generat de
diviziunea muncii, îşi creează de îndată ce este consolidat, un interes special, un interes care
Sociologie fiinţează în sine şi pentru sine. Însă în cadrul organismului colectiv nu pot exista interese
speciale fără a se afla în opoziţie faţă de interesul general. Mai mult: păturile sociale care
îndeplinesc funcţii diferite tind să se izoleze, să-şi instituie organe capabile să le apere
interesele particulare şi să se transforme în cele din urmă în clase distincte. (...)
Conform acestei concepţii, guvernul sau statul - după preferinţe - nu reprezintă altceva
decât organizarea unei minorităţi. Iar această minoritate impune restului societăţii „ordinea
juridică” ce pare o justificare, o legalizare a exploatării la care se supune mulţimea sclavilor,
în loc să fie emanaţia reprezentării majorităţii.
R. Michels, Les partis politiques, Paris, Flammarion, 1971, p. 289-290
Observaţia participativă
În acest gen de muncă, este bine ca cercetătorul uneori să abandoneze aparatul fotografic,
blocnotesul şi creionul, pentru a lua parte la ceea ce se petrece. El poate participa la jocurile
indigenilor, poate să-i însoţească în vizitele şi plimbările lor, să se aşeze, să asculte, să
participe la conversaţie (…) Din aceste incursiuni în viaţa indigenă (…) am căpătat
sentimentul foarte clar că felul lor de a fi în toate tranzacţiile tribale, conduita lor îmi
deveneau mai clare şi mai inteligibile ca înainte.
Bronislaw Malinowski, Argonauts of the Western Pacific, Illinois, Waveland, 1984, p. 22
 Politica şi statul
Dar ce este gruparea „politică” din punctul de vedere al sociologului? Ce este statul? Nici 111
acesta nu poate fi definit în termeni sociologici prin conţinutul faptelor sale. (…) Acesta nu
poate fi definit din punct de vedere sociologic decât prin metoda sa proprie, specifică de altfel
oricărei grupări politice, şi anume violenţa fizică.
„Orice stat se întemeiază pe forţă”, spunea Troţki la Brest-Litivsk. Ceea ce este adevărat.
Dacă ar fi existat numai structuri sociale lipsite de orice fel de violenţă, conceptul de stat ar fi
dispărut şi nu ar mai fi supravieţuit decât ceea ce numim, în sensul propriu al termenului,
„anarhie”. Evident, violenţa nu este singura metodă firească a statului, dar este metoda sa
specifică. (…) Ceea ce individualizează epoca noastră este faptul că celelalte grupări sau
indivizii nu au dreptul de a recurge la violenţă decât în măsura în care statul o tolerează:
aşadar statul apare ca unica sursă a „dreptului” la violenţă. În consecinţă, înţelegem prin
politică ansamblul eforturilor care se depun în vederea participării la putere sau a influenţării
distribuirii puterii, fie între state, fie între diferitele grupuri din interiorul aceluiaşi stat.
Max Weber, Le savant et le politique, Paris, Plon, U.G.E., 10/18, 1959, p. 99-101
Regimul castelor
Când declarăm că spiritul de castă guvernează o societate, înţelegem că diverse grupuri
din care este alcătuită acea societate se resping în loc să se atragă, că fiecare din ele se
concentrează asupra sa, se izolează, se străduieşte să-şi împiedice membrii de a se alia sau
chiar de a stabili orice relaţie cu membrii grupurilor vecine. Un bărbat refuză sistematic să-şi
aleagă soţia din afara cercului său tradiţional; mai mult, el respinge orice mâncare preparată
de alte persoane decât cele din grupul său. Acest bărbat se supune „spiritului de castă”.
Repulsie, ierarhie, specializare ereditară, spiritul de castă întruneşte aceste trei tendinţe.
Este nevoie de toate trei pentru a obţine o definiţie completă a regimului castelor. Spunem că
o societate se supune acestui regim dacă este divizată într-un mare număr de grupuri
specializate ereditar, ierarhic suprapuse şi reciproc opuse - dacă nu tolerează în principiu
parveniţii, rase amestecate, nici transfugii profesional - dacă se opune sângelui amestecat,
luptei pentru titluri şi totodată schimbărilor de meserii.
Célestin Bouglé, Essais sur le régime des castes, Paris, Alcan, 1935, p. 3-4
Socializarea genului
În timp ce dovezile biologice contribuie la înţelegerea originii diferenţelor de gen, un alt
drum care poate fi urmat este studiul socializării genului, adică învăţarea rolurilor de gen prin
intermediul factorilor sociali, cum ar fi familia şi factorii mediatici.
Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 105
Statul la Hegel
Statul este realitatea Ideii etice - spiritul etic, ca voinţă substanţială revelată, lămurită sie
însăşi, care se gândeşte şi se cunoaşte pe sine şi care aduce la îndeplinire ceea ce ea ştie şi în
măsura în care o ştie. În datină el îşi are existenţa nemijlocită, iar în conştiinţa-de-sine a
individului, în ştiinţa şi activitatea acestuia, existenţa sa nemijlocită - aşa cum individul, prin Petre Andrei,
simţământul său etic, are în stat, ca fiind esenţa sa, scopul şi produsul activităţii sale, libertatea Sociologie generală
sa substanţială. (…)
Când statul este confruntat cu societatea civilă şi se reduce destinaţia lui la siguranţa şi
apărarea proprietăţii şi a libertăţii personale, atunci interesul indivizilor singulari, ca atare,
este scopul suprem în vederea căruia ei sunt reuniţi (...). - Statul stă însă în cu totul alt raport cu
individul; în timp ce el este spirit obiectiv, individul însuşi nu are obiectivitate, adevăr şi
caracter etic decât întrucât el este un membru al statului.
G.W. F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1969,
p. 277-278

Structura şi evoluţia societăţii

De asemenea, se discută foarte des şi cu tot atâta îndreptăţire despre structura democratică
sau antidemocratică a societăţii, avându-se în vedere de data aceasta alt criteriu de
caracterizare a totului social, anume fenomenul politic, în raport cu care sunt privite toate
celelalte fenomene sociale. Structura societăţii nu trebuie însă considerată ca ceva static,
deoarece ea se transformă mereu. Elementele care o compun sunt întotdeauna acelaşi, dar
forma ei se schimbă (...).
Petre Andrei, Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 347
112

BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ
***, Oxford - Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2003
***, Sociologie Românească, volumul III, nr. 2, vara 2005
Boncu, Şt., Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002
Boudon, R., Texte sociologice alese, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
Bontaş, I., Pedagogie. Tratat, Editura All, Bucureşti, 2001
Cristea, S., Constantinescu, C., Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom, Piteşti,
1998
Dowding, K., Puterea, Editura DU Style, Bucureşti, 1998
Durkheim, É., Sociologia. Regulile metodei sociologice, Editura Antet, Bucureşti
Ferréol, G. (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Géraud, Marie-Odille, Leservoisier, O., Potier, R., Noţiunile-cheie ale etnologiei,
Editura Polirom, 2001
Giddens, A., Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000
Hatos, A., Sociologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2006
Hayes, N., Orrell, S., Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 2003
Herseni, T., Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Ionescu, I. I., Sociologii constructiviste, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Ionescu, I. I., Sociologia şcolii, Editura Polirom, Iaşi, 1997
Iluţ, P., Valori, atitudini şi comportamente sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Lahire, B., Omul plural. Către o sociologie psihologică, Editura Polirom, Iaşi,
2000
Lallement, M., Istoria ideilor sociologice, vol. I şi II, Editura Antet, Bucureşti,
1997 şi 1998
Mărginean, I., Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Mihăilescu, I., Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Milcu, M., Psihologia relaţiilor interpersonale, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Mitrofan, Iolanda, Mitrofan, N., Familia de la A … la Z, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1991
Neculau, A. (coord.), Manual de psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Petre, A., Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1997
Ralea, M., Herseni, T., Introducere în psihologia socială, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966
Rotariu, T. (coord), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Editura
Polirom, Iaşi, 1999
Sandu, D., Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Sandu, D., Dezvoltare comunitară, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Scase, R., Clasele sociale, Editura DU Style, Bucureşti, 1998
Spencer, H., Individul împotriva statului, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002
McLennan, G., Pluralismul, Editura DU Style, Bucureşti, 1998
Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţiile şi cultura organizării, Editura Trei, Bucureşti,
1999
Yin, Robert K., Studiul de caz, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Weber, M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993
Weber, M., Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Editura Polirom, Iaşi, 2001