Marin Preda "Cel mai iubit dintre pământeni" comentariu literar
(BUN) "Cel mai iubit dintre pământeni" și tentația romanului total
Fãcând abstractie de romanele "Risipitorii" si "Intrusul", romane orientate spre o
problematicã acutã, însã nereprezentative în fond, am putea spune cã "Marele singuratic" , dar mai ales "Delirul" , sunt cãrtile care-l consacrã pe M. Preda ca prozator citadin, în ele capãtã consistentã meditatia, parabola si simbolul, iar eroii sunt firi reflexive, ca si Victor Petrini din "Cel mai iubit dintre pãmânteni" (1980), demonstrând vocatia interogatiei profunde a lui M. Preda. "Cel mai iubit dintre pãmânteni" , ultimul roman al scriitorului, definit de critica literarã ca roman total (E. Simion), este o prozã modernã, în mare realistã, care comunicã sentimentul acoperirii complete a unui destin ce-si asumã o epocã sau chiar viata în toate (dez)articulatiile ei. Însusi M. Preda afirma într-un interviu cã "Cel mai iubit dintre pãmânteni" este romanul "unei existente asumate în totalitate" . La baza acestei elaborãri romanesti "totale" stã un mit. "Natura acestui mit, subliniazã autorul în interviu, ar fi urmãtoarea: o imensã majoritate a oamenilor aspirã sã fie fericiti prin iubire, nu în sensul biblic al "iubirii aproapelui", ci în acela al împlinirii prin iubire, care este un mit etern uman" , mit codificat dureros si ironic în chiar titlul romanului, iubirea fiind în conceptia naratorului sensul (iluzia?) suprem al existentei, privit ca demers sociografic romanesc, "Cel mai iubit dintre pãmânteni" se ocupã de realitãtile deceniului al saselea. Preocuparea de istoria contemporana, tema relatiei individului cu societatea se resimte încã în "Imposibila întoarcere" (1971), în "Viata ca o pradã" , "Delirul" s.a. Acest roman însã este o sintezã a numeroase teme si motive care definesc existenta în toatã complexitatea ei: nasterea, devenirea formativã a personalitãtii, dragostea, cuplul familial, ratiunea scrisului, singurãtatea, disconfortul social, omul ca obiect al soartei, esecul erotic si existential etc., - motive asupra cãrora scriitorul stãruie în permanentã. Romanul începe cu o meditatie asupra mortii ("... Moartea e un fenomen simplu în natura, numai oamenii îl fac înspãimântãtor. Vorbesc de moartea naturalã, care adesea e o dulce ispitã, înainte de a fi depus aici în aceastã celulã, din care nu voi mai iesi decât pentru a intra într- o captivitate perpetuã, în plimbãrile mele solitare pânã la marginea orasului, pe poteci, uitãndu- mã în jos si privind pãmântul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pãmântul negru, tãcut, linistit, apoi de atractie, de dorintã, un fel de melancolie, de nostalgie blândã, de a mã culca pe el si a rãmâne acolo întins pentru totdeauna" ) si sfârseste cu un verset luat din Apostolul Pavel ("Dacã dragoste nu e, nimic nu e!" ), exprimând convingerea fermã cã iubirea împlinitã le conditioneazã pe toate în viatã. Este profund semnificativã, din punct de vedere compozitional, aceastã modalitate de a începe si a încheia romanul prin reflecþii asupra celor douã dominante existentiale decisive: moartea si, respectiv, dragostea, sugestia fiind aceea cã moartea, ca imanentã a vietii, poate fi anulatã, mãcar si iluzoriu, prin iubire - idee ce-l smulge pe M. Preda din zona realismului dur, plasându-l într-una a unui idealism iscusit camuflat. Romanul are, dupã cum observa criticul Eugen Simion, mai multe niveluri, mai multe romane într-un roman (roman intelectual, roman politic, roman de dragoste etc.), iar transgresarea "hotarelor" implicite, de la unul la altul, se face lent si firesc. Protagonistul (si naratorul) romanului este Victor Petrini. Om de formatie intelectualã vastã, asistent la o catedrã de filozofie, el va pãtrunde adânc în "culoarele culturii si sistemelor filozofice", proiectând crearea unui sistem filozofic propriu, în prelungirea celui al "marelui poet si filozof (aluzie la Lucian Blaga, care si el a fost izgonit din învãtãmântul universitar): "O nouã gnozã, pornind de la descoperirile stiintifice, ar elibera omul de teama, de nelinistea cosmicã, într-o lume în care Dumnezeul îmbãtrânind nu-i mai poate alunga singurãtatea sa înspãimântãtoare în fata unui univers de catran care pare absurd, întelegând cã universul suntem noi însine, putem, prin inteligentã, întelege cã nu murim niciodatã. Gândul cosmic, ne salvãm chiar prin el, prin univers, care ne-ar putea deveni familiar si eternitatea lui ni s-ar transmite, desi stim cã într-o bunã zi vom muri totusi." Dupã absolvirea facultãtii de filozofie, Petrini va activa un timp ca asistent universitar la catedra de filozofie. Arestat apoi în urma unei confuzii de cãtre regimul totalitar, el îsi va reevalua destinul si va judeca, dur si ironic, prezentul social si justitia lui aservitã politicului antiuman, în genere, starea permanentã a lui Victor Petrini este interogatia interiorizatã si analiza incisivã a mediului relational, în închisoare, torturat de "noua" sa conditie, va medita mult asupra categoriei libertãtii, cãci ea constituie, ca "triumf uman" fundamental, o obsesie a lui Victor Petrini. La iesirea din detentie, va fi obligat sã convietuiascã în alte medii sociale sâ practice munci strãine constitutiei sale formative, cea de deratizator (vezi scena curãtirii orasului de sobolani) cãpãtând o simbolisticã amarã, deceptionantã. De observat cã toate aceste momente nefaste ale experientei sale se constituie într-o cronicã astfel relatatã încât sa se întrevadã implicatiile morale extrem de profunde ale evenimentului trãit. Dupã trei ani si trei luni de detentie, reîntors acasã, Victor Petrini resimte acut nevoia de adevãr si luciditate, cãci, dupã cum mãrturiseste el însusi, sufletul îi era inert ascuns si tãcut. I s-a hãrãzit sã gãseascã adevãrul cãutat în si prin dragoste. Considerat de cãtre unii critici ca fiind un prozator realist, desi Preda este un romancier modern ce respectã canoanele modernitãtii, a fost interesat de ideea cuplului, gândit ca un constituient social de bazã. El va descoperi cã pasiunile umane, chiar si cele mai nobile sunt dependente de o retea complicatã de circumstante aproape oculte, în spatele experientelor umane celor mai intime se aflã un mecanism diabolic, foarte puternic, din înfruntarea cãruia eroul central se alege întotdeauna cu sentimentul sporit al tragicului Este interesant (si tine de nuantele scriitoricesti specific prediste) faptul ca protagonistul, un intelectual care nici pe departe nu întruneste calitãtile unei fin idealiste, un intelectual judecând realitatea crud si cu multã obiectivitate, raportându-se la ea în consecintã, trãieste în acelasi timp, sau chiar îsi axeazã întregul destin, în mod deliberat, pe mitul fericirii prin iubire ("... voi gãsi o femeie care sã mã iubeascã si s-o iubesc nu împins de circumstanþe, ci în mod lucid, cunoscându-ne unul pe celãlalt"), ceea ce (paradoxal!) îl si duce spre un total naufragiu existential. Ceea ce a fost altãdatã iubire se transforma, prin confundarea cu maleficul persistent în viatã, în aversiune si urã; apoi adevãrul cã o altã femeie ar putea fi o fiintã suavã si sublimã este si el brutalizat, în mod neprevãzut, de un eveniment arbitrar si ridicol - fapte ce-i impun lui Petrini frãmântãri chinuitoare asupra metamorfozelor enigmatice ale sufletului omenesc în general si ale celui feminin în special. Degradarea sufletului devine, în viziunea sa socantã, o constantã obiectivã a vietii. Pasajele de analizã a sentimentului iubirii sunt la M. Preda de o sensibilitate psihologicã iesitã din comun, obtinutã prin efectul imprimãrii unei sinceritãti totale eroului central. Nimic, dar absolut nimic din posibilele vibratii psihologice ale firii îndrãgostite nu-i scapã autorului, el dovedind astfel încã o data o teribila aviditate a cunoasterii nuantate. Asa încât, prin analiza patimilor umane, el reuseste sã ne releve, în fond, epoca. Toate schimbãrile sociale fundamentale impuse în lume imediat dupã rãzboi sunt trecute prin filtrul analitic al lui Victor Petrini si al altor intelectuali. Nationalizarea, moartea lui I.V.Stalin si retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc, expulzarea regelui, instaurarea regimului de neîncredere si suspiciune fatã de cetãtean, eliminarea socialã a elementelor "burgheze", "purificarea" climaui academic si cultural (vezi paginile despre scoaterea de la catedra universitarã a lui Lucian Blaga, pe motiv cã n-a acceptat sã "dezvolte" niste discursuri jdanoviste), exmatriculãrile masive din facultãti etc., toate acestea constituind în viziunea intelectualului angajat în cunoasterea adevãrului anomalia si anormalul respectivei epoci. Epocã vãduvitã de sublim. Astfel, cum observã criticul Cornel Ungureanu, "în Cel mai iubit dintre pãmânteni teroarea realului devine teroarea istoriei. Teroarea continuã este deci necesarã pentru a descuraja orice idee de demnitate si libertate - constatã Victor Petrini, care va trãi pe pielea sa aceastã teroare". Îngrijorat de soarta "nouã" a intelectualului, Victor Petrini se întreabã: "Care va fi soarta intelectualului, adicã a noastrã, profesori, medici, oameni de culturã etc., care considerãm politica drept ceva murdar?" Pentru cã eroul împãrtãseste convingerea: "în culturã, un gânditor, dacã nu e liber, nu mai e om de culturã..., ci un simplu truditor într-o profesie ca oarecare alta, care nu solicitã optiuni individuale". Iatã de ce nu poate concepe omul, demn de conditia sa, decât ca pe o fiintã capabilã de opțiuni personale. Iatã de ce chiar și dragostea pentru Matilda (apoi și cea pentru Suzy) nu este accidental-fatalã, ci e dublatã de o luciditate maturã, conferundu-i-se în acest mod sensul de optiune, fie si sentimentalã. Iar de aici - nimic degradant în iubirile sale. Ele sunt pentru Victor Petrini ca o boare de fericire, bãtaia inimii, pulsatia ei înaltã si nebunã. Matilda însã, femeie cu personalitate contradictorie, de o vivacitate fascinanta, imprevizibilã si fatalã, conteazã mai mult pe "misterul minciunii", semãnând în jur morbul distinctiei. Alternanta de stãri, fulgerãtoare la Matilda, este înregistratã de Petrini în relatie cu factori intraconjugali. El descoperã cã dupã cãsãtorie "expresia si privirea ei nu mai arãtau nimic, desi erau aceleasi. Matilda arãta ca o vãduvã". Suferind esecuri pe toate planurile: social, profesional, afectiv, Victor Petrini poate fi inclus în categoria eroilor problematici, el însã fiind unul care dispune de o fortã vitalã suficientã pentru a riposta provocãrilor destinului: nu renuntã sã cunoascã fericirea pe acest pãmânt, o cautã cu înfrigurare la limitã, în chiar nefericire, ghidat tot timpul de ultimul remediu - speranta. "Cel mai iubit dintre pãmânteni" este romanul care marcheazã cea mai completa etapã evolutivã a prozei lui Marin Preda si încununeazã reflectiile sale artistice asupra mentalitãtii si destinului intelectualului citadin din perioada experimentelor sociale utopizante, aducând, în acelasi timp, un elogiu demnitãtii si spiritului uman.