BIODESULFURAREA

(BIODESULFURIZAREA)

Rafinăriile de petrol se confruntă cu numeroase provocări, inclusiv cu:

- creşterea standardele de calitate a combustibililor, şi
- nevoia de a reduce emisiile de poluare a aerului.

Societatea globală se îndreaptă spre obţinerea de combustibili fără

conţinut de sulf (compuşi ai acestuia), cu diferenţe numai în conţinutul de
sulf datorită surselor de combustibili şi de reducere a conţinutului de sulf
corespunzător normelor în vigoare din fiecare ţară.

Hidrodesulfurarea (HDS) = tehnologia utilizată pe scară largă de către

rafinării pentru a elimina sulful din fluxurile intermediare.
• Hidrodesulfurare (HDS) = un proces catalitic ce se realizează la presiuni
mari şi temperaturi mari (200-450ºC) prin care are loc transformarea
compuşilor organici cu sulf în hidrogen sulfurat (gaz) prin reacţia fracţiunilor
din petrol cu hidrogenul în prezenţa unui catalizator anorganic.
Reactivitatea compuşilor organici cu sulf variază în funcţie de structura
acestora şi de substituenţii care înconjoară atomul de sulf. Condiţiile depind
de nivelul de desulfurare dorit.

• Dezavantaje ale procesului de hidrodesulfurare:

- aplicarea de condiţii extreme pentru a desulfuriza compuşii refractari are
ca rezultat depunerea de cocs pe catalizatori;
- expunerea fracţiunilor de ţiţei la conditii severe inclusiv la temperaturi de
peste 360 ºC scade valoarea de carburant (capacitatea de combustie) a
produsului tratat;
- procese de HDS intensă (deep HDS) ncesită investiţii de capital şi/sau au
costuri mai ridicate de funcţionare;
- H2S care este generat otrăveşte catalizatori şi scurtează viaţa lor utilă;
- HDS intensă este influentata de componentele din amestecul de reacţie,
cum ar fi heterocompuşii organici şi hidrocarburi aromatice policiclice
(Egorova, 2003; Folsom et al, 1999;. Konishi et al, 2000;. Monticello, 1996).
• Cercetările recente s-au axat pe îmbunătăţirea catalizatori şi
proceselor de HDS şi pe dezvoltarea de tehnologii alternative.

• În categoria noilor tehnologii alternative intră desulfurarea

biocatalitică (BDS).

• Avantaje ale BDS:

- poate opera (funcţiona) în condiţii care necesită mai puţină energie şi
hidrogen;
- la temperatura şi presiunea ambiantă cu o mare selectivitate,
rezultând în costuri energetice scăzute, cu emisii reduse, şi nici o
generare de produse secundare nedorite;
- reacţiile enzimatice microbiene sunt de multe ori mai selective;
- procesele de biotransformare sunt de multe ori mai eficiente
energetic;
- enzimele microbiene sunt active în “condiţii blânde”;
- enzimele microbiene sunt biocatalizatori prietenoşi cu mediul.
• Cercetările recente aplicate în microbiologia “petrolului” se
desfăşoară în domeniile:
- remedierii zonelor (mediilor) poluate cu produşi petrolieri din
scurgeri,
- tratarea prin fermentare uscată şi umedă a zonelor poluate
hidrocarburi;
- biofiltrarea hidrocarburilor volatile,
- recuperare îmbunătăţită a uleiurilor,
- biorafinarea petrolului şi a combustibililor,
- producţia de compuşi chimici de înaltă puritate,
- evaluarea zonelor (siturilor) pe baza comunităţilor microbiene.

Biorafinarea = o alternativă posibilă pentru unele din procesele

actuale de rafinare a petrolului. Aplicaţiile potenţiale importante ale
biorafinării sunt biodesulfurizarea, eliminarea biologica a azotului
(compusilor cu azot), biodemetalizarea, şi biotransformarea de uleiuri
grele brute (ţiţei) în uleiuri uşoare. Cel mai important este procesul de
biodesulfurizare pentru care există numeroase instalaţii pilot (Le
Borgne & Quintero, 2003).
• Conţinutului de sulf al ţiţeiului poate varia între 0,03 şi 7,89% (w/w)
(Kilbane & Le Borgne, 2004).
• Densitatea petrolului (API gravity - a measure of how heavy or light a
petroleum liquid is compared to water. If its API gravity is greater than
10, it is lighter and floats on water; if less than 10, it is heavier and
sinks. API gravity is thus an inverse measure of the relative density of a
petroleum liquid and the density of water, but it is used to compare the
relative densities of petroleum liquids) scade cu creşterea conţinutului
de sulf (Swaty, 2005). Aceasta conduce la o creştere a concentraţiei de
sulf în produse petroliere finite. Sulful se asociază preferential cu
componentele cu masa moleculară mai mare din ţiţei. Când ţiţeiul este
rafinat sulful se concentrează în fracţiunile cu masă moleculară mare.

American
Petroleum
Institute -
API

Figura 1.1: Procentul de sulf din ţiţeiul utilizat în fiecare ţară din Europa
• Gazele de ardere rezultate din arderea combustibililor fosili conţin
cantităţi de NOx, S şi pulberi în suspensie.

• Concentraţii mari de SO2 pot determina iritaţii ale bronhiilor şi astm

bronşic în cazul persoanele sensibile. Riscuri potenţiale mari pentru
sănătate o au pulberile în suspensie (http://www.epa.gov//acidrain).
Expunerea pe termen lung la particule fine rezultate din procesele de
ardere este un factor important de risc pentru mediu conducând la
deces prin cancer cardio-pulmonar (Papa et al, 2002.).

• Numeroase guverne au recunoscut problemele şi au decis să reducă

emisiile de sulf prin intermediul legislaţiei. Reglementările de mediu din
ce în ce mai stricte din ţările dezvoltate au forţat producătorii de
automobile şi cei care lucreaza in rafinării de a produce vehicule şi
carburanţi care îndeplinesc aceste obiective legislative.

• Agenţia pentru Protecţia Mediului din SUA (EPA) a luat măsuri pentru
limitarea emisiilor de NOx şi SO2
(http://www.epa.gov/airmarkets/progsregs/arp/).
• In tara noastra, exista reglementari foarte stricte cu privire la emisiile de
SO2, NOx, si cenusa (incluzand PM2.5):
Valorile limitelor de emisie sunt stabilite prin lege (HG 541/2003) pentru
Instalatiile Mari de Ardere (IMA);
Plafoanele emisiilor nationale pentru SO2, NOx, COV si NH3, stabilite
pentru 2010 conform Protocolului de la Gothenburg; (in conformitate cu
prevederile Directivei nr. 2001/81/CE), prevederile HG 1856/2005;
Programul national pentru reducerea progresiva a emisiilor anuale
pentru dioxidul de sulf, oxizii de azot si pulberile de praf de la IMA (HG
1879/2006).

• Directiva 1999/32/CE a Consiliului referitoare la reducerea conținutului de

sulf a anumitor combustibili lichizi a fost modificată în mod substanțial de
mai multe ori, ultima dată prin Directiva 2012/33/UE din 21 noiembrie 2012
privind reducerea conținutului de sulf din combustibilii marini, care a intrat
în vigoare la 17 decembrie 2012 și a trebuit să fie transpusă până la 18
iunie 2014.

• În vederea menținerii clarității și a raționalității în urma diferitelor modificări

substanțiale ale Directivei 1999/32/CE a Consiliului, aceasta a fost
codificată drept Directiva (UE) 2016/802 din 11 mai 2016 privind reducerea
conținutului de sulf din anumiți combustibili lichizi
• La 30 noiembrie 1999, organul executiv al Convenției privind
poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanțe lungi a adoptat
Protocolul privind reducerea gradului de acidifiere, eutrofizare
și nivelul de ozon troposferic (Protocolul de la Göteborg);

• Protocolul de la Göteborg stabilește, pentru fiecare parte națională

la convenție, niveluri de emisii maxime autorizate (plafoane de
emisii) pentru cei patru poluanți precursori responsabili de acidifiere,
eutrofizare și de creșterea nivelului de ozon troposferic,și anume
dioxidul de sulf, oxizii de azot, compușii organici volatili și
amoniacul; plafoanele respective s-au atins până în 2010.

• Până în anul 2010 România a redus emisiile de dioxid de sulf cu

30%, de oxizi de azot cu 20%, de amoniac cu 30% şi de compuşi
organici volatili cu 15% - considerând ca an de referinţă anul 1990.
MEC - Ministerul Economiei si Comertului; MAI - Ministerul Administraţiei si
Internelor
• Benzina
• Țările UE pot introduce pe piață numai benzină care respectă specificațiile
referitoare la benzină aplicabile în cazul comercializării benzinei în UE.
• Țările UE pot comercializa numai benzină care conține cantități foarte mici
de tetraetil de plumb, destinată doar vehiculelor de colecție. Conținutul de
tetraetil de plumb nu poate depăși 0,15 g/l, benzina respectivă putând
reprezenta maximum 0,03 % din totalul vânzărilor.

• Motorina
• Țările UE pot introduce pe piață numai motorină conformă cu specificațiile
din anexa II.
• Conținutul de sulf al motorinei nu trebuie să depășească 10 mg/kg.
• Sunt posibile unele excepții de la această regulă pentru regiunile
îndepărtate sau pentru țările UE cu ierni mai aspre.

• Reducerea emisiilor de GES

• Țările UE deleagă furnizorilor de carburanți responsabilitatea monitorizării și
raportării anuale cu privire la emisiile de GES pe durata ciclului de viață*
generate de carburanți.
• Furnizorii de carburanți trebuie să reducă treptat emisiile de GES pe durata
ciclului de viață cu 6 % până la 31 decembrie 2020.
• Rafinarea petrolului
• Toate uleiurile brute (petrolul) sunt compuse în principal din
hidrocarburi din clasele parafinice, naftenice şi aromatice, cu o
gamă foarte largă de mase moleculare.

• Rafinarea = separarea fizică, termică şi chimică a ţiţeiului în

fracţiunile sale de distilare importante, care sunt apoi prelucrate
ulterior printr-o serie de etape de separare şi transformarea lor în
produse petroliere finite.

• Produsele principale obţinute din rafinarea petrolului se împart în

trei mari categorii:
- combustibili (cum ar fi benzina, motorina, kerosenul, kerozina),
- produse finite necombustibile (cum ar fi solvenţi, uleiuri lubrifiante,
grăsimi, uleiuri medicinale, asfalt şi cocs),
- materii prime pentru industria chimică (cum ar fi naftalina, etan,
propan, butan, benzen, toluen şi xilen) (EPA, 1995).
Figura 2.1: Schema generală a unei rafinării de petrol complexe
• BDS (desulfurarea biocatalitică) este adesea considerată ca o
alternativă potenţială pentru HDS convenţională utilizată în rafinării. În
acest proces, bacteriile elimină compuşii organici cu sulf din
fracţiunile petroliere fără degradarea scheletului cu carbon (nucleului
sau ciclului) a compuşilor organici cu sulf.

• În timpul procesului de BDS, dibenzotiofenii alchilaţi (Cx-DBTs) sunt

transformaţi în compuşi care nu mai conţin sulf, de exemplu 2-
hidroxibifenil (2-HBP), şi sulfat. BDS se realizează în condiţii blânde
şi reduce nevoia de hidrogen.

• Ambele caracteristici ar duce la economii mari de energie în rafinărie.

În plus se înregistrează reduceri semnificative ale emisiilor de gaze
cu efect de seră dacă se foloseşte BDS (Linguist & Pacheco, 1999).

• HDS nu are aceeaşi eficienţă în desulfurarea toturor claselor de

compuşi ai sulfului prezenţi în combustibilii fosili. În schimb BDS este
eficientă indifferent de poziţia substituenţilor alchil.
• Compuşii organici care se găsesc în general în ţiţei se clasifică în
două categorii:
- compuşi heterociclici (compuşii organici cu sulf ciclici sau
policiclici condensaţi, sulful tiofenic)
- compuşi neheterociclici (tioli, sulfuri, disulfuri).

• Forma cea mai abundentă sub care se găseşte sulful în petrol este
de obicei cel tiofenic.

• Sulful tiofenic constituie adesea 50-95% din sulful din petrol şi

fracţiunile sale, iar derivaţii alchilaţi ai dibenzotiofenului (DBT) sunt
cei mai uzuali compuşi organici cu sulf găsiţi în ţiţei şi fracţiunile
utilizate pentru a produce diesel (Kilbane & Le Borgne, 2004 ).
• DBT şi derivaţii acestuia contribuie la procentul semnificativ al
conţinutului de sulf total din ţiţei. În fracţiunile de mijloc ale
distilatului (motorine) sulf, care rămâne după tratamentul
conventional HDS este de obicei în formă de compuşi Cx-DBT.

• Dezvoltarea proceselor BDS depinde de crearea unui sistem

microbian cu potenţialul de a desulfura o gamă largă de compuşi
organici cu sulf prezenţi în fracţiuni de ţiţei.

• Nu există nici un compus model comun care poate fi utilizat pentru

toate fracţiunile diferite ale ţiţeiului. Deşi fracţiunile de mijloc conţin
un amestec complex de compuşi de sulf, ele pot fi reprezentate prin
două tipuri de substanţe chimice generale: tiofeni şi sulfuri alifatice.

• DBT (dibenzotiofenul) - folosit ca model pentru tiofeni, iar

benzilsulfura ca model pentru sulfurile aromatice, în studiul de BDS
(McFarland, 1999). DBT este unul din multe zeci de mii de
heterociclii aromatici policiclici cu sulf (Monticello, 1998).
Susceptibilitatea dibenzotiofenului (DBT)
la atacul microbian
• Microorganismele şi-au dezvoltat diverse căi biochimice, în scopul
de a utiliza sulful care este un element esenţial.

• În ceea ce priveşte utilizarea DBT s-au raportat două căi principale:

- distrugerea (ruperea) (degradarea) nucleului;
- desulfurarea - specifică compuşilor cu sulf.

• Microorganismele care prezintă capacitatea de a elimina de sulful

din combustibilii fosili, pot fi clasificate în trei categorii diferite în
funcţie de modul lor de acţiune:
- cele care determină clivajul oxidativ al legăturii C-C,
- cele care determină clivajul oxidativ al legăturii C-S şi
- cele care determină clivajul reductiv al legăturii C-S.
 Clivajul oxidativ al legăturii C-C

• Până în prezent pentru metabolismul DBT sunt recunoscute două

căi de distrugere a nucleului aromatic.

• Calea cea mai uzuală cale de degradare a DBT, cunoscută sub

numele de “calea Kodama”, este analoagă cu cea a degradării
naftalinei (Kodama et al, 1973.).

• În această cale iniţial are loc dioxigenarea nucleului aromatic

periferic al DBT, urmată fiind apoi de clivajul acestui nucleu (Fig. 1).
Figura 1. Calea Kodama
de degradare a
dibenzotiofenului
• Acest proces duce la acumularea de 3-hidroxi-2-formilbenzotiofen
ca un produs final solubil în apă, cu un conţinut mai scăzut de
carbon decât DBT.

• În această cale nu are loc desulfurarea substratului organic cu sulf.

• Această cale de degradare a dibenzotiofenului poate fi realizată în

prezenţa microorganismelor Pseudomonas jijani şi P. abikonesis
(Kodama et al. 1970).
 Clivajul reductiv al legăturii C-S

• Desulfurizarea reductivă necesită un echivalent de reducere. Rolul

echivalentului de reducere este de a reduce DBT la difenil, eliberarea
de sulf ca hidrogen sulfurat (Kim et al 1995.).

• Sp Desulfovibrio degradează anaerob dibenzilsulfura, un alt compus

organic cu sulf, în prezenţa hidrogenului molecular la toluen,
mercaptan benzilic, şi hidrogen sulfurat.

• Echivalentul de reducere poate fi, de asemenea, furnizat de către

orice altă sursă.

• Un proces bioelectrochimic (Kim et al 1990.) a fost dezvoltat pentru a

ceda (oferi) electroni prin celule electrochimice către Desulfovibrio
Desulphuricans M6 utilizata pentru degradarea DBT la bifenil şi
hidrogen sulfurat.
• În cazul în care DBT a fost dizolvat în dimetilformamidă 100%, un
solvent organic (Finnerty 1993), produşii de desulfurizare au fost
bifenil şi hidrogen sulfurat.

• Obţinerea hidrogenului sulfurat nu a fost legată numai de

desulfurizarea compuşilor organici cu sulf. Desulfovibrion longreachii
şi Desulfomicrobium escambium degradează DBT doar 10% în
prezenţa de 10% v/v kerosen (Yamada et al. 2001). În acest caz s-au
obţinut cinci produşi de degradare necunoscuţi, calea fiind raportată
ca fiind diferită de cea în care bifenilul este produsul final.

• În prezent, nu există nici o importanţă din punct de vedere comercial a

procesului de biodesulfurizare BDS anaerob datorită costurilor
hidrogenului necesar şi dificultăţilor în menţinerea unor condiţii
anaerobe.

• Avantajul acestui proces este că lipsa de oxigen previne oxidarea

nespecifică a hidrocarburilor, la “produse acide” sau care formează
gume.
 Clivajul oxidativ al legăturii C-S
• Prin acest proces are loc eliminarea sulfului din DBT şi metil-DBT într-
un mod specific compuşilor cu sulf, fără a afecta nucleul aromatic (cu
carbon) păstrând astfel valoarea de combustibil (Fig. 2).

2 căi de degradare de
dibenzotiofenului în
prezenţa Pseudomonas
putida
• O altă cale cu distrugerea nucleului care duce la mineralizarea DBT
este cea descrisă de către Van Afferden et al. (1993).
• Ei au izolat sp. Brevibacterium DO, capabilă de a utiliza DBT pentru
creştere, ca unică sursă de carbon, sulf şi de energie.

• În timpul mineralizării DBT au fost identificaţi trei metaboliţi: sulfoxidul

DBT (DBTO), sulfona DBT (DBTO2) şi benzoat.

• Această cale conduce la mineralizarea completă a DBT, cu

eliberarea atomului de sulf sub formă de sulfit care apoi este
oxidat la sulfat.

• Nu există studii detaliate de enzimologie sau biologie moleculară cu

privire la degradarea DBT de această tulpină. Aceste căi de distrugere
a nucleului pot fi “valoroase” în biodegradarea DBT în mediul
înconjurător.

• Căile de distrugere a nucleului aromatic nu sunt comercial utile pentru

industria petrolieră, deoarece utilizarea nucleului cu carbon al
compuşilor cu sulf de bacterii reduce valoarea calorică a
combustibilului.
Rhodococcus sp. IGTS8
 Desulfurarea cărbunelui

• Emisiile de sulf din combustia cărbunelui prezintă numeroase

probleme de mediu.

• Cea mai bună metodă de reducere a conţinutului de oxizi ai sulfului

emişi în atmosferă îl reprezintă reducerea conţinutului de sulf din
cărbune înainte de a avea loc procesul de combustie. Pentru
aceasta se pot utiliza procese fizice, chimice şi biologice.

• Procesele biologice de degradare a compuşilor cu sulf în prezenţa

microorganismelor prezintă numeroase avantaje faţă de procesele
convenţionale fizice şi chimice.

• Procesele biologice de degradare decurg în condiţii blânde fără

distrugerea produşilor de reacţie şi ca urmarea puterea calorifică a
cărbunelui nu este influenţată.
• Sulful în cărbune se găseşte atât sub formă anorganică, cât şi sub
formă organică.

• Sulful anorganic constă în principal din sulfuri şi sulfaţi. Mineralele

de tipul sulfurilor includ pirita (FeS2), sphalerite (ZnS), galena (PbS),
arsenopirita (FeAsS) şi altele.

• Mineralele de tipul sulfaţilor includ: barita (BaSO4) , gipsul

(CaSO4.2H2O), anhidrit (CaSO4), sulfaţi ai fierului şi alţii. Pirita este
în general sulful anorganic din cărbune. Particulele de pirită sunt
distribuite aleatoriu sub formă de cristale prin cărbune dar nu se
leagă de acesta (figura 3).
Figura 3. Model structural al cărbunelui
• Sulful organic în cărbune se leagă covalent în structuri complexe
voluminoase şi este dificil de îndepărtat fizic sau chimic spre
deosebire de sulful piritic sau alt sulf anorganic.

• Sulful organic în cărbune există atât sub formă de compuşi alifatici,

cât şi aromatici sau heterociclici clasificaţi în:
- tioli alifatici sau aromatici (mercaptani, tiofenoli);
- sulfuri alifatice, aromatice sau mixte (tioeteri);
- disulfuri alifatice, aromatice sau mixte (ditioeteri);
- compuşi heterociclici sau de tipul tiofenilor (dibenzotiofeni).
Figura 4. Tipuri de
compuşi organici
care conţin sulf
identificaţi în
cărbune
Mecanismul îndepărtării sulfului anorganic din cărbune

• S-a demonstrat îndepărtarea microbiologică a sulfului anorganic din

cărbune în numeroase studii în ultimii 30 de ani.

• Biosolubilizarea piritei decurge într-un sistem cu trei faze: suspensia

de cărbune într-o soluţie apoasă, prin care este dispersat un flux de
aer + CO2 prin injectoare adecvate (Rossi, 1993).

• Prezenţa anumitor tulpini microbiene care pot fi mezofile sau

termofile într-o suspensie fină de pirită într-o soluţie a unei săruri
anorganice potrivite creşte cinetica de dizolvare a mineralului.

• S-au propus două mecanisme de oxidare catalitică biologică a piritei

în prezenţa Thiobacillus ferrooxidans:
- un mecanism direct;
- un mecanism indirect.
• În mecanismul direct pirita este oxidată biologic şi necesită un
contact fizic între bacterie şi particulele de pirită (ecuaţia 1).

• S-au făcut numeroase încercări pentru a demonstra atacul direct al

Thiobacillus ferrooxidans asupra sulfurii metalice. El poate fi
considerat ca un proces heterogen în care celula bacteriană se
ataşează singură de suprafaţa cristalelor de sulfură şi apare ca
urmare coroziunea într-un film subţire localizat în spaţiul dintre
membrana celulară externă şi suprafaţa sulfurii.

• În cazul anumitor tipuri de cărbuni mecanismul direct al oxidării

piritei poate fi limitat, deoarece microorganismele sunt prea mari
pentru a intra în porii cărbunelui (Hone et al, 1987).
Figura 3.
Structura
porilor
cărbunelui şi
oxidarea
piritei (Hone
şi colab.
1987)
• → oxidarea piritei din cărbune are loc într-o mare măsură prin mecanismul
indirect.

• În mecanismul indirect, bacteriile oxidează fierul feros (Fe2+) la fier feric

(Fe3+); ionii de Fe3+ regeneraţi sunt apoi utilizaţi pentru oxidarea chimică a
piritei.

• Ecuaţiile 2 şi 3 descriu oxidarea indirecta mediată de Fe3+ şi T.

ferrooxidans (Larsson et al., 1994).
• Oxidarea fierului feros în lipsa microorganismelor este un proces lent.
• Este considerată a fi o etapă limitantă de viteză pentru oxidarea piritei cu
ionul feric. O altă opţiune a mecanismului indirect este aceea că fierul feric
oxidează ionul feros în pirită cu eliberarea de fier elementar ca în ec. 4.

• Sulful elementar este apoi oxidat la sulfat de către microorganisme (ec. 5).

• Precipitarea fierului în special sub formă de jarozită (MFe3(SO4)2(OH)6 M =

hidroniu, potasiu, sodiu sau amoniu este o problemă în oxidarea piritei. La
temperaturi ridicate, utilizate pentru bacterii termofile, reacţiile chimice
sunt mai rapide, iar viteza globală a procesului de oxidare a piritei este
mai mare decât la temperaturi aplicate pentru bacteriile mezofile.
Temperaturile ridicate favorizează de asemenea, formarea de jarozite
care contracarează desulfurizarea cărbunelui.
• Concentraţia ionului de fier trivalent solubil scade.
• Ca urmare condiţiile au impact important asupra reacţiilor chimice
implicate în mecanismul indirect.
 Mecanismul îndepărtării sulfului organic
• Primele încercări de biodesulfurizare a sulfului organic au fost considerate
eşecuri, deoarece bacteriile care au fost izolate nu ar putea elimina în mod
specific sulful şi, în plus puterea calorifică a cărbunelui ar scădea.

• O atenţie deosebită s-a acordat bioîndepărtării sulfului din dibenzotiofen

(DBT), deoarece aceasta reprezintă o proporţie importantă din sulful
tiofenic găsit în majoritatea combustibililor.

• Izolarea şi caracterizarea speciei Rhodococcus erythropolis IGTS8

(denumită anterior Rhodococcus rhodochrous IGTS8) a dus la progrese
importante în investigaţiile de biodesulfurizare a DBT. Pentru îndepărtarea
sulfului organic din DBT a fost propusă calea 4S (Kilbane, 1990). Calea
prezintă metabolismul secvenţial al DBT la DBT-sulfoxid, DBT-sulfonă,
DBT-sulfinate, hidroxibifenil (HTA) şi sulfit.

• Conform acestei căi bacteriile oxidează selectiv atomul de sulf în DBT fără
clivajul legăturii C-C menţinându-se astfel puterea calorică a cărbunelui.
• A fost raportată biodesulfurarea dibenzotifenilor alchilaţi. Două tulpini ale
speciilor de Artgrobacter reclasificate ca tulpinile X309, X310 şi ECRD-1
ale Rhodococcus erythropolis desulfurează compusul care prezintă
împiedicare sterică 4,6-dietildibezotiofen cu obţinerea de 2-hidroxi-3,3’-
dietilbifenil ca produs de reacţie care nu conţine sulf.

• Rhodococcus erythropolis H-2 îndepărtează atomul de sulf din 3,4-

benzo DBT, 2,8-dimetil DBT şi 4,6-dimetil DBT (Ohshiro et al., 1996).
Produsul de reacţie în cazul 3,4-benzo DBT este un α-hidroxi-β-
fenilnaftalină în timp ce produşii de reacţie ai ,8-dimetil DBT şi 4,6-
dimetil DBT sunt monohidroxi dimetil bifenili.

• Tulpina G3 a Mycobacterium degradează 4,6-dimetil DBT.

• S-au făcut numeroase încercări pentru a degrada tiofenii substituiţi în

poziţie 2.

• Sp. de Flavobacterium, Rhodococcus, Vibrio YC1 şi o bacterie galbenă

gram-negativă sub formă de tijă (baghetă) (Cripps, 1973) izolate din
mediu cu acid 2-tiofen-carboxilic (T2C) elimină sulful din acest compus
sub formă de sulfat utilizând restul de compus ca o sursă de carbon
pentru creştere.
• Nu s-a realizat încă bioîndepărtarea sulfului din tiofeni substituiţi în
poziţie 3.

• Pentru a atinge un randament mare de îndepărtare a sulfului din

tiofeni s-a realizat manipularea tulpinilor de bacterii.

• Tulpina Pseudomonas alcaligenes modificată genetic poate realiza

oxidarea tiofenului.

• Mutaţii succesive ale bacteriei anaerobe facultative Escherichia coli

au condus la obţinerea unei tulpini capabile de degradarea
tiofenului.
Bacterii implicate în procesul de biodesulfurare
a cărbunelui
• Numeroase microorganisme sunt implicate în procesul de
biodesulfurare a cărbunelui.

• Bacteriile sulfat reducătoare realizează desulfurarea compuşilor cu

sulf din cărbune la hidrogen sulfurat.

• Bacteriile mezoacidofile - cele mai importante organisme implicate în

depiritizarea cărbunelui. Dintre acestea cele mai importante sunt:
Thiobacillus ferrooxidans, Thiobacillus thiooxidans şi Leptospirillum
ferrooxidans.
• Thiobacillus ferrooxidans – un oxidant al sulfului nu poate realiza
singură oxidarea piritei dar creşte pe sulful eliberat după oxidarea
fierului.

• În procesele industriale Leptospirillum ferrooxidans este mai

dominantă faţă de Thiobacillus ferrooxidans.

• pH-ul optim pentru creştere al Thiobacillus ferrooxidans este în

domeniul 1,8 – 2,5 în timp ce bacteria Leptospirillum ferrooxidans
este mai rezistentă la mediul acid deoarece aceasta poate creşte la
un pH de 1,2.

• În ceea ce priveşte temperatura, Thiobacillus ferrooxidans este

considerată a fi mai tolerantă la temperatură scăzută şi mai puţin
tolerantă la temperaturi ridicate decât Leptospirillum ferrooxidans
(Rawlings et al, 1999.).

• Unele tulpini de Thiobacillus ferrooxidans sunt capabile să oxideze

pirita la temperaturi de 10 °C (Norris, 1990); cu toate acestea
domeniul 30-35 °C este considerat a fi optim.
• Leptospirillum ferrooxidans are o limită superioară de aproximativ
45 °C (Norris et al, 1986.) şi o limită inferioară de aproximativ 20 °C
(Sand et al., 1993).

• Deşi bacteriile mezoacidofile sunt microorganismele cele mai

importante pentru îndepărtarea sulfului anorganic, ele nu realizează
îndepărtarea sulfului organic.

• Multe specii de bacterii, inclusiv speciile de Pseudomonas si

Sulfolobus sunt implicate în eliminarea sulfului organic.

• Unele tulpini bacteriene îşi pierd viabilitatea şi unele degradează

doar legăturile C-C şi nu legăturile C-S din compuşii organici cu
sulf.

• Cele mai importante specii de bacterii implicate în procesul de

biodesulfurare sunt cele din speciile Rhodococcus cum ar fi de
exemplu: Rhodococcus erythropolis H-2, Rhodococcus erythropolis
IGTS8, Rhodococcus erythropolis D-1, Rhodococcus sp. SY1 şi
Rhodococcus sp. ECRD-1.
 Potenţialul proceselor de biodesulfurare a
cărbunelui

• Comparativ cu biodesulfurarea petrolului, biodesulfurarea cărbunelui

este mai dificil de realizat deoarece permeaţia materialului polimeric
în celulele bacteriene este destul de greu de realizat.

• Eficienţa oxidării microbiene a piritei depinde de o serie de

parametri:
- dimensiunea particulelor de cărbune pulverizat,
- conţinutul de pirită,
- conţinutul de nutrienţi,
- compoziţia mediului,
- pH,
-temperatura,
- aerarea şi
- designul reactorului.
• Diferite sisteme de reactoare pentru aplicaţii pe scară largă au fost
folosite. Cele mai importante sunt cele în care se realizează tratarea
în vrac cu leşie (percolarea) şi cele în care are loc solubilizarea
nămolului (şlamului).

• Sistemele care realizează tratarea în vrac cu leşie sunt mai puţin

costisitoare faţă de cele în care are loc solubilizarea (spălarea)
nămolului.

• Vitezele de reacţie sunt mai mari în sistemele cu solubilizarea

nămolului, dar acestea necesită o mărunţire fină a cărbunelui şi un
timp de staţionare mare în bioreactoare de dimensiuni mari cu
aerare.

• Suprafaţa specifică limitează viteza procesului de oxidare în

sistemele cu tratarea în vrac cu leşie în timp ce biomasa limitează
viteza de degradare în sistemele cu solubilizarea nămolului.
• Se poate utiliza ca alternativă metoda flotaţiei cu spumă (Attia,
1990).

• Principiul acestei metode este că bacteria poate adera selectiv mai

degrabă la prirită decât la cărbune în amestecul cărbune-pirită chiar
dacă suprafaţa totală specifică a piritei este mai mică faţă de cea a
cărbunelui (Ohmura şi colab. 1993).

• Adeziunea bacteriilor induce suprimarea flotabilităţii piritei prin

modificarea proprietăţii suprafeţei piritei de la hidrofobă la hidrofilă
(Ohmura şi Saiki, 1994).

• Deoarece pirita nu flotează cu cărbunele ea poate fi colectată ca

steril în partea de jos, împreună cu mineralele de cenuşă în timpul
flotaţiei cu spumă (Raman et al, 1995).
• Un tip de reactor utilizat pentru tratarea şlamului de cărbune la scară
industrială este reactorul Pachuca.

• Acesta este un reactor cilindric cu formă conică la partea inferioară

în care sunt prezente trei faze.

• Principala funcţie a reactorului cu şlam este de a menţine condiţii

adecvate de creştere pentru microorganismele oxidante ale piritei în
ceea ce priveşte temperatura, valoarea pH-ului, şi transferul de
masă.

• O instalaţie utilizată la scară industrială pentru biodepiritizarea

cărbunelui este prezentată în Figura 5.
Figura 5. Schema de flux tehnologic pentru o instalaţie de biodesulfurare a
cărbunelui
• Biodepiritizarea cărbunelui = un proces suficient de bine-cunoscut, cel
puţin în ceea ce priveşte principiile de funcţionare şi mecanismele
implicate însă mai există unele controverse cu privire la rentabilitatea sa
tehnică şi economică sau cel puţin în ceea ce priveşte competitivitatea
sa cu metode convenţionale de desulfurare.

• Până în prezent, biodepiritizarea nu s-a aplicat în scop comercial,

deoarece acesta este un proces lent şi mai costisitor faţă de metodele
fizice şi chimice utilizate pentru îndepărtarea sulfului anorganic.

• Este necesar ca în procesul de biodesulfurare să se elimine nu numai

sulful anorganic, dar şi sulful organic, altfel procesul nu poate fi aplicat
comercial. Îndepărtarea sulfului organic este mai dificilă decât
îndepărtarea sulfului anorganic.

• Numeroase culturi bacteriene sunt utile pentru înlăturarea sulfului

organic, dar ele sunt instabile şi nu s-a înregistrat reproductibilitatea
rezultatelor.
• Bioîndepărtarea atât a sulfului anorganic, cât şi a celui organic din
cărbune s-a realizat cu succes folosind tulpina Rhodococcus
erythropolis IGTS8. Această tulpină a realizat îndepărtarea a 55,2%
din sulful din sulfat, 20% a sulfului din pirită, 23,5% a sulfului organic
şi 30,2% din sulful total din lignit Mengen în 96 de ore (Bozdemir şi
colab. 1996).

• Există doar câteva raportări cu privire la biodesulfurizarea în sisteme

bifazice (solvent neapos: apă).

• Rezultatele arată că viteza procesului de desulfurizare a DBT creşte

în prezenţa de 40-50% n-tetradecane sau a kerosenului (Ohshiro et
al., 1996), 96% hexadecan (Kaufman et al., 1998), sau 50% diesel
(Pacheco et al, 1999).

• Desulfurizarea DBT de către sp. Rhodococcus pare să decurgă

intracelular cu o puternică absorbţie a DBT din faza de petrol.
Desulfurarea se înregistrează după adsorbţia DBT în celulă (Oldfield
et al, 1997).
• Biodesulfurarea se poate realiza în condiţii “necostisitoare” prin
utilizarea de bacterii care se dezvoltă şi cresc în cărbune.

• Avantajele utilizării bacteriilor indigene din cărbune faţă de bacteriile

pure izolate sunt adaptarea imediată a microorganismelor la
cărbune şi caracterizarea acestora de un timp de lag redus.
Degradarea biologica a
compusilor organici
 Degradarea hidrocarburilor alifatice

• Alcanii – hidrocarburi saturate

• Reprezinta o fractiune importanta din petrol
• Solubilitatea scade cu cresterea lungimii lantului (in cazul n-alcanilor)
• Pot fi de asemenea ramificati sau sub forma de cicluri
• Hidrocarburile alifatice ramificate sunt mult mai greu de degradat fata
de cele liniare
- abundenţă mare în natură şi se formează fie prin procese
geochimice, fie prin procese biologice.

- Alcanii cu lanţuri scurte (< C9) sunt toxici pentru

numeroase microorgansime, dar se evaporă rapid din
zonele contaminate cu produse petroliere.

- Energiile mari de disociere a legăturii C-H = responsabile

de reactivitatea chimică redusă a acestora.

- Datorită toxicităţii numeroaselor hidrocarburi degradarea

biologică a acestora prezintă importanţă din punct de
vedere al mediului.
 Compusul Energia de Mecanismul Enzime Cofactorii
disociere clivajului legăturii
(kJ/mol) C-H
Benzen (C6H6) 473 Carboxilare? Necunoscute Necunoscuţi
Metilare? Necunoscute Necunoscuţi
Metan (CH4) 439 Metanogeneză Reductază Metil- F430/Ni
inversă CoM
Adiţia de fumarat? Enzimă radical Radical glicil?
glicil?
Propan 423 Adiţia de fumarat Enzimă radical Radical glicil/FeS?
CH3CH2CH3 glicil?
Toluen C6H5CH3 376 Adiţia de fumarat Benzilsuccinat Radical glicil/FeS
sintază
Etilbenzen 355 Adiţia de fumarat Enzimă radical glicil Radical glicil/FeS?
C6H5CH2CH3
Hidroxilarea în Dehidrogenaza Hem b FeS cofactor-
prezenţa apei etilbenzenului Mo
p-crezol 335 Adiţia de fumarat Enzimă radical glicil Radical glicil/FeS?
HOC6H4CH3
Hidroxilarea în Metilhidroxilaza p- Hem c FAD
prezenţa apei crezolului
- În prezenţa oxigenului legătura C-H este activată de
către oxigenaze implicând specii cu oxigen reactive
legate de enzime în reacţii exergonice.

- De cealaltă parte bacteriile anaerobe care degradează

hidrocarburile utilizează un număr mare de reacţii
enzimatice alternative pentru activarea legăturii C-H.

- Recţiile implicate depind de energiile de activare a

legăturilor C-H.
 Degradarea aeroba a hidrocarburilor alifatice

• Atacul iniţial aerob asupra hidrocarburilor alifatice şi cicloalifatice

necesită oxigenul molecular.

• enzimele care catalizează activarea iniţială a hidrocarburilor trebuie

să utilizeze mecanisme diferite în funcţie de valoarea energiei
necesare pentru clivajul legăturii C-H

• Energiile de disociere a legăturii C-H ale benzenului şi metanului

sunt cele mai mari (dintre toate hidrocarburile > 430 kJ/mol).

• În organismele aerobe această barieră energetică mare este

depăşită (eliminată) prin utilizarea de specii cu oxigen foarte
reactive.

• În cazul monooxigenazelor molecula de oxigen (care conţine doi

atomi de oxigen) este parţial redusă la apă iar o specie oxo-feril
legată de o enzimă poate fi considerată ca un echivalent al
radicalului hidroxil ţinut sub control în centrul activ.
 Biodegradarea aeroba a alcanilor

• Reactii – depind de oxigen

• Formarea acizilor grasi,
urmata de β-oxidare
• In unele situatii este
necesara prezenta
biosurfactantilor inainte ca
degradarea sa inceapa

Biotechnol. Mol. Biol. Rev. 2006 1(2):38-50

• Reacţiile enzimatice implicate în aceste procese sunt:

Căile periferice de degradare a

alcanilor. Principala cale este
oxidarea terminală la acizi graşi
catalizată de 1 – n-alcan
monooxigenaza, 2 –
alcooldehidrogenaza şi 3 –
aldehid-dehidrogenaza
• Aceste reacţii depind de natura substratului şi de echipamentul
enzimatic al microorganismelor implicate, adică de ce tip de reacţie
enzimatică are loc.

• Etapa iniţială a degradării aerobe a alcanilor s-a presupus a avea loc

în prezenţa monooxigenazei.

• Oxidarea alcanilor se clasifică în:

- oxidare terminală;
- oxidare “diterminală”;
- oxidare subterminală.

• Oxidarea monoterminală reprezintă calea principală de degradare a

acestora. Ea decurge prin formarea alcoolilor corespunzători,
aldehidelor şi acizilor graşi. β-oxidarea acizilor graşi obţinuţi conduce
la formarea acetil-CoA.

• n-alcanii cu număr impar de atomi de carbon sunt degradaţi la

propionil-CoA care este apoi carboxilată la metilmalonil-CoA şi în
final transformată în succinil-CoA.
n-alcanii
Diterminal oxidation Terminal oxidation Subterminal oxidation

OH OH
O O
OH
H H
O O
O
OH OH
O O
HO
OH O
O O
H -oxidation
OH O
O
O HO
OH
HO + O
OH
O

-oxidation Callaghan 2006, Biodegradation 1990

1:79-92
Alcanii ramificati

• Mult mai dificil de

degradat fata de n-alcani
• Acizii graşi cu o lungime de lanţurilor corespunzătoare funcţiilor
fiziologice pot fi încorporaţi direct în lipidele membranare, dar
majoritatea produşilor de degradare sunt folosiţi în ciclul acidului
tricarboxilic.

• Oxidarea într-o poziţie situată lângă poziţia terminală (“subterminal”)

apare în cazul alcanilor mai mici (C3-C6) şi a celor cu lanţuri lungi cu
formarea unui alcool secundar şi ulterior a cetonei corespunzătoare.

• Alchenele nesaturate în poziţia 1 sunt oxidate la atomul de carbon

cuaternar terminal (saturat) al catenei.

• O cale mai puţin importantă s-a constatat că decurge prin intermediul

unui epoxid care este transformat într-un acid gras.

• Ramificarea catenei reduce viteza procesului de biodegradare. Grupările

metil nu reduc drastic gradul de biodegradabilitate al alcanilor ramificaţi,
dar grupările de ramificare complexe, de exemplu grupări de tip butil
terţiar au acţiune de împiedicare a enzimelor degradative.
Degradarea n-octanului
• Alcanii ciclici = o componentă nesemnificativă a ţiţeiului (produselor
petroliere) cu rezistenţă mare la atacul microorganismelor.

• Absenţa unei grupări metil terminale complică atacul principal.

• Câteva specii de microorganisme sunt capabile să utilizeze

ciclohexanul ca unică sursă de carbon.

• Cel mai uzual în cazul acestuia este cometabolismul în prezenţa unor

culturi mixte.
• În general grupările alchil ataşate ciclurilor alifatice facilitează
degradarea.

• Solubilitatea hidrocarburile alifatice în apă scade cu creşterea

lungimii catenei. Hidrocarburile cu catene mai mari de 12 atomi de
carbon sunt insolubile în apă.

• În reţinerea acestor substraturi lipofilice sunt implicate două

mecanisme:
- atacul celulelor microbiene la picăturile de ulei şi
- producerea biosurfactanţilor.

• Mecanismul reţinerii legat de ataşarea de celulă nu este cunoscut

până în prezent, în timp ce efectul biosurfactanţilor a fost intens
studiat şi elucidat
Implicarea
biosurfactanţilor în
reţinerea
hidrocarburilor
• Biosurfactanţii sunt molecule care constau dintr-o parte hidrofilă şi
una lipofilă. Ei acţionează ca agenţi de emulsifiere prin scăderea
tensiunii superficiale şi prin formarea de micelii.

• Micropicăturile pot fi încapsulate în suprafaţa celulei microbiene

hidrofobe.

• Produşii degradării hidrocarburilor care participă la ciclul acidului

tricarboxiclic au dublă funcţie:

1) reprezintă substraturi în metabolismul energetic şi

2) reprezintă componente (“blocuri”) în biosinteza biomasei

celulare şi în creştere.
Principiul degradării
aerobe a
hidrocarburilor: procese
asociate cu creşterea
• Produşii degradării asociate cu creşterea sunt: CO2, H2O şi biomasa
celulară.

• Celulele acţionează ca biocatalizatori complecşi ai degradării.

• În plus biomasa celulară poate fi mineralizată după eliminarea

poluanţilor degradabili dintr-o zonă contaminată.
 Degradarea anaeroba a hidrocarburilor
alifatice

• Încă din 1940 s-a examinat posibilitatea de oxidare anaerobă a

alcanilor cu diferite lungimi ale lanţului alchilic pentru a înţelege
procesele importante ale reducerii sulfaţilor în prezenţa bacteriilor în
rezervoarele de petrol şi în timpul procesului de producere a
petrolului.

• Alcanii ca şi constituenţi importanţi ai petrolului = donori de electroni

potenţiali şi surse de carbon pentru bacteriile reducătoare de sulfat.

• O dehidrogenare independentă de conţinutul de oxigen la 1-alchene

cu o epoxidare ulterioară sau hidratare a legăturii duble = un
mecanism alternativ.
 Biodegradarea anaeroba a alcanilor

Environ. Microbiol. 2009 11(10):2477-2490

• Degradarea alcanilor poate avea loc şi în prezenţa comunităţilor
metanogene.
• degradarea anaerobă a n-hexadecanului (un alcan studiat frecvent):

• C16H34 + 19,6NO3- + 3,6H+ → 16HCO3- + 9,8N2 + 10,8H2O

ΔG’ = -983 kJ/mol N2 obţinut

• C16H34 + 12,25SO42- → 16HCO3- + 12,25HS- + 3,75H+ + H2O

ΔG’ = -61 kJ/mol HS- obţinut

• C16H34 + 11,25H2O → 12,25CH4 + 3,75HCO3- + 3,75H+

ΔG’ = -33 kJ/mol CH4 obţinut
• activarea anaerobă a alcanilor decurge prin adiţia unui compus
cu carbon (un compus cu un singur atom de carbon în ipoteza
iniţială);

• centrul în care are loc o astfel de adiţie poate să nu fie acelaşi în

specii diferite.

• activarea alcanilor se poate realiza printr-un mecanism similar cu cel

al activării toluenului care implică aditia fumaratului şi conduce la
obţinerea succinaţilor substituţi.

• Reacţia de adiţie a carbonului a fost demonstrată de studii care arată

că gruparea metil în acizii graşi ramificaţi obţinuţi după creşterea cu
n-alcani provine de la atomul de carbon terminal al substratului.
degradarea n-alcanilor decurge prin
mecanismul:
-reacţia iniţială cu fumarat care implică
extragerea unui atom de hidrogen (H.)
conducând la obţinerea unui radical alchil
secundar (R-CH2-.CH-CH3) la care se
adiţionează fumaratul;

-radicalul 1-metilalchilsuccinil este apoi

„saturat” cu atomul de hidrogen extras
(eliminat) iniţial cu obţinerea primului
intermediar stabil 1-metilalchilsuccinat.

-după activarea presupusă la tioester cu

CoA liberă sau prin CoA-transferaza (2)
scheletul atomilor de carbon se rearanjează
(3) pentru a permite decarboxilarea sau
transcarboxilarea (4)

- dehidrogenarea 1-metilachilsuccinil-CoA
(5) determină eliminarea deuteriului rămas
• O degradare ulterioară a 1-metilalchilsuccinaţilor după legarea de
CoA fie prin eliminarea grupării carboxil nu poate decurge prin
oxidarea în poziţie β şi clivaj tiolitic.

• Carbonul terţiar format indică faptul că oxidarea poate decurge doar

până la alcool.

• identificarea acizilor graşi aparent derivaţi de la alcani şi studiile cu

izotopi marcaţi au relevat rearanjarea scheletului atomilor de carbon.

• Degradarea succinaţilor substituiţi prin rearanjarea scheletelor

atomilor de carbon şi decarboxilarea sunt caracteristice şi altor n-
alcani în culturi de microorganisme anaerobe şi chiar în degradarea
hidrocarburilor aromatice cum ar fi etilbenzenul în bacterii
reducătoare de sulfat.
• Degradarea n-hexanului
• N-hexanul este activat la atomul de carbon 2 pentru a avea loc
adiţia fumaratului conducând la obţinerea 1-metilpentilsuccinatului
 Alte căi de degradare anaerobă a alcanilor

• Tulpini de bacterii reducătoare de sulfat de tipul Hxd3 numite

Desulfococcus (iniţial Desulfobacterium) oleovorans cresc pe
alcani cu lanţuri alchilice lungi cum ar fi hexadecanul.

• Creşterea pe alcani cu număr par de atomi de carbon → obţinerea

predominantă de acizi cu număr impar de atomi de carbon, în timp
ce creşterea pe alcani cu număr impar de atomi de carbon →
obţinerea de acizi graşi (cu număr par de atomi de carbon).

• această modificare a lanţului atomilor de carbon a alcanilor nu a

fost observată în prezenţa unor altor tipuri de microorganisme
anaerobe care degradează alcanii. Iniţial, mecanismele propuse
pentru activarea alcanilor în tulpini de Hxd3 au fost o carbonilare
terminală (cu consum energetic) a alcanului activat de un metal
tranziţional conducând la obţinerea unei aldehide şi o adiţie la
atomul de carbon C3 (în locul atomului de carbon C2) a
fumaratului, o reacţie secundară în tulpini de microorganisme
denitrificatoare de tipul HxN1.
• Se presupune că alcanul
este atacat la atomul de
carbon C3 şi că o grupare
carboxil derivată de la ionul
bicarbonat este introdusă în
această poziţie pentru a se
obţine un acid 2-
etilcarboxilic
 Oxidarea la atomul de carbon terminal
• În bacteriile denitrificatoare oxidarea la atomul de carbon terminal se
presupune că are loc prin ciclul acidului citric.

• Tulpini de microorganisme înrudite cu tulpini de HxN1 care degradează

alcanii de tipul Betaproteobacterium EbN1 degradează alchilbenzenii
dar nu şi alcanii.

• Cea mai uzuală cale pentru degradarea acetil-CoA în bacterii

reducătoare de sulfat = calea oxidativă Wood-Ljungdhal (calea C1)
în care dehidrogenaza monoxidului (inversă sintetazei acetil-CoA)
este enzima cheie.

• Doar specii de Desulfobacter utilizează ciclul acidului citric modificat.

Există alte bacterii reducătoare de sulfat care degradează alcanii şi
care nu sunt înrudite cu Desulfobacter pot utiliza calea C1. Enzima
cheie dehidrogenaza monoxidului de carbon a fost identificată în tulpini
de degradatori ai hexadecanului sulfat reducători de tipul Hxd3 în timp
ce dehidrogenaxa 2-oxoglutaratului dependentă de CoA care este
privită ca un indicator al ciclului acidului citric complet a fost absentă.
carbon monoxide dehydrogenase/acetyl-CoA synthase
 Degradarea anaeroba a metanului

• În sedimentele marine metanul difuzează din zonele inferioare spre

zonele superioare. În acest transport el se consumă (transformă)
înainte ca să aibă loc contactul cu oxigenul. Acest consum anaerob de
metan este însoţit de reducerea sulfatului la ioni sulfură.

• nu au fost izolate microorganisme care să realizeze oxidarea netă a

metanului cu acceptori de electroni alţii decât O2.

• O transformare parţială a CH4 în CO2 în timpul producerii nete a

metanului a fost identificată în culturi de archae metanogene sugerând
o anumită reversibilitate a procesului de metanogeneză.

• Archaebacteria: cuprinde bacterii anaerobe

(organisme care nu necesită oxigen),
primitive, care populează habitate restrânse
cum sunt apele termale, zona artică,
solurile sărăturose şi acide (bacteriile metanogene
–Methanobacterium sp.). Methanopyrus kandleri
• Studiile realizate cu sedimente marine → oxidarea anaerobă a
metanului este mediată de un consorţiu format din archae şi SRB
(bacterii reducătoare de sulfat): archae transformă metanul în CO2
şi H2, iar SRB determină eliminarea de H2 prin oxidarea cu sulfat.

• în condiţii reducătoare de sulfat are loc reacţia:

CH4 + SO42- → HCO3- + HS- + H2O -40 kJ/mol CH4 sau SO42.

• Efecte negative asupra procesului de oxidare anaerobă a metanului

le au:
- variaţia mică a energiei libere nete,
- restricţiile cinetice şi
- energia de activare mare a metanului.
 Degradarea compusilor halogenati
• Hidrocarburile halogenate - surse naturale, cât şi din surse antropogene.
• cele clorurate sunt utilizate ca solvenţi, biocide, diferite materii prime.
• se elimină în mediu în cantităţi mari şi prezintă toxicitate.
• cele toxice sunt metanii cloruraţi, etanii, etenele, benzenii şi difenilii dar şi
dibromoetanul.
• O mare varietate de compuşi halogenaţi sunt produşi in mod natural.
Din moment ce aceştia fac parte din ciclul natural al carbonului,
compuşii organici halogenaţi nu ar trebui să fie considerati doar ca si
contaminanţi antropici.

• Halogenurile organice naturale au fost iniţial considerate a fi

“ciudăţenii ale proceselor de biosinteză a naturii”;

• numai 30 de compuşi organohalogenati au fost identificati pana în

1968

• Cu toate acestea, peste 3.000 de organohalogenuri produse natural

au fost identificate până în prezent, ele apartinand la aproape toate
clasele de compusi chimici organici
• Din categoria halogenurilor organice cele bromurate şi clorurate
sunt produse cel mai abundent, compuşii de tipul iodurilor se găsesc
mai puţin frecvent, în timp ce metaboliţii fluorurati sunt foarte rari
(chiar dacă fluorul este cel mai abundent halogen care se găseşte în
scoarţa pământului)

• Organismele care produc halogenuri organice reprezintă un grup

divers, şi cuprind atat procariote, cat şi eucariote. Aceste organisme
includ bacterii, fungi, licheni, spongieri marini, viermi, insecte şi
mamifere
Acorn worms or
Enteropneusta
• Originile geologice ale compuşilor organici halogenaţi sunt în general
asociate cu temperaturi si presiuni ridicate, cum ar fi cele identificate în
erupţiile vulcanice şi incendiile forestiere.

• În aceste condiţii extreme, surse anorganice cum ar fi sărurile cu

halogen, în special clorură, se pot combina cu moleculele organice
pentru a forma halogenurile organice.

• O serie de compuşi organici halogenaţi au fost detectati în gazele

emanate de lava, inclusiv compuşii cloruraţi, fluoruraţi, bromuraţi, şi
ioduraţi.

• HCl şi probabil HF reactioneaza cu compusi organici pentru a produce

halogenuri organice. Metanii cloruraţi, tricloretena, tetracloretanul, şi
clorobenzenul sunt unele dintre cele mai abundente specii
organohalogenate care au fost detectate în probele de gaze emanate de
lava.
• Cu toate acestea, în cazul de clorofluorocarburilor (CFC), se
estimează că emisiile provenite de la vulcani sunt neglijabile în
comparaţie cu sursele antropice de CFC.

• Compuşii organici halogenaţi sunt la fel generati în timpul

combustiei materialelor organice în prezenţa clorurii şi a altor
halogenuri, de exemplu, arderea lemnului în stare proaspătă sau
incinerarea deşeurilor municipale solide
Exemple de mecanisme de dehalogenare microbiana
Glutationa (GSH)
 Degradarea aerobă a compuşilor halogenaţi

• eliminaţi în sol pot forma o fază lichidă neapoasă densă (DNAPL)

care datorită substituenţilor de tipul halogenilor îi fac pe aceştia să fie
mult mai denşi decât apa şi → se deplasează (transportă) în sens
descendent şi se acumulează ca solvenţi puri la interfaţa dintre patul
de roci şi sol şi apoi se dizolvă lent în apa subterană formând o pană
de poluant.

• aceste medii subterane adânci contaminate - anaerobe.

• Compuşii halogenţi cu număr mic de atomi de halogen cum ar fi

diclorometanul, 1,2-dicloroetena sau clorura de vinil se oxidează în
prezenţa microorganismelor aerobe şi pot fi utilizate ca sursă de
carbon şi sursă de energie.
• Diclorometanul - solvent volatil care are aplicaţii într-o mare varietate de
procese industriale şi comerciale; utilizat în îndepărtarea vopselelor,
degresarea şi curătarea fluidelor şi chiar ca un solvent de extracţie în
decafeinizarea cofeinei; potenţial carcinogen.
• Atât bacteriile aerobe, cât şi cele anaerobe metilotrotrofe (utilizeazã numai
metanul si metanolul) utilizează diclorometanul ca sursă de carbon şi
energie.
• Principala reacţie metabolică - substituţia în prezenţa glutationei prin
care are loc transformarea diclorometanului la clorul anorganic şi
formaldehidă.
• Dehalogenaza diclorometanului catalizează prima etapă a acestei căi
iniţiază degradarea dibromometanului (CH2Br2), clorofluorometanului
(CH2ClF), bromoclorometanului (CH2BrCl), şi diiodometanului (CH2I2).
• 1,2-dicloroetanul - utilizat în
special pentru obţinerea clorurii de
vinil.
• un agent de alchilare.
• Există numeroase bacterii care
metabolizează 1,2-dicloroetanul.
Metabolismul acestuia reprezintă
un model pentru dehalogenarea
hidrolitică a compuşilor cloruraţi
alifatici în prezenţa bacteriilor.
• cis- şi trans- 1,3-dicloropropena - constituenţi importanţi ai produşilor
comerciali Shell D-D şi Tolone II utilizaţi pentru controlul
nematodelor parazite ale plantelor. 1,3-dicloropropenele se evaporă
din sol şi ajung în atmosferă determinând poluarea aerului. Shell D-
D şi Tolone II - poluanţi ai apelor cu efect cancerigen.

• Atât cis- cât şi trans- 1,3-dicloropropena se transformă în 3-cloro-2-

propen-1-ol şi acidul 3-cloroacrilic. Aceste căi de transformare s-au
identificat în tulpina 170 a Pseudomonas cichorii. Prima etapă a
acestor căi de transformare a 1,3-dicloropropenelor la 3-cloro-2-
propen-1-ol are loc abiotic în soluri.
• Halohidrinele incluzând 1,3-dicloro-2-propanolul (DCP) şi 3-cloro-
1,2-epoxipropanul (epiclorhidrina) - carcinogene, mutagene şi
genotoxice.
• Epiclorhidrina - un precursor sintetic al DCP care este utilizat ca
solvent, intermediar în sinteza organică şi în obţinerea de vopsele,
lacuri, culori de apă, lianţi şi lacuri fotografice.

• X - atomi de halogen (F, Cl, Br, I)

• Pentru degradarea DCP - două căi de degradare în tulpina N-1074 a

Corynebacterium - catalizate de două grupe de două izoenzime. O
grupă a celor două enzime denumite iniţial Ia şi IIa catalizează
declorurarea nestereospecifică şi hidrolizarea ulterioară a DCP.
Ambele enzime acceptă enatiomerii (R) şi (S) ca substraturi şi le
transformă în amestecuri de produşi racemici. A doua grupă de
enzime - Ib şi IIb acceptă de asemenea enatiomeri (R) şi (S) dar îi
transformă în produşi cu conţinut mare din enantiomerul (R).
• Compuşii halogenaţi cu număr mare de atomi de halogen - cloroformul,
tetracloretena sau difenilii policloruraţi nu se degradează de obicei în
condiţii aerobe.
• dehalogenaţi reductiv în condiţii anaerobe utilizând electronii proveniţi
din oxidarea materiei organice.

• Cea mai uzuală metodă de dehalogenare reductivă - reacţie

hidrogenolitică în care un atom de clor este înlocuit cu un atom de
hidrogen cu eliminarea de HCl.

• În compuşii care conţin atomi de clor la atomi de carboni adiacenţi

poate avea loc o dihaloeliminare vicinală în care doi atomi de clor sunt
eliminaţi sub formă de HCl cu formarea unei legături carbon-carbon
adiţionale
• Iniţial dehalogenarea reductivă a fost privită ca o reacţie cometabolică
adversă în prezenţa unor microorganisme anaerobe - metanogenilor,
a reducătorilor de sulfat şi a acetogenilor

• Aceste reacţii sunt de obicei lente şi urmează o cinetică de ordinul

întâi.

• Ulterior s-a constatat că anumite microorganisme anaerobe pot utiliza

compuşii organici halogenaţi ca acceptori de electroni în procesul de
respiraţie pentru conservarea energiei.
• proces se numeşte halorespiraţie sau dehalorespiraţie.
 Organisme implicate în dehalogenarea
reductivă

• trei grupe distincte de organisme care pot realiza dehalogenarea

reductivă a hidrocarburilor halogenate:

- genuri de Dehalobacter şi Desulfitobacterium în familia

Pepococcaceae şi Firmicutes;
- membrii ai subîncrengăturii delta şi epsilon ai Proteobacteriei şi
- grupul Dehalococcoides în Chloroflexi.
• Tulpina Dehalobacter restrictus Per-K23 utilizează H2 ca donor de
electroni şi tetracloroetena (PCE) sau tricloretena ca acceptori de
electroni reducându-i la cis-dicloroetena (cDCE).
• Tulpina TCA1 Dehalobacter - declorurarea reductivă a 1,1,1,-
tricoloroetanului (TCA) la cloroetan (CA).
• Numeroase tulpini de
Desulfitobacterium au
capacităţi limitate de a
utiliza hidrocarburi
halogenate cum ar fi fenolii
halogenaţi care sunt
produşi ai degradării
aerobe a ligninei în soluri,
iar unele dintre aceste
tulpini pot reduce PCE
(tetracloroetena) fie la TCE
(tricloroetena), fie la cDCE
(cis-dicloroetena).
• Tulpina Y51 a Desulfitobacterium hafniense prin combinarea reacţiilor
de hidrogenoliză şi a celor de dihaloeliminare poate transforma hexa,
penta şi 1,1,2,2-tetracloroetanul în cDEC şi 1,1,1,2-tetracloroetena în
1,1-DCE.
• Tulpina DCA1 a
Desulfitobacterium
dichloroeliminans transformă
solvenţii şi poluanţi importanţi
cum ar fi 1,2-dicloroetanul în
etenă ca singurul compus
organic.

• dehalogenează de asemenea
1,2-dicloropropanul şi 1,2-
diclorobutanul la alchenele
corespunzătoare şi produce
clorură de vinil din 1,1,2-
tricloroetan
• Tulpina CBDB1 a
Dehalococcoides a fost
izolată pe 1,2,3-
triclorobenzen (TCB) şi
determină reducerea
acestuia la un amestec
de 1,3 şi 1,4-
diclorobenzen (DCB).

• este un organism care

preferă compuşii
cloroaromatici, utilizând
în mod esenţial toţi
clorobenzenii cu mai
mult de trei atomi de clor
producând amestecuri
de TCB şi DCB ca
produşi. Degradarea clorofenolilor în sedimente

• poate dehalogena
clorofenolii şi dioxinele.
• Tulpina DF1 a bacteriei Chloroflexi dehalogenează anumiţi
clorobenzeni policloruraţi la 1,3,5 TCB şi PCE, iar TCE la un
amestec de tDCE şi cDEC.

Degradarea clorobenzenilor în sedimente

aerob
anaerob
 Declorurarea anaerobă a clorurii de metil
• Acetobacterium dehalogenans - izolată din medii în care se găseşte
clorura de metil; transformă clorura de metil în acetat în metabolismul
acesteia (în scopul obţinerii de energie) în concordanţă cu reacţia:

4CH3Cl + 2CO2 + 2H2O → 3CH3COO- + 7H+ + 4Cl- (ΔG’ = -419,9 kJ/mol)

utilizează şi alte substraturi cum ar fi: H2/CO2, CO, zaharuri, compuşi

aromatici metoxilaţi.

Capacitatea acestei bacterii de a metaboliza clorura de metil este

incontestabilă.
 Biodegradarea compusilor clorurati sub
actiunea mucegaiului alb

• Mucegaiul alb constituie cel mai important grup de organisme

responsabile de biodegradarea polimerului natural cel mai
complexe, lignina.

• Mucegaiul alb este în cea mai mare parte, o clasa de ciuperci

superioare cu corpuri care fac fructe macroscopice (de
exemplu, ciuperci, scoici etc), aparţinând ordinului
Basidiomycetes.

• Aceste organisme joaca un rol vital secretand enzime

extracelulare ligninolitice care determina atacul oxidativ unic al
structurii aromatice complexe a ligninei.
• Principalul mecanism de reacţie al enzimelor ligninolitice poate fi
caracterizat ca o oxidare prin intermediului transferului unui electron a
unuia dintre nucleele aromatice aromatice, după cum este ilustrat in
cazul ligninei în Figura 6.1

• Radicalii cationici rezultati reacţioneaza spontan cu oxigenul, fie din apă

sau ca dioxigen elementar, conducând la formarea unui compus oxidat.
Prezenţa oxigenului elementar este necesara pentru oxidarea
suplimentara

Phanerochaete
chrysosporium
 Producerea (obtinerea) de compusi
organici cu clor de catre mucegaiul alb
• Se cunosc mai mult de 1500 de compusi organici clorurati naturali

• Clasa Basidiomycetelor importanta din punct de vedere ecologic

este responsabila de producerea unui numar mare de compusi
organici cu clor.

• Acest grup includ mucegaiul alb care produc cantităţi semnificative

de novo metaboliţi cloruraţi.

• Metaboliţi organocloruraţi produsi predominant de mucegaiul alb

sunt clormetanul, metaboliţi cloruraţi ai anisil, metaboliţi cloruraţi ai
fenilpropanoidului, şi metil eteri cloruraţi ai hidrochinonei

Sinteza de novo – sinteza moleculelor complexe din molecule

simple în biochimie
• Se estimează că ciupercile elimină 160.000 tone de clorometan în
atmosferă în fiecare an. Cei mai importanti producatori sunt mucegaiul
alb din genul Phellinus, acesta fiind responsabil de 86% din intrările
fungice de clorometan

• Ciuperci din genul Hypholoma care apartin clasei mucegaiului alb si

care apar frecvent produc metabolitul cu clor organic: alcoolul 3,5 -
dicloro-p-anisil, echivalentul a 3% din greutatea de biomasă uscată.

• nu există dovezi clare pentru prezenta unei enzime de clorurare in

cazul mucegaiului alb.

• Formarea clormetanului se presupune a fi rezultatul actiunii unei

halogen metiltransferaze.
 Degradarea clorurilor organice de catre
mucegaiul alb
• Mucegaiul alb este capabil de degradarea unei game largi de
poluanţi cloruraţi prioritari.

• Interesul în utilizarea mucegaiului alb in bioremediere a fost iniţiat ca

urmare a sistemului enzimatic de degradare nespecific ligninei pe
care aceste ciuperci le posedă.

• Sistemul extracelular ligninolitic este bine cunoscut pentru reactiile

sale oxidative

• Cu toate acestea, acelaşi sistem enzimatic poate genera radicali din

acizi organici, care se pot comporta, de asemenea, ca agenţi
reducatori puternici
• Astfel, enzimele extracelulare sunt responsabile atât de reacţiile de
oxidare, cat şi de cele de reducere.

• Numeroase ciuperci din clasa mucegaiul alb au enzime intracelulare

degradatoare a xenobioticelor găsite în multe alte ciuperci, cum ar fi
monooxigenazele din sistemul citocromului P450

• Sistemul ligninolitic în cazul cipupercilor din clasa mucegaiul alb cel

mai intens studiate, Phanerochaete chrysosporium, este puternic
influentat de azotul - nutrient.

• Ca urmare activitatea enzimelor ligninolitice este declanşata de

azot, de exemplu, de biodisponibilitatea si limitarea azotului
• Degradarea poluanţilor prioritari cloruraţi de mucegaiul alb se
realizeaza prin cometabolism.

• Substraturi primare sunt zaharuri simple (de exemplu, glucoză) sau

polizaharide, fie într-o formă purificată, cum ar fi celuloza sau ca
substraturi lignocelulozice naturale (de exemplu, aschii de lemn,
paie).

• Aceste substraturi primare se numesc "cosubstraturi".

• Prin urmare, spre deosebire de bacterii, ciuperci albe putregai nu

pot fi îmbogăţite in poluanţi organohalogenaţi.
Biodegradarea alcanilor simpli clorurati si a alchenelor
clorurate sub actiunea mucegaiului alb

• Mucegaiul alb, Phanerochaete chrysosporium, este cunoscut de a

degrada o varietate de solvenţi cloruraţi, cum ar fi tricloretenă (TCE)
şi tetraclorura de carbon

• TCE este mineralizata la CO2

• Mineralizarea tetraclorurii de carbon decurge printr-o dehalogenare

reductiva

• Anionii formiat radicalici determina dehalogenarea reductivă a

solvenţilor cloruraţi, cum ar fi conversia tetraclorurii de carbon la
radical cloroform
În mod similar, dehidrogenaza celobiozei (CDH) poate determina reducerea
de fier feric la fier feros, care poate genera radicali hidroxil care pot oxida
oxalatul la anioni radicalici formiat.

CDH incubat cu Fe(III), oxalaţi şi peroxid de hidrogen a determinat

dehalogenarea reductiva a bromotriclorometanului pentru a forma radical
cloroform
 BIODEGRADAREA
PESTICIDELOR
Pesticidele sunt definite ca substanțe chimice utilizate pe scară
largă cum ar fi de exemplu ierbicidele, insecticidele, fungicidele,
rodenticidele, moluscicidele, nematicidele și regulatori de creștere a
plantelor pentru a combate buruienile, dăunătorii și diverse boli ale
culturilor, precum și pentru îngrijirea sănătății oamenilor și
animalelor.

Efectele pozitive al aplicării pesticidelor se referă la creşterea

productivităţii culturilor și alimentelor şi reducerea drastică a bolilor
transmise prin diverşi vectori.

Pesticidele chimice pot fi clasificate în diferite moduri. Unul dintre

cele mai utilizate moduri de clasificare este cel care ţine cont de
compoziția lor chimică, care permite gruparea pesticidelor într-un
mod uniform și științific și să stabilească o corelație între structură,
activitate, toxicitate și mecanisme de degradare.
 Clasificarea pesticidelor ȋn funcţie de compoziţie

• Organoclorurate – conţin atomi de carbon, clor, hidrogen şi ocazional oxigen. Sunt

compuşi nepolari şi lipofili.
• Organofosfatice – conţin un atom de fosfor central ȋn moleculă. Spre deosebire de
pesticidele organoclorurate, această clasă de pesticide sunt mai stabile şi mai puţin toxice
ȋn mediu. Pot fi alifatice, ciclice şi heterociclice.
• Carbamaţi – compuşi organici derivaţi de la acidul carbamic; structura chimică are la
bază un alcaloid al Physostigma venenosum.
• Piretrine - compuşi similari piretrinelor sintetice (alcaloizi obţinuţi de petale de
Chysanthemun cinerariefolium).
• Compuşi de origine vegetală (botanică) – produşi derivaţi de la plante (nu prin sinteză
chimică);
• Agenţi de origine biologică – viruşi, microorganisme şi metaboliţi ai acestora;
• Cupru - compuşi anorganici ai cuprului;
• Tiocarbamaţi – diferă de carbamaţi ȋn ceea ce priveşte structura moleculară (conţin o
grupare tiol – S ȋn structură);
• Compuşi organici ai staniului – prezintă un atom de staniu central ȋn moleculă;
• Compuşi organici cu sulf - au un atom central de sulf în moleculă, foarte toxici pentru
acarieni sau insecte.
• Dinitrofenoli - prezintă două grupări nitro (NO2) legate la un nucleu de fenol.
• Derivaţi ai ureei - compuși care includ ureea legată de compușii aromatici.
• Alţi compuşi - triazine, talimide, derivați de acizi carboxamidici, tricloroacetici și
triclorpicolinici, guanidine și naftochinone
Structuri ale pesticidelor
Structuri chimice ale unor pesticide organofosforice
Structuri chimice ale unor pesticide piretrine
Structuri ale unor pesticide organoclorurate
 Clasificare a pesticidelor ȋn funcţie de
organismul ţintă

• Ierbicide – grupul ţintă de dăunători: plantele, omoară

buruienile şi alte plante care cresc pe terenuri pe care nu sunt
dorite;
• Avicide – grupul ţintă ȋl reprezintă păsările – combat paraziţii
cum ar fi insectele (ţȃnţarii) şi păsări;
• Fungicide - grupul ţintă ȋl reprezintă fungi şi oomicetele (un
grup de protozoare unicelulare şi filamentoase asemănătoare
cu fungi)
• Insecticide – grupul ţintă ȋl reprezintă insectele – omoară
insectele şi alte artropode;
• Acaricide – grupul ţintă ȋl reprezintă acarienii – omoară
acarienii care se găsesc pe plante şi animale.
• Rodenticide – grupul ţintă ȋl reprezintă rozătoarele;
• Nematicide – grupul ţintă ȋl reprezintă nematodele - viermii;
• Efectele impactului pesticidelor pot fi analizate din două puncte de vedere
diferite: din punct de vedere al mediului și sănătății publice.
• Din punct de vedere al mediului, cȃnd pesticidele ajung în lanţul trofic au
loc următoarele:
• a) producerea unei schimbări în declinul populațiilor de fitoplancton și
zooplancton (indicatori ai poluării apei);
• b) producerea de efecte carcinogene, neurotoxice și altele legate de
fertilitate și viabilitate (în nevertebrate, pești, amfibieni, insecte și mamifere);
• c) prezența pesticidelor în mediu a determinat creşterea rezistenței la
acestea a organismele considerate dăunători și a vectorilor de boli (de
exemplu malarie, boala Chagas este o parazitoză tropicală foarte frecventă
în țările din America Centrală și de Sud, determinată de infectia cu
protozoarul Trypanosoma cruzi) și, în schimb, alte populații benefice de
insecte sunt diminuate (cum ar fi polenizatoarele);
• d) modifică ciclurile biogeochimice prin scăderea macro și microbiotei,
• e) levigarea pesticidelor determină poluarea corpurilor de apă,
• f) pesticidele pot fi adsorbite atunci când interacţionează cu particule de sol
ȋncărcate pozitiv sau încărcate, mărind astfel persistența lor în mediu (4-26
săptămâni).

• Din punctul de vedere al impactului pesticidelor asupra sănătății publice

impactul negativ se referă la apariţia de intoxicații acute (în special în
populațiile expuse profesional) sau expunerea indirectă a populației (prin
aer, apă și alimente contaminate cu reziduuri de pesticide).
Comportarea pesticidelor in mediu
 Compuşii organocloruraţi prezintă degradabilitate redusă, atât pe
cale chimică cât şi biologică în organisme vii şi mediul înconjurător,
datorită unui potenţial de bioconcentrare. Ingerate de către animale
(prin furajele tratate sau poluate), ele se reţin în ţesutul adipos al
acestora (fiind liposolubile) sau se excretă în lapte şi ouă. În acest
fel, ele determină o poluare generală a alimentelor, care, datorită
stabilităţii, se păstrează timp îndelungat.

 Pesticidele ajunse pe plante sau introduse în sol suferă reacții

chimice și biochimice de transformare, fie la suprafața plantelor, fie
în interiorul țesuturilor plantelor.

 Pesticidele de pe sol sau din subsol sunt absorbite prin intermediul

unor procese complexe ca: transfer de sarcină, schimb ionic, legături
hidrofobe. Particulele solului, prin intermediul complexului
argilohumic, constituie un suport adsorbtiv atât pentru pesticide cât și
pentru unii din produșii lor de degradare, capacitatea adsorbtivă fiind
în funcție de textura solului.
 Influența pesticidelor asupra organismului uman
• Un risc crescut al intoxicaţiilor
cu pesticide se întâlnește la
copii sub 10 ani, la lucrătorii
agricoli care manipulează
pesticidele și la culegătorii de
recolte tratate cu pesticide.
Odată pătrunse în organism,
pesticidele acţionează
diferenţiat în funcţie de
metabolismul, excreţia şi
toxicitatea lor, simptomele unei
intoxicaţii acute fiind durerile
de cap, stările de oboseală,
surmenajul şi ameţeli. Dacă
expunerea acută s-a făcut la
insecticidele organofosfate,
simptomele caracteristice sunt
durerile de stomac, voma şi
diareea.
 Microorganisme implicate in biodegradarea
pesticidelor
• bacterii din genul Pseudomonas - capacitatea acestor bacterii de a degrada
acești compuși este legată de timpul de contact cu compusul, condițiile de mediu
în care se dezvoltă și a versatilitatea fiziologică a acestora (de exemplu s-au
evaluat trei specii de Pseudomonas în procesul de biodegradare a erbicidului
aroclor 1242, arătând că aceste bacterii au o mare capacitate de a degrada,
99,8%, 89,4% și respectiv 98,4%.

• bacterii din genul Rhodococcus au capacitatea de a degrada triazinele la nitraţi;

• există diverse specii de bacterii care s-au adaptat şi se dezvoltă în soluri
contaminate cu pesticide; Aceste microorganisme au enzime implicate în hidroliza
legăturilor P-O, P-F, P-S și P-C dintr-o mare varietate de pesticide
organofosforice. Unele bacterii izolate din soluri sunt capabil să degradeze
pesticidele ca metil paration şi etil paration.

• fungi din genurile Aspergillus fumigatus, Aspergillus niger, Aspergillus

terreus, Absidia şi Rhizopus microsporus var corymberifera microsporis,
Fusarium (53 de specii au fost izolate şi au prezentat capacitatea de a degrada
ierbicidul metribuzin în mediu lichid.
• fungi din genul Botrytis cinerea poate elimina ierbicidele linuron şi metroburon cu
eficienţa de 100%, iar alte 31 de specii pot elimina metroburonul.
• fungi din genul Trichoderma viridae prezintă capacitatea de a degrada pesticide
cum ar fi endosulfanul şi metil parationul.
 Mecanisme de biodegradare a pesticidelor

• Microorganismele au capacitatea de a interacționa, atât chimic cât și

fizic, cu substanțele ceea ce va conduce la modificări structurale sau
la degradarea completă a moleculei țintă. Printre comunitățile
microbiene, principalele implicate în degradarea pesticidelor sunt
bacteriile, fungile și actinomicetele. Fungile în general biotransformă
pesticidele și alte xenobiotice prin introducerea de modificări
structurale minore în molecule transformându-le în compuşi netoxici.
Pesticidul biotransformat este eliberat în mediu, unde este
susceptibil la degradarea sub acţiunea bacteriilor.

• Fungile şi bacteriile sunt microorganisme care secretă enzime

extracelulare. Unele dintre aceste enzime extracelulare sunt
implicate în degradarea ligninei, cum ar fi peroxidaza ligninei,
mangan peroxidazei, lacază și oxidaze. Mai multe bacterii care
degradează pesticidele au fost izolate iar lista se extinde rapid.
• Cele trei familii principale de enzime implicate în degradarea
pesticidelor sunt:
• esteraze,
• glutation S-transferaze (GST) și
• citocrom P450.

• Enzimele sunt esențiale pentru modul de acțiune al multor

pesticide: unele pesticide sunt activate in situ prin acțiunea
enzimatică și multe pesticide funcționează prin sub acţiunea
unor enzime cu roluri fiziologice esențiale.

• Enzimele sunt de asemenea implicate în degradarea

pesticide, atât în organismul țintă, prin mecanismele de
detoxifiere intrinsecă, iar în mediul mai larg, prin
biodegradarea sub acţiunea microorganismelor din sol și apă.
Aspectele principale privind biodegradarea pesticidelor

• metabolismul central al reţelelor globale de biodegradare implică

transferaze, izomeraze şi ligaze;
• căile liniare care conduc la obţinerea unor anumiţi intermediari
formează o topologie de pâlnie;
• apar şi noi reacţii în afara reţelei de biodegradare (între intermediarii
care se obţin în procesul de biodegradare pot apărea diverse
reacţii);
• pot apărea interacţiuni între compuşii de biodegradare şi
metabolismul central luându-se în considerare toate enzimele
necesare unui organism dat şi compuşii intermediari.
• Metabolizarea pesticidelor poate implica un proces în trei faze.

• În faza I a metabolismului, proprietățile inițiale ale unui compus

parental sunt modificate prin oxidare, reducere sau hidroliză pentru
a produce, în general, un produs mai solubil în apă și de obicei un
produs mai puțin toxic decât compusul de la care a provenit.

• A doua fază implică conjugarea unui pesticid sau a unui metabolit al

pesticidelor cu un zahăr sau aminoacid, care crește solubilitatea în
apă și reduce toxicitatea în comparație cu pesticidul iniţial.

• A treia fază implică conversia metaboliților fazei a II a în conjugați

secundari, care sunt, de asemenea, netoxici. În aceste procese sunt
implicate fungi și bacterii care produc enzime intracelulare sau
extracelulare care includ enzime hidrolitice, peroxidaze, oxigenaze.
 Tabel. Enzime relevante în procesul de biodegradare a
pesticidelor

Enzima Organism Pesticidul

biodegradat
Oxidoreductaze (Gox) Pseudomonas sp. LBr Glifosat
Agrobacterium strain T10
Dioxigenaze (TOD) Pseudomonas putida Ierbicidul trifluralin
Fosfotriesteraze: Agrobacterium Insecticide
OPH/OpdA radiobacter fosfotriesterice
Pseudomonas diminuta
Flavobacterium sp.
Haloalcan dehalogenaze: Sphingobium sp. Hexaclorociclohexan
LinB Shingomonas sp. (izomerii β şi δ)
Citocrom P450 Pseudomonas putida Hexaclorobenzen şi
pentaclorobenzen
 Hidrolazele
• Grup larg de enzime implicate în biodegradarea pesticidelor.

• Catalizează hidroliza mai multor clase importante de pesticide (esteri,

legături peptidice, legături halogen-carbon, uree, tioesteri) și, în general,
funcționează în absența cofactorilor redox, ceea ce le face candidați
ideali pentru toate strategiile curente de bioremediere.

• Principalele tipuri de hidrolaze implicate în degradarea pesticidelor sunt:

• fosfotriesteraze (PTEs)
• esteraze
• oxidoreductaze
• oxidaze cu funcţiuni mixte (MFO)
• glutation S-transferaze (GST).

• Ca un exemplu al activității catalitice al enzimelor de tipul hidrolazelor se

prezintă calea de degradare a carbofuranului, un pesticid din clasa
carbamaților (figura de mai jos).
Degradarea carbofuranului sub actiunea bacteriilor
Degradarea carbofuranului sub actiunea fungilor
 Fosfotriesteraze (PTEs)
• Printre cele mai studiate enzime de degradare a pesticidelor, PTEs
sunt una dintre cele mai importante grupuri.
• Aceste enzime au fost izolate din diferite microorganisme care
hidrolizează și detoxifică pesticidele organofosfatice (OP). Acest lucru
reduce toxicitatea OP prin scăderea capacităţii OP de a inactiva
aceticolinesteraza (AchE).

• Prima fosfotriesterază izolată aparține speciei Pseudomonas diminuta

MG; această enzimă prezintă activitate catalitică importantă față de
pesticidele organofosfatice.

• Au fost identificate diferite enzime microbiene cu capacitatea de a

hidroliza metil-parationul (MP), cum ar fi hidrolaza organofosforică
(OPH, codificată ca gena opd), hidrolaza metil-parationului (MPH,
codificată ca gena mpd) și hidroliza coroxonului (HOCA; gena hocA),
care au fost izolate din Flavobacterium sp., Plesimonas sp. tulpina M6
și respectiv Pseudomonas moteilli.
• Ca o primă etapă în mecanismul de hidroliză a pesticidelor
organofosforice , site-ul enzimatic activ îndepărtează un proton din
apă, activând această moleculă.

• Apa activată atacă direct fosforul central al moleculei de pesticid,

producând o inversare în configurația sa.

• Oxigenul este polarizat de către centrul activ, cu participarea unui

atom de zinc.

• Această enzimă are potențialul de utilizare pentru decontaminarea

mediilor contaminate cu pesticide organofosforice.
 Esteraze

• Esterazele sunt enzime care catalizează reacțiile de hidroliză ale

esterilor carboxilici (carboxiesteraze), amidelor (amidazelor),
esterilor fosfat (fosfatazelor). În reacția catalizată de esteraze,
hidroliza unei game largi de substraturi esterice are loc cu obţinerea
de alcool și acid:

• Numeroase insecticide (organofosfații, carbamații și piretroidele) au

asociat un ester carboxilic, iar enzimele capabile să hidrolizeze o
astfel de legătură esterică sunt cunoscute cu numele de
carboxiesteraze.
 Oxidoreductazele

• Oxidoreductazele sunt un grup larg de enzime care catalizează

transferul de electroni de la o moleculă (reductorul sau donorul de
electroni) la alta (oxidantul sau acceptorul de electroni). Multe dintre
aceste enzime necesită cofactori suplimentari, care să acționeze ca
donori de electroni, acceptori de electroni sau ambii.

• Există un număr mare de oxidoreductaze care au aplicații în

bioremediere. Deși oxidoreductazele necesită cofactori pentru
funcţionare, aceştia complică utilizarea lor în unele aplicații.

• Există enzime care catalizează o reacție de oxidare/reducere prin

includerea oxigenului molecular (O2) ca acceptor de electroni. În
aceste reacții, oxigenul este redus la apă (H20) sau peroxid de
hidrogen (H2O2). Oxidazele sunt o subclasă a oxidoreductazelor.

• Ca un exemplu al numeroaselor funcții ale acestor enzime în

degradarea pesticidelor se prezintă calea de degradare a
enzodulfanului (sulfat de 1,2,5,6,7,7-hexaclor-5-norbornen-2,3-
dimetanolciclic) este un insecticid organocloric al familiei de pesticide
din ciclodiene). În acest proces, este implicată nu numai
oxidoreductaza ci şi alte enzime secretate de microorganisme care
vor duce la mineralizarea completă a unui pesticid.
 Oxidaze cu funcţiuni mixte (MFO)
• În reacția catalizată de MFO (EC 1.14.14.1), un atom dintr-o moleculă
de oxigen este încorporat în substrat, în timp ce celălalt este redus la
apă. Din acest motiv, MFO necesită fosfat de nicotinamidă-adenină
dinucleotidă (NADPH) și O2 pentru funcționarea sa.

• Este un sistem enzimatic care cuprinde două enzime, citocromul P450

și reductaza NADPH-citocrom P450, ambele proteine membranare.
Acestea sunt, de asemenea, cunoscute ca dependente de
monooxigenaza citocromului P-450 sau sistemul P450.

• Familia citocromului P450 este un grup mare și bine caracterizat de

enzime monooxigenazice care sunt recunoscute de mult timp pentru
potențialul lor în multe procese industriale, în special datorită
capacității lor de a oxida sau hidroxila substraturi într-o manieră
enantiospecifică utilizând oxigen molecular.
• Numeroase enzime de tip citocrom P450 au un domeniu larg de
substraturi asupra cărora acţionează și s-a demonstrat că acestea
catalizează reacțiile ale substanţelor recalcitante biochimice, cum ar fi
oxidarea sau hidroxilarea atomilor de carbon neactivi. Aceste
proprietăți sunt ideale pentru remedierea reziduurilor de pesticide
persistente din punct de vedere ecologic.

• Peste 200 de subfamilii de enzime P450 au fost identificate în

procariote și eucariote. Toate conțin un nucleu porfirinic care conține
fier catalitic care absoarbe la 450 nm după legarea monoxidului de
carbon.

• Ca şi multe dintre alte oxidoreductaze descrise, enzimele P450

necesită un cofactor necovalent (cel mai frecvent NAD(P)H), ceea ce
le limitează potențialul în procese de bioremediere a pesticidelor
folosind organisme vii.

• Datorită nespecificităţii, MFO metabolizează o gamă largă de compuşi

cum ar fi organofosfaţii, carbamaţii, piretroidele, DDT-ul, inhibitorii
sintezei chitinei.
 Glutation S-transferaze (GST)

• GST-le (EC 2.5.1.18) sunt un grup de enzime care catalizează

conjugarea componentelor hidrofobe cu tripeptida glutation.

• În această reacție, gruparea tiol a glutationului reacționează cu un

centru electrofil în compusul țintă pentru a forma un conjugat care
poate fi metabolizat sau excretat.

• GTS-le pot fi implicat în numeroase activități fiziologice celulare, cum

ar fi detoxificarea compușilor endogeni și xenobiotici, transportul
intracelular, biosinteza hormonilor și protecția împotriva stresului
oxidativ.
 Remedierea biologică a solurilor poluate cu
pesticide
• Pentru a reduce, elimina, izola sau stabiliza un pesticid, tehnologiile de
remediere a solurilor contaminate utilizează procese fizice, chimice sau
biologice. Selecţia tehnologiei adecvate depinde de mai mulți factori:
- caracteristicile site-ului/zonei contaminate,
- tipul de contaminarea (punctiformă sau difuză),
- tipul de pesticid care urmează a fi îndepărtat și
- utilizarea finală a mediului contaminat.

• În funcție de tehnologia utilizată, tehnicile de remediere a solului pot fi

aplicate:
- in situ, metoda de remediere se aplică fără excavarea solului și
contaminanții sunt eliminaţi/transformaţi în locul în care a avut loc
contaminarea;
- on site, solul contaminat este excavat, tratat la fața locului și returnat în
locaţia originală;
- ex situ, solul contaminat este excavat și transportat într-o altă locație
pentru decontaminare.
• Remedierea solurilor poluate cu pesticide organice se poate face
folosind oricare dintre tehnici dezvoltate pentru alte tipuri poluanți
organici cu caracteristici similare.

• Cu toate acestea, s-au dezvoltat tehnici specifice datorită

aspectelor particulare implicate în contaminarea solurilor cu acești
compuși.

• În majoritatea solurilor, contaminarea cu pesticide este difuză și

trebuie tratată într-o manieră diferită faţă de contaminare datorată
unor surse punctiforme.

• Pe de altă parte, trebuie ca fertilitatea solului să fie menținută și

tehnologiile agresive utilizate pentru a remedia solurile industriale
poluate nu pot fi utilizate în cazul solurilor utilizate în scopuri
agricole.
• Tehnicile biologice de remediere a solurilor poluate cu
pesticide includ:
- bioremedierea folosind microorganisme;
- compostarea;
- tratarea/folosirea terenului (land farming) şi biopile;
- tratarea în bioreactoare cu nămol;
- tratarea în biostraturi (biobeds);
- fitoremedierea;
- vermiremedierea.
 Bioremedierea folosind microorganisme
• Principalii agenți biologici utilizați în bioremedierea solurilor poluate cu
pesticide sunt bacteriile și fungile care folosesc contaminanții ca sursă de
nutrienți sau de energie.

• Diversitatea microbiană a sitului este unul dintre cei mai importanți parametri în
procesul bioremediere, împreună cu natura poluanților și unele proprietăți ale
solului (pH, conținutul de umiditate, starea nutrițională, temperatura, potenţialul
de oxido-reducere).

• În bioremedierea/atenuarea naturală a solului, există deja microflora nativă

prezentă în solul poluat care va fi implicată în degradarea contaminanții țintă.

• Bioremedierea solurilor contaminate cu pesticide a atras un interes

considerabil în principal datorită faptului că poluarea cu pesticide este în
continuă creștere, iar majoritatea acestora sunt persistente în mediul
înconjurător. Cu toate acestea, în situațiile în care populațiile microbiene nu
sunt suficient de mari sau diverse pentru a degrada eficient pesticidele țintă se
va realiza inocularea de consorții îmbogățite/aclimatizate sau de tulpini cu
capacitate de degradare a unui tip de poluant; această procedură se numeşte
bioaugmentare.
• Tulpinile se pot obține din flora indigenă izolată din solurile poluate
prim metode de selecţie în condiții de laborator în funcție de poluant
(îmbogățire culturi). După creștere, microorganismele sunt inoculate
on site în zona poluată.

• Biostimularea constă în adăugarea de substanțe adecvate nutrienți

(azot, fosfor, oligoelemente) pentru a furniza microorganismelor un
mediu care favorizează dezvoltarea căilor metabolice pentru
biodegradarea pesticidelor şi a altor tipuri de contaminanţi.
 Compostarea
• Este o tehnologie convențională de tratare utilizată pentru decontaminarea deșeurilor solide
agricole și municipale și a nămolului de epurare, dar aplicarea acestei metode în
bioremedierea solurilor poluate este de dată mai recentă.

• Principiul de funcţionare a acestei metode constă în amestecarea solului contaminat cu

amendamente organice nepericuloase, în general, alte deșeuri solide (de exemplu, gunoi de
grajd, deșeuri agricole) adecvate pentru aplicarea în compostare, pentru a încuraja
dezvoltarea populațiilor bacteriene sau a altor organisme, cum ar fi ciuperci, râme, care sunt
capabile să degradeze poluanții din sol prin căi cometabolice.

• Ca amendamente organice se pot folosi:

- compost,
- produse secundare de la fermentarea porumbului,
- tulpini de porumb,
- gunoi de grajd,
- turbă,
- rumeguș,
- nămol de la producerea biogazului,
- nămol de la staţii de epurare,
- deşeuri solide municipale.
• Succesul compostării în bioremedierea solurilor contaminate depinde de un
număr de factori fizici, chimice și biologice caracteristici mediului de reacție.
Factorul cheie este bioaccesibilitatea microbiană a poluanților, care este
determinată atât prin condițiile mecanice (amestecarea, conținutul de
umiditate, compoziția solului) și de proprietățile amendamentului aplicat.

• În multe cazuri, este necesară transportul solului contaminat într-un loc unde
se poate aplica un sistem adecvat de tratare (bioremediere ex situ). Dacă
analiza economică și tehnică favorizează bioremedierea ex situ, se poate
concluziona că un astfel de tratament este abordarea optimă.

• Există o varietate de tehnologii disponibile care pot fi luate în considerare și ar

putea fi clasificate în două tehnologii generice:
• lucrarea terenului/agricultura ecologică (landfarming) și biopile;
• bioreactoare de suspensie.

• Tratarea/lucrarea terenului și biopilele domină bioremedierea ex situ a

solurilor contaminate. Cu toate acestea, bioreactoarele oferă avantaje în ceea
ce priveşte monitorizarea procesului și modificările care pot fi aduse
procesului de operare.
• Lucrarea terenului esteo metodă de tratare ex-situ care se
realizează în stratul superior de sol aproape de zona contaminată a
solului sau în celulele de biotratare.

• Solul contaminat este transportat către zona de tratare, încorporat în

suprafața solului pe suprafețe mari cu o grosime de câțiva zece
centimetri și periodic arat pentru aerarea amestecului.

• Această tehnică este ușor de implementat, nu necesită infrastructură

complexă și este rentabilă. Cu toate acestea, operațiunile durează
(ani sau zece ani) și sunt susceptibile de a produce mirosuri și
disconfort vizual. În plus, pesticidele pot fi transportate de la locul
contaminării în apele subterane și emisiile volatile pot prezenta
pericole în vecinătatea zonei contaminate. Prin urmare, levigarea
sau volatilizarea compușilor toxici (compuşi iniţiali și metaboliți)
trebuie controlate sau prevenite.

• Pentru a evita orice risc de infiltrare, trebuie instalat în prealabil un

capac impermeabil la începutul tratamentului.
• Tratarea terenurilor necesită o perioadă semnificativă de timp,
deoarece procesul de degradare microbiană are loc cu cinetică
redusă; aplicabilitatea sa este, prin urmare, limitată la solul
contaminat superficial.

• Tratarea terenurilor a fost utilizată cu succes pentru tratarea solurilor

contaminate cu diferiţi poluanți organici, hidrocarburi alifatice și
aromatice, pesticide.

• Este încă o tehnologie aplicabilă atunci când timpul de remediere nu

reprezintă o preocupare critică sau gradul de contaminare nu este
suficient de ridicat cu efect puternic inhibitor asupra comunității
bacteriene endogene.
• Bioreactoare cu nămol
• Sunt utilizate pe scară largă în procese de bioremediere a solurilor
contaminate.

• Principalul avantaj al acestei metode de tratare ar fi controlul precis al

procesului de bioremediere, care poate fi optimizat prin stabilirea și
monitorizarea parametrilor critici. Principalul dezavantaj este costul
ridicat.

• In bioreactoarele cu nămol, solul contaminat este amestecat cu

reziduuri de la ape uzate pentru a se obţine o suspensie cu o
consistenţă predeterminată, o suspensie apoasă 10-30% g/L.
Sistemul poate funcţiona în condiţii aerobe sau anaerobe şi în diferite
moduri de alimentare: continuu, semicontinuu, discontinuu.

• S-au aplicat bioreactoare cu nămol în procese de bioremediere a

solurilor poluate cu contaminanţi persistenţi sau recalcitranţi, cum ar fi
pesticide şî substanţe explozive.

• Un domeniu intersant în curs de dezvoltare îl reprezintă utilizarea

bioreactoarelor cu nămol cu acceptori de electroni simultani care au
fost aplicaţi la remedierea solurilor poluate cu HAP şi compuşi
organocloruraţi.
• S-au realizat studii privind evaluarea efectului cosubstratului şi
efectele sinergice posibile ale populaţiei indigene şi a unui inoculum
climatizat la lindan în procesul de îndepărtare a lindanului în trei
etape folosind bioreactoare cu nămol în condiţii aerobe.

• S-au evaluat efectele acceptorului final de electroni şi ale

suplimentării cu sursa de carbon în procesul de îndepărtare a
lindanului în bioreactorul cu nămol la scară de laborator în trei
etape.

• Atât în condiţii anaerobe, cât şi în condiţii aerobe s-a realizat

biodegradarea pesticdului cu eficienţă mare.
• Bioremedierea în biostraturi (biobeds) (tehnologie in situ)

• Această tehnologie de bioremediere constă în realizarea unei gropi în solul poluat în

care se adaugă un strat de argilă în partea inferioară (fundul) a gropii. Se adaugă un
amestec de paie, turbă şi sol urmat de un strat de iarbă. Paiele sunt principalul
component utilizat pentru creşterea fungilor, solul este utilizat pentru adsorbţia
contaminanţilor şi pentru îmbunătăţirea activităţii microbiene, iar turba contribuie la
controlul umidităţii.

• Un amestec eficient de materiale pentru biostraturi trebuie să includă materiale cu

suprafeţe specifice mari pentru reţinerea pesticidelor şi care vor reduce capacitatea de
percolare a acestora şi în acelaşi timp va furniza o floră microbiană a solului activă.
Principalul component îl reprezintă paiele datorită efectelor pozitive ale acestora
asupra activităţii biologice şi ca urmare asupra biodegradării pesticidelor. Cu toate
acestea, accesul la paie poate fi limitat în anumite regiuni şi trebuie să fie înlocuite cu
alte reziduuri disponibile.

• S-au realizat cercetări privind utilizarea unor bioamestecuri în procesul de

bioremediere a solurilor poluate cu pesticide. În acest scop s-au utilizat diverse
materiale lignocelulozice, compost, cărbune obţinut din materiale vegetale ca înlocuitori
ai paielor, iar substrat de ciuperci folosite ca înlocuitor al turbei.
• Fitoremedierea
• Utilizarea plantelor în scopul remedierii mediilor poluate.
• Compuși cu masă moleculară scăzută, cum ar fi unele pesticide pot fi
transportate prin membranele plantelor și eliminaţi din sol. Pesticidele
pot fi eliberate prin frunze prin procese de evapotranspirație (fito-
volatilizare). Compușii nevolatili pot fi degradaţi (fitodegradare) sau
transformaţi în compuşi netoxici prin modificare enzimatică și
sechestrare în plantă (fito-extracția) sau sunt degradaţi de
microorganismele prezente în rizosferră (rizodegradare).

• Compușii sechestraţi în plante pot fi îndepărtați cu biomasa prin

incinerare.
• Activitatea plantelor depinde de caracteristicile mediului care urmează
să fie remediat, de tipul plantelor utilizate și, de asemenea de
proprietățile contaminanților.

• Până în prezent, majoritatea cercetărilor privind procesele de

fitoremediere s-au concentrat pe eliminarea HAP, PCB, explozivi,
antibiotice, foarte puține studii sunt raportate privind fitoremedierea
solurilor poluate cu pesticide.
• Fitoremedierea prezintă numeroase avantaje:
- costuri reduse în comparație cu alte tehnologii de remediere,
- reducerea vitezei de eroziune,
- îmbunătățirea proprietăţilor chimice, fizice şi biologice ale solului;
- îmbunătățirea estetică a solului.

• Prezintă unele dezavantaje, cum ar fi:

– durata mai mare de restaurare a terenurilor și
– dependența de: condițiile climaterice, concentrația de
contaminanți și biodisponibilitatea, toleranța plantelor la
contaminanți, de suprafaţa și adâncimea zonei contaminate
(limitată de rizosferă sau zona rădăcinii) sau eliminarea deșeurilor
vegetale. Această tehnică este deosebit de potrivită în zone unde
contaminarea este scăzută și difuză pe suprafețe mari și când nu
există limite temporale privind intervenția.
Biodegradarea insecticidelor clorurate heterociclice de catre
mucegaiul alb
• Dintre aceşti compuşi, mineralizare semnificativă a fost observată
doar pentru lindan şi clordan.

• Mineralizarea aldrin şi dieldrin marcat cu 14C este atât de scăzută

încât mineralizarea ar putea fi cauzată de impurităţile marcate
radioactiv.

• Bioconversia confirmată doar pentru aldrin şi dieldrin reprezintă

formarea de dieldrin care rezultă din epoxidarea unei legături duble
între doi atomi de carbon din aldrin

• Această reacţie, însă, nu conduce la declorurarea substraturilor.

Aldrin Dieldrin
 Biodegradarea unui insecticid organofosforic
clorurat in prezenta mucegaiului alb
• Clorpirifos este un pesticid organofosforic clorurat, care a fost testat
privind biodegradarea de catre mucegaiul alb.

• Acest insecticid conţine o fracţiune piridinica aromatica ce contine trei

atomi de clor.

• P. chrysosporium a mineralizat 28% din clorpirifos marcat cu 14C

• nucleul piridinil clorurat din clorpirifosul este supus unui clivaj în

timpul biodegradarii de catre mucegaiul alb
Biodegradarea unui ierbicid triazinic clorurat,
Atrazin – de mucegaiul alb
• Două genuri de mucegai alb P. chrysosporium şi Pleurotus
pulmonarius, s-au dovedit a converti atrazinul in numerosi metaboliţi
N-dezalchilaţi

• Aceşti metaboliţi sunt desetilatrazin, desisopropilatrazin, şi

desetildesisopropilatrazin.

• Un metabolit hidroxilat alchil lanţului lateral, hidroxisopropilatrazin, a

fost identificat in prezenta Pleurotus pulmonarius

• Deoarece toti acesti metaboliţi conţin încă atomi de clor, mucegaiul

alb nu a putut să declorureze atrazinul
Biodegradarea ierbicidelor cloroacetanilidice
in prezenta mucegaiului alb
• Ierbicidele cloroacetanilidice sunt compusi ce contin nuclee fenilice
N-alchilate, cu atomi de cloro pe lanţurile alifatice.

Alachlor
• Două tulpini ale mucegaiului alb (Ceriporiopsis subvermispora şi
Phlebia tremellosa) au mineralizat alachlorul marcat cu 14C de la 12 la
14%, după 122 zile de incubare pe mediu cu extract de malţ
suplimentat cu lemn.

• Atomul de clor din metachlor a fost mineralizat 30% la Cl- in16 zile
sub actiunea P. chrysosporium.

• Au fost identificati sapte metaboliţi declorurati, care împreună

reprezinta 28% din 14Cmetachlor.

• trei dintre metaboliţii importanti ai metachlorului (metaboliţi D, G şi I)

sunt:
Biodegradarea ierbicidelor clorofenoxiacetat
sub actiunea mucegaiului alb
• Ierbicidele clorofenoxiacetat sunt compusi care contin nuclee
fenilice O-alchilate, cu atomi de clor pe nucleele aromatice.

2,4,5-T

• Ambii membrii utilizati pe scară largă ai acestei grupe de ierbicide,

2,4-diclorofenoxiacetat (2,4-D) şi 2,4,5-triclorofenoxiacetat (2,4,5-T),
sunt mineralizate de mucegaiul alb
• Pe baza experimentelor realizate în mediu cu continut mare de azot,
în care 2,4-D si 2,4,5-T marcate cu 14C au fost mineralizate de P.
chrysosporium s-a ajuns la concluzia că degradarea ierbicidelor
clorofenoxiacetat nu depinde de enzimele ligninolitice.

• Cu toate acestea, studii cu Dichomitus squalens (fungi din clasa

Basidiomycete) indică faptul că, în timp ce mineralizarea lanţului
lateral (gruparii acetoxi) nu depinde de metabolismul ligninolitic,
mineralizarea nucleului 2,4,5-T depinde de metabolismul ligninolitic.

• Metabolismul nucleului a fost mai mare în culturile în care s-a

introdus Mn2+ ceea ce oferă dovezi puternice pentru inducerea MnP
(peroxidaza Mn) de Mn2+ şi la implicarea MnP în degradarea
nucleului.

• A fost confirmata implicarea MnP în oxidarea iniţială a 2,4 –

diclorofenolilor.