Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore Alexandrescu – o fabulă

Fabula este o specie literară epică, reprezentată în literatura universală de Esop, La

Fontaine, iar în literatura română de Grigore Alexandrescu, Alexandru Donici, George
Topârceanu, Anton Pann, Tudor Arghezi.
Fabula Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore Alexandrescu a fost publicată în ultimul
volu antum al autorului intitulat Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863).
Iepurele, ogarul si copoiul este o poezie epică, cu subiect narativ la fel ca celelalte
specii ale genului epic în versuri: balada, poemul eroic, legenda și epopeea.
Fabula este o povestire alegorică (alegoria este procedeul prin care trăsaturile de
caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor măști de animale, plante sau obiecte), în
care figura de stil dominantă este personificarea.
Din punct de vedere compozițional fabula are două părți inegale ca pondere: sceneta
propriu-zisă, mai mare ca întindere, narativă, prezentând o povestire, de obicei din lumea
animalelor, care este o alegorie, iar cea de-a doua parte, așezată de obicei la sfârșitul fabulei, o
reprezintă morala sau învățătura ce se desprinde din narațiune, decodificând întâmplarea
narată și sugerând atitudinea autorului.
În mod atipic, fabula Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore Alexandrescu începe cu
morala, concentrată în primele patru versuri ale fabulei: „Calitățile noastre cele mai lăudate/
Ne sunt ades în lume drept crime reproșate;/ Aceasta se întâmplă de câte ori prin ele/ Oprim
executarea intențiilor rele.”
Povestirea propriu-zisă debutează sub semnul timpului nedeterminat, sugerat de
adverbul „odată”: „Iepurele odată/ Fu tras la judecată/ De un ogar.” Autoul prezintă falsul
„conflict de interese” dintre ogar și copoi, pe de o parte, și iepure, pe de altă parte. Copoiul își
începe acuzația contra iepurelui pe un ton înalt, solemn, cu o invocație care amintește de
modul de adresare către o zeitate („O, tu ce prezidezi senatul câinesc”), cu scopul de a
impresiona, de a flata judecătorul, intenția autorului fiind, evident, de ironie față de discursul,
plin de ifose și pompă, caracteristic elitei și celor care vor să salveze aparențele. În fond, toți
au aceeași calitate dominantă: iuțeala deplasării. Există totuși o mare diferență: în timp ce
ogarul aleargă după pradă, iepurele, în postura de urmărit, „fuge parcă ar fi gonit de vijelii”
doar pentru a-și salva pielea. Goana iepurelui care „merge tot cotiș” și „n-are umblet
creștinesc” – fapte demne de condamnat în opinia ogarului urmăritor – trezește reacția
violentă a ogarului care depun plângere către președintele senatului câinesc, copoiul. Într-un
proces înscenat, sentința este, evident, previzibilă: „Pe el nici îl ascult, purtările le știu,/
Orice pentru el crez, și iată-l osândit/ Să fie jupuit./ Carnea va rămâne pentru judecător,/ Iar
labele vor fi pentru jeluitor.”
„Predilecția pentru fabulă a lui Grigore Alexandrescu și a altor scriitori ai vremii se
explică – așa cum remarcă criticul literar Silvian Iosifescu – prin posibilitățile superioare de
satiră politică pe care le oferă specia.” Conform acestei afirmații, alegoria fabulei Iepurele,
ogarul si copoiul de Grigore Alexandrescu, evidențiază sistemul corupt de justiție, ogarul
întruchipând pe procurorul sau omul legii (polițist) abuziv, absurd prin discursul susținut,
copoiul pe judecătorul părtinitor care nu dă dreptul acuzatului să-și expună punctul de vedere
(„Pe el nici îl ascult, purtările le știu,/ Orice pentru el crez, și iată-l osândit/ Să fie jupuit.”),
iar iepurele reprezentând victima, acuzatul, pârâtul într-un proces înscenat în care i se
reproșează, în mod absurd, faptul că nu se lasă acuzat (respectiv prins pentru că iepurele are o
calitate extraordinară, aceea de a fugi foarte repede mai ales pentru că trebuie să-și salveze
pielea), așa cum reiese din morala fabulei: „Calitățile noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades
în lume drept crime reproșate;/ Aceasta se întâmplă de câte ori prin ele/ Oprim executarea
intențiilor rele.”
Din punct de vedere formal, fabula Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore
Alexandrescu nu respectă regulile versificației, textul având o mare libertate în privința
măsurii versurilor (versuri de 6-12 silabe) dar optând pentru o rimă tradițională pereche:
„Iepurele odată/ Fu tras la judecată/ De un ogar. În tufe atuncea prezida/ Copoiul, și sentințe
fără apel el da.”
Deși este o operă literară epică, modul de expunere dominant este dialogul cu rol în
evidențierea trăsăturilor morale ale personajelor (ogarul - șiret, copoiul – părtinitor, corupt),
construite antitetic (ogarul si copoiul – acuzatorii, iepurele - victima).
Valoarea creației este susținută și de arta scriitorului Grigore Alexandrescu, de a folosi
un limbaj adecvat statului personajelor și cerințelor dialogului viu ce conferă oralitate stilului.
Fiind o narațiune de scurtă întindere, în care sunt satirizate defecte omenești cu scopul
de a le îndrepta, personajele fiind animale, iar autorul exprimândiu-si opinia critică despre
cele prezentate, opera literară Iepurele, ogarul si copoiul de Grigore Alexandrescu este o
fabulă.