CURSUL IV

GRANULOCITOPOIEZA, LEUCOCITELE

Leucocitele sunt unităţile mobile ale sistemului de apărare al organismului. Acestea se

formează în măduva osoasă (granulocitele, monocitele şi o parte din limfocite) şi în ţesutul
limfatic (limfocitele şi plasmocitele). După formare, leucocitele sunt transportate pe cale
sanguină.

Caracteristicile generale ale leucocitelor

Tipuri de leucocite
Există şase tipuri de leucocite prezente în mod normal în sânge (polimorfonuclearele
neutrofile, polimorfonuclearele eozinofile, polimorfonuclearele bazofile, monocitele,
limfocitele şi ocazional plasmocitele). Primele trei tipuri de celule, cele polimorfonucleare, au
un aspect granular, motiv pentru care sunt denumite granulocite sau polimorfonucleare
datorită nucleilor multipli.
Principalul mecanism prin care granulocitele şi monocitele protejează împotriva
microorganismelor agresoare este fagocitoza. Limfocitele şi plasmocitele funcţionează în
general în conexiune cu sistemul imunitar.
Concentraţia diferitelor tipuri de leucocite din sânge
O persoană adultă are aproximativ 7000 leucocite/l sânge (în comparaţie cu 5
milioane eritrocite/l). Din totalul leucocitelor, procentul care revine fiecărui tip de celulă este
cu aprox. următorul: PMN neutrofile 62%; PMN eozinofile 2,3%; PMN bazofile 0,4%;
monocite 3,3%; limfocite 30%.

Formarea leucocitelor
Diferenţierea primară a celulei stem hematopoietice pluripotente în diferite tipuri de
celule stem specializate.
Pe lângă celulele angajate în formarea eritrocitelor, există două linii majore de formare
a leucocitelor, liniile mielocitară (începe cu mieloblastul) şi limfocitară (începe cu
limfoblastul).
Granulocitele şi monocitele se formează numai în măduva osoasă.
Limfocitele şi plasmocitele sunt produse în principal în diferite ţesuturi limfogene, în
special în ganglionii limfatici, splină, timus, amigdale, dar şi în alte acumulări de ţesut limfoid
din organism, cum ar fi măduva osoasă şi aşa numitele plăci Payer, localizate sub epiteliul
peretelui intestinal.
Leucocitele formate în măduva osoasă sunt depozitate la acest nivel până când este
necesară prezenţa acestora în sistemul circulator. Când apare această situaţie, există diferiţi
factori care induc eliberarea leucocitelor. În mod normal, numărul de celule depozitate în
măduva osoasă este de trei ori mai mare decât în circulaţie. Aceasta reprezintă o rezervă
pentru 6 zile a acestor celule.
Limfocitele sunt depozitate în cea mai mare parte în diferite ţesuturi limfoide, cu
excepţia unui mic număr care sunt transportate temporar în sânge.
Seria granulocitară cuprinde elemente polinucleare cu granulaţii neutrofile, eozinofile,
bazofile.

Cinetica granulocitară
Cinetica granulocitară cuprinde:
-formarea granulocitelor în măduva hematogenă (granulocitopoieza)
 -migrarea granulocitelor în sânge de unde trec în ţesuturi, unde îşi îndeplinesc funcţiile
-distrugerea granulocitelor
Granulocitopoieza
Granulocitopoieza este asemănătoare eritropoiezei, este redusă în perioada embrio-
fetală datorită protejării embrionului de către mijloacele materne de apărare.
Granulocitopoieza se activează puternic spre sfârşitul trimestrului III de sarcină când acest
proces se desfăşoară în măduva osoasă hematogenă. La adult, granulocitopoieza se desfăşoară
exclusiv în măduva osoasă din vertebre, coaste, stern, pelvis, scapule, craniu, segmentele
proximale ale humerusului, femurului şi tibiei.
Etapele granulocitopoiezei
Etapele granulocitopoiezei se produc în măduva hematogenă unde din celula stem
multipotentă, sub influenţa granulocitopoietinei se diferenţiază celula stem unipotentă
(granulo-monocitopoietică), angajată spre seria mieloidă. Aceasta va da naştere mieloblastului
(celula cap de serie mieloidă). Mieloblastul se diferenţiază spre promielocit, iar acesta în
mielocit neutrofil, eozinofil, bazofil. Seria celulară se continuă cu metamielocite,
nesegmentate, segmentate cu cele trei tipuri neutrofil, eozinofil, bazofil. Granulocitopoieza în
măduva osoasă se definitivează în 9-10 zile. Se descriu: compartimentul celulelor stem,
compartimentul proliferativ (mieloblast, promielocit, mielocit) în care evoluţia celulelor
durează 6 zile şi compartimentul de maturaţie, rezervă (metamielocit, nesegmentat,
segmentat) ce durează 4-6 zile. Elementele nesegmentate şi segmentate părăsesc măduva
osoasă trecând în sânge unde staţionează 9 ore, fie în zona mijlocie a torentului circulator, fie
în zona periferică (marginate) a torentului circulator. Din sânge trec în ţesuturi unde îşi
îndeplinesc funcţiile tip de 4-5 ore. Trecerea granulocitelor din sânge în ţesuturi se face prin
diapedeză, la nivelul venulelor postcapilare din tubul digestiv, plămân, piele, rinichi, deci la
locul de pătrundere al microbilor.

Reglarea granulocitopoiezei
Reglarea granulocitopoiezei se realizează prin mecanisme de feed-back cu punct de
plecare ţesut sânge măduvă hematogenă. Scăderea leucocitelor circulante determină sinteza
factorului de inducere a leucocitozei, care mobilizează leucocitele din depozitul medular
determinând creşterea leucocitelor circulante. La reglarea granulocitopoiezei participă factori
umorali locali şi mecanisme neuro-endocrine generale.

Durata de viaţă a leucocitelor

După ce părăsesc măduva osoasă, granulocitele sunt prezente de obicei timp de 4-8
ore în torentul circulator şi încă 4-5 zile în ţesuturile în care este necesară prezenţa acestora. În
cazul unor infecţii tisulare severe, durata de viaţă este scurtată adesea la numai câteva ore,
deoarece granulocitele ajung foarte rapid la locul infecţiei, îşi îndeplinesc funcţiile şi în cursul
acestor procese sunt la rândul lor distruse.
Monocitele sunt, de asemenea, prezente în circulaţie o perioadă scurtă timp de 10-20
de ore, înainte de a traversa membranele capilare către ţesuturi. Odată ajunse în ţesuturi,
acestea îşi măresc mult dimensiunile, devenind macrofage tisulare şi în această formă pot
supravieţui timp de mai multe luni, dacă nu sunt distruse în timpul procesului de fagocitoză.
Macrofagele tisulare sunt componente de bază ale sistemului tisular macrofagic, care asigură
apărarea împotriva infecţiilor. Limfocitele pătrund în permanenţă în sistemul circulator, odată
cu drenajul limfatic din ganglionii limfatici şi alte ţesuturi limfoide. După câteva ore ele
părăsesc torentul sanguin şi se întorc în ţesuturi, prin diapedeză. Ulterior, limfocitele intră din
nou în limfă şi se întorc în sânge în mod repetat, astfel, există o circulaţie continuă a
limfocitelor în organism. Limfocitele au durata de viaţă de câteva săptămâni sau luni; durata
de viaţă depinde de necesarul organismului pentru aceste celule.
 Distrugerea granulocitelor
Distrugerea granulocitelor se poate face în ficat, splină, ganglioni limfatici, în
circulaţie prin autoliza enzimatică. O parte din granulocite se pierd prin salivă, secreţii
bronşice, căi genitale, urină.

Neutrofilele şi macrofagele constituie sistemul de apărare

împotriva infecţiilor
Bacteriile, virusurile şi ceilalţi agresori sunt atacaţi şi distruşi în principal de
neutrofileşi de macrofagele tisulare. Neutrofilele sunt celulele mature care au capacitatea de a
ataca şi distruge bacteriile chiar şi în sângele circulant. Spre deosebire de acestea, macrofagele
tisulare sunt iniţial monocite sanguine, care atât timp cât se află în sânge, constituie celule
imature cu capacităţi moderate de luptă împotriva agenţilor infecţioşi. Odată ajunse în
ţesuturi, celulele încep să-şi mărească volumul - uneori diametrul acestora poate creşte de 5
ori - până la dimensiuni de 60-80 microni, când pot fi observate cu dificulate chiar şi cu
ochiul liber. Aceste celule devin în acest moment macrofage şi sunt extrem de eficiente în
combaterea agenţilor infecţioşi care pătrund în ţesuturi.
Leucocitele pătrund în spaţiile tisulare prin diapedeză
Neutrofilele şi monocitele pătrund prin porii capilarelor sanguine prin procesul de
diapedeză.
Leucocitele se deplasează în spaţiile tisulare prin mişcări de tip amibian
Atât neutrofilele cât şi macrofagele se pot deplasa în ţesuturi prin mişcări de tip
amibian.
Leucocitele sunt atrase în ţesuturile inflamate prin chemotactism
Apariţia în ţesuturi a unor substanţe chimice induce deplasarea neutrofilelor şi a
macrofagelor către sursa respectivei substanţe (chemotactism). Apariţia unui proces
inflamator tisular induce formarea unor produşi care pot determina chemotactism către zona
de inflamaţie. Aceştia includ: unele toxine bacteriene sau virale; produşi de degradare ai
ţesuturilor inflamate; anumiţi produşi de reacţie din cascada complementului, care se
activează în ţesuturile inflamate; diverşi produşi de reacţie rezultaţi în urma coagulării
plasmatice în zona inflamatorie, precum şi alte substanţe.
Chemotactismul este dependent de gradientul de concentraţie al substanţei
chemotactice. Concentraţia este maximă lângă sursă, fapt ce induce o deplasare
unidirecţională a leucocitelor către aceasta. Semnalul chemotactic poate deplasa cu uşurinţă
grupuri mari de leucocite din capilare către zona de inflamaţie.

Fagocitoza
Cea mai importantă funcţie a neutrofilelor şi a macrofagelor este fagocitoza, care
presupune ingerarea de către celulă a agentului invadator.
Fagocitele prezintă selectivitate faţă de materialul care este fagocitat; în caz contrar ar
putea fi ingerate celule normale sau alte elemente structurale ale organismului. procesul de
fagocitoză depinde de trei factori: 1) majoritatea structurilor naturale din ţesuturi au suprafeţe
netede, rezistente la fagocitoză. Dacă suprafaţa este rugoasă, posibilitatea apariţiei fagocitozei
este crescută; 2) majoritatea substanţelor naturale ale organismului au un înveliş protector cu
structură proteică care determină respingerea fagocitelor, Spre deosebire de acestea,
majoritatea ţesuturilor moarte şi particulele străine nu au înveliş protector, ceea ce le fac
sensibile la fagocitoză; 3) sistemul imunitar al organismului produce anticorpi împotriva
agenţilor infecţioşi cum ar fi bacteriile. Anticorpii aderă la membranele bacteriene şi le
conferă astfel susceptibilitate la fagocitoză. Molecula de anticorp se combină cu componenta
C3 a complementului. Moleculele C3 se leagă la rândul lor de receptorii membranari ai
fagocitelor, iniţiind fagocitoza. Procesul de selecţie urmat de fagocitoză poartă numele de
opsonizare.
Fagocitoza realizată de neutrofile
Neutrofilele care pătrund în ţesuturi sunt celule mature, capabile să iniţieze fagocitoza.
Pentru a realiza fagocitarea unei particule, neutrofilul se ataşează iniţial de acesta, apoi
proiectează în toate direcţiile pseudopode care înconjoară particula. Pseudopodele se unesc
apoi de partea opusă a particulei şi fuzionează. Se formează vezicule de fagocitoză (fagozomi)
care plutesc libere în citoplasmă.
Fagocitoza realizată de macrofage
Macrofagele reprezintă forma finală de dezvoltare a monocitelor, care părăsesc
circulaţia sanguină şi ajung în ţesuturi. Când sunt activate de sistemul imunitar, acestea devin
fagocite mult mai puternice decât neutrofilele. Macrofagele au capacitatea de a îngloba
particule mult mai voluminoase (uneori chiar eritrocite) în timp ce neutrofilele nu pot fagocita
particule mult mai mari decât o bacterie. După digestia particulelor, macrofagele pot expulza
în afara celulei produsele reziduale şi adesea supravieţuiesc acestui proces, păstrându-şi
funcţionalitatea timp de mai multe luni.
După ce sunt fagocitate, majoritatea particulelor sunt digerate de enzimele
intracelulare
După ce o particulă străină a fost fagocitată, lizozomii şi alte granulaţii citoplasmatice
ale neutrofilului sau macrofagului intră rapid în contact cu veziculele de fagocitoză, iar
membranele acestora fuzionează, permiţând astfel eliberarea multor enzime digestive şi a
agenţilor bactericizi în interiorul veziculelor. În acest fel, vezicula de fagocitoză devine o
veziculă de digestie, iar procesul de distrugere a particulei fagocitate începe imediat.
Atât neutrofilele cât şi macrofagele conţin un număr mare de lizozomi încărcaţi cu
enzime proteolitice, special echipate pentru digerarea bacteriilor şi a altor corpusculi străini de
natură proteică. Lizozomii macrofagelor (dar nu şi cei ai neutrofilelor) conţin cantităţi mari de
Lipaze, care digeră membranele lipidice groase din structura anumitor bacterii, cum este
bacilul Koch.
Atât neutrofilele cât şi macrofagele pot distruge bacteriile
În afara bacteriilor ingerate în fagozom, neutrofilele şi macrofagele conţin agenţi
bactericizi care distrug marea majoritate a bacteriilor, chiar şi atunci când enzimele
lizozomale nu reuşesc să le digere. Efectul letal este atribuit anumitor agenţi oxidanţi
puternici, produşi de enzimele din membrana fagozomilor sau de organite speciale denumite
peroxizomi. Aceşti agenţi oxidanţi constau din cantităţi mari de superoxid (O 2-), peroxid de
hidrogen (H2O2) şi ioni hidroxil (-OH-), aceste produse fiind letale pentru majoritatea
bacteriilor, chiar şi în cantităţi mici. Una dintre enzimele lizozomale, mieloperoxidaza,
catalizează reacţia dintre H2O2 şi ionul de clor cu formarea hipocloritului, care are efect
bactericid intens.
Sistemul celular monocito-macrofagic (sistemul reticulo-endotelial)
Sistemul celular monocito-macrofagic este răspândit în toate ţesuturile organismului.
Totalitatea monocitelor, a macrofagelor mobile, a macrofagelor tisulare fixe şi unele dintre
celulele endoteliale specializate din măduva osoasă, splină şi ganglionii limfatici, poartă
numele de sistem reticulo-endotelial. Majoritatea acestor celule îşi au originea în celulele stem
monocitare, de aceea sistemul reticulo-endotelial este aproximativ sinonim cu sistemul
monocito-macrofagic. Termenul de sistem reticulo-endotelial este mult mai cunoscut în
literatura medicală decât cel de sistem monocito-macrofagic, acesta este un sistem fagocitic
generalizat, prezent în toate ţesuturile, dar mai ales în cele în care există mari cantităţi de
particule, toxine şi alte substanţe care trebuie distruse.
Macrofagele tisulare din tegumente şi din ţesuturile subcutanate (histiocitele)
 Tegumentul este practic impermeabil la agenţii infecţioşi. Dacă în ţesuturile
subcutanate se dezvoltă un proces infecţios urmat de inflamaţie locală, macrofagele tisulare
locale se pot divide in situ.
Macrofagele din ganglionii limfatici
Practic nicio particulă care ajunge în ţesuturi, precum bacteriile, nu poate pătrunde în
circulaţia sanguină direct prin membranele capilare. Dacă particulele nu sunt distruse local în
ţesuturi, acestea pătrund în limfă şi ajung în ganglionii limfatici situaţi pe traiectul circulaţiei
limfatice. Particulele străine sunt blocate apoi la nivelul ganglionilor, într-o reţea de capilare
mărginite de macrofage tisulare. Limfa pătrunde prin capsula ganglionului limfatic pe calea
vaselor limfatice aferente, apoi străbate sinusurile medulare ganglionare şi în final părăseşte
ganglionul prin hil, prin intermediul vaselor limfatice eferente, care se varsă în cele din urmă
în circulaţia venoasă.
Sinusurile limfatice sunt înconjurate de un număr mare de macrofage, iar orice
particulă care pătrunde în sinusuri pe cale limfatică urmează a fi fagocitată de către
macrofage, acestea având rolul de a împiedica astfel diseminarea în organism.
Macrofagele alveolare pulmonare
O altă cale prin care microorganismele pătrund în organism este cea pulmonară. În
structura pereţilor alveolari există un număr de macrofage tisulare care au capacitatea de a
fagocita particule fixate la nivel alveolar. Dacă particulele pot fi digerate (macrofagele
realizează acest proces) şi eliberează produşii de digestie în limfă. Pe de altă parte, dacă
particulele nu pot fi digerate, macrofagele le înglobează într-o capsulă cu aspectul unei celule
gigante până în momentul în care acestea vor fi lent distruse. Astfel de capsule se formează
adesea în jurul bacililor Koch, a particulelor se dioxid de siliciu din atmosferă şi chiar a
particulelor de cărbune.
Macrofagele din sinusoidele hepatice (celulele Kupffer)
O altă cale preferenţială utilizată de bacterii pentru invadarea organismului este tractul
gastrointestinal. Numeroase bacterii din alimente ingerate traversează mucoasa
gastrointestinală, ajungând în sângele portal. Înainte ca sângele să pătrundă în circulaţia
generală, acesta parcurge sinusoidele hepatice, care sunt tapetate cu macrofage tisulare,
denumite celule Kupffer. Celulele Kupffer realizează un sistem de filtrare a particulelor atât
de eficient încât aproape nicio bacterie din tractul gastro-intestinal nu reuşeşte să treacă din
sângele portal în circulaţia sistemică.
Macrofagele din splină şi din măduva osoasă
În situaţia în care un microorganism agresor reuşeşte totuşi să pătrundă în circulaţia
sistemică, intervin şi alte linii de apărare ale sistemului macrofagic tisular, reprezentate în
special de macrofagele splenice şi cele din măduva osoasă. În ambele ţesuturi, macrofagele
sunt fixate într-o structură reticulată şi au rolul de a fagocita particulele străine.
Splina are o structură similară ganglionilor limfatici, cu excepţia faptului că prin
spaţiile tisulare splenice curge sânge în loc de limfă. Traversarea sângelui prin cordoanele
pulpei roşii constituie un excelent prilej de fagocitare a reziduurilor din sânge, inclusiv a
eritrocitelor anormale sau îmbătrânite.
Inflamaţia - rolul neutrofilelor şi al macrofagelor.
Inflamaţia
În cazul producerii unei leziuni tisulare, indiferent dacă aceasta este determinată de
bacterii, traumatisme, substanţe chimice, căldură sau oricare alt fenomen, la nivelul zonei
afectate sunt eliberate numeroase substanţe care induc modificări secundare extrem de
importante în ţesuturile înconjurătoare neafectate. Acest proces de transformări tisulare poartă
numele de inflamaţie.
Inflamaţia este caracterizată prin: 1) vasodilataţia locală cu amplificarea consecutivă a
fluxului sanguin local; 2) creşterea permeabilităţii capilare ce permite extravazarea unor
cantităţi mari de lichid în spaţiul interstiţial; 3) coagularea frecventă a lichidului din spaţiile
interstiţiale din cauza cantităţilor excesive de fibrinogen şi alte proteinecare părăsesc
capilarele; 4) migrarea unui mare număr de granulocite şi monocite în ţesuturi; 5) tumefierea
celulelor tisulare. Unele dintre substanţele care eliberate la nivel tisular care induc aceste
reacţii sunt histamina, bradikinina, serotonina, prostaglandinele, anumiţi produşi de reacţie ai
sistemului complementului, produşi de reacţie ai sistemului coagulării sanguine, precum şi
citokine care sunt eliberatze de către celulele T sensibilizate. O parte dintre aceste substanţe
activează puternic sistemul macrofagic (macrofagele încep să înglobeze ţesuturile distruse).
Efectul de delimitare a inflamaţiei
Una dintre primele consecinţe ale inflamaţiei este delimitarea regiunii lezate de
ţesuturile din jur. Spaţiile tisulare şi limfaticele din zonele inflamate sunt blocate prin
cheaguri de fibrinogen, astfel încât după un timp fluxul lichidian prin aceste spaţii incetează
aproape complet. Acest proces de delimitare întârzie răspândirea bacteriilor şi a produşilor
toxici. Intensitatea procesului inflamator este, de obicei, proporţională cu gradul de afectare
tisulară (ex. în cazul unei invazii tisulare stafilococice, aceştia eliberează toxine celulare).

Răspunsul macrofagelor şi al neutrofilelor în timpul inflamaţiei

Macrofagele tisulare constituie prima linie de apărare împotriva infecţiilor
În câteva minute de la debutul inflamaţiei, macrofagele deja prezente în ţesuturi, fie că
este vorba de histiocitele din ţesuturile subcutanate, macrofagele alveolare din plămâni,
microgliile din creier sau alte macrofage, îşi încep imediat acţiunea fagocitară.
Invazia neutrofilelor în zona de inflamaţie reprezintă cea de-a doua linie de
apărare
Acest proces este determinat de produşii generaţi în ţesuturile inflamate, care iniţiază
următoarele reacţii: 1) induc modificări ale suprafeţei interne a endoteliului capilar,
determinând fixarea neutrofilelor în pereţii capilarelor din zona inflamată (efectul de
marginaţie); 2) acţionează asupra legăturilor intercelulare între celulele endoteliale ale
capilarelor şi ale venulelor, inducând o laxitate a acestora şi apariţia unor pori care permit
trecerea prin diapedeză a neutrofilelor din sânge direct în spaţiile tisulare; 3) alţi produşi ai
inflamaţiei determină chemotactismul neutrofilelor către ţesuturile lezate.
Neutrofilele din sânge sunt celule mature, pregătite să-şi îndeplinească funcţia de
curăţare a zonei prin distrugerea bacteriilor şi îndepărtarea substanţelor străine.
Creşterea numărului de neutrofile din sânge – neutrofilia
După câteva ore de la debutul unei inflamaţii acute severe, numărul neutrofilelor din
sânge creşte uneori de 4-5 ori, acest fenomen este denumit neutrofilie.
Neutrofilia este provocată de produşi de inflamaţie care pătrund în torentul sanguin,
sunt transportaţi la măduva osoasă şi acţionează asupra neutrofilelor depozitate la acest nivel,
mobilizându-le în circulaţie. Prin acest mecanism, un număr mult mai mare de neutrofile va fi
disponibil în focarul inflamator.
A doua mobilizare a macrofagelor către ţesutul inflamator constituie cea de-a
treia linie de apărare
Acumularea macrofagelor în ţesutul inflamat este mult mai lentă decât cea a
neutrofilelor. Chiar după accumularea în ţesutul inflamat, monocitele sunt încă celule imature,
necesitând 8 ore sau mai mult pentru a-şi mări dimensiunile şi a forma cantităţi mari de
lizozomi (după aceea, acestea dobândesc întreaga capacitate de fagocitoză caracteristică
macrofagelor tisulare). Totuşi după câteva zile sau săptămâni, macrofagele devin
predominante în rândul celulelor fagocitare din zona inflamată datorită creşterii importante a
producerii medulare de monocite.
 Macrofagele pot fagocita un număr mult mai mare de bacterii (aprox. de 5x mai mare)
şi particule mult mai mari, inclusiv neutrofile şi cantităţi mari de ţesut necrotic, comparativ cu
neutrofilele. Totodată, macrofagele joacă un rol important în iniţierea sintezei de anticorpi.
Amplificarea formării de granulocite şi monocite în măduva osoasă constituie cea
de-a patra linie de apărare
Aceasta constă în creşterea marcată a producerii de granulocite şi monocite din
măduva osoasă, care apare în urma stimulării celulelor progenitoare din seria granulocitară şi
monocitară de la nivelul măduvei. Este necesară o perioadă de 3 sau 4 zile înainte ca
granulocitele şi monocitele nou formate să ajungă în stadiul în care pot părăsi măduva osoasă.
Controlul răspunsului macrofagelor şi neutrofilelor prin mecanism de feed-back
În controlul răspunsului macrofagic la inflamaţie sunt implicaţi cinci mai importanţi
din cei 24 de factori care sunt cunoscuţi: 1) factorul de necroză tumorală (TNF); 2)
interleukina-1 (IL-1); 3) factorul de stimulare a coloniilor de granulocite şi monocite (GM-
CSF); 4) factorul de stimulare a coloniilor de granulocite (G-CSF); 5) factorul de stimulare a
coloniilor de monocite (M-CSF). Aceşti factori sunt produşi de macrofagele activate în
ţesuturile inflamate (în cantităţi mai mici de alte celule prezente la locul inflamaţiei).
Granulocitele neutrofile
Neutrofilele sunt leucocitele predominante în circulaţie, au granulaţii neutrofile,
nucleul multisegmentat (gradul de segmentare arată vârsta elementului). Sunt produse în
măduva hematogenă. Citoplasma neutrofilelor conţine: a) granulaţii primare (azurofile) – mai
dense, ce au mieloperoxidază, glucozidază, elastază, catepsină G, fosfatază acidă, colagenază,
proteine cationice, lizozim; b) granulaţii secundare (specifice) – conţin lizozim, lactoferină,
proterine fixatoare de vitamina B12; c)granulaţii terţiare – lizozomii cu hidrolaze acide.
Proprietăţile şi funcţiile granulocitelor neutrofile
-mobilitatea reprezintă funcţia de locomoţie a granulocitelor şi se realizează prin
emiterea de pseudopode şi mişcări ameboidale
-marginaţia reprezintă dispunerea leucocitelor de-a lungul pereţilor vaselor mici
(venule postcapilare) şi deplasarea cu viteză mică (alunecarea, rostogolirea)
-aderenţa este capacitatea granulocitelor de a se fixa pe un substrat tisular (endoteliu).
Procesul de aderenţă leucocitară cuprinde o cascadă de fenomene la care participă factori
leucocitari, endoteliali şi tisulari
-diapedeza reprezintă trecerea leucocitelor prin peretele vascular spre ţesuturi.
Diapedeza este precedată de aderarea granulocitelor la endoteliu, după care emit pseudopode
între celulele endoteliale şi extravazează
-chemotaxia este mişcarea orientată, direcţionată a granulocitului spre locul
inflamaţiei şi necesită prezenţa receptorilor de mare afinitate
-funcţia secretorie. Granulocitele neutrofile sintetizează şi secretă: IL-1,
tromboplastina neutrofilică, 2-globulina care fixează şi transportă vitamina B12
-fagocitoza reprezintă înglobarea şi distrugerea de particule din spaţiul extracelular
Granulocitele eozinofile
Granulocitele eozinofile constituie aprox. 2% din totalul leucocitelor sanguine.
Eozinofilele au granulaţii acidofile rotunde, egale ce ocupă întreaga citoplasmă. Acestea sunt
fagocite slabe şi manifestă chemotactism. Eozinofilele sunt adesea în număr mare la
persoanele cu boli parazitare, acestea migrând către ţesuturile infestate de paraziţi.
Eozinofilele se leagă de paraziţi prin intermediul unor molecule de suprafaţă speciale şi
eliberează substanţe care distrug paraziţii. Acest fapt se realizează pe mai multe căi: 1) prin
eliberarea din granulele acestora (lizozomi modificaţi) a unor enzime hidrolitice; 2) probabil
şi prin eliberarea unor forme foarte reactive de oxigen; 3) prin eliberarea din granule a unui
polipeptid denumit proteina bazică majoră.
 Mastocitele şi bazofilele eliberează factorul chemotactic pentru eozinofile care induce
migrarea eozinofilelor către ţesutul cu inflamaţie alergică.
Se consideră că eozinofilele facilitează eliminarea unora dintre substanţele inductoare
ale inflamaţiei eliberate de către mastocite şi bazofile, care sunt probabil implicate în
fagocitarea şi distrugerea complexelor antigen-anticorp, împiedicând extinderea procesului
inflamator local.
Granulocitele bazofile
Bazofilul este granulocitul circulant (0,5-1%), care are multe proprietăţi funcţionale
ale mastocitului. Cortizonul, titoxina, progesteronul scad numărul de bazofile circulante, iar
estrogenii îl cresc. Bazofilul prezintă nucleu bilobat sau multilobat, puţini ribozomi şi reticul
endoplasmic rugos, granule în număr mic. Bazofilele din sângele circulat sunt similare
celulelor tisulare mari denumite mastocite, localizate în imediata vecinătate a multor capilare
din organism. Atât mastocitele cât şi bazofilele eliberează în sânge heparină, o substanţă care
poate împiedica coagularea sângelui. Mastocitele eliberează, de asemenea, cantităţi mici de
bradikinină şi serotonină.
Mastocitele şi bazofilele joacă un rol deosebit de important în anumite categorii de
reacţii alergice, deoarece tipul de anticorp care determină aceste reacţii, IgE are proprietatea
de a se ataşa de mastocite şi de bazofile.
Fagocitoza eritrocitelor sensibilizate şi a complexelor imune este mai redusă decât la
neutrofile şi eozinofile. Pinocitoza şi exocitoza sunt funcţii importante ale bazofilelor.
Bazofilul participă la reacţiile inflamatorii din hipersensibilitatea imediată şi întârziată.
De asemenea, are rol în imunopatologia unor boli ca: dermatita de contact, dermatita atopică,
epidermoliza buloasă, pemfigus, rejetul grefei de rinichi, rejetul grefei de piele, înţepăturile de
insecte, boala Crohn, etc.
Bazofilia se întâlneşte în: leucemia mieloidă, rectocolita ulcerohemoragică, carcinom
pulmonar, mielodisplazie, insuficienţă renală cronică, stări alergice.

Leucopenia
Leucopenia (o stare clinică) apare când măduva osoasă produce un număr mic de
leucocite, astfel organismul rămâne neprotejat împotriva multor bacterii şi altor agenţi care
pot invada ţesuturile. Orice reducere a numărului de leucocite permite invazia aproape
imediată a ţesuturilor adiacente ce către bacteriile deja prezente (în cavitatea bucală, uretră,
vagin).

Leucemiile
Producerea necontrolată de leucocite poate fi determinată de o mutaţie neoplazică a
unei celule mielogene sau limfogene. Aceasta determină leucemia, care este caracterizată prin
creşterea accentuată a numărului de leucocite anormale în sângele circulant.
Tipuri de leucemie
Leucemiile sunt clasificate în două tipuri: leucemii limfocitare şi leucemii mielocitare.
În mod obişnuit, cu cât o celulă este mai nediferenţiată, cu atât leucemia este mai
acută.
Efectele leucemiei asupra organismului
Primul efect al leucemiei este dezvolatrea metastatică a celulelor leucemice în zone
atipice din organism. Efectele obişnuite ale leucemiei sunt apariţia infecţiilor, anemia severă
şi tendinţa şa sângerare cauzată de trombocitopenie (numărul redus de trombocite). Aceste
efecte se datorează în principal, înlocuirii măduvei osoase normale şi a celulelor limfoide cu
celule leucemice nefuncţionale.
 Întrebări din Cursul IV

1. Formarea leucocitelor
2. Durata de viaţă a leucocitelor
3. Fiziologia leucocitelor
4. Fagocitoza
5. Inflamaţia
6. Leucemiile
---