Lucrare Disesrtație Corectată

CUPRINS
ABREVIERI..................................................................................................... 2
INTRODUCERE...............................................................................................4
CAPITOLUL I – ASPECTE INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA
RĂSPUNDEREA CIVILĂ
1.1. Specificul răspunderii juridice.................................................................….6
1.2.Formele răspunderii juridice....................................................................…. 9
CAPITOLUL II – RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
2.1. Reglementare și clasificare.........................................................................17
2.2. Răspunderea civilă delictuală subiectivă................................................... 24
2.2.1. Fapta ilicită............................................................................................. 24
2.2.2. Reguli de reparare a prejudiciului prevăzute de dreptul comun.......... 27
2.2.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu........................ 31
CAPITOLUL III – RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI
PERSOANE
3.1. Răspunderea părinților pentru faptele copiilor lor minori..........................38
3.2. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor și a artizanilor pentru
faptele ucenicilor............................................................................................42
3.3.Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor....................................45
3.4. Corelații între cele trei forme de răspundere pentru fapta altuia................49
3.5. Conținutul și caracterul prezumțiilor.......................................................51
PRACTICĂ JUDICIARĂ...............................................................................58
CONCLUZII ȘI PROPUNERI......................................................................65
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................69
1
ABREVIERI
1. alin. – alineat (ul);

2. art. – articol (ul);
3. B.J. – Buletinul jurisprudenței;
4. B.J. – Buletinul jurisprudenţei;
5. c. – camera;
6. C.A. – Curtea de apel;
7. C.C. – Curtea Constituţională;
8. C.D. – Culegere de decizii;
9. C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
10. C.J. – Curierul Judiciar;
11. col. pen. – coloana penală;
12. colab. – colaboratorii;
13. C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie;
14. C.P.J. – Culegere de practică judiciară;
15. C.P.J.P. – Culegere de practică judiciară în materie penală;
16. C. pen. – Codul penal;
17. C. proc. pen. – Codul de procedură penală;
18. dec. – decizia;
19. dec. pen. – decizia penală;
20. disp. – dispoziţiile;
21. Ed. – editura;
22. etc. – etcetera;
23. ex. – exemplu;
24. hot. – hotărârea;
25. Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
26. î. e. n. – înaintea erei noastre;
27. J.N. – Jurnalul Naţional;
2
28. Jud. – Judecătoria;
29. lit. – litera;
30. L.P. – Legalitatea Populară;
31. M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I;
32. nr. – numărul;
33. O. G. – Ordonanţă de Guvern;
34. op. cit. – opera citată;
35. O.U.G. – Ordonanţă de urgenţă a Guvernului;
36. p. – pagina;
37. parag. – paragraful;
38. pp. – paginile;
39. S.C.J. – Studii şi cercetări juridice;
40. S.D.R. – Studii de drept românesc;
41. sent. – sentinţa;
42. sent. civ. – sentință civilă;
43. sent. pen. – sentinţă penală;
44. s. pen. – secţia penală;
45. ș.a. – şi alţii;
46. Trib. jud. – Tribunalul judeţean;
47. Trib. Mun. Bucureşti – Tribunalul Municipiului Bucureşti;
48. Trib. Suprem – Tribunalul Suprem;
49. urm. – următoarele;
50. vol. – volumul;
INTRODUCERE
3
Răspunderea civilă delictuală reprezintă o instituţie esenţială a oricărui
sistem juridic, ce evoluează în concordanţă cu concepţiile sociale de natură
politică, morală şi economică, dar şi cu progresul tehnic.
Spaţiul politico-juridic european a devenit, în ultimul secol, dar în
special în ultimele decenii, unul din ce în ce mai complex, implicând diverse
ordini juridice ce se întrepătrund şi se condiţionează reciproc. Acest aspect a
început să aibă influenţe şi în domeniul acestei instituţii, cu largă
aplicabilitate în sistemele de drept.
Conceptul de drept european al răspunderii civile sau chiar de drept
european al răspunderii civile delictuale este menţionat frecvent în doctrină
sau chiar în expunerea de motive a unor acte normative, deci nu poate fi
ignorat, în ciuda faptului că această menţionare nu reprezintă decât un anunţ,
un „avertisment” al existenţei sale viitoare, pentru moment putându-se
identifica doar anumite evoluţii în domenii punctuale sau unele tendinţe de
unificare a diverselor legislaţii, a interpretărilor doctrinare şi/sau
:,
jrisprudenţiale.
Categoria „drept european”, atunci când vorbim de răspunderea civilă
delictuală, merită însă o clarificare.
Astfel, spre deosebire de „dreptul european al concurenţei”, care se
referă de obicei la reglementarea comunitară din domeniu, a cărei sferă o
regăsim prin interpretarea textelor de lege incidente, dreptul european în
materia răspunderii civile delictuale nu este un concept uşor de conturat,
reprezentând, deopotrivă, dreptul răspunderii civile al statelor de pe
continentul european, în aspectele sale comune sau specifice care pot ajuta la
înţelegerea instituţiei, cât şi dreptul răspunderii civile delictuale dezvoltat de
Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa aferentă acesteia,
precum şi dreptul răspunderii civile delictuale rezultat din dreptul primar şi
derivat al Uniunii Europene.
4
Deosebit de important prin rolul ce-i revine în ordonarea desfășurării
normale a relațiilor sociale, principiul răspunderii civile delictuale pentru
propria faptă se poate dovedi, uneori, insuficient.
Este motivul pentru care, în decursul unei îndelungate istorii,
experiența vieții sociale a impus în materia dreptului civil alături de
răspunderea pentru propria faptă, răspunderea pentru fapta altei persoane.
Principalul obiectiv urmărit acestei din urmă răspunderi l-a constituit și
îl constituie ocrotirea intereselor victimei prejudiciului.
Exigențele privind îndatoririle părinților față de copiii lor minori și
grija pentru ocrotirea victimei prejudiciate au determinat evoluția concepției
referitoare la temeiurile răspunderii părinților, de la concepția conform căreia
răspunderea se întemeiază pe neîndeplinirea de către părinți a îndatoririi de
supraveghere, până la concepția potrivit căreia lipsei de supraveghere îi
trebuie adăugate și lipsuri în educația ori creșterea minorului imputabile
părinților. Sub presiunea faptelor de viață, practica noastră judecătorească a
început să admit, din ce în ce mai insistent, această din urmă concepție, fără
însă a părăsi definitiv vechea concepție.
În toate ipotezele, răspunderea pentru fapta altuia se constituie ca o
adevărată garanție față de victimă, cu privire la acoperirea prejudiciului
cauzat. În ansamblu și dincolo de specificul fiecărui fel de răspundere, cel ce
răspunde pentru altul ne apare ca un adevărat garant al celui pentru care este
chemat să răspundă; garantând, în virtutea legii, comportamentul acestuia în
viața socială, cel ce garantează devine obligat alături și pentru cel garantat ori
de câte ori acesta din urmă a săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Această garanție își are fundamentul în relațiile specifice existente între
cel chemat să răspundă pentru altul și cel pentru care se răspunde, în
obligațiile ce decurg față de societate, din respectivele relații.
CAPITOLUL I
5
ASPECTE INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA
CIVILĂ
1.1. Specificul răspunderii juridice
Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege,

de normă juridică, între autorul încălcarii normelor juridice şi stat,
reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot să fie instanţele de judecată,
funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii publice. Conţinutul acestui raport
este complex, fiind format în esenţă din dreptul statului ca reprezentant al
societăţii de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor
care încalcă prevederile legale şi obligaţia acestor persoane de a se supune
sancţiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de drept1.
Orice formă de răspundere, fie că este de natură juridică sau nejuridică,
derivă din conceptul general al responsabilităţii.
Conceptul de responsabilitate aparţine deopotrivă domeniilor lologiei,
moralei, religiei şi dreptului şi exprimă facultatea individului de a manifesta,
prin actele şi atitudinile sale, în acord cu normele, legile şi iţele de
comportare, în societate2. Responsabilitatea face ca omul să îşi asume liber
sensul conduitei sale, dar libertatea alegerii conduitei nu trebuie înţeleasă ca
liber arbitru. în ecuaţia societate-libertate-responsabilitate, ietatea reprezintă
câmpul de manifestare a libertăţii, iar libertatea o condiţie esenţială a
responsabilităţii.
Privită din aceste perspective, responsabilitatea apare ca un concept cu
o puternică încărcătură morală, dar şi corelat în mod necesar cu celelalte
categorii de reguli din sistemul normativ social.
Ideea legării noţiunii de responsabilitate de aceea a răspunderii
juridice a fost subliniată mai întâi în dreptul german, responsabilitatea
(juridică) fiind considerată expresia „unei măsuri a conduitei cerute de lege”,
1
Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 17.
2
Paul Popescu Neveanu: Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 620, Nicolae
Grădinaru, Drept civil. Obligațiile civile, Editura Universitară Danubius, Galați, p. 303.
6
adică o formă de obligaţie socială a individului care face ca drepturile şi
obligaţiile sale să fie determinate şi determinabile3.
Între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică, se instituie relaţii
complexe. Astfel, sancţiunea juridică apare ca o premisă a instituţiei
răspunderii juridice, deoarece, răspunderea juridică are ca temei încalcarea
normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice. Apoi, sancţiunea
juridică constituie asa cum am arătat, obiectul răspunderii juridice, ea
aflându-se la capătul acesteia ca scop, ca finalitate, deşi nu singură a
răspunderii juridice4.
Din această perspectivă, răspunderea juridică, apare ca un cadru juridic
de realizare şi întruchipare a sancţiunii juridice. Nu de fiecare dată în mod
automat, întrunirea condiţiilor răspunderii juridice, conduce la executarea
sancţiunii juridice. Aşa de exemplu, în materie penală, graţierea are ca efect
înlăturarea în totalitate sau în parte a executării pedepsei ori comutarea
acesteia în alta mai uşoară. Poate de asemenea, interveni prescripţia executării
pedepsei ca urmare a depăşirii unor termene strict prevăzute de lege.
Răspunderea juridică mai este privită şi sub forma unei constrângeri
exercitată de puterea statală asupra individului, ca o reacţie a încălcării
normelor dreptului, făcându-1 astfel să suporte consecinţele prestabilite ale
faptei sale (să repare paguba cauzată; să se supună unei sancţiuni penale ori
contravenţionale etc.).
Răspunderea juridică este circumscrisă ramurilor a dreptului şi se află
în relaţie cu specificul obiectului reglementării fiecăreia dintre aceste ramuri.
Astfel, răspunderii penale îi sunt specifice săvârşirea unei fapte considerată
infracţiune, cu forma vinovăţiei prevăzută de lege şi aplicarea unei sancţiuni
numită pedeapsă; răspunderii administrative îi sunt caracteristice abaterea
3
Lidia Barac, Câteva considerații cu privire la definirea răspunderii juridice, în rev. „Dreptul”, nr. 4/1994, p.
39.
4
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil, Obligațiile, Editura Universul Juridic,
București, 2015, p. 78.
7
administrativă şi sancţiunea specifică; răspunderea materială generează
obligaţia de dezdăunare, etc
Potrivit unui principiu de etică şi de echitate socială, orice persoană
care prin actele sau faptele sale ilicite cauzează altuia prejudiciu, este obligată
să-l repare. Codul civil român reglementează această răspundere pentru fapta
proprie, astfel: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare” (art. 1357 alin.l din Codul
civil). În completare, alin. 2 mai precizează: „Autorul prejudiciului răspunde
pentru cea mai uşoară culpă”, astfel că omul este responsabil nu numai de
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa cu vinovăţie, dar şi de ce a cauzat prin
neglijenţa sau imprudenţa sa, precum şi pentru cea mai uşoară culpă5.
Codul civil mai instituie, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie şi
răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicită săvârşită de alte
persoane, adică pentru fapta altuia (art. 1372-1374); răspunderea pentru
prejudiciu cauzat de animale sau de lucruri precum şi răspunderea
proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcţii care îi
aparţin sau prin căderea ori aruncarea din imobil a unui lucru (art. 1375 –
1380).
Răspunderea delictuală este acea răspundere a persoanei care are
discernământ şi încalcă regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului
le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane răspunde pentru toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Răspunderea aceasta, de a despăgubi pe cel păgubit printr-o faptă
socotită de lege ca fiind ilicită, poartă denumirea de „răspundere civilă
delictuală” şi ea este distinctă de răspunderea morală a persoanei, în general;
de răspunderea politică a guvernanţilor; de răspunderea contravenţională a
5
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M.Of. nr. 505/15.07.2011.
8
celui care a săvârşit o contravenţie6; de răspunderea penală a celui care a
săvârşit o infracţiune.
Unii autori consideră că răspunderea administrativă cuprinde totalitatea
normelor ce reglementează răspunderea juridică a celor care nesocotesc şi
încalcă normele dreptului administrativ, adică acele norme care
reglementează raporturile sociale ce apar între organele administraţiei publice
în realizarea sarcinilor de putere executivă, precum şi între aceste organe şi
particulari (persoane fizice sau juridice).
1.2. Formele răspunderii juridice
În principiu, fiecare ramură de drept cunoaşte o formă specifică de

răspundere. Nu este mai puţin adevărat că anumite forme de răspundere sunt
aplicabile la două sau mai multe ramuri de drept.
Se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice în funcţie de o
serie de factori care trebuie consideraţi interdependenţi şi interferenţi ca de
pildă, valorile sociale lezate, tipul de normă juridică a cărei dispoziţie a fost
încălcată gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăţia făptuitorului etc.
Astfel, în domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme
specifice ca: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea
contravenţională, răspunderea disciplinară etc.
Uneori formele răspunderii juridice se exclud ( nu pot exista cu privire
la aceeasi faptă), alteori sunt compatibile şi se pot cumula ori interferează
generând fizionomii specifice. De pildă: răspunderea penală şi răspunderea
contravenţională se exclud cu privire la aceeaşi faptă; răspunderea penală se
cumulează cu răspunderea civilă; răspunderea civilă cu specificitatea sa
patrimonială penetrează, interferează și generează configuraţii specific
precum răspunderea patrimonială în dreptul muncii sau răspunderea
6
Legea nr. 202/2010 publicată în M.Of. nr. 714/26.210.2010, modificată prin Legea nr. 76/2012 publicată în
M.Of. nr. 365/30.05.2012.
9
patrimonial-administrativă în dreptul administrativ; răspunderea
contravenţională este prezentă şi în dreptul muncii; răspunderea disciplinară
este prezentă şi pe terenul răspunderii administrative ca răspundere
administrativ-disciplinară.
Schiţăm în continuare, cu titlu de exemplu, câteva aspecte care definesc
unele forme ale răspunderii juridice, acestea fiind tratate pe larg de către
ştiinţele juridice de ramură.
Răspunderea constituţională (politico-juridică) este angajată prin
neîndeplinirea unei obligaţii prevăzută în normele de drept constituţional ca
de pildă cele prevăzute de către Constituţie pentru preşedintele ţării,
parlament sau guvern ori pentru deputaţi şi senatori în exercitarea mandatului
parlamentar7.
Răspunderea penală este definită ca, însuşi raportul juridic penal de
constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat pe de o parte,
şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează
dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a trage la răspundere pe
infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de
a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde
pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii
ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii8.
În materia dreptului civil se disting două forme ale răspunderii civile:
răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Ambele
forme sunt dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu
patrimonial produs prin fapta ilicită a unei anumite persoane.
Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de
reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită. S-a apreciat că natura
juridică a acestei răspunderi este dată de faptul că ea atrage o sancţiune
7
Iosif Robi Urs, Petruța-Elena Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura Hamangiu, București, 2015, p.
122.
8
Costică Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol. II, ediția a V-a revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2016, p. 33.
10
specifică dreptului civil aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de
prejudicii, ea având un caracter reparator, fără a dicta, în acelaşi timp, o
pedeapsa9.
Afirmând caracterul de sancţiune fără caracter de pedeapsă atras de
răspunderea civilă se impune să arătăm că în contextul interferenţelor dintre
diferitele sancţiuni juridice, nimic nu se opune ca această sancţiune civilă să
se asocieze cu o pedeapsă. Astfel, este posibil ca fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii să fie, în acelaşi timp, şi infracţiune, fără ca asocierea celor două
sancţiuni să ducă la pierderea individualităţii lor la modificarea naturii
juridice a fiecăreia dintre sancţiunile aplicabile.
La rândul său, răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri:
răspunderea pentru fapta proprie ( art.1357- 1371C. civ.); răspunderea pentru
fapta altuia (art.1372- 1374 C. Civ.; răspunderea pentru prejudiciul cauzat
deanimale sau de lucruri (art. 1375-1380C. civ).
Răspunderea civilă contractuală are faţă de răspunderea civilă
delictuală, care este dreptul comun al răspunderii civile, un caracter special,
derogator. Dacă în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este
obligaţie legală, cu caracter general, care revine tuturor-obligaţia de a nu
vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, în cazul răspunderii contractuale,
obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită printr-un contract
preexistent, valabil, încheiat între cel păgubit şi cel care şi-a încălcat
obligaţiile contractuale.
Răspunderea administrativă cuprinde mai multe variante. Astfel,
răspunderea contravenţională este atrasă în cazul comiterii unei contravenţii
care este definită ca fapta ce prezintă un pericol social mai redus decât
infracţiunea, faptă care este prevăzută ca atare, de lege, sau alt act normativ şi
care este săvârşită cu vinovăţie. Regimul juridic al contravenţiilor se
încadreaza într-un regim juridic special de drept public care s-a desprins din
9
Paul Pricope, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 155.
11
dreptul penal prin dezincriminarea penală a unor fapte antisociale cărora li s-a
conferit un caracter contravenţional. Acest regim juridic fiind legat şi de
activitatea organelor administraţiei publice – organizarea executării şi
executarea legii necesitând şi existenţa unor sancţiuni pe care le pot institui şi
aplica aceste organe în activitatea lor executivă – şi desprins de dreptul penal
se studiază la disciplina drept administrativ.
S-a remarcat însă că răspunderea contravenţională nu este un termen
sinonim cu răspunderea administrativă, având în vedere că – şi invocăm un
singur argument – sancţiunile contravenţionale nu se aplică numai de către
organele administraţiei de stat ci şi de cele judecătoreşti . Pe de altă parte,
răspunderea administrativă pe lângă varianta contravenţională mai cuprinde şi
alte aspecte ca de pildă răspunderea administraţiei de stat pentru pagubele
pricinuite prin acte administrative ilegale, ca variantă distinctă a răspunderii
administrative10.
Mai precis, această variantă a raspunderii administrative este o
răspundere administrativ-patrimonială a administraţiei şi a funcţionarilor ei,
supusă unui regim de drept administrativ (în condiţiile legii organice – Legea
nr. 554/2004). Remarcăm de asemenea, ca modalitate specifică, răspunderea
patrimonială a statului dar şi a magistraturii care şi-a exercitat funcţia cu rea
credinţă sau gravă neglijenţă pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare
penale. Această formă a răspunderii administrative – răspunderea
administrativ-patrimonială a administraţiei şi a funcţionarilor ei – care are ca
temei paguba pricinuită prin acte administrative ilegale se poate cumula cu
răspunderea civilă în cazul când paguba este cauzată printr-o faptă ilicită11.
Pe terenul dreptului administrativ mai întâlnim răspunderea disciplinară
intr-o fizionomie specifică – răspunderea administrativ-disciplinară care
constă în complexul de drepturi şi obligaţii conexe, conţinut al raporturilor
10
Constantin Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Editura Hamangiu,
11
12
juridice sancţionatorii, stabilite de regulă, între un organ al administraţiei
publice, sau, după caz, un funcţionar public şi autorul unei abateri
administrative ce nu este contravenţionalizată. După cum un funcţionar poate
răspunde penal, de pildă, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de serviciu.
Formele răspunderii juridice cunosc în mod firesc o dinamică proprie,
reconfigurări de la o etapă la alta. Astfel, răspunderea în dreptul muncii a
cunoscut mutaţii semnificative.
Răspunderea disciplinară a fost definită ca o instituţie specifică
dreptului muncii şi constă într-un ansamblu de norme legale privind
sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice persoană
încadrată, indiferent de funcţie sau de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor
asumate prin contractul de muncă. Aceste fapte sunt numite abateri
disciplinare şi atrag sancţiuni ca: mustrare, avertisment, reduceri de salariu,
desfacerea contractului de muncă.
S-a apreciat că răspunderea materială constă în obligaţia oricărui
salariat de a repara, în limitele prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a
cauzat unităţii din vina sa şi în legătură cu munca sa. De asemenea că, ea este
o instituţie specifică dreptului muncii, având o natură proprie, nereductibilă la
răspunderea civilă. Sub aspectul izvorului său, obligaţia de dezdăunare a
unităţii derivă din contractul individual de muncă.
S-a avut în vedere că, în unele situaţii, dreptul civil constituie dreptul
comun pentru dreptul muncii, normele privind răspunderea materială fiind
completate cu dispoziţiile legislaţiei civile.
Cu toate acestea s-a apreciat că, răspunderea materială întruneşte o
serie de trăsături care o individualizează ca instituţie aparte, proprie dreptului
muncii12. Evaluările doctrinare şi legale au consacrat răspunderea
patrimonială, aceasta fiind o modificare de esenţă a noului cod al muncii, în
raport cu cel anterior pe planul răspunderii reparatorii, răspunderea materială
12
Liviu Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, în „Revista Română de Drept”,
nr. 1/2010, p. 153.
13
a salariaţilor astfel cum fusese configurată prin codul muncii anterior (art. 102
şi următoarele) – a fost suprimată, iar în locul ei a fost reglementată atât cu
privire la dezdăunarea angajatorului cât şi cu privire la despăgubirea
salariatului, o răspundere patrimonială întemeiată pe ansamblul ,,normelor şi
principiilor răspunderii civile contractuale” (art. 269, alin.1 si art. 270, alin. 1
din Legea nr. 53/2003)13.
Schimbarea radicală evocată mai sus, are în vedere nu doar aspectele
de drept substanţial, ci şi pe acelea de procedură, în sensul înlăturării stabilirii
răspunderii patrimoniale şi/sau a obligaţiei de restituire pe calea emiterii unei
decizii de imputare, dacă salariatul nu-şi asumă în scris un angajament de
plată. Răspunderea patrimonială se stabileşte numai pe cale judecătorească
prin admiterea – în total sau în parte – a cererii de chemare în judecată,
formulată de cel păgubit la instanţa competentă să soluţioneze conflictul de
muncă. Şi totuşi, a fost menţinută în continuare pentru o categorie restrânsă
de salariaţi, respectiv salariaţii civili din structura instituţiilor militare ori
militarizate, o răspundere materială a angajaţilor pe calea emiterii unei decizii
de imputare, dacă salariatul nu-şi asumă un angajament scris de plată14.
Evoluţiile dreptului, în raport cu cerinţele vieţii sociale, generează noi
forme ale răspunderii juridice, care se desprind, în numele unei naturi
specifice, de formele juridice tradiţionale. Aşa de pildă, răspunderea juridică
în dreptul mediului, tinde să formeze o instituţie proprie a răspunderii
juridice, în cadrul unui proces în care reţine într-un anumit stadiu, în
domeniul protecţiei şi dezvoltării mediului răspunderea civilă,
contravenţională sau penală, după caz (Ordonanța de Urgență a Guvernului
nr. 195/2005 privind protecţiei mediului).
Numeroase argumente sunt invocate în acest sens: poluarea mediului ca
,,delict ecologic”, are o fizionomie specifică; în materia răspunderii penale
pentru încălcarea normelor privind protecţia mediului înconjurător, s-a
13
Legea 53/2003-Codul muncii
14
Nicolae Grădinaru, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Aius, Craiova, 2011, p. 142.
14
constatat că, specificul apărării mediului în primul rând globalitatea
interacţiunii dintre om şi natură, scapă, în general dreptului penal care, trebuie
să i-a în calcul globalitatea unei noi ordini publice ecologice; represiunea
penală a populării trebuie să fie specifică, să asigure combaterea şi prevenirea
infracţiunilor ecologice; protecţia juridică a mediului înconjurător în materie
civilă evidenţiază, între altele, necesitatea extinderii răspunderii fără culpă, pe
bază de risc, ca răspundere pentru risc, creat faţa de mediu şi echilibru
ecologic, formă de manifestare specifică în materie ecologică, aspect care nu
diminuează răspunderea pentru culpă15. Se configurează astfel, ,,răspunderea
ecologică”, formă specifică a răspunderii juridice, aptă de numeroase
perfecţionări în raport cu cerinţele contemporane.
Cu toată diversitatea formelor răspunderii juridice, acestea sunt
fundamentate pe o serie de principii comune ca: 1) legalitatea răspunderii
juridice; 2) principiul răspunderii personale; 3) principiul imputabilităţii; 4)
principiul unicităţii răspunderii, potrivit căruia unei singure violări a normei
juridice îi corespunde o singură imputare a răspunderii, ceea ce nu exclude
posibilitatea cumulului formelor de răspundere juridică, în cazul când prin
una şi aceeaşi faptă au fost încălcate două sau mai multe norme juridice; 5)
principiul individualizării răspunderii juridice; 6) principiul celerităţii
răspunderii juridice care implică oportunitatea şi operativitatea tragerii la
răspundere juridică. În acelaşi timp, formele răspunderii juridice au şi note
comune, nu pot exista fără întrunirea unor condiţii care se regăsesc în general,
indiferent de forma răspunderii juridice.
15
Nicolae Grădinaru, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Aius, Craiova, 2011, p. 143.
15
CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
2.1. Reglementare și clasificare
Răspunderea civilă delictuală a fost reglementată în art. 998-1003 ale

vechiului Cod civil. Textele art. 998-1002 erau o traducere fidelă a art. 1382-
1386 C. civ. francez; art. 1003 a fost inspirat de art. 1156 al Codului civil
italian care se afla în fază de proiect în anul 1864, perioadă în care a fost
definitivat şi promulgat Codul nostru civil. Datorită caracterului lor sintetic,
aceste principii au constituit cadrul general cuprinzător, pe care doctrina
juridică şi, în primul rând, practica judiciară au fost chemate şi au reuşit,
printr-o interpretare ingenioasă şi creatoare, să le umple şi să le adapteze
trebuinţelor, făcându-se în acest fel dovada perenităţii lor. În aceste texte au
fost reglementate: răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999),
răspunderea pentru fapta altuia [art. 1000 alin. (2)-(5)], răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem sub pază [art. 1000 alin. (1), parte
finală], răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001) şi
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului (art. 1002); art.
1003 reglementa răspunderea solidară atunci când un prejudiciu este cauzat
printr-un delict sau cvasidelict imputabil mai multor persoane16.
Vechiul Cod civil nu a cuprins reglementări cu privire la efectele
răspunderii delictuale; de aceea, textele de mai sus se completau cu unele
prevederi din materia răspunderii civile contractuale (art. 1084-1086)
referitoare la stabilirea pe cale judiciară a daunelor-interese şi a reparaţiei în
general.
16
Lacrima Rodica Boilă, Noul Cod civil. Perspective privind răspunderea civilă delictuală, Editura C.H.
Beck, București, 2012, p. 27.
16
Desigur că la textele din vechiul Cod civil se mai adăugau şi
prevederile altor legi și acte normative aplicabile unor ipoteze speciale de
răspundere care, aşa cum se constată, se află şi astăzi în vigoare.
Actualul Cod civil supune răspunderea civilă delictuală unei

reglementări mult mai cuprinzătoare decât vechiul Cod civil. Astfel,
majoritatea dispoziţiilor din Cartea a V-a, Titlul II, Capitolul IV, art. 1349-
1395 stabilesc regimul juridic general şi regimul juridic special al unor
ipoteze de răspundere civilă delictuală. Astfel, după ce în art. 1349 este
circumscris, în linii generale, domeniul de aplicare a răspunderii civile
delictuale, în art. 1357-1371 este reglementată în detaliu răspunderea pentru
prejudiciile cauzate din fapta proprie ilicită; art. 1372-1374 stabilesc regimul
juridic al răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia; art. 1375-
1380 înscriu regimul juridic propriu răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
animale, lucruri şi ruina edificiului. Ultima secţiune a acestui capitol,
secţiunea a VI-a, cuprinde dispoziţii referitoare la repararea prejudiciilor în
cazul răspunderii civile delictuale (art. 1381-1395). La aceste texte se adaugă
şi dispoziţiile art. 219-224 din același Cod civil în care este reglementată
răspunderea persoanelor juridice de drept privat și persoanelor juridice de
drept public pentru faptele licite şi ilicite ale organelor de conducere în
funcţiile încredinţate, precum şi răspunderea unităţilor administrativ-
teritoriale şi a statului. Nu trebuie uitate nici prevederile din art. 630 din
același Cod civil care se referă la răspunderea civilă pentru prejudiciile
cauzate în cadrul raporturilor de vecinătate dintre proprietarii de imobile17.
De asemenea, legislaţia dezvoltătoare reglementează prin dispoziții
speciale și câteva cazuri sau ipoteze de răspundere civilă care prezintă
anumite particularități în raport cu dispoziţiile în materie ale Codului civil,
după cum urmează:
17
17
- Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor generate de
produsele cu defecte18;
- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția
mediului aprobată cu modificări prin Legea nr. 265/200619;
- art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor 20,
coroborat cu art. 504-507 din Codul de procedură penală, care reglementează
răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative
ilegale;
Tabloul general al reglementărilor aplicabile răspunderii civile
delictuale este, după cum se poate observa, alcătuit din două categorii de
dispoziţii legale: unele care se află în textele actualului Cod civil, dintre care
multe au caracter general, şi altele care îşi au sediul în legislaţia
dezvoltătoare, care au caracter special şi derogator de la regimul juridic
comun.
- Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ 21, unde este
reglementată răspunderea autorităţilor publice pentru prejudiciile cauzate prin
acte administrative ilegale;
- Legea nr. 703/2001 privind răspunderea pentru daunele nucleare;
- Titlul XV al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății,
unde este reglementată răspunderea civilă a personalului medical şi a
furnizorilor de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.
Tabloul general al reglementărilor aplicabile răspunderii civile delict
după cum se poate observa, alcătuit din două categorii de dispoziţii legale: se
află în textele noului Cod civil, dintre care multe au caracter general, şi altele
18
Publicată prima dată în M. Of. nr. 552 din 22 iunie 2004, iar ulterior republicată în M. Of. nr. 313 din
22 aprilie 2008.
19
Legea nr. 265/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 88 din 31 ianuarie 2006 şi modificată prin O.U.G. nr.
57/2007 şi O.U.G. nr. 114/2007.
20
Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
21
Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004, modificată şi completată ulterior prin multe acte
normative.
18
care îşi au sediul în legislaţia dezvoltătoare, care au caracter special şi derogă
regimul juridic comun.
Dacă examinăm întregul tablou legislativ în această materie se constată
că există mai multe cazuri de răspunderea civilă delictuală sau
extracontractuală. Ele alcătuiesc ceea ce putem numi sistemul răspunderii
delictuale şi pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, dintre care
reţinem: clasificarea după sediul legal al reglementărilor care li se aplică şi
clasificarea după fundamentul lor22.
I. În funcţie de primul criteriu, ipotezele de răspundere delictuală sunt
de două feluri: unele reglementate în noul Cod civil şi altele reglementate în
legislația dezvoltătoare a Codului civil.
A. Ipotezele de răspundere civilă delictuală reglementate în actualul
Cod civil (art. 1349 şi art. 1357-1380). Noul Cod civil reglementează trei
ipoteze de răspundere civilă delictuală: răspunderea pentru prejudiciul cauzat
prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta
altuia şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri şi de
ruina edificiului.
a) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie (art.
1357 –1371 C. civ., coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) consacră regula de
principiu potrivit căreia obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia
printr-o faptă săvârşită cu vinovăţie, se naşte direct şi nemijlocit în sarcina
autorului acelei fi regulă, fiecare om răspunde numai pentru faptele sale
proprii. Nicio răspundere altul sau pentru altceva nu-i poate reveni decât dacă
legea o prevede anume. E principiu cunoscut, logic şi tradiţional în dreptul
nostru civil.
b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia.
Principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin faptă proprie se poate
dovedi, uneori, insuficient, în măsura în care autorul său este o persoană care
22
Eugenia-Carmen Verdeș, Răspunderea juridică. Relația dintre răspunderea civilă delictuală și
răspunderea penală, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 71.
19
nu răspunde delictual sau are o solvabilitate discutabilă. În asemenea ipoteze,
victima riscă să nu obțină reparaţia la care de altfel ar avea dreptul. De aceea,
în scopul protejării victimei, Codul civil a instituit, alături de răspunderea
pentru fapta proprie, în unele cazuri, şi răspundere autonomă în sarcina unei
alte persoane, decât autorul faptei prejudiciabile23.
Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o modalitate
suplimentară de ocrotire a intereselor victimei; uneori ea se adaugă sau se
poate adăuga la răspunderea pentru fapta proprie şi se angajează numai în
raporturile dintre persoana răspunzătoare și victima prejudiciului. Aşa se
explică existenţa în anumite condiţii a dreptului de regres al persoanei
răspunzătoare împotriva autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Codul civil român reglementează două cazuri de răspundere pentru
prejudiciul cauzat prin fapta altuia:
- răspunderea persoanelor care au obligația de supraveghere a unui
minor sau a unui interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat unui terț prin
fapta ilicită săvârșită de cel aflat sub acea supraveghere (art. 1372 C. civ.);
- răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite
delictuale ale presupusul său (art. 1373 C. civ.).
c) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri
sau prin ruina edificiului. Viața socială a dovedit că o persoană poate să
sufere un prejudiciu ce i-a fost cauzat, fără fapta omului, de un lucru, animal
sau de ruina unui edificiu. Dacă am aplica normele obișnuite ale răspunderii
civile, în asemenea cazuri, neputându-se dovedi că la originea prejudiciului
este fapta unei persoane, victima s-ar găsi în situația inechitabilă de a suporta
ea povara acelui prejudiciu. Așa se explică faptul că, în scopul apărării
intereselor celor prejudiciați, legea civilă a instituit răspunderea pentru
animale, lucruri și ruina edificiului. Este vorba de o răspundere directă a celui
23
20
care are paza juridică a animalului, lucrului sau este, după caz, proprietarul
edificiului care care a cauzat prejudiciul24.
Codul civil român actual reglementează această răspundere după cum
urmează25:
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele care se află în
paza juridică a omului (art. 1375 coroborat cu art. 1377);
- răspunderea păzitorului juridic pentru juridiciul cauzat de lucrul aflat
sub paza lui (art. 1376 coroborat cu art. 1377);
- răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat de
ruina acelui edificiu (art. 1378).
La aceste cazuri prevăzute în capitolul consacrat în exclusivitate
răspunderii civile, art. 630 C. civ., aşezat în Cartea a IlI-a „Despre bunuri”,
reglementează şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite
săvârşite în contextul raporturilor de vecinătate dintre proprietarii de bunuri
imobile.
A. Ipotezele speciale de răspundere civilă delictuală reglementate în
legislaţia dezvoltatoare a Codului civil. Din această categorie fac parte26:
- răspunderea autorităţilor publice pentru prejudiciile cauzate prin acte
de putere administrative) ilicite (Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ);
- răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare
(art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 505-507 C. pr. pen.);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor
(Legea nr. 240/2004);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de daunele ecologice
(Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului);
24
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 200.
25
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 201.
26
Florin I. Mangu, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile, Editura Universul Juridic, București,
2014, p. 222.
21
- răspunderea pentru daunele nucleare (Legea nr. 703/2001);
- răspunderea civilă delictuală a personalului medical şi a furnizorilor
de duse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice pentru prejudiciile
cauzate pacienţilor (Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii).
În principiu, răspunderea medicilor şi unităţilor sanitare pentru malpraxisul
medical este contractuală; sunt însă şi câteva situaţii în care răspunderea
civilă pentru prejudiciile cauzate pacienţilor are un regim juridic delictual,
care necesită punerea lor în discuție.
Fiecare dintre ipotezele speciale de răspundere civilă delictuală din
enumerarea de mai sus prezintă unele particularităţi de reglementare, care îi
conferă în regim juridic în parte derogator faţă de regimul general al acestei
răspunderi care își are sediul în art. 1357-1371 C. civ., unde sunt prevăzute
condiţiile răspund prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane.
II. În funcţie de criteriul fundamentului său, răspunderea civilă
delictuală se împarte în: răspundere subiectivă şi răspundere obiectivă27.
A. Răspunderea civilă delictuală subiectivă. În sistemul noului Cod
civil, la fel ca în vechiul Cod civil, răspunderea delictuală se fundamentează
în principiu de vinovăţie dovedită. Astfel, conform art. 1357 C. civ.: „(1) Cel
care cauzează un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este
obligat să o repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară
culpă”. Textul reglementează răspunderea oricărei persoane pentru propria
faptă ilicită şi prejudiciabilă; aceasta este regula generală şi firească cu
valoare de principiu. Şi cum răspunderea civilă pentru fapta proprie se
fundamentează pe vinovăţia autorului său, urmează că, în principiu,
răspunderea delictuală este subiectivă. Toate celelalte cazuri de răspundere, în
afară de răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, sunt ipoteze
particulare de răspundere civilă, cu caracter derogator28.
27
2014, p. 224.
28
Iosif Robi Urs, Petruța Elena Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura Hamangiu, București, 2015, p.
241-242.
22
B. Răspunderea civilă delictuală obiectivă. Este răspunderea civilă
delictuală care există şi se angajează fără vinovăţia dovedită sau prezumată a
persoanei răspunzătoare. Fundamentul său obiectiv este ideea sau obligaţia de
garanţie obiectivă, care are ca suport, după caz, riscul de autoritate sau riscul
de activitate. La ideea de garanţie se mai ataşează uneori şi ideea de echitate.
Sunt şi situaţii când garanția obiectivă este însoţită de principiul precauţiunii.
Toate ipotezele de răspundere civilă delictuală, altele decât răspunderea
pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, alcătuiesc domeniul de aplicare al
răspunderii obiective.
2.2. Răspunderea civilă delictuală subiectivă
2.2.1. Fapta ilicită
În sensul cel mai larg, conduita ilicită poate fi definită ca fiind

împrejurarea ce determină naşterea raportului juridic de aplicare a sancţiunii,
adică a raportului de constrângere. Sub aspect juridic, conduita ilicită este un
fapt juridic, mai exact un fapt juridic ilicit, iar despre un fapt se spune că este
ilicit atunci când contravine ordinii de drept29.
Încălcarea normei de comportament (alterum non laedere), potrivit
căreia nimănui nu îi este permis să lezeze, prin fapta sa, dreptul subiectiv sau
interesul legitim al unei persoane, duce la angajarea răspunderii civile
delictuale a autorului faptei.
Textele din Codul civil prevăd formulările:
- art. 1357 alin. (1): „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o
faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din culpă, este obligat să îl repare” şi
- art. 1349 alin. (1): „Orice persoană are îndatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu
29
Simona Maya Teodoroiu, Răspunderea civilă pentru dauna ecologică, Editura Lumina Lex, București,
2003, p. 171.
23
aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor
legitime ale altor persoane”, şi alin. (2): „Cel care, având discernământ,
încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate”. Rezultă că
acest caracter ilicit al faptei se datorează încălcării îndatoririi pe care orice
persoană o are de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune, şi din atingerea adusă, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
În consecinţă, prima dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, fapta
ilicită, poate fi definită ca fiind orice faptă (acţiune sau inacţiune) prin care,
încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective
(sau interesele legitime) ale altei persoane, cauzându-se acesteia prejudicii30.
Din definiţie rezultă că, spre deosebire de alte materii, unde pentru a fi
ilicită, o faptă este suficient să se abată de la normele legale, în materia
răspunderii civile delictuale, caracterizarea ca ilicită a unei fapte trebuie să se
facă prin referire, atât la încălcarea legii, cât şi la prejudicierea titularului unui
drept subiectiv (sau interes legitim) lezat prin încălcarea legii.
Această distincţie este importantă deoarece, în materia dreptului
mediului, faptele generatoare de răspundere includ, fie conduita ilicită, adică
sfera faptelor reprobabile prin ilicitatea lor, care produc pagube mediului
natural, fie sfera activităţilor normale licite, dar care pot constitui cauze ale
vătămărilor mediului.
Includerea faptelor licite în categoria faptelor pentru care se datorează
dezdăunarea, rezultă din specificul prejudiciului în materia mediului unde,
datorită unităţii şi interdependenţei fenomenelor ecologice, vătămările aduse
unui element natural se propagă şi influenţează asupra altor componente de
mediu.
Activităţile licite prin conţinutul lor pot, prin interferenţa cu alţi factori
(care se adiţionează), să aibă un efect vătămător ireversibil asupra mediului.
30
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, ediția a 9-a, Editura
Hamangiu, București, 2008, p. 176.
24
Prima categorie de fapte atrage în mod firesc răspunderea pe temeiul
culpei şi implică, deci, o răspundere subiectivă, pe când cea de-a doua
categorie a faptelor licite care au impact vătămător asupra mediului, situându-
se în sfera culpei, angajează răspunderea pe temeiul riscului.
Înainte de orice, dreptul se cuvine să aibă o justificare morală. Or, în
virtutea acestei relaţii necesare dintre drept şi morală apare tot mai evidentă
reorientarea perspectivelor juridice în reglementarea relaţiilor sociale.
Susţinem acest lucru luând act de faptul că vechile paradigme ale
conceptului de drept subiectiv prezintă reale insuficienţe, de natură să rupă
relaţia naturală dintre drept şi morală.
Societatea contemporană se zbate între nevoia respectării principiului
clasic al justificării unui interes de către titularul dreptului subiectiv pentru
promovarea unei acţiuni în dezdăunare şi nevoia păstrării unei modalităţi prin
care poate fi exercitată acţiunea în justiţie a dreptului la un mediu sănătos,
unde interesul este general, dar nu există un titular concret al acestui drept.
Această demarcare, evidentă până mai ieri, a dispărut odată cu apariţia
drepturilor „de solidaritate”, în care se apără interese generale, inclusiv ale
generaţiilor viitoare.
În vechea concepţie, respingerea unei acţiuni în justiţie introdusă, spre
exemplu, de o persoană fizică, ce ar viza obţinerea dezdăunărilor pentru
alterarea factorilor de mediu, în general, deşi era justificată juridic, nu se
justifica şi moral de îndată ce orice persoană este victima poluării, a
degradării mediului în general.
Astfel, a izvorât necesitatea redefinirii conceptului de drept subiectiv şi
a mijloacelor sale de apărare.
Justificat, în literatura de specialitate, s-a susţinut că „în timp ce dreptul
subiectiv poate fi exercitat doar de titularul său, dreptul la un mediu sănătos ar
trebui să constituie o adevărată actio popularis, deoarece numai astfel,
25
exercitarea efectivă a acestui drept ar avea caracterul de solidaritate şi ar
răspunde exigenţelor care rezultă de aici”31.
De altfel, evoluţia răspunderii civile delictuale de la un fundament
subiectiv la unul obiectiv, aşa cum se va arăta în continuare, a fost opera
creatoare a practicii instanţelor de judecată care sub presiunea dezvoltării
maşinismului şi a tehnologiilor, din raţiuni justificate de nevoia protejării
victimelor a reconsiderat unele dintre principiile clasice ale dreptului civil.
2.2.2. Reguli de reparare a prejudiciului prevăzute de dreptul comun
Efectul răspunderii civile delictuale constă în naşterea raportului

juridic obligaţional dintre autorul faptei ilicite sau persoana răspunzătoare şi
victimă. De aici rezultă că, repararea pagubei este efectul principal al
răspunderii civile delictuale şi constă în înlăturarea sau compensarea efectelor
negative ale faptei ilicite, astfel încât să se ajungă, pe cât posibil, la
restabilirea situaţiei anterioare (restitutio in integrum).
Restabilirea situaţiei anterioare comiterii faptei ilicite impune
principiul reparaţiei integrale a prejudiciului ca un principiu fundamental al
răspunderii civile delictuale.
Aplicarea fară dificultăţi a acestui principiu este posibilă numai în
cazul prejudiciilor patrimoniale, atunci când repararea se face în natură,
deoarece numai astfel pot fi înlăturate toate consecinţele negative ale faptei
ilicite.
În dreptul comun32 sunt prevăzute ca modalităţi de repararea
prejudiciului:
- repararea în natură;
31
Miha, Vlad, Fundamentul unei etici a mediului. Atribuţiile Ombudsmanului specializat pe protecţia
mediului, în rev. „Dreptul”, nr. 5/1998, p. 59.
32
Art. 1386 C.civ. (Formele reparaţiei): „(1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea
situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în
natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsa, prin hotărâre judecătorească”.
26
- repararea în echivalent.
Repararea în natură este regula de bază în materia răspunderii civile
delictuale. Repararea în natură se face prin: restituirea bunurilor, „înlocuirea
bunurilor distruse cu altele de aceeaşi natură, desfiinţarea totală sau parţială a
unui înscris, distrugerea lucrărilor executate prin încălcarea unui drept al altei
persoane şi alte procedee prin care se ajunge la restabilirea situaţiei
anterioare”33, în funcţie de fiecare caz în parte.
Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară şi
compensatorie, devenind aplicabilă ori de câte ori repararea în natură a
prejudiciului nu este obiectiv posibilă. Repararea prin echivalent se face fie
prin acordarea unor sume globale, fie prin obligarea autorului prejudiciului la
efectuarea unor prestaţii periodice succesive, cu caracter temporar sau, dacă
este cazul, viager.
Stabilirea cuantumului şi modalităţilor de reparare se poate face: atât
prin învoiala părţilor, cât şi de către instanţa de judecată.
În principiu, nimic nu împiedică victima şi autorul prejudiciului să
convină prin bună învoială asupra întinderii despăgubirilor şi modalităţilor de
reparare a prejudiciului. Când s-a ajuns la această înţelegere, instanţa de
judecată nu mai poate fi sesizată pe motiv că despăgubirea primită nu ar
reprezenta o despăgubire integrală a prejudiciului34.
Instanţa de judecată poate să stabilească cuantumul şi modalitatea de
reparare a pagubei, trecând peste învoiala părţilor, dacă aceasta este potrivnică
legilor, interesului terţilor, urmăreşte un scop imoral şi ilicit sau este rezultatul
unui viciu de consimţământ35.
Dacă între părţi nu a intervenit o învoială, victima are dreptul la
acţiune în răspunderea civilă delictuală, prin care poate cere instanţei de
33
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H. Beck, București,
2014, p. 258.
34
Anca Roxana Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H. Beck, București, 2017, p.
107.
35
Anca Roxana Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H. Beck, București, 2017, p., p.
108.
27
judecată obligarea autorului faptei la repararea prejudiciului, ceea ce
presupune, de fapt, repunerea acestuia în situaţia anterioară.
Practica judiciară şi doctrina, în vederea aplicării principiului reparării
integrale a prejudiciului, au stabilit următoarele reguli generale:
a) întinderea reparaţiei trebuie să coincidă cu întinderea prejudiciului,
ceea ce presupune că despăgubirea acordată victimei va acoperi atât pierderea
suferită de aceasta (dauna directă), cât şi beneficiul nerealizat (dauna
indirectă);
b) în stabilirea întinderii despăgubirilor nu se va lua în considerare
situaţia materială a victimei sau a autorului prejudiciului, aceste elemente
urmând să fie luate în considerare, eventual, doar la modalitatea de plată a
despăgubirilor (sumă globală, sau plată sub formă de rate)36;
c) forma şi gradul de vinovăţie, în principiu, nu se iau în considerare
la stabilirea cuantumului despăgubirilor, deoarece articolele privind
răspunderea civilă delictuală instituie răspunderea autorului chiar şi pentru
culpa cea mai uşoară.
Gravitatea culpei poate influenţa introducerea despăgubirilor doar în
cazul în care la producerea prejudiciului a contribuit şi culpa victimei . După
cum s-a precizat în literatura de specialitate, primul criteriu de repartizare a
prejudiciului este contribuţia cauzată la producerea pagubei .
În cazul deteriorării unor bunuri care nu pot fi reparate, determinarea
reparaţiei se face în raport cu cheltuielile necesare aducerii lor la starea
anterioară, iar nu având în vedere valoarea unor bunuri noi de acelaşi fel.
În majoritatea literaturii de specialitate se afirmă că prejudiciul dă
dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare dacă
îndeplineşte cumulativ, două condiţii: este cert şi nu a fost reparat încă. În
practică instanţele nu acordă despăgubirea decât dacă prejudiciul este şi
urmare directă a faptei ilicite.
36
Anca Roxana Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H. Beck, București, 2017, p., p.
109.
28
- Prejudiciul este cert atunci când este sigur, atât cu privire la
existenţa sa, cât şi cu privire la evaluare. în acest caz, victima este îndreptăţită
atât la paguba suferită (damnum emergens), cât şi la beneficiul nerealizat
(lucrum cessans). Prejudiciul cert trebuie să fie actual în momentul reparaţiei
pagubei. Prejudiciul viitor poate fi supus reparării dacă există siguranţa
producerii sale, precum şi elemente îndestulătoare pentru a-i determina
întinderea. Prejudiciul eventual nu este cert şi nu poate da loc la reparaţii atâta
vreme cât eventualitatea nu se transformă în certitudine.
- Prejudiciul să nu fi fost reparat încă. În principiu repararea
prejudiciului se face de către autorul faptei. Dacă autorul a reparat prejudiciul
prin restituirea bunului sustras sau repararea bunului avariat, ori prin aceea că
i-a pus victimei la dispoziţie mijloacele băneşti necesare pentru restabilirea
situaţiei anterioare, răspunderea civilă delictuală nu mai poate fi antrenată37.
2.2.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu
Relaţia cauzală – din punct de vedere logico-filozofic „este o relaţie de

subordonare şi exprimă un raport de generare a efectului de către cauza sa, de
succesiunea în timp şi de interacţiunea reciprocă între cauză şi efect”38.
În plan social, relaţia cauzală se particularizează prin aceea că acţiunea
cauzală se prezintă ca o manifestare a voinţei umane, orientată în direcţia
atingerii unor scopuri conştient propuse.
Din punct de vedere juridic, fenomenul cauză va fi întotdeauna un fapt
social, deci un act sau un fapt uman care cade sub incidenţa de reglementare a
normelor juridice, dobândind în acest mod, caracter de fapt juridic. Aceste
fapte juridice sunt acte de conduită socială ce produc consecinţe negative
pentru individ sau societate, adică sunt acte ilicite.
37
Emöd Veress, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a 3-a, revăzută și adăugită, Editura C.H.
Beck, București, 2018, p. 121.
38
2014, p. 275.
29
Pentru angajarea răspunderii civile delictule se cere ca între fapta
ilicită (cauza) şi prejudiciu (efectul) să existe un raport de cauzalitate, în
sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
Necesitatea existenţei legăturii cauzale între faptă şi prejudiciu rezultă
din prevederile art. 1357 C.civ. potrivit cărora răspunderea este angajată
pentru fapta omului „care cauzează altuia un prejudiciu” şi, respectiv,
răspunderea este angajată nu numai pentru prejudiciul cauzat pentru fapta sa,
dar şi de acela „cauzat prin neglijenţă sau imprudenţa sa”.
În practica judecătorească s-a statuat că „pentru a putea fi antrenată
răspunderea unei persoane nu este suficient să existe o faptă ilicită şi un
prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între acea faptă şi
prejudiciu să fie o legătură cauzală, adică un raport de cauzalitate, în sensul că
prejudiciul să fi fost provocat de acea faptă.
Dacă această legătură de cauzalitate a fost stabilită, se impune repararea
prejudiciului”39.
Prejudiciul (efectul) poate fi produsul unei singure cauze sau al unei
pluralităţi de cauze interdependente, care acţionează concomitent sau
succesiv.
Raportul de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale are un
caracter obiectiv, ceea ce înseamnă că analiza acestui raport, în vederea
stabilirii existenţei sale, trebuie pornită de la momentul obiectivării faptei, al
manifestării sale exterioare mergând până la urmările sale, aceasta datorită
faptului că simpla atitudine de conştiinţă, afectivitate ori voinţă, neurmată de
acţiune, nu este de natură să angajeze răspunderea civilă.
În stabilirea raportului de cauzalitate, trebuie să se aibă în vedere nu
numai fapta ilicită ca o acţiune pozitivă, ci şi fapta ilicită ca inacţiune
(omisiune). Inacţiunea are valoare cauzală şi constă în încălcarea unei
obligaţii precise, de a acţiona, în anumite situaţii, într-un anumit mod, cu
39
2014, p. 278.
30
consecinţa producerii de prejudicii. în literatura juridică de specialitate s-a
arătat că „a nu evita un efect, cu toate că există o obligaţie legată de a-1
împiedica ca să aibă loc, este acelaşi lucru cu a-1 cauza”40.
Pentru a putea stabili raportul de cauzalitate specific răspunderii civile
delictuale trebuie avute în vedere următoarele premise:
a) Stabilirea raportului de cauzalitate specific dintre fapta ilicită şi
prejudiciu, şi nu un raport de cauzalitate general, practic „acele fapte
omeneşti, care au declanşat punerea în mişcare a unor cauze, sau au favorizat
desfăşurarea lor nestingherite sau nu au împiedicat această desfăşurare”41;
b) Selectarea factorilor pentru a se stabili care dintre ei au rol cauzal şi
pot fi reţinuţi în sfera cauzalităţii specifice răspunderii delictuale sau aşa cum
s-a spus în doctrină „obiectivarea faptei şi urmările sale”42;
c) Stabilirea raportului imediat sau mediat. Aceasta pentru că nu
întotdeauna raportul de cauzalitate este un raport direct dintre faptă şi
prejudiciu, putând fi şi un raport mediat, când fapta omenească produce o
situaţie care permite unor factori umani sau naturali să determine direct un
prejudiciu.
În vederea stabilirii raportului de cauzalitate, doctrina şi practica
judecătorească occidentală au propus diferite sisteme sau teorii, fiecare
promovând anumite criterii pentru delimitarea acelor fapte sau împrejurări
(factori) care trebuie reţinute în sfera cauzalităţii43.
a) Teoria condiţiei. Sistemul echivalenţei condiţiilor – sau teoria
condiţiei „sine qua non” - este teoria potrivit căreia, nefiind posibil a se
stabili cu exactitate cauza prejudiciului, trebuie să se atribuie valoarea cauzală
egală tuturor factorilor sau condiţiilor care au precedat acel prejudiciu. în
40
2014, p. 280.
41
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, ediția a 9-a, Editura
42
Ceea ce se subliniază este că „simpla atitudine de conştiinţă, afectivitate ori voinţă neurmată de acţiune nu
este de natură să angajeze răspunderea civilă”. Practic, este vorba doar de analiza acţiunii umane, separat de
atitudinea subiectivă.
43
Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 292.
31
virtutea acestei teorii, fiecare condiţie (faptă sau eveniment antecedent
prejudiciului) fără de care (sine qua non) producerea prejudiciului nu ar fi fost
posibilă, primeşte valoare cauzală.
Având meritul de a distinge între faptele care au incidenţă în
producerea prejudiciului şi cele care nu au nici o contribuţie la producerea
acestuia, această teorie prezintă dezavantajul că, ignorând rolul şi eficienţa
condiţiilor şi atribuindu-le acestora o valoare egală, sfârşeşte prin reţinerea în
sfera cauzalităţii a unor condiţii necauzale, simple condiţii-prilej, extinzând
astfel, câmpul cauzal44.
b) Cauza proximă – este sistemul potrivit căruia urmează a fi reţinute
drept cauză a prejudiciului fapta imediat anterioară efectului păgubitor, adică
ultima cauză („causa proxima"), întrucât – fără aceasta celelalte cauze
(condiţii) nu ar fi avut eficienţă şi, deci, rezultatul nu s-ar fi produs.
„Neajunsul acestui sistem constă în faptul că, restrângând câmpul
cauzal, lasă în afara acestuia fapta persoanei a cărei răspundere ar trebui, în
mod obiectiv, să fie angajată”45.
c) Cauza adecvată, numită cauză tipică, este sistemul potrivit căruia,
în afara cauzalităţii urmează a fi reţinute numai acele fapte antecedente
efectului păgubitor – care îndeplinesc calitatea de „condiţie sine qua non”
care îi sunt adecvate în sensul că sunt tipice, fiind apte - în mod obişnuit - să
producă efectul respectiv.
„Este adecvată sau tipică acea cauză ale cărei urmări pot fi prevăzute de
autorul faptei (reţinută drept cauză) sau de către un observator normal al
cursului faptelor. Această teorie este criticabilă pentru confuzia pe care o
creează între două aspecte diferite ale răspunderii, şi anume: cel privind
cauzalitatea şi cel privind imputabilitatea”46.
44
Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 293.
45
2014, p. 279.
46
Ion Dogaru, Pompil Drăghici Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H. Beck, București,
2014, p. 280.
32
În practica juridică se porneşte de la premisa coexistenţei dintre cauză
şi condiţii incluzându-se în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce
constituie cauza necesară, dar şi condiţiile cauzale, adică faptele ilicite care au
făcut posibilă şi au medial acţiunea cauzală.
Trebuie să se ţină seama de împrejurarea că orice faptă se desfăşoară
într-o infinită serie de relaţii cu alte fapte ori cu o serie de factori exteriori.
Raportul de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi dauna
ecologică este de cele mai multe ori greu de stabilit. Astfel, în cazul poluării
atmosferice o mare importanţă o au condiţiile meteorologice care însoţesc
acţiunea cauzelor, influenţând-o în sens favorabil sau defavorabil.
Mai mult decât atât, aşa cum am arătat în prezenta lucrare, factorii de
mediu se adiţionează, cauzele putând fi difuze, greu de identificat şi, implicit,
de pus în relaţii cu dauna ecologică, ceea ce a dus la necesitatea socializării
indemnizării daunei.
Evident, această socializare a indemnizării daunelor prezintă
inconvenientul, pe de o parte, că nu se preocupă de identificarea surselor
daunei pentru a le înlătura, iar pe de altă parte, în cele din urmă, reparaţia se
face pe seama colectivităţii.
Această situaţie face să fie afectate funcţiile răspunderii civile
delictuale, ducând în cele din urmă la diminuarea responsabilităţii individuale,
deoarece - în realitate - cei care plătesc nu mai au nicio legătură cu faptul
prejudiciabil. Se ajunge în acest fel la situaţia ca mai degrabă responsabilii să
răspundă pentru iresponsabilitatea altora, ceea ce - în final - duce la o
disjuncţie între autorul faptei prejudiciabile şi cei care suportă reparaţia.
Se impune, aşadar, ca antrenarea asigurărilor pentru dezdăunare să se
facă numai atunci când nu este posibilă stabilirea legăturii de cauzalitate între
faptă şi dauna ecologică.
Stabilirea unei legături de cauzalitate este dificilă pentru victimă,
deoarece, cel puţin până la ora actuală, cunoştinţele ştiinţifice nu permit
33
întotdeauna identificarea certă a surselor unei poluări, aceasta văzându-se în
situaţia de a recurge la o serie de expertize costisitoare, motiv pentru care – în
doctrină – s-a consacrat ideea prezumţiei probabilităţii legăturii de
cauzalitate. Doctrina românească răspunde bine acestei concepţii noi, în
practică fiind consacrat deja pentru determinarea raportului de cauzalitate,
sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile47.
Apreciem că în scopul delimitării factorilor care, în mod obiectiv, au
contribuit la producerea prejudiciului (cauze şi condiţii cauzale), de factori
care nu au avut eficienţă cauzală neinfluenţând în niciun mod acţiunea cauzei,
devine utilă aplicarea condiţiei sine qua non.
De asemenea, în cadrul sistemului indivizibilităţii cauzei cu condiţiile,
în vederea ierarhizării condiţiilor cauzale – în funcţie de eficienţa lor la
producerea prejudiciului – un rol important îl pot avea şi criteriile promovate
de celelalte teorii prezentate, în măsura în care aplicarea acestora se face în
mod corect, prin raportarea permanentă la principiile care guvernează materia
răspunderii civile delictuale şi ţinând cont de caracterul specific al raportului
de cauzalitate în această materie.
Pentru stabilirea raportului de cauzalitate şi, deci, a faptelor ilicite ce
constituie cauze sau condiţii cauzale în producerea prejudiciului, în practică,
de cele mai multe ori, se recurge la efectuarea unor expertize (medicale,
tehnice, contabile etc.) urmărindu-se prin aceasta să se stabilească, în funcţie
de cunoştinţele ştiinţifice existente la un moment dat, „corelaţiile obiective
dintre faptele şi evenimentele ce au precedat prejudiciul însuşi”48.
De asemenea, în stabilirea cauzalităţii nu se poate face abstracţie de
dispoziţiile legale, inclusiv din alte ramuri de drept (dreptul penal care
instituie răspunderea, inclusiv răspunderea civilă, pentru prejudiciile cauzate,
47
2014, p. 281.
48
34
alături de autor, a instigatorului şi a complicelui, a favorizatorului şi a
tăinuitorului), care constituie, şi ele, un criteriu pentru determinarea
condiţiilor cu rol cauzal în producerea prejudiciului.
Tot cu privire la raportul de cauzalitate, pomindu-se de la faptul că o
pagubă ecologică ar putea fi imputabilă mai multor cauze conjugate, care
luate izolat să nu aibă un caracter vătămător, ar trebui să se impună regula
cauzalităţii integrale, urmând ca oricare dintre autorii cauzei care se conjugă
în producerea prejudiciului, să răspundă integral. „Evident că aplicarea unei
astfel de reguli în determinarea raportului de cauzalitate este de natură să
uşureze sarcina victimei în recuperarea pagubei, dar lasă toată greutatea pe
seama celui care a făcut despăgubirea, care, pe calea acţiunii în regres, se
poate regăsi în situaţia suportării insolvabilităţii celorlalţi autori ai cauzelor ce
se conjugă, inechitate care este în afara principiilor ce călăuzesc răspunderea
juridică în sistemul dreptului comun”49.
CAPITOLUL III
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE
3.1. Răspunderea părinților pentru faptele copiilor lor minori
49
35
Spre deosebire de răspunderea delictuală directă, care se sprijină pe
raportul cauzal între fapta păgubitoare şi prejudiciu, ca şi pe culpa autorului,
răspunderea indirectă decurge din relaţiile specifice care se stabilesc între
anumite persoane ori care vizează legătura subiectului de drept cu anumite
bunuri şi are la bază instituirea anumitor prezumţii legale pentru determinarea
relaţiei juridice dintre o persoană, care nu a participat la săvârşirea faptei şi
consecinţele negative produse.
La aplicarea formelor de răspundere civilă indirectă (pentru altul) s-a
avut în vedere iniţial, în acord cu caracterul subiectiv al răspunderii
delictuale, că cel chemat să acopere paguba, este ţinut la aceasta pe temeiul
unei prezumţii de culpă. Se considera astfel că toţi cei obligaţi la reparare sunt
prezumaţi vinovaţi de fapta păgubitoare, greşeala lor fiind reprezentată prin
modul necorespunzător în care şi-au exercitat anumite drepturi ori şi-au
îndeplinit anumite obligaţii, circumstanţă care a permis subiectului să
acţioneze50.
Odată cu dezvoltarea activităţii economice şi cu amplificarea relaţiilor
sociale, pe lângă prezumţia de culpă şi-a găsit consacrarea în tehnica juridică
şi o prezumţie de cauzalitate. Au apărut situaţii care nu mai puteau fi
explicate pe baza prezumţiei de culpă, legătura subiectivă faţă de faptă
devenind insuficientă. Complexitatea raporturilor sociale determinată de
tehnica modernă nu mai permitea subiectului anticiparea efectelor negative,
astfel că, s-a resimţit din ce în ce mai acut nevoia unei explicaţii de natură
obiectivă51.
Apelându-se la ideea de ordine socială, risc sau garanţie a apărut
prezumţia de cauzalitate, care împreună cu cea bazată pe culpă, completează
structura juridică a răspunderii indirecte. Nu trebuie deci înţeles că s-a
50
2014, p. 169.
51
Adrian Stoica, Valentin Beleniuc, Manual de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universul
Juridic, București, 2017, p. 203.
36
abandonat definitiv concepţia subiectivă, aceasta regăsindu-se încă în temeiul
unor forme de răspundere indirectă.
Prezumţiile de răspundere se caracterizează prin următoarele trăsături
distinctive:
- au o funcţie preventivă şi educativă;
- sunt aplicate în favoarea victimei faptei ilicite, ceea ce face pe de o
parte ca invocarea lor să constituie privilegiul exclusiv al celui păgubit, iar pe
de altă parte să nu excludă răspunderea delictuală directă, victima putând opta
pentru oricare dintre cele două forme;
- dispun de forţa probatorie diferită, unele fiind absolute şi deci
nesusceptibile de a fi răsturnate prin proba contrară ori unele putând fi
combătute numai prin dovedirea intervenţiei unei fapte exoneratoare, iar
altele având caracter relativ, putând fi înlăturate prin probarea lipsei de culpă.
Această răspundere include: răspunderea părinţilor pentru faptele
copiilor lor minori, a artizanilor şi institutorilor pentru elevi şi ucenici şi pe
cea a comitenţilor pentru prepuşii lor.
Articolul 1372 alin. 2 C.civ. arată că părinţii sunt tinuti de repararea
prejudiciilor produse prin faptele copiilor lor minori care locuiesc cu dânşii.
Prezumţia de culpă instituită de cod în privinţa părinţilor, este dublată
de o prezumţie de cauzalitate, care are în vedere stabilirea, unei legături între
greşeala părinţilor şi săvârşirea faptei de către minor. Prezumţia de culpă
constă în faptul presupus al părinţilor de a nu fi crescut, educat şi
supravegheat corespunzător pe minor, iar prezumţia de cauzalitate are în
vedere legătura ce există între carenţele din atitudinea părinţilor (greşeala în
educaţie, creştere şi supraveghere) şi producerea faptei păgubitoare dată de
conduita minorului52.
Dacă părinţii ar fi supravegheat şi educat corespunzător copilul, legea
prezumă că acesta nu ar fi săvârşit fapta. Atitudinea culpabilă a părinţilor
52
Iosif Robi Urs, Petruța Elen Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura Hamangiu, București, 2015 , p.
253.
37
constă în nerealizarea intenţionată sau nepăsătoare a îndatoririlor ce incumbă
oricărui părinte, respectiv, de a veghea conduita minorului, de a manifesta
interes pentru dezvoltarea lui psiho-socială, fizică şi intelectivă, de a se
preocupa permanent de comportamentul copilului pentru a nu i se da ocazia
să primească exemple negative din partea altor persoane.
Pentru existenta răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori
trebuie îndeplinite următoarele condiții53:
- să fie vorba despre părinţi, indiferent după cum această calitate
izvorăşte din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopţie54.
Prezumţia instituită prin art. 1372 alin. 2 va privi numai pe părintele
căruia i-a fost încredinţat minorul, în ipoteza că celălalt părinte este decedat,
pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau este în imposibilitatea
de a-şi exprima voinţa. Dacă soţii sunt divorţaţi răspunderea poate aparţine
oricăruia dintre ei în funcţie de circumstanţe.
- copilul trebuie să fie minor, condiţie care justifică legal şi moral
nevoia acestuia de a fi supravegheat şi educat, nefiind capabil să fie stăpân pe
actele sale si să discearnă consecinţele lor.
- copilul să aibă locuinţa la părinţii săi. Ceea ce interesează este
locuinţa pe care legea o stabileşte pentru minor, chiar dacă în fapt minorul nu
ar avea acea locuinţă.
Doctrina si practica instanţelor au stabilit că părinţii răspund pentru
faptele ilicite comise de minor dacă:
- minorul a părăsit locuinţa părinţilor fără voia acestora şi în timp ce era
fugit a comis o faptă cauzatoare de prejudicii, când se dovedeşte că părăsirea
locuinţei este imr itabilă părinţilor datorită dezinteresului manifestat în
creșterea si educarea minorului;
53
Paul Pricope, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 167.
54
Textul codului atribuia mamei un rol subsidiar în educația minorilor (după moartea bărbatului), însă
această dispoziție a devenit contrară Constituției din 1948, care consfințea egalitatea femeii cu bărbatul. În
aceste condiții, ambii părinți au rol egal în creșterea și educarea minorului.
38
- minorul se afla temporar în vizită la rude și la prieteni în aceeaşi sau
în altă localitate (de exemplu, minorul se afla în vacanţă);
- minorul era internat în spital, a fugit şi în timp ce vagabonda a săvârşit
o faptă cauzatoare de prejudiciu.
Dacă în cazul în care la data săvârşirii faptei ilicite de către minor
părinţii săi se aflau în executarea unei pedepse privative de libertate sau erau
arestaţi preventiv nu se mai poate face aplicarea prevederilor art. 1372 alin. 2
C.civ., invocându-se lipsa comunităţii de locuinţă şi imposibilitatea în care
părinţii se aflau de a exercita supravegherea asupra minorului.
Pentru minorul internat într-o şcoală de reeducare, care fugind din
şcoală a săvârşit o fapta ilicită, s-a considerat că, deşi părinţilor nu le este
imputabilă lipsa de supraveghere, instanţa trebuie să examineze dacă şi în ce
măsură la producerea pagubei a contribuit alături de culpa institutorului şi o
eventuală culpă a acestora, constând în deficienţele manifestate de ei în
educaţia copilului minor. În cazul în care ar fi constatată o asemenea culpă,
răspunderea părinţilor să fie angajată alături de aceea a institutorului, în raport
cu gradul propriei lor culpe.
În ceea ce priveşte răspunderea părinţilor când aceştia nu locuiesc
împreună cu minorii (părinţii sunt divorţaţi sau despărţiţi în fapt), regula este
că pentru fapta ilicită a minorului va răspunde numai părintele căruia ia prin
hotărâre judecătorească sau prin învoiala părinţilor.
Acelaşi părinte va răspunde şi pentru fapta comisă de minor în timp ce
minorul locuia în fapt la celălalt părinte dacă această locuire nu a avut un
caracter de durată (de exemplu, minorul se afla într-o simplă vizită). Per a
contrario va răspunde părintele la care copilul locuieşte în fapt ori de câte ori
locuirea are caracter de durată55.
În cazul în care copilul se afla numai într-o simplă vizită la părintele
căruia nu i-a fost încredinţat şi a comis o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii,
55
Nicolae Grădinaru, Drept civil. Obligații civile Editura Universitară Danubius, Galați, 2017. cit., p. 179.
39
răspunderea acestui părinte ar putea fi angajată pe temeiul art. 1370-1371
C.civ. împreună cu răspunderea celuilalt părinte căruia copilul fusese
încredinţat şi căruia urmează să i se aplice prevederile art. 1372 alin. 2 C.civ.
Practica judiciară mai recentă merge pe ideea că poate fi angajată în
temeiul art. 1372 alin.2 C.civ. şi răspunderea pîrintelui căruia nu i-a fost
încredinţat minorul şi chiar în situaţia în care acesta nu ar exercita în fapt
supravegherea lui, în rucât el nu a rupt legăturile cu minorul şi nu este
absolvit de obligaţiile părinteşti. Răspunderea părintelui căruia nu i-a fost
încredinţat minorul nu ar mai putea fi angajată în temeiul art. 1372 alin. 2
C.civ. în situaţia în care părintele respectiv ar face dovada că a fost efectiv
împiedicat de celălalt părinte să aibă legături personale cu minorul.
3.2. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor

pentru faptele ucenicilor
Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru

faptele ucenicilor este reglementată de art. 1372 alin. 4 C.civ., potrivit căruia
institutorii şi artizanii sunt responsabili de „prejudiciul cauzat de elevii şi
ucenicii lor, în tot timpul cât se găsesc sub a lor supraveghere”56.
Prin institutor se înţelege personalul didactic de predare şi personalul
didactic ajutător din învăţământul preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi
profesional. Pentru a folosi un termen unitar, care să cuprindă toate aceste
situaţii, doctrinaa propus utilizarea termenului de profesor, aplicabil tuturor
membrilor corpului didactic.
Legea instituie răspunderea pentru membrii personalului didactic priviţi
ca persoane fizice şi nu pentru instituţia şcolară ca persoană juridică,
inspectoratul de învăţământ, etc.
56
Nicolae Grădinaru, Drept civil. Obligații civile Editura Universitară Danubius, Galați, 2017, p. 180.
40
Prin artizan se înţelege meşteşugarul care angajează ucenici pentru
instruire practică.
Fundamentul răspunderii este dat de neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare de institutor (artizan) a îndatoririi de supraveghere a
elevului (ucenicului).
Ca şi art. 1372 alin. 2, alin. 4 C.civ. stabileşte o triplă prezumţie dedusă
din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii: prezumţia că îndatorirea de
supraveghere nu a fost îndeplinită sau a fost îndeplinită necorespunzător;
prezumţia că între această faptă ilicită omisivă şi prejudiciul săvârşit de elev
există un raport de cauzalitate, şi prezumţia de vinovăţie a institutorului
(artizanului) faţă de fapta lui şi faţă de prejudiciu.
Potrivit art. 1372 alin. 5 C.civ., aceste prezumţii de culpă sunt relative,
fiind înlăturate la proba contrarie.
Pentru a fi angajată răspunderea institutorilor (artizanilor), trebuie
îndeplinite atât condiţiile generale ale răspunderii cât şi condiţiile specifice
acestei răspunderi57:
a. Condiţiile generale. Condiţiile generale presupun dovedirea de către
victimă a existenţei faptei ilicite a elevului ori ucenicului, existenţa
prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.
În principiu, victima nu trebuie să dovedească existenţa vinei elevului
sau ucenicului, răspunderea profesorului sau meşteşugarului putând fi
angajată şi în cazul în care elevul ori ucenicul este deficient psihic şi nu are
discernământ.
b. Condiţiile speciale. Condiţiile speciale necesare angajării răspunderii
institutorilor (artizanilor) sunt: elevul sau ucenicul autor al faptei ilicite să fie
minor, şi fapta ilicită să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se afla
sau trebuia să se afle sub supravegherea institutorului sau artizanului.
57
Constantin Stătescu, Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane, Editura Hamangiu, București, 2009,
p. 113.
41
Pentru a răspunde trebuie ca institutorul sau meşteşugarul prin faptele
sale comisive sau omisive să fi făcut posibilă sustragerea elevului
(ucenicului) de la supraveghere, de exemplu, institutorul lipseşte sau întârzie
nemotivat în intervalul de timp când s-a comis fapta ilicită.
Răspunderea nu operează dacă paguba a fost comisă când elevul sau
ucenicul nu se afla sau nu trebuia să se afle sub supravegherea institutorului
(de exemplu, fapta a fost comisă în afara orelor de program sau în vacanţii) şi
nici când elevul se sustrage de la supraveghere absentând sau fugind de la
şcoală58.
Precizăm că institutorul (artizanul) răspunde pentru prejudiciile cauzate
prin fapta elevului (ucenicului) altor persoane şi nu pentru prejudiciul a cărei
victimă poate fi elevul dacă în acest ultim caz fapta ilicită a fost provocată de
o persoană care nu avea calitatea de elev.
Efectele răspunderii institutorilor (artizanilor). Dacă sunt întrunite
condiţiile generale şi speciale şi dacă există discernământ, victima
prejudiciului poate opta între:
- o acţiune împotriva elevului (ucenicului) care va răspunde pentru
fapta proprie în baza art. 998-999 C.civ., împotriva institutorului în baza art.
1372 alin. 4
Sau
- o acţiune combinată îndreptată împotriva elevului (ucenicului) şi
institutorului (artizanului).
În cazul în care prejudiciul a fost reparat de institutor acesta se va
îndrepta cu acţiune în regres împotriva elevului sau ucenicului care a comis
cu discernământ fapta ilicită. Acţiunea în regres are ca temei art. 1370-1371
C.civ., sub forma subrogaţiei legale prin plata creditorului.
58
Constantin Stătescu, Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane, Editura Hamangiu, București, 2009,
p. 114.
42
Ca şi părinţii, institutorii sau meşteşugarii sunt apăraţi de răspundere
dacă potrivit art. 1372 alin. 5 C.civ. probează că nu au putut împiedica fapta
păgubitoare, respectiv că şi-au îndeplinit activitatea de supraveghere.
În principiu, răspunderea părinţilor pentru copilul minor nu poate fi
angajată concomitent cu cea a profesorului ci subsidiar, în măsura în care
profesorul va reuşi să se elibereze de răspunderea ce îi revenea, făcând
dovada că deşi a exercitat supravegherea cuvenită nu a putut împiedica faptul
prejudiciabil.
3.3.Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor
Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor este reglementată

de art. 1373 alin. 3 C.civ., potrivit căruia comitenţii răspund „de prejudiciul
cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”59.
Prin comitent se înţelege persoana îndreptăţită să-şi exercite autoritatea
asupra altei persoane în sensul de a-i supraveghea, îndruma si controla
activitatea în funcţia pe care i-a încredintat-o.
Prepusul este persoana care acceptă să facă ceva, indiferent dacă este
sau nu retribuită în interesul altei persoane punându-se sub autoritatea
acesteia.
Dacă comitentul este o persoană fizică sau juridică, prepusul este
întotdeauna o persoană fizică.
De esenţa raportului de prepuşenie este existenţa unei relaţii de
subordonare a prepusului faţă de comitent, întemeiată pe acordul dintre cele
două persoane. Raportul de subordonare este o chestiune de drept, atât timp
cât dreptul de direcţie şi control al comitentului asupra prepusului trebuie să
fie acceptat, în prealabil, de către acesta din urmă, iar în acest scop este
necesar ca între cei doi să intervină un acord de voinţă.
59
Eugenia-Carmen Verdeș, Răspunderea juridică, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul
43
În doctrina şi practica judiciară au fost experimate mai multe opinii în
ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii comitentului pentru faptele
prepusului60:
- teoria prezumţiei legale de culpă, potrivit căreia răspunderea
comitentului se întemeiază pe o greşită alegere a prepusului (culpa in
eligendo), ori pe o greşită sau necorespunzătoare supraveghere a acestuia
(culpa in vigilendo). Această fundamentare a evoluat spre ideea unei
prezumţii legale absolute de culpă în supraveghere, îndrumare şi control din
partea comitentului;
- teoria reprezentării, conform căreia prepusul acţionează în cadrul
funcţiei încredinţate în calitate de reprezentant legal al comitentului, ca un
adevărat mandatar al acestuia şi deci fapta sa ilicită este fapta comitentului
însuşi.
Şi această teorie este susceptibilă de critici deoarece reprezentarea şi
mandatul presupun acte juridice şi nu fapte juridice, iar răspunderea
comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, şi nu o răspundere pentru
fapta sa proprie.
- teoria riscului, potrivit căreia comitentul, fiind acela care trage
foloasele activităţii desfăşurate de prepus, tot el trebuie să suporte şi
consecinţele negative ale acestei activităţi. Această teorie a fost considerată
de doctrină ca fiind incompatibilă cu dreptul comitentului de a se întoarce
împotriva prepusului, pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de daune în
locul acestuia.
- teoria garanţiei, împărtăşită în unanimitate de doctrină, consideră
comitentul un adevărat garant al intereselor victimei, oferindu-i acesteia
posibilitatea concretă de a obţine repararea integrală a prejudiciului suferit şi
punând-o la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilităţi a prepusului.
60
2014, p. 241-242.
44
În literatura de specialitate s-au conturat două opinii: teza garanţiei
obiective şi teza garanţiei subiective61:
a. potrivit concepţiei obiective, garanţia îşi găseşte suportul şi
justificarea în riscul de activitate sau de profit, aşa încât este detaşată de orice
idee de culpă prezumată a comitentului;
b. potrivit concepţiei subiective, pe care o împărtăşim, garanţia s-ar
întemeia pe o culpă (prezumată) a comitentului în îndeplinirea îndatoririlor
ce-i revin de a supraveghea, îndruma şi verifica activitatea prepusului în
funcţia încredinţată. Prin urmare, ideea de garanţie, bazându-se pe ideea de
vinovăţie, nu o exclude, ci formează cu aceasta din urmă o anumită unitate
specifică a elementelor obiective şi a celor subiective.
Pentru a fi angajată răspunderea comitenţilor, trebuie îndeplinite atât
condiţiile generale ale răspunderii cât şi condiţiile specifice acestei
răspunderi62:
A) Condiţii generale. Victima trebuie să facă dovada existenţei tuturor
condiţiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C.civ., şi
anume: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate
dintre fapta prepusului şi prejudiciu, precum şi culpa prepusului.
În literatura de specialitate63 a fost exprimată opinia, conform căreia
pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesar ca victima să facă
dovada culpei prepusului, fiind suficientă dovedirea numai a celorlalte trei
condiţii (fapta ilicită, prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre acestea).
Această opinie nu a fost împărtăşită de practica judecătorească şi doctrină,
considerându-se că pentru angajarea răspunderii comitentului, este necesar ca
toate condiţiile generale ale răspunderii prepusului, inclusiv vina acestuia, să
fie întrunite, cu atât mai mult cu cât, aşa cum am văzut, răspunderea
61
2014, p. 243.
62
Adrian Stoica, Valentin Beleniuc, Manual de drept civil. Teoria generală a obligațiilor,Editura Universul
63
Radu I. Motica, Ernest Lupan, Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 2005, p.
412.
45
comitentului este instituită ca o garanţie pentru obligaţiile născute din fapta
ilicită a prepusului.
B) Condiţii speciale. Pentru angajarea răspunderii comitentului se mai
cer întrunite două condiţii speciale si anume: existenţa raportului de
prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul
funcţiilor încredinţate de comitent:
a. raportul de prepuşenie. Raportul de prepuşenie trebuie să existe în
momentul săvârşirii faptei prejudiciabile de către prepus, comitentul
continuând să răspundă chiar dacă în momentul introducerii acţiunii în
reparaţie de către victimă, autorul faptei ilicite a încetat să mai fie prepusul
său;
b. săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor
încredinţate de comitent. Această condiţie a fost interpretată diferit, pomindu-
se de la o interpretare restrictivă, potrivit căreia răspunderea comitentului
trebuie angajată numai dacă fapta ilicită s-a înscris în limitele funcţiei
încredinţate şi ajungându-se până la o interpretare extensivă, potrivit căreia
răspunderea comitentului urmează a fi angajată şi în situaţiile în care
prepusul, abuzând de funcţia încredinţată, a depăşit limitele acesteia, funcţia
constituind numai un simplu „prilej”, „o simplă ocazie” care a dat prepusului
posibilitatea săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, numai astfel
putându-se asigura o mai bună protecţie a intereselor victimei.
În legătură cu această condiţie specială, în literatura de specialitate au
fost propuse următoarele principii64:
- comitentul va răspunde pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în
cadrul normal al funcţiei, când a lucrat pentru comitent, în limitele scopului,
în vederea căruia i-au ost conferite funcţiile;
- comitentul va răspunde şi pentru prejudiciul săvârșit de prepus, prin
depăşirea funcţiei, cu condiţia ca între acest exerciţiu şi funcţie să existe, dacă
64
Radu I. Motica, Ernest Lupan, Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 2005 p. 413.
46
nu o legătură de cauzalitate, cel puţin o corelaţie necesară, iar fapta ilicită să
fi fost săvârşită în interesul comitentului sau să existe cel puţin aparenţa că ea
este săvârşită în interesul comitentului.
3.4.Corelaţii între cele trei forme de răspundere pentru fapta altuia.
În doctrină s-a pus problema dacă pentru repararea prejudiciului

cauzat de minor, victima ar putea, la alegerea sa, să pretindă întreaga
despăgubire fie părinţilor, fie institutorilor, meşteşugarilor sau comitenţilor
ori ar putea pretinde cumulativ despăgubire integrală fiecăreia dintre
persoanele chemate să răspundă pentru altul.
a. Răspunderea părinţilor şi răspunderea institutorilor (artizanilor).
Întrebarea care se pune în aceste condiţii este dacă răspunderea
părinţilor va putea fi în vreun fel angajată pentru fapta ilicită pe care copilul
minor a săvârşit-o în timp ce avea calitatea de elev ori ucenic şi se afla sub
supravegherea institutorilor sau a meşteşugarilor.
În literatura de specialitate şi practica mai veche 65, s-a format opinia
potrivit căreia cele două răspunderi nu se pot aplica concomitent, susţinându-
se că dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1373 alin. 4 C.civ., pentru
răspunderea profesorului, în sensul că minorul se afla ori trebuia să se afle
sub supravegherea acestuia, nu mai este posibilă implicarea răspunderii
părinţilor, întemeiată pe prevederile art. 1373 alin. 2 C.civ.
În principiu, răspunderea părinţilor are un caracter subsidiar, ea
intervenind ori de câte ori profesorul sau artizanul va face dovada că, deşi şi-a
îndeplinit obligaţia de supraveghere, nu a putut totuşi să împiedice săvârşirea
faptului prejudiciabil.
Doctrina şi practica actuală au admis că prezumţia de culpă instituită de
art. 1373 alin. 2 C.civ, împotriva părinţilor se referă nu numai la lipsa de
65
Eugen A. Barasch, Răspunderea civilă delictuală – culpa element necesar al răspunderii, în S.C.J., nr.
1/1970, p. 27-30.
47
supraveghere, ci şi la lipsa educaţiei. Astfel, părinţii vor putea răspunde în
temeiul art. 1373 alin. 2 C.civ., alături de institutor sau artizan, în cazul în
care acestuia i se reproşează lipsa de supraveghere, iar părinţilor lipsa
educaţiei.
b. Răspunderea părinţilor şi răspunderea comitenţilor pentru faptele

prepuşilor.
Interferenţa dintre răspunderea părinţilor şi cea a comitenţilor poate

interveni numai în situaţia în care minorul are şi calitatea de prepus şi în
funcţiile încredinţate de comitent săvârşeşte o faptă ilicită, cauzatoare de
prejudicii66.
Răspunderea comitentului înlătură definitiv răspunderea părinţilor.
Un prim argument se întemeiază pe fundamentul răspunderii
comitentului. Astfel, răspunderea comitentului fundamentată iniţial pe o
prezumţie absolută de culpă în alegerea, supravegherea, conducerea şi
îndrumarea prepusului, a evoluat spre o răspundere fără culpă, obiectivă,
bazată pe ideea de garanţie civilă, comitentul răspunzând pentru întreaga
activitate a prepusului în funcţiile încredinţate, întrucât el are întreaga
iniţiativă a activităţii, dreptul exclusiv de a da instrucţiuni, de a controla,
îndruma şi chiar de a educa pe prepus.
Pe de altă parte, legea asimilează pe minorul respectiv (prepusul) cu
majorul, conferindu-i capacitate deplină de exerciţiu.
3.5. Conținutul și caracterul prezumțiilor
Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor este

reglementată de art.1372 alin. (2) Codul civil, care dispune ca: tatăl şi mama,
după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor
66
Paul Pricope, Răspunderea civilă delictuală, în reglementarea noului Cod civil, a Codului civil din 1864 si
a dreptului european, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 278.
48
minori, ce locuiesc cu dânşii. În contextul consacrării egalităţii bărbatului şi
femeii, textul citat trebuie înţeles în sensul că răspunderea revine ambilor
părinţi ai copilului, în solidar. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile
cauzate de copiii lor minori a fost instituită ca măsură de protecţie a
victimelor unui asemenea prejudiciu întrucât de cele mai multe ori copiii nu
dispun de mijloace necesare pentru a repara prejudiciul.
Principiul potrivit căruia răspunderea operează în temeiul culpei îşi
găseşte o deplină aplicare şi în cadrul acestei răspunderi. Premiza acesteia
constă în prezumţia neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare de către
părinţi a unor îndatoriri ce le revin faţă de copii67.
Prin dispoziţiile art. 1372 alin. (2) Codul civil, este instituita o triplă
prezumţie legală, declanşată de dovada făcută de victima cu privire la
existenţa prejudiciului, a faptei ilicite şi a raportului de cauzalitate:
- Prezumţia faptei ilicite a părinţilor, constând în aceea că în
exercitarea îndatoririlor ce reveneau părinţilor faţă de copilul lor, au existat
abateri de natură a angaja răspunderea lor.
- Prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti
şi comiterea de către minor a faptei prejudiciabile.
- Prezumţia culpei părinţilor, de obicei în forma neglijenţei, în
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor ce le reveneau.
Aceasta prezumţie constituie un avantaj pentru victimă în sensul
reducerii sarcinii lor probatorii. În ce priveşte fundamentul acestei răspunderi,
practica şi doctrina au nuanţat principiul răspunderii pentru culpă. Astfel într-
o primă opinie, se consideră că părinţii răspund pentru lipsa de supraveghere
a copilului, lipsa care a permis săvârşirea faptei prejudiciabile.
Din prevederile art. 1372 alin. (2) Codul civil rezultă că răspunderea
revine părinţilor, indiferent că sunt părinţi fireşti din căsătorie sau din afara
căsătoriei ori părinţi adoptivi. În doctrină s-a exprimat opinia că prevederile
67
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediția a III-a, revăzută şi
completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 612.
49
art. 1372 alin. (2) Codul civil ar fi aplicabile, în afara părinţilor fireşti sau
adoptivi, şi altor persoane investite cu drepturi şi îndatoriri părinteşti precum
tutorii, curatorii, instituţiile de ocrotire, rudele minorului sau alte persoane
cărora minorul le-a fost încredinţat. În susţinerea acestei opinii s-a arătat ca
răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (2) Codul civil, fiind una din
manifestările ocrotirii prinţeşti, ori de câte ori această revine unei alte
persoane prezumţia de culpa va opera în sarcina persoanei respective. Acest
punct de vedere a rămas izolat în literatura juridică, opinia dominantă fiind
aceea că prevederile art. 1372 alin. (2) Codul civil sunt de strictă interpretare
şi nu pot fi extinse prin analogie la alte categorii de persoane decât părinţii
fireşti sau adoptatori68. Acceptăm ca dispoziţiile art. 1372 alin. (2) Codul civil
trebuie interpretate restrictiv, fiind exclusă aplicarea acestui text altor
persoane decât cele la care se referă în mod expres, existând posibilitatea ca
tutorele, curatorul, instituţiile de ocrotire, rudele copilului sau o altă persoană
căreia acesta i-a fost încredinţat să răspundă în condiţiile prevăzute de art.
998-999 Codul civil pentru prejudiciile cauzate de către copil.
Într-o altă opinie, părinţii răspund atât pentru lipsa de supraveghere a
copilului, cât şi pentru neîndeplinirea obligaţiei de a educa pe copil. Alţi
autori considera că părinţii răspund atât pentru lipsa de supraveghere a
copilului cât şi pentru neîndeplinirea obligaţiei de a creşte copilul aşa cum
această obligaţie este prevăzută de Codul civil..
Potrivit Codului Civil (art. 499 alin. (1)) obligaţia de a creşte copilul
cuprinde un ansamblu de îndatoriri: de educare, de învăţătură, de
supraveghere, de îngrijire a sănătăţii şi dezvoltării fizice a copilului, paza
exercitată asupra copilului etc. Aceasta nuanţare a fost necesară pentru a se
putea explica angajarea răspunderii părinţilor şi în ipoteza când nu exercită
supravegherea efectivă a minorului. Culpa părintelui în îndatorirea de creştere
se dovedeşte acoperitoare pentru asemenea ipoteze.
68
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediția a III-a, revăzută
şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 613.
50
Dispoziţiile înscrise în art. 1372 alin. (2) sunt aplicabile părinţilor din
căsătorie sau din afara căsătoriei, adoptatorului cu efecte depline sau
restrânse. Ele nu se aplică tutorilor, curatorilor ori altor instituţii de ocrotire
întrucât sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse şi la alte cazuri 69.
Aceştia vor putea eventual răspunde pentru prejudiciile cauzate de copilul
minor în condiţiile cerute pentru răspunderea pentru fapta proprie .
Pentru angajarea răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor
minori se cer îndeplinite o serie de condiţii generale şi speciale.
Condiţiile generale privesc existenta şi proba faptei ilicite a minorului,
a prejudiciului suferit de victimă, şi a raportului de cauzalitate între fapta
ilicită a minorului şi prejudiciul produs. Nu se cere condiţia ca minorul să fie
acţionat cu vinovăţie. Dacă victima doreşte să angajeze atât răspunderea
minorului cât şi răspunderea părinţilor acestuia trebuie să facă şi dovada
culpei minorului. De îndată ce aceste dovezi au fost făcute, pot fi invocate şi
cele trei prezumţii legale: existenţa faptei ilicite a părinţilor constând în
neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor părinteşti, existenţa raportului
de cauzalitate dintre această faptă şi comiterea de minor a faptei
prejudiciabile şi existenţa culpei părinţilor pentru îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti70. Totodată sunt necesare alte
două condiţii speciale: copilul să fie minor şi să locuiască la părinţii săi.
Prima condiţie, a minorităţii copilului, trebuie să existe la momentul
săvârşirii faptei. Părinţii nu răspund dacă minorul dobândeşte capacitatea de
exerciţiu înainte de vârsta de 18 ani.
În ce priveşte condiţia ca minorul să locuiască la părinţii săi, trebuie
să distingem mai multe situaţii. De regulă, locuinţa minorului coincide cu
domiciliul său legal. Precizăm că potrivit art. 496 alin. (1) din Codul civil,
copilul minor locuieşte la părinţii săi, iar potrivit art. 400 alin. (1), domiciliul
69
Gheorghe Beleiu, Drept civil român, ediția a XI-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic,
70
Gheorghe Beleiu, Drept civil român, ediția a XI-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic,
51
minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte în mod
statornic. Când aceste domicilii nu coincid, ca urmare a încredinţării
minorului unei terţe persoane, se va avea în vedere, locuinţa şi nu domiciliul
minorului, care rămâne tot la părinţii săi. În general se porneşte de la premisa
că ceea ce interesează este locuinţa pe care legea o stabileşte pentru minori
chiar dacă în fapt minorul nu ar avea acea locuinţă.
Dacă copilul fuge de acasă, părinţii nu pot invoca propria vină spre a
se exonera de răspundere, întrucât trebuie să depună toată diligenta pentru
readucerea minorului la locuinţa lui, astfel că răspunderea lor va fi angajată.
Dacă minorul a părăsit locuinţa fără voia părinţilor şi în timp ce era
fugit a săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii, părinţii vor răspunde
delictual, în temeiul culpei în supraveghere, educarea şi creşterea minorului.
Când minorul se afla temporar în vizită la rude sau la prieteni, răspunderea
părinţilor nu este înlăturată.
Dacă minorul este internat în spital şi în această perioadă comite fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii, majoritatea doctrinei susţine culpa părinţilor,
pe prezumţia creanţei în educaţia acordată minorului, înlăturând lipsa
temporară a locuinţei comune.
În situaţia în care minorul se afla internat într-o şcoală de muncă şi
reeducare şi fuge de acolo, vagabondând, dacă săvârşeşte fapte ilicite,
prejudiciabile, părinţii răspund pe temeiul carenţelor în educare şi creştere a
copilului.
Dacă la data săvârşirii faptei ilicite de către minor, părinţii se aflau în
executarea unei pedepse privative de libertate ori erau arestaţi preventiv,
părinţii sunt exoneraţi, întrucât se aflau în imposibilitatea de a supraveghea
minorul. Cu toate acestea unii autori reţin culpa părinţilor întrucât nu au
acordat o educaţie corespunzătoare minorului care ar fi prevenit săvârşirea
unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
52
În situaţia când părinţii nu au locuinţa comună fiind divorţaţi,
despărţiţi în fapt, etc în principiu urmează a răspunde pentru faptele minorului
părintele căruia acesta a fost încredinţat. Totuşi când minorul se afla temporar
la celălalt părinte şi săvârşeşte o faptă prejudiciabilă, acesta va răspunde în
temeiul art. 998-999 Codul civil, împreuna cu părintele căruia i-a fost
încredinţat minorul71.
Triplă prezumţie de răspundere a părinţilor pentru faptele
prejudiciabile ale copiilor lor minori instituită de art. 1372 alin. (2), poate fi
înlăturată în condiţiile prevăzute de art. 1372 alin. (5) care dispune ca părinţii
sunt apăraţi de răspundere, dacă probează că n-au putut împiedica faptul
prejudiciabil. În consecinţă, pentru a se exonera de răspundere, părinţii
trebuie să răstoarne prezumţia de culpă în supraveghere, educare şi creştere.
Obiectul probei trebuie să fie acela că părinţii şi-au îndeplinit
ireproşabil îndatoririle ce le reveneau şi că nu se poate reţine o conexiune
cauzală între modul cum şi-au îndeplinit îndatoririle părinteşti şi fapta
prejudiciabilă comisă de minor. Eventual părinţii pot proba existenţa unui
fapt exterior copilului, pentru care nu sunt ţinuţi a răspunde, care a determinat
cauza săvârşirii faptei prejudiciabile (caz de forţă majoră, caz fortuit, fapta
unui terţ) sau lipsă de discernământ a minorului.
Părinţii răspund integral pentru fapta copiilor minori. Dacă minorul a
împlinit 14 ani victimă se poate îndrepta fie împotriva minorului fie împotriva
părintelui, fie împotriva ambilor, care vor răspunde solidar. Părintele care a
reparat prejudiciul cauzat de minor are acţiune în regres împotriva acestuia
pentru recuperarea a ceea ce a plătit pentru el72.
71
72
Alexandru Bacaci, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2015,
p. 304.
53
PRACTICĂ JUDICIARĂ
Situații în care copilul minor nu locuieşte în fapt cu părinţii săi,

împotriva voinţei acestora
54
SPEŢĂ: Minorul V.N. a fost numit pădurar la ocolul silvic Floreşti. În
vitutea acestei calităţi, V.N. a primit o armă de serviciu. În seara zilei de 9
ianuarie 2016, în timp ce făcea de pază pentru a controla dacă cei ce aduc
lemne din pădure au autorizaţii legale în acest sens, V.N. a împuşcat mortal
fără voie, pe V.I.
Prin hotărârea judecătorească nr. 4116 din 14 octombrie 2016, prima
instanţă a condamnat pe V.N. la o pedeapsă privată de libertate şi l-a obligat,
în solidar cu partea civilmente responsabilă, Ocolul silvic Cluj, şi cu tatăl
inculpatului V.I., să plătească despăgubiri civile către copiii victimei I.V. sub
formă de pensie lunară de 750 de lei până la majoratul acestora.
Instanţa superioară a admis recursul tatălui minorului, V.I. care a fost
exonerat de plata despăgubirilor civile, pe motivul că el, în calitate de tată, nu
a putut exercita împiedicarea în felul cum minorul V.N. îşi îndeplinea
serviciul şi că la data când s-a săvârşit faptul generator de daune, V.I. era
arestat în executarea unei pedepse privative de libertate.
Se pune întrebarea: tatăl minorului răspunde pentru dauna cauzată prin
fapta acestuia, atunci când nu locuiesc împreună sau când tatăl este
împiedicat printr-o cauză obiectivă să-şi exercite obligaţia de supraveghere
asupra copilului său minor ?
În ceea ce priveşte acest caz se consideră de regulă că nu poate fi vorba
de aplicarea prevederilor art. 1372 alin. 2 C. civ., deoarece pe timpul cât
părintele este arestat sau execută o pedeapsă privativă de libertate, condiţia
comunităţii de locuinţă nu este prezentă. Părintele în cauză se află în
imposibilitatea de a-şi supraveghea copilul minor şi deci de a preîntâmpina
săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile. Această soluţie era absolut justă atâta
timp cât culpa prezumtată a parinţilor a fost restrânsă la lipsa de supraveghere
a copilului minor.
În literatura de specialitate a apărut întrebarea dacă fapta penală
săvârşită de părinţi, care a determinat arestarea sau condamnarea lor nu ar
55
putea fi reţinută ca o faptă imputabilă, care i-a pus în situaţia de a nu-şi putea
îndeplini obligaţiile ce le revin faţă de copilul minor. În cazul în care
răspunsul ar fi afirmativ, răspunderea părinţilor trebuie sa fie angajată. De
aceea situaţiile trebuie examinate concret, ţinând seama de cauzele care au
determinat arestarea şi condamnarea părinţilor, momentul în care a avut loc
privarea lor de libertate în raport cu momentul săvârşirii faptei ilicite de către
minor etc.
Minorul săvârşeşte o faptă ilicită şi prejudiciabilă fiind fugit dintr-o

şcoală sau centru de reeducare unde a fost internat prin hotărâre
judecătorescă
SPEȚĂ: T.V. minor, împreună cu alte persoane majore, s-au introdus

prin spargere, în noaptea de 15 spre 16 septembrie 2015, în supermarketul
comunei Mozăceni (jud. Argeș), de unde au sustras bani şi obiecte în valoare
de 3709,21 lei. S-au restituit magazinului produse în valoare de 1137,70 lei.
La data săvârşirii sustragerii, T.V. se găsea în stare de evadare dintr-un
institut de reeducare unde fusese internat încă din anul 2012.
Prin hotărârea judecătorească din 17 februarie 2015, inculpaţii majori
au fost obligati, în solidar cu T.C. tatăl lui T.V. în calitate de parte civilmente
responsabilă, la plata sumei de 2571,51 lei, cu titlul de despăgubiri civile.
Se pune întrebarea: părinţii răspund de prejudiciul cauzat de copiii lor

minori dacă aceştia au săvârşit faptul ilicit în timpul în care se aflau sub
supravegherea lor ?
În literatura de specialitate mai recentă se consideră că această orientare
a practicii judiciare este întemeiată, datorită faptului ca însăşi stabilirea
locuinţei minorului la şcoala sau centrul de reeducare şi apoi fuga lui sunt
urmarea săvârşirii unor fapte penale, la originea cărora se află lipsurile în
56
supraveghere şi lipsa de educaţie sau educaţia necorespunzătoare din partea
părinţilor. Deci schimbarea locuinţei şi lipsa de educaţie sau educaţia
necorespunzătoare din partea părinţilor. Deci schimbarea locuiţei este
imputabilă şi părinţilor. De aceea, lipsa minorului de la locuinţa lor, în
această situaţie nu poate fi invocată de ei pentru a înlătura răspunderea
prevăzută de art. 2 C. civ.
Minorul săvârşeşte fapta ilicită pe timpul cât are o altă locuinţă în scopul
desăvârşirii învăţăturii, pregătirii profesionale ori determinată de faptul
încadrării lui în muncă
SPEŢĂ: M.I. minor, fiind operator la Căminul cultural din Mozăceni,

şi-a însuşit pe nedrept suma de 796,58 lei din încasările rezultate din vânzarea
biletelor de spectacol.
Prin hotărârea penală nr. 626 din iunie 1962, M.I. a fost condamnat şi
obligat să plătească părţii civile, suma de 896,58 lei, cu titlul de despăgubiri.
Recursul declarat de partea civilă a fost admis şi M.V. a fost obligată,
ca parte civilmente responsabilă pentru fiul ei M.I. să plătească, în mod
solitar cu acesta, suma menționată.
Ne punem întrebarea : minorul salariat se află sub supravegherea
părintelui său în timp cât se afla la serviciu ?
SPEȚĂ: În ziua de 3 iunie 2014, D.A. în vârstă de 17 ani care urma
cursurile şcolii profesionale, aflându-se în sala de mese a cantinei Grupului
şcolar nr. 8 Pitești, a aruncat cu o bucată de pâine într-un coleg şi acesta
ferindu-se a lovit în ochiul drept pe D.M. producându-i o vătămare gravă a
integrităţii corporale şi o invaliditate parţială.
Prin hotărârea judecătorească, nr. 992 din 2014, D.A. a fost
condamnat şi totodată obligat, în mod solitar cu tatăl său, în calitate de parte
civilmente responsabilă, care nu locuia în Pitești, ci în comuna Dragoslavele,
57
să plătească reclamantei D.M. suma de 8000 lei, cu titlu de despăgubiri civile
şi 400 lei cheltuieli de judecată.
Se pune întrebarea: părintele răspunde pentru prejudiciile cauzate,
prin săvârşirea unei infracţiuni de copilul său minor, dacă acesta urmând
cursurile unei şcoli în alte localitate, nu locuieşte cu dânsul ?
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, conform legislaţiei muncii,
poate să devină salariat, chiar într-o altă localitate decât cea în care se afla
locuința părinţilor. Schimbarea locuinţei în toate aceste cazuri nu înseamnă
suspendarea sau încetarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.
Răspunderea părinţilor pe temeiul art. 1372 alin. 2 C. civ. continuă să
existe tocmai din acest motiv. Noua locuinţă a minorului poate fi considerată
doar ca o locuință temporară „care nu modifică faptul iniţial”, comunitatea de
locuință dinte părinti şi copil.
Dreptul la acţiune al celui prejudiciat
SPEŢĂ: Soţii C şi M au lăsat o sticlă cu sodă într-un loc accesibil
copiilor. Crezând că în sticlă este apă, fiica minoră a acestora a dat fiicei în
vârstă de 3 ani a lui D.S. să bea din conţinutul sticlei.
D.S. a chemat în judecată pe C şi M, spre a fi obligaţi la plata sumei de
5000 lei daune, precum şi cheltuielile de întreţinere şi tratament pentru fiica
lui minoră, căreia i s-a dat să bea sodă.
Prin hotărârea nr. 976/2017, prima instanţă a respins acţiunea ca
nefondată, cu motivarea că faptul copilei pârâţilor nu poate atrage
răspunderea acestora, deoarece s-a petrecut în timp ce pârâţii lipseau de acasă,
astfel că ei nu au putut împiedica producerea faptului prejudiciabil.
Recursul declarat de reclamat a fost admis. Considerând că răspunderea
părinţilor pentru faptele copiilor lor intervine numai în cazul în care
săvârşirea faptului prejudiciabil apare ca o operă exclusivă a copiilor, fără a
se stablili vreo contribuţie din partea părinţilor, ceea ce nu este cazul în speţă,
prejudiciul fiind rezultatul culpei copiilor, ci al culpei părinţilor, care au lăsat
58
sticla cu sodă într-un loc aceesibil copiilor, instanţa superioară a ajuns la
soluţia potrivit căreia hotărârea atacată trebuie modificată în sensul că
acţiunea trebuie fondată în parte, pârâţii urmând să plăteasca suma de 2000
lei, cu titlu de despăgubiri necesare pentru îngrijirea medicală a fetiţei.
Victima se află într-o poziţie favorabilă în ceea ce priveşte obiectul
probei, ea trebuind să dovedească doar existenţa prejudiciului, a faptei ilicite
şi a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.
Răspunderea părinţilor este solidară. Astfel, poate pretinde reparaţia de
la fiecare părinte sau de la amândoi părinţii. Dreptul său la acţiune nu este
condiţionat si de chemarea in judecată a minorului.
Având în vedere că suntem în prezenţa unei răspunderi indirecte
solidare, atunci când reparaţia a fost acordată victimei în întregime de către
un singur părinte, voluntar sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, el are
dreptul la acţiune în regres împotriva celuilalt părinte pentru cota sa parte de
contribuţie, care se prezumă că este jumatate din întinderea reparaţiei.
În ipoteza în care minorul avea vârsta de 14 ani împliniţi în momentul
săvârşirii faptei ilicite sau se poate dovedi că a avut discernământ, victima are
latitudinea de a pretinde reparaţia, fie de la minor, fie de la părinţi sau atât de
la părinţi, cât şi de la minor.
Înlăturarea răspunderii părinţilor are loc atunci când nu sunt îndeplinite
condiţiile generale şi speciale prevăzute de lege pentru existenţa ei.
Astfel, răspunderea părinţilor fiind o răspundere pentru fapta altuia,
existenţa ei este exclusă în cazul în care lipseşte una dintre condiţiile generale
ale răspunderii în raporturile dintre copilul minor şi victimă, cu excepţia
vinovăţiei (lipsa prejudiciului, fapta minorului nu are caracter ilicit,
prejudiciul se datorează în totalitate unei cauze străine – forţei majore, cazului
fortuit, faptei victimei sau faptei unui terţ).
59
Prezumţia de culpă instituită de art. 1548 alin. 2 C. civ. în sarcina
acestora este o prezumţie simplă „juris tantum”, care poate fi înlaturată prin
proba contrară.
Practic, textul de lege sus menţionat instituie în sarcina părinţilor o
triplă prezumţie pe care se întemeiază răspunderea acestora pentru
prejudiciile cauzate de copiii lor minori, şi anume:
- prezumţia că în exercitarea îndatoririlor ce reveneau părinţilor faţă de
copilul lor au existat abateri de natură a le angaja răspunderea;
- prezumţia de cauzalitate intre neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti şi
comiterea de către minor a faptului prejudiciabil;
- prezumţia culpei părinţilor, de obicei în firma neglijenţei, în
neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor ce le reveneau.
Modul general al enunţării făcute de textul respectiv duce în mod
normal la concluzia, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, că
interpretarea acestuia, nefiind restrictivă ci extensivă, ar trebui lăsată la
aprecierea largă a instanţelor de judecată.
Cu alte cuvinte, pentru a răsturna prezumţiile, părinţii chemaţi să
răspundă pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori, ar fi suficient să
facă dovada că şi-au îndeplinit îndatoririle ce le reveneau şi că deci nu există
raport de cauzalitate între modul cum şi-au exercitat îndatoririle şi fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii comisă de către minori.
În realitate, din nevoia de a proteja victima, tendinţa este aceea de a da
o interpretare restrictivă dispoziţiilor, răsturnarea prezumţiilor respective
depinzând de poziţiile pe care se află practica la un moment dat cu privire la
fundamentarea răspunderii juridice a părinţilor.
Astfel, dacă în fundamentarea acestei răspunderi se porneşte numai de
la culpă în supravegherea minorului, atunci părinţii pot fi exoneraţi de
răspundere dacă fac dovada că au exercitat o supraveghere corespunzătoare,
însă nu au putut împiedica fapta ilicită a copilului minor.
60
Nu în acelaşi mod se prezintă lucrurile dacă, în fundamentarea acestei
răspunderi, se porneşte de la prezumţia de culpă cu dublu conţinut adică, atât
lipsa de supraveghere, cât şi greşita sau proasta educaţie a minorului, în
această situaţie proba devenind dificilă, şi aceasta cu atât mai mult cu cât în
practică se merge pe ideea că lipsa de educaţie e deduce din chiar faptul
antisocial săvârşit de minori.
Aşadar, simpla dovadă a părinţilor că au supravegheat pe minori sau că
s-au îngrijit sa-i dea o educaţie corespunzătoare nu-i poate exonera de
răspundere.
Se poate afirma că, atâta vreme cât părinţii sunt priviţi ca și garanţi ai
victimei pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, ei nu se pot apăra de
răspundere decât dacă fac dovada unui fapt exterior copilului, pentru care ei
nu sunt ţinuţi să răspundă, cum sunt: fapta terţului, cazul fortuit, forţa majoră
etc.
De asemenea, aceştia ar putea să înlăture prejumţia pusă în sarcina lor
de lege, dacă dovedesc faptul că, la data comiterii faptului prejudiciabil de
către copil, nu au avut discernământ.
CONCLUZII
Având în vedere că, datorită imaturităţii sale fizice şi mintale, copilul

minor are nevoie de ocrotire, acesta este pus de lege sub protecţia unor
persoane deplin capabile. În principiu, legea plasează copilul sub ocrotirea
părinţilor săi care sunt principalii responsabili de creşterea şi dezvoltarea lui.
Acestora le revine sarcina de a asigura apărarea şi realizarea deplină a
intereselor personale şi patrimoniale ale copilului şi a drepturilor pe care
legea i le recunoaşte. În vederea atingerii acestui obiectiv, părinţii trebuie să
îndeplinească o serie de obligaţii şi să exercite un ansamblu de drepturi care
61
privesc atât persoană cât şi bunurile copilului şi alcătuiesc în totalitatea lor
conţinutul ocrotirii părinteşti. Instituţia ocrotirii minorului prin părinţi,
cunoscută în alte legislaţii sub denumirea de autoritate părintească, noţiune pe
care şi legiuitorul român o foloseşte în noul Cod civil pentru a desemna
ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoană cât şi bunurile
copilului, este modalitatea naturală şi firească de protecţie a copilului menită
să asigure dezvoltarea deplină şi armonioasă a personalităţii sale, precum şi
bunăstarea lui materială. Legiferarea acestei instituţii fondată pe ideea de
protecţie a copilului, are drept considerent suprem optima satisfacere a
intereselor copilului. Interesul superior al copilului este principiul director
pentru părinţii care exercită drepturile şi îndeplinesc obligaţiile faţă de copil.
Legea nu defineşte conţinutul noţiunii de interes al copilului, rămânând la
aprecierea suverană a judecătorului.
Aşa cum rezultă din conţinutul prezentei lucrări, „Răspunderea
părinţilor pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție” a generat în
literatura de specialitate o serie de controverse. Aceste controverse au avut ca
sursă şi practica instanţelor judecătoreşti, practică ce a manifestat unele
inconsecvenţe în soluţiile date.
Din acest motiv consider că într-o posibilă viitoare legiferare a
Răspunderii părinţilor pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copiilor
lor minori, legiuitorul ar trebui să reglementeze într-un mod mai explicit acest
fel de răspundere pentru fapta altuia.
Chiar şi simpla legiferare a temeiului juridic pe care se bazează această
răspundere ar elimina o parte însemnată a polemicilor pro şi contra deja
prezentate. Consider de asemenea că temeiul ce ar trebui să stea la baza
acestui fel de răspundere, ar trebui să fie în conformitate dealtfel, cu noile
tendinţe din practica judiciară în sensul prezumării culpei părinţilor în ceea ce
priveşte executarea obligaţiei ce le incumbă de a „supraveghea şi educa” sau
de a „supraveghea şi de a creşte” minorul. Având ca temei culpa părinţilor în
62
executarea obligaţiei de „supraveghere şi educare” sau „supraveghere şi
creştere” a minorului, răspunderea părinţilor va fi activată şi în cazurile în
care copilul minor nu locuieşte în fapt la părinţii săi. Ca exemple practice au
fost prezentate ipotezele în care răspunderea părinţilor a fost activată deşi
părinţii săi se aflau în executarea unei pedepse privative de libertate sau
ipoteza în care minorul săvârşeşte fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în timp
ce era internat într-un spital ori ipoteza în care minorul săvârşeşte fapta ilicită
după ce a fugit din şcoala de muncă şi reeducare în care fusese internat.
Cele prezentate puţin mai sus au la bază o concepţie conservatoare în
ceea ce priveşte cazurile care trebuie să activeze acest fel de răspundere
pentru fapta altuia.
O a doua propunere, care este de altfel mai novatoare, ar fi ca
răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a copilului
minor să decurgă din însăşi calitatea de părinte. Fundamentul acestei
răspunderi fiind ideea unei garanţii generale faţă de terţi, iar această garanţie
să implice solidaritatea dintre părinţi şi copilul minor. Prin această propunere
doresc să mă raliez la opinia domnilor profesori Constantin Stătescu şi
Corneliu Bîrsan asupra modului în care acest gen de răspundere ar trebui
reglementat pentru depăşirea carenţelor manifestate de actuala reglementare.
Răspunderea pentru fapta altuia este o modalitate suplimentară de
ocrotire a intereselor victimei. Ea se adaugă răspunderii pentru faptă proprie
și se angajează numai în raporturile dintre persoana răspunzătoare și victima
prejudiciului. Așa se explică dreptul de regres al celui obligat să răspundă
indirect împotriva autorului faptei, pentru a obține restituirea reparației pe
care a acordat-o victimei.
Răspunderea pentru fapta altuia constituie o derogare de la regula
generală potrivit căruia orice persoană răspunde numai pentru prejudiciul
cauzat prin propria sa faptă. Temeiul acestei forme de răspundere îl constituie
o prezumție legală de culpă.
63
Răspunderea părinților este o răspundere pentru faptă altuia, în sensul
că va fi pusă în mișcare numai dacă, și în măsura în care, minorul a săvârșit o
faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Pentru a opera răspunderea părinților, nu
este necesar să se facă dovada culpei minorului. Cu toate acestea,
jurisprudența consideră însă necesar ca fapta minorului să aibă un caracter
ilicit, iar acest caracter să fie dovedit. Nu absența unui patrimoniu propriu al
minorului atrage răspunderea părinților. Victima beneficiază de un drept de
opțiune între răspunderea derogatorie a părinților și răspunderea de drept
comun acestora sau a copiilor minori. Va putea fi promovată acțiunea fie
împotriva părinților, fie împotrivă minorului, fie atât împotrivă părinților, cât
și a copilului, pentru a fi obligate în solidum la plata despăgubirilor civile.
Părinții vor putea înlătura prezumția, făcând dovada forței majore sau a
faptei victimei. Simpla împiedicare în exercitarea supravegherii minorului nu
constituie un caz de exonerare de răspundere, de exemplu: părinții lipseau de
acasă și minorul a comis o faptă ilicita în absența lor.
64
BIBLIOGRAFIE
Adam, Anca Roxana, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura C.H.
Beck, București, 2017.
Adam, Ioan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002.
Bacaci, Alexandru, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, Editura Universul
Juridic, București, 2015.
Barac, Lidia, Câteva considerații cu privire la definirea răspunderii juridice, în
rev. „Dreptul”, nr. 4/1994.
Barasch, Eugen, Răspunderea civilă delictuală – culpa element necesar al
răspunderii, în S.C.J., nr. 1/1970.
Beleiu, Gheorghe, Drept civil român, ediția a XI-a, revizuită și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2017.
Boilă, Lacrima Rodica, Noul Cod civil. Perspective privind răspunderea civilă
delictuală, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Bulai, Costică, Drept penal român. Partea generală, vol. II, ediția a V-a revăzută
și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016.
65
Craiovan, Ion, Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2007.
Dogaru, Ion, Drăghici, Pompil, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura
C.H. Beck, București, 2014.
Grădinaru, Nicolae, Drept civil. Obligațiile civile, Editura Universitară Danubius,
Galați, 2017
Grădinaru, Nicolae, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Aius,
Craiova, 2011.
Mangu, Florin, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile, Editura
Universul Juridic, București, 2014.
Motica, Radu, Lupan, Ernest, Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex,
București, 2005
Pop, Liviu, Popa, Ionuț-Florin, Vidu, Stelian Ioan, Curs de drept civil, Obligațiile,
Editura Universul Juridic, București, 2015.
Pop, Liviu, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, în
„Revista Română de Drept”, nr. 1/2010.
Pricope, Paul, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, București, 2013.

Stătescu, Constantin, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane,
Editura Hamangiu, București, 2009.
Stoica, Adrian, Beleniuc, Valentin, Manual de drept civil. Teoria generală a
obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2017.
Teodoroiu, Simona Maya, Răspunderea civilă pentru dauna ecologică, Editura
Lumina Lex, București, 2003.
Urs, Iosif Robi, Ispas, Petruța-Elena, Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura
Hamangiu, București, 2015.
Verdeș, Eugenia-Carmen, Răspunderea juridică. Relația dintre răspunderea civilă
delictuală și răspunderea penală, Editura Universul Juridic, București, 2011.
Veress, Emöd, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a 3-a, revăzută și
adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2018.
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505/15.07.2011.
Legea nr. 134/2010 Codul de procedură civilă, republicată în M.Of nr.
545/03.08.2012
66
67

Lucrare Disesrtație Corectată

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Lucrare Disesrtație Corectată

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

CUPRINS

1. alin. – alineat (ul);

Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege,

1.2. Formele răspunderii juridice

În principiu, fiecare ramură de drept cunoaşte o formă specifică de

2.1. Reglementare și clasificare

Răspunderea civilă delictuală a fost reglementată în art. 998-1003 ale

Actualul Cod civil supune răspunderea civilă delictuală unei

2.2. Răspunderea civilă delictuală subiectivă

2.2.1. Fapta ilicită

În sensul cel mai larg, conduita ilicită poate fi definită ca fiind

2.2.2. Reguli de reparare a prejudiciului prevăzute de dreptul comun

Efectul răspunderii civile delictuale constă în naşterea raportului

2.2.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu

Relaţia cauzală – din punct de vedere logico-filozofic „este o relaţie de

3.1. Răspunderea părinților pentru faptele copiilor lor minori

3.2. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor

Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru

Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor este reglementată

3.4.Corelaţii între cele trei forme de răspundere pentru fapta altuia.

În doctrină s-a pus problema dacă pentru repararea prejudiciului

b. Răspunderea părinţilor şi răspunderea comitenţilor pentru faptele

Interferenţa dintre răspunderea părinţilor şi cea a comitenţilor poate

3.5. Conținutul și caracterul prezumțiilor

Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor este

Situații în care copilul minor nu locuieşte în fapt cu părinţii săi,

Minorul săvârşeşte o faptă ilicită şi prejudiciabilă fiind fugit dintr-o

SPEȚĂ: T.V. minor, împreună cu alte persoane majore, s-au introdus

Se pune întrebarea: părinţii răspund de prejudiciul cauzat de copiii lor

SPEŢĂ: M.I. minor, fiind operator la Căminul cultural din Mozăceni,

Având în vedere că, datorită imaturităţii sale fizice şi mintale, copilul

Pricope, Paul, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, București, 2013.

S-ar putea să vă placă și