Evaluarea Este un concept deosebit de cuprinzător, definit în diverse feluri de pedagogi.

Constantin
Cucoş consideră evaluarea drept activitatea prin care profesorul verifică pregătirea elevilor şi o apreciază prin
note. Pentru Ioan Jinga evaluarea este „barometrul” prin care este indicată în orice moment starea pregătirii
şcolarilor, succesele şi eşecurile, nivelul performanţelor în raport cu cele proiectate prin curriculum. Iar Steliana
Toma consideră evaluarea un proces de măsurare şi apreciere a valorii rezultatelor sistemului de învăţământ sau
a unei părţi a acestuia, a eficienţei resurselor, condiţiilor, strategiilor folosite prin compararea rezultatelor cu
obiectivele propuse, în vederea luării unei decizii de îmbunătăţire şi perfecţionare.
Evaluarea rezultatelor activităţii şcolare reprezintă un compartiment esenţial şi definitoriu al procesului
de învăţământ, situat pe acelaşi plan cu dobândirea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor. Operă social –
pedagogică prin excelenţă, evaluarea însoţeşte şi se inserează în acţiunea instructiv – educativă cotidiană,
constituind punctul de plecare şi premisa autoreglării şi ameliorării continue a acestei activităţi şi a sistemului
de învăţământ în ansamblu. Evaluarea este integrată procesului de predare – învăţare prin diverse modalităţi
cum ar fi: observarea fără întrerupere, exerciţii, întrebări pentru notarea curentă, lucrările scrise curente, testele
docimologice, probele practice, evaluarea iniţială, evaluarea continuă şi evaluarea finală, fidelitatea şi
validitatea diverselor tipuri de examene.
Evaluarea rezultatelor activităţii şcolare s-a constituit într-o ramură de sine stătătoare a sistemului
ştiinţelor pedagogice cunoscută sub denumirea de docimologie, ca ştiinţă a examinării. Termenul a fost creat şi
pus în circulaţie în 1929 de Henri Pieron, considerat întemeietorul acestei discipline. Dacă la începuturile sale
docimologia s-a preocupat mai ales de aspectele negative, respectiv de critica examenelor sub aspectul lor de
fidelitate şi de validitate, precum şi al factorilor subiectivi ai notării, ulterior sfera preocupărilor ei se extinde şi
la operaţiile curente de verificare, măsurare şi apreciere a cunoştinţelor şi capacităţilor unei persoane în diverse
împrejurări şi cu diverse scopuri, dobândind totodată un caracter constructiv prin ameliorarea probelor orale,
scrise sau practice şi prin găsirea mijloacelor menite să contribuie la asigurarea obiectivităţii examinării în
general. Tot în sfera extinsă a preocupărilor docimologiei este inclusă şi eficienţa sistemului de învăţământ
privit ca subsistem al sistemului social.

Examenul este o modalitate de evaluare care se constituie ca o etapă finală a unei curse mai mari. El
presupune cântărirea, cumpănirea, circumscrierea competenţelor achiziţionate până la un moment dat (vezi
examenul de bacalaureat). În principiu, examenul poate fi trecut de toţi candidaţii. El are funcţia dominantă de
constatare şi de diagnosticare ale unor noi achiziţii, considerate deja existente. Examenul se constituie ca o
formă de control relativ separată faţă de programul de instruire, având şi funcţia de bilanţ, cu scopul de orientare
şcolară şi predictivă. Includem aici examenul de bacalaureat, examenele curente din timpul studenţiei, examenul
de licenţă.
Evaluarea continuă, de progres sau formativă este integrată organic şi în profunzime actului pedagogic
însuşi desfăşurat la nivelul fiecărui profesor. Ea nu este complementară, suprapusă sau adăugită procesului de
instruire ci se constituie în momente ale acestuia, fiind implicată în toate secvenţele acţiunii pedagogice. Astfel,
pentru a releva progresul elevilor, profesorul poate utiliza pe parcursul procesului de instruire oricare din
tehnicile docimologice cunoscute, rezultatele obţinute oferindu-i informaţia necesară pentru reglarea imediată
a predării. Vizându-se reglarea procesului instructiv-educativ în fiecare din secvenţele care se succed, se
realizează prin aceasta o ameliorare continuă a sa, operându-se remediile necesare în caz de neajunsuri şi
dificultăţi. Evaluarea continuă, de progres sau formativă se distinge prin patru trăsături principale: ritmul ei
alert, datorat frecvenţei mari a verificărilor şi aprecierilor care au loc secvenţă cu secvenţă, se raportează la
obiective mai limitate şi acoperă un conţinut mai restrâns; depăşirea rolului static, adică de simplă funcţie
constatativă sau de inventariere, îndeplinind concomitent rolurile de diagnosticare şi de ameliorare; scurtarea
intervalului între momentul evaluării şi al ameliorării, adică al modificărilor, schimbărilor aduse procesului
pedagogic; prevenirea amplificării neajunsurilor, a apariţiei unor situaţii de „criză” prin „acţiunile înainte de
criză”.
Evaluarea cumulativă, sumativă sau finală se realizează pe perioade mai lungi, în general corespunzătoare
semestrelor şcolare sau anului şcolar, având îndeosebi caracter de sondaj în rândul subiecţilor şi în conţinutul
1
materiei supuse verificării. Cu tot caracterul de sondaj, reuşita sau eşecul sunt considerate totuşi în manieră
globală, fie privind ansamblul pregătirii subiecţilor, fie rezultatele obţinute de aceştia la diverse discipline. O
astfel de evaluare se poate realiza la un mare număr de şcoli, relevând obiectivele care se ating de toţi elevii sau
de marea majoritate, precum şi obiectivele care nu se ating sau al căror nivel de formare nu corespunde cu
prevederile programelor. Rezultatele obţinute conduc la elucidarea cauzelor care le generează, la ameliorarea
strategiilor didactice în cadrul activităţii profesorului, precum şi la perfecţionarea programelor, manualelor sau a
altor elemente ale sistemului sau subsistemului.

Evaluarea completă şi continuă vizează nu numai rezultatele ci şi activitatea, deci procesul care conduce
la rezultate, prin faptul că operează măsurări şi aprecieri asupra principalelor faze, laturi şi componente ale
procesului didactic (conţinutul, sistemul metodologic, calitatea personalului didactic, nivelul activităţii, relaţia
profesor-elev, comportamentul lor etc.) privite în comparaţie cu obiectivele generale şi operaţionale. Mai mult,
evaluarea completă şi continuă se extinde asupra condiţiilor socioeconomice, culturale şi didactico-materiale în
care se desfăşoară procesul didactic. Din punctul de vedere al frecvenţei actelor evaluative, deşi sunt
experienţe şi opinii variate, nu poate fi enunţată o reţetă unică, ritmicitatea fiind stabilită în funcţie de numărul
orelor pe săptămână pentru o anumită disciplină, de densitatea şi natura conţinutului materiei. În general, o
verificare totală – elevi şi materie – realizată pe capitole sau grup de capitole însumând 4-5 lecţii, constituie o
soluţie acceptabilă pentru multe discipline de învăţământ şi, cu unele variaţii, pe toate treptele de şcolarizare.

Bacalaureatul ca examen bilanţ sau final, accesibil tuturor elevilor cu o evoluţie şcolară normală, menit să
consfinţească încheierea studiilor şcolare, este obligatoriu pentru absolvenţii care doresc să-şi continue studiile
în învăţământul superior. După modul de organizare, bacalaureatul este un examen cu control extern, când
întreaga comisie este formată din profesori din afara şcolii. Preşedinţii comisiilor de examen sunt cadre
universitare, cu titlul ştiinţific de doctor în specialitate.

Bacalaureatul este un examen care trebuie sa evalueze cunostiintele acumulate de un elev pe perioada liceală
la trei materii. De foarte multe ori însă, acesta are un grad mare de hazard, fiind dependent nu numai de
cunostiintele elevului dar şi de starea sa şi alţi factori exteriori precum cât de emotiv este sau condiţia lui de
sănătate.

Elevii sunt cu adevărat stresaţi de examene care îi vor defini pentru următorii ani din viaţă, aceştia ajungând
de multe ori sa sufere de stres sau depresie datorită acestei presiuni.

Bacalaureatul nu testează copilul numai în cele 3 materii pe care acesta îl susţine, dar îi testează şi abilităţile
de concentrare, studiu şi atenţie. Aceste aspecte sunt cu adevărat importante indiferent de facultatea pe care
acesta alege sa o urmeze, astfel examenul de bacalaureat devenind relevant deoarece atestă aceste atribute.

Intr-un sistem educational bine construit nu inveti neaparat despre ceva, ci inveti cum sa
inveti despre orice ar putea fi de interes. In acelasi timp curiozitatea este o calitate care
trebuie cultivata mai degraba decat un impediment in calea invatarii a ceea ce “trebuie”
sa inveti. Cu alte cuvinte elevii invata cum sa produca cunoastere si nu cum sa
reproduca informatie, evident in mod ideal pe o baza de cunostinte academice solide.
Din pacate in Romania accentul cade pe reproducerea de informatie – ceea ce nu
incurajeaza mult inovatia si genereaza un anumit tip de conservatism generalizat
Sistemul educational in Romania perpetueaza practica orientarii elevilor prin
redistribuirea esecului si nu prin incurajarea aptitudinilor. Daca privim sistemul de
invatamant in ansamblu, succesul scolar este definit unilateral – elevilor li se cere o

2
performanta ca si cum ar trebui ca toti sa devina oameni de stiinta sau ministri. Exista
cateva materii privilegiate (matematica, fizica, apoi istoria si literatura), iar restul sunt
privite ca marginale. Aptitudinile artistice sau practice nu sunt deloc luate in considerare
si nici valorizate. Astfel fiecare elev sau eleva este obligata sa performeze intr-o unica
directie pentru care are sau nu aptitudini. Dupa ce isi atinge limita de performanta, daca
aceasta nu este de nivel exceptional (si e imposibil sa fie pentru toata lumea) el sau ea
este redistribuit aleator catre “celelalte” domenii ce ii vor deveni meserie, din nou fara a
fi luate in considerare inclinatiile sale. Cu alte cuvinte, daca un elev sau o eleva nu este
exceptionala la materiile valorizate (matematica, fizica) el sau ea va fi reorientata
aleator spre o alta disciplina/ meserie – si mai rau! de obicei aceasta meserie nu este
valorizata social, pentru ca materiile care indreapta spre ea nu sunt valorizate in
sistemul educational. A fi artist, desenator, dansator, lacatus sau constructor este mai
degraba definit ca un esec, expresia nereusitei de a deveni medic, avocat sau inginer de
top/ arhitect. Redistributia tinerilor catre acea “alta” meserie este si ea definita ca esec:
“ah, nu ai reusit la informatica, lasa, nu-i nimic, te faci lacatus” Sau mai rau “CE? Vrei sa
fii artist muritor de foame?”
Un efect secundar la fel de nefericit pentru copii este modul de raportare la esec ca un
dezastru defintiv si definitoriu pentru individ si nu ca un rezultat firesc al unor incercari.
Esecul face parte (sau ar trebui sa faca parte) din procesul invatare, iar raportarea la
esec este o cheie a succesului viitor. Esecurile ne definesc negativ doar daca nu
intelegem acest lucru. Din pacate in invatamantul romanesc esecul este folosit de multe
ori pentru etichetarea definitiva a elevului/elevei. Procesualitatea invatarii este aproape
inexistenta, elevilor cerandu-li-se rezultate deja servite dinainte si de invatat pe dinafara.
Cu siguranta ca in invatamantul romanesc exista indivizi extraordinari, indrumatori si
profesori care au capacitatea de a deschide mintile tinere spre productia de cunoastere
(pentru a fi explicit, un bun lacatus produce la fel de multa cunoastere ca un bun medic).

Cum sunt o persoana care incearca sa propuna solutii pragmatice, iata cateva dintre ele:

In primul rand incurajarea invatamantului practic prin alocare de resurse (scoli de arte si
meserii sunt extrem de importante pentru dezvoltarea unei societati).

Redefinirea reusitei scolare prin identificarea si incurajarea aptitudinilor si cultivarea lor

inca din primii ani de scoala;

Valorizarea varietatii si diversitatii programelor scolare acompaniata de marirea

numarului de ore si activitati practice si micsorarea celor de tip teoretic pana la
ajungerea la paritate;

Introducerea orelor de “dezbatere” obligatorii pentru materiile de tip umanist. In mod

ideal profesorul creeaza un cadru in care elevii se simt incurajati si protejati in a-si
exprima opiniile, intodeauna argumentat. Este un tip de predare creativ in care elevii
exprima idei pro si contra acelui subiect sau argumeneaza impotriva opiniei lor
personale, invatand astfel sa disocieze persoana de idée – extrem de important in
momentul de fata in Romania. Educatia civica, ecologica, vin in aceeasi ordine de idei,
aceea a dezbaterii publice de idei.

3
As mai pleda pentru reorientarea resurselor de la tehnologie catre valorizarea oamenilor
(intotdeauna exista bani pentru tehnologie dar nu pentru plata corecta a celor care se
ocupa cu actul pedagogic si de cercetare).

Merita de asemenea incurajate legaturile dintre mediul scolar si universitar si cel privat
si accentuarea rolului de cercetare din invatamant. De ce? Pentru ca in Romania centrele
de cercetare sunt desprinse de facultate dar exista oameni care fac si profesorat si
cercetare, uneori in parteneriat cu sectorul privat. Astfel centrele de cercetare atasate
universitatilor ar avea finantare privata, iar studentii ar avea contact cu problemele
reale. Evident acest lucru se intampla in cateva cazuri remarcabile (de exemplu Alcatel si
Universitatea Politehnica Timisoara).

Absolvenții de colegiu, licee teoretice sau tehnologice pot să sus țină examenul de Bacalaureat (Examenul Na țional de
Bacalaureat - cotidian cunoscut sub numele de „bac”). În ciuda asemănării cu termenul francez, Bacalaureat, există puține
asemănări. Bacalaureatul cuprinde 2 sau 3 examene orale denumite „probe de competen țe” și 3 examene scrise, de obicei,
probele scrise se întind pe parcursul unei săptămâni de la sfâr șitul lunii iunie și septembrie. Examenul este extrem de
centralizat, fiind coordonat la nivel na țional, cu subiecte unice la nivel na țional. De obicei, foile de examen sunt luate într-o
facilitate de notare centralizată, uneori, chiar și într-un alt ora ș, sub paza poli ției (de exemplu, în 2001, toate examenele de
la Brașov au fost trimise la Brăila pentru notare). Examenul este supravegheat întotdeauna de profesori de liceu sau
profesori universitari care nu predau materia la care se sus ține examenul scris.

În perioada 2007-2009, Ministerul Educa ției publică anual 100 de subiecte pentru fiecare examen, și le face disponibile 6
luni în avans prin site-ul oficial, acestea fiind disponibile și sub forma unor ghiduri sau culegeri cu rezolvări publicate de
diverse edituri.

Începând cu 2009, Ministerul a eliminat procedura de publicare a 100 de subiecte pentru fiecare examen, și elaborează un
număr mic de variante care rămân secrete până în ziua examenului, fiind ales subiectul pentru examen cu 30 de minute
înainte de începerea examenului.

Examenul este împărțit în două părți, prima fiind cea în care se evaluează competen țele dobândite:

 Evaluarea competențelor lingvistice de comunicare în limba română (Proba A) - Candidatul alege un subiect ales la
întâmplare și înțelegerea unui text ales, de asemenea, în mod aleatoriu. Candidatul are 15 de minute "timp de
gândire" și 10 de minute pentru a răspunde la întrebări, în fa ța a trei persoane. Examenul este public.

 Evaluarea competențelor lingvistice de comunicare în limba maternă (Proba B) - Limba de studiu într-o școală în
cazul în care predarea se face într-o altă limbă decât limba română (de obicei, în limba unei minorită ți) - exact ca la
evaluarea competențelor lingvistice la limba română. Examenul este sus ținut numai de către cei care înva ță într-o
altă limbă decât limba română.

 Evaluarea competențelor lingvistice de comunicare într-o limbă străină studiată (Proba C) - o limbă străină
(examinare orală și scrisă) - Candidatul are permisiunea de a alege dintre limbile engleză, franceză, germană,
italiană, spaniolă, portugheză și rusă. Alegerea trebuie să se facă pe baza înscrierii la examen (de obicei, în luna
mai) și nu poate fi schimbată. Proba este împăr țită în trei păr ți: Proba 1: Candidatul alege un subiect, cu un text la
întâmplare, și are 15 minute timp de gândire pentru a- și formula răspunsul la ideea enun țată în textul dat. Prin
aceasta proba se evaluează înțelegerea textului, fluen ța în vorbire și folosirea corectă a verbelor, etc. Proba 2:
Candidatul ascultă o înregistrare audio și răspunde la o serie de întrebări legate de înregistrarea ascultată. Prin

4
 această probă se verifică înțelegerea limbii străine. Proba 3: Candidatul prime ște un subiect scris și trebuie să
răspundă la o serie de întrebări. Prin această probă se verifică cuno știn țele de scriere și gramatică în limba străină.

 Evaluarea competențelor digitale (Proba D) - Evaluarea cunoștințelor IT ale candida ților - Examenul este sus ținut
pe PC, este împărțit în 2 fișe (Fișa A - folosirea Internetului permisă și Fi șa B - folosirea Internetului interzisă) și
este supravegheat video. Toate competen țele digitale sunt evaluate de către profesorii de clasă ai candida ților și se
notează cu calificativul admis/respins.

 Evaluarea scrisă (Proba E)

o Proba Ea) - limba și literatura română (examen scris) - Con ține 3 subiecte. Subiectul I, pe baza unui text la
prima vedere, cuprinde 2 părți. Partea A este formată din 5 întrebări (de exemplu „Precizează momentul
zilei în care autorul începe orele de schi, justificându- ți răspunsul cu o secven ță din text.”),  iar Partea B este
un eseu argumentativ. Subiectul II este o explica ție pe baza altui text-suport. Subiectul III este un eseu pe
baza unui text studiat în liceu. Cu o jumătate de oră înainte de începerea examenului, ministrul Educa ției
extrage varianta de examen la TV. Conform legii, fiecare elev trebuie să beneficieze la examen de hârtie și
de subiectele tipărite.
o Proba Eb) - limba de studiu în școală în cazul în care predarea se face într-o altă limbă decât limba română
(de obicei, în limba minoritară) (examen scris) - Organizat exact ca examenul la limba română.
o Proba Ec) - materie obligatorie în funcție de profilul urmat în liceu (examen scris) - Poate fi sus ținută la
matematică sau istorie. Spre deosebire de examenele occidentale, calculatoarele matematice sau orice
alte instrumente de ajutorare sunt interzise. Examenul este de 3 ore.
o Proba Ed) - Subiect la alegerea candidatului din materii considerate ca partea principală a profilului școlar
urmat în liceu (examen scris) - Aceasta oferă mai multe op țiuni, în func ție de profilul școlar urmat de elev.
De exemplu, elev care a urmat un profil real poate alege Fizică, Informatică, Chimie sau Biologie, iar un
elev care a urmat un profil uman poate alege între Geografie, Logică și argumentare, Psihologie,
Economie, Sociologie și Filosofie. Se aplică aceleași reguli ca și în cazul examenului la materia obligatorie,
cu o singură excepție - elevii care au ales Contabilitate (servicii de Program) pot utiliza un calculator
matematic.

Examenul de Bacalaureat este unul al maturității pentru că pe de o parte se presupune că înainte de examen știm să ne
organizăm timpul, astfel încât să ne și distrăm, dar să ne și pregătim pentru examen, iar pe de altă parte, presupune să
învățăm să ne gestionăm emoțiile. Sunt elevi buni care clachează, nu pentru că nu au învățat, ci pentru că se lasă
copleșiți de emoții și sunt elevi care nu sunt conștienți de importanța examenului și care își găsesc scuze și motivații care
să-i împiedice să învețe. Odată ce se „întâlnesc” cu eșecul ajung să aibă depresii, să caute vinovați și devin frustrați.
Examenul în sine este foarte util chiar dacă atunci când îl dai nu îl vezi așa, nu este util prin prisma evaluării informațiilor
pe care elevii le acumulează în anii de școală, ci prin ceea ce presupune pregătirea pentru examen.

Bcalaureatul un examen pentru viata

Bacalaureatul este un examen care se susţine la absolvirea liceului, la mai multe discipline de învăţământ, iar
promovarea acestuia este necesară pentru admiterea în învăţământul superior.

La data de 17 martie 1801, printr-un decret dat de Napoleon Bonaparte, „ia naştere” examenul de bacalaureat,
punându-se astfel bazele învăţământului modern în Franţa. De asemenea si in alte tari exista echivalentul
bacalaureatului la finalul studiilor de liceu.
5
          Diploma de bacalaureat este foarte importanta pentru cariera si profesia oricarui om. Majoritatea locurilor
de munca indiferent de dificultate au ca cerinta aceasta diploma. Desi este un examen este totusi si un prag de
viata, o „initiere“ pentru orice adolescent.

De-a lungul timpului bacalaureatul nu si-a schimbat valoarea ca si certificat de diploma dar cu siguranta si-a
schimbat importanta in vietile diferitelor generatii de liceeni.

Aceasta treapta „initiatica“ a fost resimtita diferit in anii parintilor mei si chiar ai parintilor lor, cat si de catre
generatia mea.

Importanta bacalaureatului

Dupa cum probabil va spun parintii sau profesorii, examenul de bacalaureat este primul "test" al vietii; este un
examen de maturitate. Acest examen va ajuta sa vedeti de ce sunteti in stare si de cum o sa va descurcati in
anumite situatii din viata cotidiana. Bacalaureatul este important deoarece decide in cea mai mare masura daca
porniti cu dreptul in ceea ce va propuneti pentru viitor. Este un punct critic pe care elevii trebuie sa se
concentreze si sa-i acorde o importanta deosebita. Stiu ca pare putin exagerat, dar de acest examen chiar
depinde cariera voastra. Bacul luat din prima va da in primul rand increderea de care aveti nevoie, este un buton
de start al carierei. Sfatul meu pentru elevi este urmatorul: invatati din timp, evaluati-va cunostintele pentru a sti
unde intampinati neclaritati iar apoi rezolvati-le. Din punctul meu de vede emotiile sunt invers proportionale cu
informatiile acumulate de voi, cu cat cunostintele voastre sunt mai bogate cu atat emotiile sunt mai mici. In
concluzie, nu lasati invatatul pe ultima suta de metrii, creierul este ca un maratonist: daca este bine antrenat
reuseste cu usurinta sa termine cursa cu bine fara dificultati, in schimb daca este slab antrenat dificultatile il vor
incetinii, in unele cazuri fortandu-l sa abandoneze cursa. Asa ca invatati din timp, si urmati exemplul unui
sportiv bine antrenat care face fata cu usurinta situatiilor grele. Va urez succes !

Deci… ce este bacalaureatul?

Personal am găsit un singur mod de a-l defini: „Bacalaureatul este un examen naţional, accesibil absolvenţilor de licee şi care permite
(în cazul reuşitei – certificată printr-o diplomă) înscrierea în instituţii de învăţământ superior”

Plecând de la această înţelegere încep să apară problemele.

În primul rând pentru că este un examen NAŢIONAL!
Asta îi dă o importanţă extraordinară. Pentru că există nevoia unei organizări la nivel naţional, sunt nişte cheltuieli implicate. Din toate
acestea deducem că e OBLIGATORIU ca acest examen să aibe şi un scop. O strategie. Şi aceasta să fie de nivel naţional!

Şi care este deci scopul bacalaureatului???

Unii spun că certifică terminarea studiilor preuniversitare. Fals.

Dacă ai absolvit, ai absolvit. Nu văd rostul să dai un examen care să repete asta. Sau să verifice dacă ai absolvit „pe bune”. Asta e
problema particulară a unei şcoli dacă dă diplome de absolvire pe cunoştiinţe sau pe alte criterii. Plus că la bacalaureat nu se testează
toate materiile din liceu, deci unde e logica?

Unii nostalgici vor privi bacalaureatul ca pe un examen de „maturitate”. Sună frumos, trebuie să recunosc. Dar… şi această abordare e
falsă. Nu există nicio legătură între nota la un examen de fizică şi maturitatea unui om. Dar absolut niciuna. Sigur că pe perioada
liceului s-ar putea face tot felul de acţiuni care să „încurajeze” maturizarea copiilor. E vorba în primul rând de acţiuni sau proiecte

6
civice. Fie şi coordonate la nivel naţional. Dar probabil e mai uşor să îi bagi pe copii într-o sală, să le dai câteva ore să rezolve nişte
subiecte şi apoi să-i declari „oameni în toată firea”. Uşor o fi, dar rezultatul nu apare…

Şi, în final, cu ce rămânem?

Cu faptul că an de an se cheltuiesc bani pentru 2 săptămâni de examene. Cu faptul că an de an copii şi părinţi trec prin stres şi
tensiune. Cu faptul că an de an apar idei mai noi şi mai bune despre cum ar trebui să fie un bacalaureat. Şi an de an deplângem
situaţia tot mai dezastruoasă a învăţământului românesc.
Paranteză absolut obligatorie: învăţământul liceal românesc a „produs” şi va continua să „producă” vârfuri. Sunt absolut convins că
permanent vom avea rezultate bune şi foarte bune la olimpiadele internaţionale la diferite discipline. Când vorbesc de dezastru mă
refer însă la marea masă, nicidecum la „vârfuri”.

Şi rămânem deci cu un bacalaureat a cărui singur scop este de a obţine diploma respectivă. Diplomă care nu te face nici mai matur,
nici mai deştept, nici mai pregătit. Dar e o diplomă care „mai bine s-o ai, nu ştii când va fi de folos”.
Acesta este bacalaureatul de azi în România.
Se miră cineva când 90% din elevi îl privesc cu teamă, cu dispreţ, cu orice alt sentiment decât cu motivaţie??? Pentru că, pentru ei,
bacalaureatul nu înseamnă nimic, nimic mai mult decât o diplomă fără sens…

Iar pentru cei ce încă mai cred că acest bacalaureat are o semnificaţie: nu credeţi că ar trebui organizate examene naţionale şcolare
care să dea dreptul de a avea paşaport? Culmea, ar fi mai logic!

Șerban Iosifescu este directorul Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul

Preuniversitar, ARACIP, adică specialistul care, alături de colegii săi, cercetează forma și sensul
educației preuniversitare și elaborează recomandări pentru optimizarea ei. L-am întrebat la ce folosește
Bacalaureatul și cum ar putea fi îmbunătățit pentru a fi un indicator real al pregătirii pentru viață.

Așa cum e acum, Bacalaureatul este o barieră

Ș9: Care e rostul Bacalaureatului, dincolo de faptul că e prevăzut în Legea Educației? De ce îl dăm?

Șerban Iosifescu: Asta mă întreb și eu de foarte mult timp. Rostul lui, așa cum mă gândesc, poate să fie
multiplu. În primul rând, dacă luăm definiția europeană a calificării, adică un set de rezultate ale
învățării evaluate și certificate de o autoritate competentă, prin care orice diplomă și certificat de studiu
este o calificare, înseamnă că examenul ar trebui să aibă rol de certificare a unor competențe. Problema
este: este oare un examen de certificare a competențelor sau unul de verificare a cunoștințelor? Prin
aceste probe practice, de limbă, limbă maternă, limbi străine, de competențe digitale, este un pas
înainte. Deci ar trebui să fie o certificare cu atât mai mult cu cât există și niște standarde. De exemplu,
pentru limbi străine există acea clasificare a nivelurilor de competențe lingvistice agreate la nivel
european și pe care multe state le-au introdus chiar în curriculum. Adică, practic, când termini
învățământul obligatoriu ești la nivelul… nu știu, B1 sau B2. Și atunci chiar este o certificare
competentă a competențelor respective. Problemele sunt: 1)  măsura în care subiectele la disciplinele
respective certifică anumite competențe, 2) în ce măsură acele competențe sunt cele cu adevărat
necesare – și întrebarea subadiacentă: Pentru ce necesare? – și 3) dacă dăm Bacalaureatul la trei
discipline, de ce le mai facem pe celelalte?

7
A doua funcție a examenului de Bacalaureat ar fi ca filtru de acces în învățământul superior. Trebuie să
certific un anumit nivel de studii, nu neapărat de competență, care dă universității o certitudine că acea
persoană are pregătirea și setul de competențe pentru a face față în învățământul superior, pentru a
dobândi o calificare de nivel superior. Aici este o problemă pentru că universitarii se plâng încontinuu
de calitatea din ce în ce mai slabă a absolvenților de liceu, că nu fac față programelor din facultate,
lucru confirmat și de rata foarte mare de abandon în primii doi ani de facultate – la unele facultăți
ajunge la 40-50%, deci jumătate din studenți abandonează. Asta înseamnă fie că nu au ce le trebuie, fie
nu sunt orientați pe ceea ce trebuie. Adică s-au dus acolo bazându-se pe niște informații incomplete și
după aceea își dau seama că nu sunt potriviți, că nu le place, că nu vor. Și, de asemenea, există această
nepotrivire între competențele absolvenților, adică ce pot, știu, vor absolvenții și nevoile pieței muncii.
Și aici pot fi aduse niște date în discuție, dar avem și foarte multe lacune. De exemplu, nu s-a făcut o
cercetare legată de corelația între salariul la 10 ani de la terminarea liceului și nota de la Bacalaureat.

Ș9: În alte țări e un indicator urmărit?

Șerban Iosifescu: Sigur că da. Pentru că noi avem niște date. Este raportul UNICEF, Costul investiției
insuficiente în educație, care arată că fiecare an în plus de școală îți crește veniturile cu 8%. Deci ar
trebuie să existe o corelație destul de puternică între numărul de ani de școală, inclusiv de învățământ
superior, și nivelul salariilor. Deci, noi dacă facem un studiu și urmărim longitudinal absolvenții cu
Bacalaureat și vedem câți ani de facultate au făcut și care este nivelul salariului la 5, 10 ani, putem să
vedem într-adevăr dacă Bacalaureatul face vreo diferență sau nu. În mod normal face, pentru că el este
acum mai mult o barieră. Și din cauza unor vicii de construcție a sistemului național de calificări, dacă
nu iei Bacalaureatul, nu ai niciun fel de acces la calificări de nivel 6 [licență], 7 [master] și 8 [doctorat].
La noi, universitățile au monopol absolut pe calificările de nivelul 6, 7 și 8. Adică la noi se pune un
semn mare de egalitate între nivelurile de educație definite prin clasificarea ISCED a UNESCO, și
nivelurile de calificare definite prin cadrul european al calificărilor. Aproape toate țările europene au un
sistem de calificare care permite dobândirea unor calificări de nivel superior non-universitar.

Ș9: Cum este în Germania.

Șerban Iosifescu: În Germania, în Franța, în Anglia, în țările nordice, peste tot. Acolo nu ești limitat.
De exemplu, în Irlanda au un sistem național de calificări cu 10 niveluri. Nivelul 7 era nivel comun
pentru ceea ce noi avem preuniversitar cu universitar. Nivelul 4 era School Leaving Certificate, deci
certificatul de ieșire din învățământul obligatoriu. Tu ai putea să mergi la nivelul 5, 6 și 7 doar prin
formare profesională, fără să treci prin liceu.

Ș9: Dar la noi e mult mai rigid sistemul.

Șerban Iosifescu: Da. Practic, tu poți ajunge, în Irlanda, în facultate, fără să fi trecut prin liceu, dar să ai
Bacalaureatul sau un examen similar de evaluare. Evident, cu anumite limitări, cu examene de
diferență. Dacă pentru facultate îți trebuie matematică de un anumit nivel, trebuie să demonstrezi că ai
nivelul respectiv. Deci sistemul e pus la punct și nu există aceste blocaje. Or, la noi, prin această
echivalare, nu există niciun fel de punte. A fost o discuție și societatea românească a fost oripilată de
ideea de a intra la facultate fără bacalaureat. În Germania, de exemplu, la universitățile tehnice – care

8
sunt un concept de învățământ profesional superior – sunt admiși maiștri cu experiență de cel puțin trei
ani fără examen de Bacalaureat, direct în anul II.

E mai important să ai competențe-cheie decât să știi să faci integrale

Ș9: În Germania, dacă te înscrii pe un curs educațional vocațional în clasa a IX-a, poți mai târziu să-ți
dai niște examene de diferență și să mergi la facultate, pe când la noi, dacă ai intrat la școala
profesională, trebuie să faci apoi liceul la seral, să dai Bacalaureatul și abia apoi poți intra în cursul
universitar. În Germania e mai flexibil pornind și de la ideea că e puțin probabil, la 14 ani, să știi ce
vrei să faci tot restul vieții.

Șerban Iosifescu: Absolut. Și mai poți merge și lateral. În Irlanda, de la aceste ordinary degrees [studii
postliceale], poți să mergi la honour degrees [studii universitare] și mergi pe ciclul Bologna obișnuit
până la doctor. Nu există aceste bariere. O chestie interesantă ieșită din studiul PIAAC al OECD –
lumea îi spune PISA pentru adulți, adică o evaluare a adulților pe anumite competențe de numerație,
literație și rezolvarea de probleme – este că cei cu parcurs academic mai lung obțin rezultate mai bune
la PIAAC. Iar rezultatele la PIAAC se corelează cu PIB-ul țării, cu veniturile, cu fericirea, cu ce vreți
dumneavoastră. Și, ca atare, o recomandare este să prelungești perioada în care o persoană își
dobândește competențele-cheie [comunicarea în limba maternă;  comunicarea în limbi străine;
competențe matematice și competențe de bază la știință și tehnologie; competențe digitale; a învăța să
înveți; competențe sociale și civice; spiritul de inițiativă și antreprenoriat; conștientizare și exprimare
culturală]. Și angajatorii, dacă îi întrebați, și în România, spun: „Ca să lucreze cu un soft nou, cu un
strung nou, cu o mașină nouă, eu îl învăț în trei luni. Dar să scrie și să citească, să facă cele patru
operații, să calculeze o dobândă, un procent, să lucreze în echipă, să înțeleagă niște instrucțiuni simple
– ceea ce ține de alfabetizare funcțională – asta eu nu pot să-l învăț”. Studiile arată că angajatorii
preferă persoane flexibile cu competențele-cheie dezvoltate la un nivel mai înalt ca să poată face față
schimbărilor foarte rapide de pe piața muncii. De aceea, acum, până și Uniunea Europeană are o
propunere de recomandare privind calitatea școlii. Deci nu numai orientare strictă pe învățământul
profesional, cum a avut până acum. Și-au dat seama că degeaba ai un program de formare profesională
de la 14-16 ani dacă nu ai acele competențe de bază, inclusiv competențele sociale. Și se pune
problema în ce măsură școala trebuie să facă o pre-profesionalizare – adică să dezvolți competențe
antreprenoriale din grădiniță, cum se face coding – și cât din programele profesionale trebuie să
abordeze competențele-cheie. Având în vedere că la noi școala profesională e în cadrul învățământului
obligatoriu, ai o obligație să-i dezvolți competențele-cheie, până la nivelul acceptabil, care la noi nu e
definit foarte clar, la terminarea învățământului obligatoriu.

Ș9: Ne spune Bacalaureatul de acum cât de pregătiți sunt acești tineri pentru viață?

Șerban Iosifescu: Nu știm. Pentru că nu avem aceste cercetări longitudinale să vedem dacă într-adevăr
contează. Sunt niște chestii, să spunem indirecte. De exemplu, a circulat mult un articol referitor la cei
care ne conduc – nu în România, în general – care nu sunt cei de 10, ci cei de 7-8. Și era și o anecdotă
cu unul care spunea: „Da, cei de 10 lucrează acum pentru mine”. Și ne întrebăm de ce oare. Prima
explicație care mi-a venit în minte a fost așa: sunt niște firi mai răzvrătite, nu acceptă chestiile formale,
învață numai ce le place și cum le place, sunt prea deștepți ca să-i lași corijenți sau să le pui note mici,
dar nu vor avea niciodată 10 pentru că au firea asta. Și acești oameni arată de fapt spiritul
9
întreprinzător. (…) Chiar azi am distribuit un articol despre eșec, despre prejudecata supraviețuitorului.
Noi analizăm succesul numai discutând cu elevii care au avut succes. (…) Îi promovăm la televizor,
uite olimpicii! Dar când vorbim despre succes trebuie să-l întrebăm și pe cel care a eșuat. La fel cu
profesorii de succes. Nu cumva ar trebui să facem o anchetă între profesorii care au părăsit sistemul? Să
vedem de ce? Deci trebuie să evităm această prejudecată a supraviețuitorului.

Școala nu îi învață pe copii lucrurile utile în viață

Ș9: Cum credeți că poate fi reparat Bacalaureatul, pentru a fi relevant?

Șerban Iosifescu: Ideea asta de a-l răspândi în timp poate fi o idee bună, poate fi o idee rea. Bună
pentru că nu este un stres intens pe o perioadă foarte scurtă de timp, dar poate fi și o idee rea pentru că
ai un stres, mai redus, pe o perioadă foarte lungă de timp. Nu știu cum e mai bine. La așa-numitul A-
Level din Marea Britanie, care este echivalentul Bacului, dai examene timp de doi ani și îți alegi foarte
multe din ele. În ultimii doi ani de școală, care nu  mai sunt învățământ obligatoriu, și noi ar trebui – și
este și solicitarea părinților și a elevilor – să lăsăm mult mai mare libertate școlii pentru acel curriculum
la decizia elevului, nu numai a școlii. La 16 ani ar cam trebui să știi și te concentrezi. Și aici e a treia
problemă: școala nu îi învață pe copii lucrurile care sunt necesare în viață. Am distribuit pe Facebook o
știre interesantă în care un absolvent spunea așa: „Școala m-a învățat să extrag de sub radical, să fac
integrale și așa mai departe. Dar la 18 ani nu știam să cos un nasture, să analizez un împrumut bancar,
să schimb o roată la mașină, să cos un tiv la rochie, să gătesc”. Chestii foarte importante în viață, mai
ales dacă ajungi să trăiești singur și nu mai depinzi de părinți, pe care ar trebui totuși să le înveți din
școală. Toate ar trebui băgate în acel nucleu curricular. Sunt competențele de viață care nu ar trebui să-i
lipsească din bagaje niciunui absolvent de învățământ obligatoriu. Integrarea, după aceea, este foarte
dificilă. Chiar dacă ești foarte bun la matematică, știi să faci softuri, aplicații, ai nevoie să mănânci, să
te deplasezi, să cumperi mâncare și să vezi cum poți să o gătești, să faci mici reparații în casă, lucruri
de bază. Și astea ar trebui să fie cumva evaluate, că de aici am pornit. Să existe o evaluare
comprehensivă, pentru că din matematica pe care am învățat-o pentru Bacalaureat, nu știu dacă am mai
folosit după aceea 5%, iar ce la am învățat la limba română, comentarii, le-am uitat pe toate.

Problema este că dacă facem o evaluare a competențelor – și atunci ne întoarcem la prima funcție a
Bacalaureatului, să evalueze și certifice niște competențe – eu cred că trebuie să certificăm university
readiness, adică să fii gata pentru universitate. Ar mai fi o discuție dacă e nevoie de Bacalaureat
diferențiat sau nu. Pentru mine, liceul teoretic ar trebui să aibă această funcție, de pregătire pentru
învățământul superior, și principalul indicator pentru un liceu teoretic să fie procentul de absolvenți
care merg la universitate. Am observat, de exemplu, la liceele tehnologice, chiar dacă au numai 25%
bacalaureați, mergând mai în adâncime vezi că mulți nu s-au prezentat – ei se mulțumesc cu certificatul
de calificare, se duc mai departe la o școală postliceală și pot avea o carieră foarte frumoasă.

Soluții ar fi, dar trebuie mai întâi să cădem de acord ce vrem de la acest examen de Bacalaureat, dar în
același timp să-l regândim, să nu blocăm accesul la calificări de nivel superior, să existe posibilitatea de
recunoaștere a competențelor indiferent pe ce cale au fost dobândite, pe toate nivelurile de calificare.

10
11