Evaluarea rezultatelor

academice
 Concepte-cheie
 Evaluarea este un proces de bază în instruire alături de predare şi
învăţare, şi arată eficienţa, eficacitatea, progresul, reuşita, succesul, performanţa
şcolară sau reversul lor, pentru fiecare elev, dar şi profesor, şcoală.
 Evaluarea este procesul prin care se stabileşte dacă sistemul de învăţămînt îşi
îndeplineşte funcţiile pe care le are, dacă obiectivele sistemului sunt realizate.
 Rezultatele şcolare, se identifică cu schimbările pe care activitatea de
instruire/învăţare o produce în personalitatea (comportamentul) elevului.
 Performanţa semnifică nivelul rezultatelor obţinute ale schimbărilor produse.
Performanţă exprimă cota atinsă în procesul realizării unui obiectiv.
 Progresul şcolar defineşte raportul dintre rezultatele obţinute la un moment dat
şi rezultatele anterioare.
 Docimologie (gr. dokime – „probă”, „încercare”; dokimaze – „ştiinţa despre
probe”, „examene”) - domeniul ştiinţelor educaţiei care are drept obiect de
studiu procesul de elaborare şi de aplicare a probelor de evaluare necesare pentru
notare şi examinare. Termeni derivaţi din docimologie: docimantica – tehnica
examenelor; doxologia - studiul sistematic al rolului pe care îl joacă evaluarea în
educaţia şcolară.
Operaţiile evaluării
 Operaţiile evaluării
 Măsurarea - demers evaluativ cantitativ, care constă în
atribuirea de simboluri (cifre, litere, calificative) unor elemente
care constituie obiectul măsurării (subiecţi, caracteristici,
însuşiri).
 Aprecierea – constă în emiterea unei judecăţi de valoare asupra
rezultatelor obţinute prin măsurare. Se estimează calitativ
rezultatele măsurate prin aprecieri (de genul “foarte bine”,
“bine“etc.), laude, observaţii critice. Calitatea aprecierii este
dependentă în mare măsură de experienţa şi trăsăturile
personalităţii evaluatorului, de gradul de pregătire docimologică a
acestuia.
 Decizia prelungeşte actul aprecierii într-o notă, caracterizare,
hotărîre, recomandare şi vizează măsuri de îmbunătăţire a
activităţii în etapele următoare.
 Funcţiile evaluării
Din punct de vedere social, evaluarea îndeplineşte funcţii de:
 constatare – profesorul surprinde nivelul de pregătire al elevilor;
 diagnosticare – presupune explicarea rezultatelor obţinute prin factorii şi condiţiile care le-au
produs, găsirea cauzelor relative la nivelul rezultatelor constatate, identificarea aspectelor
pozitive care au asigurat succesul, dar şi evidenţierea punctelor critice, care necesită remedieri;
 prognosticare – în baza analizei datelor oferite la diagnoză se identifică strategiile optime de
ameliorare în viitor a predării şi învăţării, cît şi anticiparea rezultatelor posibile;
 de selecţie a elevilor, care permite clasificarea/ierarhizarea rezultatelor obţinute de aceştia, în
condiţiile existenţei, de obicei, a unui număr limitat de locuri pe o treaptă superioară de
învăţămînt;
 orientare şcolară şi profesională, prin intermediul acestei funcţii evaluarea performanţelor
elevilor furnizează informaţii utile elevilor, părinţilor şi profesorilor cu privire la alegerea
formei de învăţămînt.
 socio-economică evidenţiază eficienţa învăţămîntului în plan macro-socio-economic, ce
influenţează hotărîrile factorilor de decizie, privind dezvoltarea şi perfecţionarea învăţămîntului
în funcţie de calitatea şi valoarea produsului şcolii.
 educativă urmăreşte obţinerea performanţelor superioare a studenţilor, ca urmare a influenţelor
psiho-motivaţionale şi sociale a rezultatelor academice obţinute, deoarece evaluarea poate
diminua sau înlătura chiar nereuşita la învăţare.
 Formele evaluării
Evaluarea iniţială
Evaluarea iniţială se
realizează atunci cînd un
profesor preia pentru
prima dată un colectiv de
elevi (la începutul unei
perioade de instruire:
semestru, an scolar, ciclu
de invăţămînt sau la
începutul unui program de
instruire), cu scopul de
stabili nivelul de pregătire
al elevilor.
În cadrul acestui tip de
evaluare se utilizează
testul de evaluare iniţială,
probe scrise şi verificări
orale.
Evaluarea continuă Evaluarea finală (sumativă)
(formativă)
Evaluarea continuă se Evaluarea finală se
realizează pe realizează la finalul
parcursul procesului unei etape de instruire
de instruire şi are (semestru, an, ciclu de
rolul de a indica unde invăţămînt) sau la
se situează rezultatele finalul studierii unui
parţiale faţă de cele capitol.
finale.
Cele mai întîlnite
În cadrul acestui tip forme de evaluare
de evaluare pot fi sumativă sunt:
folosite verificările lucrările scrise
orale, scrise şi (tezele), testele,
practice. examenele.
 Notarea
Notarea reprezintă o
componentă a evaluării, actul
de decizie asumat de cadrul .
didactic faţă de performanţele,
rezultatele obţinute de elevi.
Nota şcolară traduce evaluarea
unei performanţe sau a unei
conduite, specifice domeniului
educaţiei în diferite forme
exprimate prin cifre, simboluri,
calificative, scoruri etalonate,
norme.
Nota este un indice care
corespunde unei anumite
realizări a randamentului şcolar.
 Caracteristicile notării

 Notarea trebuie să fie validă, corectă, valabilă atunci cînd exprimă

în modul cel mai just obiectul pe care îl măsoară (se referă, de
exemplu, la achiziţiile cunoştinţelor şi deprinderilor de matematică,
şi nu la alte comportamente ale elevului la ora de matematică);
 fidelă atunci cînd, repetată, va conduce la o apreciere identică, atît
la acelaşi evaluator (în momente diferite), cît şi la evaluatori
diferiţi, în acelaşi timp.
 obiectivă, cu corectitudine, precizie, responsabilitate şi competenţă
docimologică din partea cadrului didactic.
 Sistemele de notare
 sistem de notare numeric, cu scale diferite: 1-10 în România; 1-
20 în Franţa; 1-13 în Danemarca; 1-5 în Rusia, 1-12 în Ucraina
etc.;
 sistem literal, utilizat în Anglia şi S.U.A., asociind literelor
anumite calificative: „A” - „excelent”; „B” -„bine”; „C” -
„mediu”; „D” - „slab”; „E” - „satisfăcător”; „F” - „nesatisfăcător”
(notele „A”, „B”, „C” si „D” sunt note de trecere);
 sistemul binar (admis sau respins);
 sistemul prin calificative („Foarte bine”, „Bine”, „Suficient”,
„Insuficient”), cu bile colorate, cu aprecieri formulate în limba
latină („Magna cum laudae”, „Cum laudae”), cu diplomă de
merit, etc.
 Factori perturbatori ai evaluării

 Efectul ”halo”- aprecierea se realizează prin extinderea unor calităţi secvenţiale la întreaga
conduită didactică a elevului. Aprecierea unui elev se face potrivit situaţiei obţinute la alte
discipline. Efectul are ca bază psihologică faptul că impresia parţială iradiază, se extinde asupra
întregii personalităţi a elevului. Elevii cei mai expuşi acestui efect pot fi elevii de frunte sau cei
slabi. Profesorii nu mai observă eventualele lipsuri ale elevilor buni, după cum nu sunt ”dispuşi” să
constate unele progrese ale celor slabi. Constă în supraaprecierea unui elev sub influenţa impresiei
generale pe care şi-a făcut-o în timp profesorul despre elevul respectiv.
 Efectul blînd – caracterizat prin tendinţa de a aprecia cu indulgenţă persoanele cunoscute
comparativ cu cele necunoscute. ”Noul venit” este privit cu circumspecţie. Profesorul dovedeşte o
mai mare precizie în notare abia după cunoaşterea mai bine a tuturor elevilor.
 Eroarea de generozitate – constă în acordarea unor note excesiv de mari în raport cu nivelul de
pregătire al elevilor prin probe deosebit de uşoare şi o exigenţă scăzută. Profesorul este interesat să
escamoteze realitatea datorată eşecurilor în demersurile sale instructiv-educative sau din tendinţa
de a prezenta o realitate la modul superlativ, interesul de a păstra ”neîntinată onoarea clasei”.
 Efectul Pygmalion sau efectul oedipian – aprecierea rezultatelor obţinute de un elev este
influenţată de părerea pe care profesorul şi-a format-o despre capacităţile acestuia, părere care a
devenit relativ fixă. Într-un fel, ca şi în mitologia greacă, ideile şi opiniile evaluatorului determină
apariţia fenomenului. Predicţiile profesorului nu numai că anticipă, dar şi facilitează apariţia
comportamentelor invocate.
 Eroarea de tendinţă centrală – renunţarea acordării de note foarte mari sau foarte mici elevilor
din precauţia de a nu greşi sau din dorinţa de a mulţumi pe toată lumea.
 Factori perturbatori ai evaluării
 Efectul de contrast – apare prin accentuarea a două însuşiri contrastante care survin imediat în timp şi
spaţiu. Se întmplă ca, de multe ori, acelaşi rezultat să primească o notă mai bună, dacă urmează după
evaluarea unui rezultat mai slab ( în sensul că, după o lucrare slabă, una bună pare a fi şi mai bună) sau să
primească una mediocră dacă urmează imediat după răspunsurile unui candidat care sunt excelente.
 Efectul de ordine – profesorul menţine cam acelaşi nivel de apreciere pentru o suită de răspunsuri care,
în realitate, prezintă diferenţe calitative. Examinatorul are tendinţa de a nota identic mai multe lucrări
diferite, dar consecutive, fără necesarele discriminări valorice.
 Eroarea logică – presupune înlocuirea unor criterii de apreciere a rezultatelor şcolare în raport cu
obiectivele didactice cu variabile adiacente aces­tora, cum ar fi: forma grafică, acurateţea lucrării,
modalitatea inedită de prezentare, efortul depus de elev pentru a ajunge la anumite rezultate, gradul de
conştiinciozitate, etc.
 Efectul de contaminare – situaţia în care cunoaşterea notelor atribuite de ceilalţi profesori influenţează
aprecierea unui evaluator.
 Ecuaţia personală a examinatorului – fiecare cadru didactic îşi structurează criterii proprii de apreciere.
Unii sunt mai generoşi, utilizînd valorile de ”sus” ale scării valorice, alţii sunt mai exigenţi, exploatînd cu
precădere valori intermediare sau ”de jos”. O serie de profesori foflosesc nota în chip de încurajare, de
stimulare a elevului, alţii recurg la note pentru a măsura obiectiv sau chiar pentru a constringe elevul în a
depune un effort suplimentar. După unele opinii, ar exista trei cate­go­rii de profesori: a) profesori
echilibraţi care folosesc întreaga gamă a notelor, sînt stabili şi fideli în apreciere, respectînd criteriile de
evaluare; b) profesori extremişti, severi sau indulgenţi; c) profesori capricioşi, care notează în funcţie de
dispoziţia pe care o au.
 Modalităţi de diminuare a influenţei
factorilor perturbatori
 cunoaşterea amănunţită de către cadrele didactice a acestor factori,
pentru a le sesiza mecanismul de funcţionare şi, implicit,
adecvarea comportamentului didactic de aşa natură încît influenţa
lor să fie minimă;
 stabilirea încă din faza de proiectare didactică a unor obiective
generale şi operaţionale adecvate finalităţilor demersurilor
instructiv-educative urmărite, în corelaţie cu conţinuturile de
învăţat, cu resursele umane si materiale existente;
 realizarea unor instrumente de verificare curentă şi periodică, care
să fie relevante pentru comportamentele dezirabile cuprinse în
obiectivele didactice, avînd criterii precise de apreciere a
răspunsurilor date de elev. Cu atît mai mult se impune o rigoare
crescută în evaluare la disciplinele care operează mai puţin cu
algoritmi, deci care nu fac parte din categoria “ştiinţelor exacte”;
 Modalităţi de diminuare a influenţei
factorilor perturbatori
 mărirea numărului de probe curente date elevilor pentru micşorarea
hazardului în aprecierea şcolară;
 combinarea metodelor de evaluare prin asigurarea unor judecăţi de
evaluare, avînd în vedere ca nici o metodă în sine nu este suficientă,
oricît de bine ar fi stăpînită şi aplicată corect;
 asigurarea anonimatului probelor scrise, corectarea aceleiaşi lucrări de
mai mulţi profesori, compararea rezultatelor evaluării cu cele realizate
de directorii sau de inspectori şcolari constituie alte modalităţi de
asigurare a unei evaluări corecte;
 dezvoltarea la elevi a capacităţii de autoevaluare şi, în acest sens,
informarea elevilor la începutul anului asupra obiectivelor instruirii şi
asupra modalităţilor de evaluare.
Succese!