Moartea lui Fulger

G. Coşbuc

Poet, publicist şi traducător al unor opere de prestigiu din literatura universală, Coşbuc a debutat editorial cu
volumul Balade şi idile urmat de Fire de tort, Ziarul unui pierde-vară şi Cântece de vitejie. Opera sa poetică este
destul de variată, cuprinzând idile, balade, pasteluri şi poeme epice (balade)
Intre scriitorii ardeleni un loc aparte îl ocupă, încă, în cadrul literaturii române, George Coşbuc. încadrată în
prelungiri ale clasicismului şi romantismului, opera sa poetică se remarcă printr-o notă de originalitate ce se regăseşte în
orientarea constantă spre lumea satului transilvănean. Poetul este permanent preocupat de soarta poporului de care se
simte indisolubil legat (Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,/ De-a pururi, nerupta sa parte), accentele sale lirice
luând fie tonuri idilico-pasteliste, fie tonuri de revoltă sau luptă pentru existenţa naţională (Sunt suflet din sufletul
neamului meu/ Şi-i cânt bucuria şi-amarul).
în prefaţa la volumul Fire de tort, scriitorul mărturisea: „M-a tot frământat ideea să scriu un ciclu de poeme cu
subiecte luate din poveştile toporului şi să le leg astfel, ca să le dau unitate şi extindere de epopee. "
Interesant este faptul că ambiţiosul proiect epopeic era centrat pe însumarea elementelor tezaurului folcloric şi pe cele
ale mitologiei autohtone. însă monumentala intenţie s-a concretizat doar sub forma a două poeme, ambele balade culte
şi totodată capodopere ale creaţiei sale: Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger, în care poetul surprinde mentalitatea şi
atitudinea specifice poporului nostru în faţa celor două momente esenţiale care marchează trecătoarea existenţă umană:
cununia, adică intrarea în rândul oamenilor şi dispariţia dintre cei vii.
Moartea lui Fulger este, aşadar, un poem a cărui principală temă ar fi exprimarea atitudinii în faţa morţii, dar
balada conţine ca subtemă şi prezentarea unor obiceiuri şi rituri funerare, refăcând, într-un poem cu rezonanţe grave de
bocet popular, ceremonialul înmormântării şi problematizând, pe marginea unei întâmplări tragice, însuşi sensul vieţii.
însă epicul este doar un pretext, balada neavând un subiect propriu-zis, căci accentul nu cade pe evenimentul prezentat
lapidar, ci asupra implicaţiilor întâmplării tragice în conştiinţa unor personaje, ele însele simbolice, voci ale unui eu liric
absent. Aşadar epicul este subordonat liricului şi, fie că vedem în Moartea lui Fulger un lirism obiectiv (G.
Călinescu), fie o lirică a rolurilor (T. Vianu), procesul de obiectivare a notaţiilor lirice este evident, realizându-se prin
dramatizare (monologul - interior sau adresat - şi dialogul sunt principalele moduri de expunere) şi prin asumarea
ideilor şi sentimentelor poetului de către personaje-măşti ale eului liric.
Decelăm trei manifestări diferite ale durerii în faţa tragicului fapt al morţii lui Fulger, şi anume: atitudinea
craiului (a bărbatului), a crăiesei (a femeii) şi a sfetnicului (a înţeleptului). Chiar numele eroului mort este simbolic
pentru soarta omului; Fulger sugerează strălucirea şi forţa unui fenomen meteorologic subsumate unei existenţe de o
clipă. Aşa cum fulgerul nu lasă nici o urmă a trecerii sale pe bolta cerului, nici omul nu lasă nici un semn după moartea
sa.
Identificarea corpului neînsufleţit al lui Fulger îi produce craiului o sfâşietoare durere exprimată artistic prin
înşiruirea interogaţiilor retorice: Să-i moară Fulger?Poţi sfărâma / Şi pe-un voinic ce cuteza / Să-nalţe dreapta lui de
fler / să prindă fulgerul din cer? Cum pier mişeii dacă pier / Cei buni aşa?
Deşi tatăl celui ucis trăieşte clipa de deznădejde ce îl împinge la exprimarea îndoielii asupra rostului existenţei
sale, într-o atitudine de pendulare între planul real şi cel fantastic, între adevăr şi îndoială, raţiune şi pierderea minţii,
craiul nu îşi exteriorizează sentimentele (durerea), acestea fiind prezentate prin intermediul monologului interior. Dar
mâine va mai fi pământ?/ Mai fi-vor toate câte sunt ?/ Când n-ai de-acum să mai priveşti /Pe cel frumos, cum însuţi
eşti,/De dragul cui să mai trăieşti,/ Tu, soare sfânt?
Zbaterea mamei capătă însă accente patetice, bocetul ei sfâşietor ia accente paroxistice, împărăteasa exprimând
zădărnicia şi nimicnicia existenţei umane, negarea tuturor virtuţilor, chiar a credinţei în Dumnezeu: dreptatea, fie şi cea
divină, este iluzorie, iar implicarea divinului în existenţa umană este negată din moment ce Dumnezeu priveşte
nepăsător suferinţa oamenilor, iar mama se întreabă retoric: De ce să cred în el de-acum?/ In faţa lui toţi au un drum,/
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!/ Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!/ Credinţa-i val, iubirea vânt/ Şi viaţa fum!
Evidenţiem în aceste versuri motive literare de largă circulaţie precum fortuna labilis, vanitas vanitatum, precum şi o
acută imprecaţie la adresa divinităţii. Mai mult decât atât, împărăteasa vede Dumnezeul creştin al milei şi iubirii
aproapelui în ipostaza unui nedrept stăpân, afirmând atitudinea păgână avechilor greci în faţa divinităţilor invidioase pe
virtuţile şi fericirea oamenilor: Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,/ M-a duşmănit trăind mereu/ Şi-a pizmuit norocul
meu!/E un păgân şi Dumnezeu,/E un păgân.
Din acest moment, balada dezvoltă o confruntare de idei între cele două principii fundamentale ale firii, cel al
morţii, care nivelează orice efort omenesc, susţinut de crăiasa îndoliată, şi cel al vieţii, care merită preţuită ca un dar
ceresc, proclamat de bătrânul sfetnic. Portretul acestuia creionează imaginea înţeleptului, a celui care a traversat secole
de existenţă şi devine vocea atemporală a înţelepciunii străbune şi a credinţei strămoşeşti: Un sfânt de-al cărui chip te
temi/ Abia te-aude când îl chemi/ Bătrân ca vremea, stâlp rămas/ Născut cu lumea într-un ceas/ El parcă-i viul
parastas/ Al altor vremi.
 Înţeleptul devine susţinătorul adevăratelor valori ale vieţii, văzute ca o datorie grea de care laşii se îngrozesc,
sau ca un chin răbdat, dar care ni s-a dat ca s-o trăim. în faţa efemerităţii vieţii ca şi în faţa morţii, singura certitudine
din întreaga noastră existenţă, credinţa, este unica salvare sau consolare. Acceptând moartea în sens mioritic, sfetnicul
îi aminteşte crăiesei că singurul sprijin moral vine de la cel ce vieţile le-a dat, iar dezlipirea de acesta constituie nu doar
o rătăcire în deznădejde, ci şi un păcat de moarte.
Lecţia de reiniţiere a bătrânului sfetnic eşuează, deoarece crăiasa nu mai este în stare să înţeleagă mesajul
acestuia. Pentru cea care a blasfemiat divinitatea, renegând deopotrivă credinţa în Dumnezeu ca şi în sensul existenţei,
iertarea nu mai este posibilă, pedeapsa ei, nebunia, este o formă de moarte spirituală. Crăiasa rămâne definitiv despărţită
de fiul ei, pentru că Fulger trăieşte-n veci, pe un alt plan existenţial în care împărăteasa nu va avea acces.
în al doilea rând, poemul ilustrează exemplar interferenţa romantismului cu clasicismul. Este romantic prin temă şi
motive literare: motivul înţeleptului, motivul zădărnicie oricărui efort omenesc, motivul efemerităţii sorţii umane şi
motivul negării divinităţii prezente şi la Eminescu în Scrisoarea I în Luceafărul sau în Mortua est; de asemenea,
inechitatea vieţii, imposibilitatea cunoaşterii propriului destin sunt locuri comune în lirica universală cultivate încă din
antichitate, preluate de romantism şi dezvoltate în manieră proprie. Poemul este romantic şi prin valorificarea filonului
folcloric, prin crearea unei atmosfere fabuloase de Ev mediu îndepărtat şi mai ales prin modalităţi artistice precum
imprecaţia, gradaţia durerii, augmentarea tragică şi antiteza, aceasta din urmă punând în evidenţă tipuri şi concepţii
umane diferite. Pe de o parte bătrânul sfetnic, apărător al vieţii, este un spirit apolinic (echilibrat - raţional şi deci clasic)
în timp ce crăiasa este un spirit dionisiac (dezechilibrat - sentimental şi deci romantic). Pe de altă parte în antiteză se
situează şi principiile promovate de cele două personaje: principiul nivelării oricărui efort omenesc (Că tot ce eşti şi tot
ce poţi,/ Părere-i tot, dacă socoti-/ De mori târziu, ori mori curând,/ De mori sătul, ori mori flămând,/ Totuna e! şi
rând pe rând/ Ne ducem toţii), al negării virtuţilor umane fundamentale (Credinţa-i val, iubirea-i vânt/ Şi viaţa-i fum) şi
principiul vieţii care trebuie preţuită ca un dar ceresc, al credinţei în Dumnezeu. Aşadar în manieră romantică, balada
aduce în prim-plan două mentalităţi, două temperamente diferite dominate de sentimente contrare: furia, neputinţa
(crăiesei) versus resemnare, acceptare (sfetnicul).
Romantic prin excelenţă este şi Fulger, eroul absent al baladei, prototipul personajului înzestrat cu calităţi de
excepţie (curaj, atitudine sfidătoare în faţa morţii, spirit de sacrificiu) acţionând în împrejurări de excepţie (războiul). în
schimb, poemul este clasic prin viziune (primatul raţiunii în faţa manifestărilor iraţionale şi pledoaria pentru păstrarea
echilibrul sufletesc), prin finalul gnostic, sentenţios, prin tehnica construcţiei exterioare şi prin obiectivarea discursului
liric (vocea poetului se ascunde în spatele personajelor sale). El însuşi spirit clasic, Coşbuc este unul dintre scriitorii
români cu o bogată cultură antică greco-latină, care transpare în mod cert în poezia sa: atitudinea crăiesei faţă de
Dumnezeu este mai apropiată de viziunea păgână a vechilor greci în faţa divinităţilor invidioase pe virtuţile şi fericirea
oamenilor, decât de viziunea Dumnezeului creştin al milei şi iubirii aproapelui; în ritualul înmormântării elemente
creştine se îmbină firesc cu cele mai vechi, precreştine, într-o simbioză deloc străină mentalului colectiv.
Toate acestea fac din Moartea lui Fulger, o baladă tulburătoare prin conţinut, cu o construcţie echilibrată, în
care trăsături romantice şi clasice se îmbină perfect, dând unitate şi coerenţă unui poem cu valoare de capodoperă,
reprezentativ pentru lirismul obiectiv.