Conf. univ. dr.

EMILIA LUCIA CĂTANĂ

Asistent univ .dr. IOANA TONCEAN-LUIERAN

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

curs universitar în format electronic

Târgu-Mureş
2018
 Considerente introductive şi delimitări conceptuale

1.Dreptul comunitar şi dreptul Uniunii Europene - o cuvenită distincţie

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea

Europeană a fost învestită cu personalitate juridică şi a preluat competenţele conferite anterior
Comunităţilor Europene. Distinct de beneficiile indiscutabile ale intrării în vigoare ale acestui tratat,
se remarcă o problemă de ordin terminologic necesar a fi clarificată pentru o corectă înţelegere a
construcţiei europene de la formarea Comunităţilor Europene şi până în prezent, şi anume
distincţia dintre ‖dreptul comunitar european‖ şi ‖dreptul Uniunii Europene‖.
Astfel, potrivit doctrinei1, dreptul comunitar european reprezintă categoria juridică care
desemnează ansamblul de reguli juridice instituite prin cele trei tratate iniţiale ale Comunităţilor
Europene care au pus bazele unei noi ordini juridice – ordinea juridică comunitară, fiind o ramură
de drept distinctă, cu caracter autonom, atât faţă de dreptul internaţional public cât şi faţă de
dreptul intern al statelor membre.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a determinat înlocuirea Comunităţilor
Europene cu Uniunea Europeană ca structură juridică nou constituită prin efectul investirii sale cu
personalitate juridică2, astfel încât dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene, incluzând
toate dispoziţiile adoptate în trecut în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), în
versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona3.Concret, remarcăm în textul tratatului prevederi
potrivit cărora anumite cuvinte cum sunt ‖Comunitatea‖ sau ‖Comunitatea Europeană‖ se
înlocuiesc cu ‖Uniunea‖, cuvintele ‖Comunităţilor Europene‖ sau ‖ale CEE‖ se înlocuiesc cu ‖(ale)
Uniunii Europene‖, iar adjectivul ‖comunitar‖ se înlocuieşte prin ‖a/al/ai/ale Uniunii‖, cu excepţia
articolului 299 alineatul 6 litera c, renumerotat 31 la aliniatul 5 litera c.
În acest context, remarcăm preocuparea doctrinei pentru definirea dreptului Uniunii
Europene încă de la începutul anilor 2000, ca reprezentând:
- un ansamblu de norme juridice prin care se consacră structurile, rolul şi funcţiile
instituţiilor europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în îndeplinirea
obiectivelor de progres şi dezvoltare ale popoarelor continentului european4;
- acea ordine juridică cu caracter autonom, unitar şi original, integrată în sistemul juridic al
statelor membre, care grupează totalitatea normelor cuprinse în tratatele comunitare şi în actele
adoptate pe baza şi în aplicarea acestora, emise după o procedură specifică, de instituţii proprii, cu
ajutorul cărora se realizează procesul de integrare5;
- ca fiind ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele iniţiale şi în cele ulterioare ale
Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene privind instituirea, organizarea şi funcţionarea
acestora, precum şi a normelor cuprinse în actele normative adoptate de instituţiile comunitare
competente, în exercitarea atribuţiilor acestora, aşa cum le-au fost conferite prin tratate, norme
juridice ce beneficiază de aplicabilitate directă şi imediată în ordinea juridică a statelor membre6.

2. Dreptul Uniunii Europene –trăsături specifice

1
Diaconu, N., Dreptul Uniunii Europene-Tratat, ediţia a II-a revizuită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2011, p.11.
2
Facem precizarea că Uniunea Europeană s-a creat ca şi concept politic odată cu Tratatul de la Maastricht, apreciat ca
fiind cea mai importantă reuşită din istoria Comunităţilor europene de la semnarea Tratatului de la Roma, însă saltul
calitativ real de la Uniune ca şi concept politic la Uniune ca persoană juridică s-a realizat prin Tratatul de la Lisabona
intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009 – a se vedea, Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea
Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona), Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene C 83, 30.03.2010
3
A se vedea în acest sens, Vataman, D., Dreptul Uniunii Europene, curs universitar, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p.9.
4
Mazilu, D., Integrare Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina Lex, 2001, p.56.
5
Cotea, F., Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 413.
6
Diaconu, N., op. cit., 2011, p.16.

2
 Dreptul Uniunii a luat naştere prin acordul de voinţă al statelor membre, care au acceptat
să renunţe la o parte din suveranitatea lor şi să se supună deciziilor adoptate de instituţiile
supranaţionale create de ele7. Pe cale de consecinţă, dreptul Uniunii este un drept comun statelor
membre, cunoaşterea specificului acestuia presupunând analiza acestuia din punct de vedere al
trăsăturilor specifice, ceea ce implică cunoaşterea conţinutului, obiectului, subiectelor,
caracterului şi raporturilor cu ordinea juridică internă a statelor membre şi a poziţiei sale în raport
cu ordinea juridică internaţională.
Sub un prim aspect, conţinutul dreptului Uniunii Europene este format dintr-un ansamblu
organizat şi structurat de norme juridice cu caracter specific, cuprinse în tratatele de instituire a
Comunităţilor Europene, în tratatele modificatoare (inclusiv tratatele de aderare a noi state), în
tratatele de instituire a Uniunii Europene, precum şi în actele normative adoptate de instituţiile
Uniunii cu competenţe în domeniu; normele juridice ce întră în conţinutul dreptului Uniunii
Europene sunt de directă şi imediată aplicabilitate în ordinea juridică a statelor membre, cu
excepţiile cuprinse în tratate şi care evidenţiază aplicarea normelor dreptului naţional.
Concret, dreptul Uniunii Europene cuprinde8:
- conţinutul (principii, obiective politice, norme juridice) tratatelor institutive ale Comunităţilor
europene şi al tratatele modificatoare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la
Amsterdam, Tratatul de la Nisa);
- actele normative adoptate de instituţiile Uniunii Europene pentru punerea în aplicare a
tratatelor (regulamente, directive, decizii, recomandări);
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
- declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
- acţiunile comune, poziţiile comune, convenţiile semnate, rezoluţiile, declaraţiile şi alte acte
adoptate în cadrul politicii externe şi de securitate comune şi al cooperării în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne;
- acordurile internaţionale la care este parte Uniunea Europeană, precum şi cele încheiate
între statele membre ale Uniunii Europene cu referire la activitatea acesteia.
În ceea ce priveşte obiectul dreptului Uniunii Europene, acesta este format din raporturile
juridice încheiate între subiectele dreptului Uniunii (Uniunea Europeană, statele membre, instituţiile
Uniunii, persoanele fizice şi juridice participante la aceste raporturi juridice) în domeniile de
competenţă a Uniunii şi în vederea realizării acestor competenţe, astfel cum sunt prevăzute prin
tratate.
Într-o opinie exprimată în doctrină şi pe care o împărtăşim, se arată că dreptul Uniunii
Europene are un caracter politico-juridic9, componenta politică fiind în mod evident accentuată de
evoluţia creării Uniunii până la Tratatul de la Maastricht, iar componenta juridică fiind dată de
personalitatea juridică conferită Uniunii Europene prin Tratatul de la Lisabona.

3. Dreptul Uniunii Europene şi dreptul internaţional public. Distincţie

Calificat unanim ca fiind o specie sui generis a dreptului în general, creaţie a organizaţiilor
comunitare, principal instrument al construcţiei europene şi al realizării obiectivelor pentru aplicaţia
concretă a mai vechiului ideal de unitate europeană, dreptul Uniunii Europene se deosebeşte de
contemporanul drept internaţional public şi de dreptul naţional al statelor10.
Constituirea iniţială a dreptului Uniunii Europene exclusiv din norme juridice cuprinse în tratate
internaţionale clasice, face ca acesta să poată fi încadrat, formal, ramurii dreptului internaţional
public.
Cu toate acestea, potrivit doctrinei11, dreptul Uniunii Europene are anumite trăsături

7
Pentru cercetarea raportului suveranitate naţională-guvernare suprastatală , a se vedea, Cătană, E.L., Principiile bunei
guvernări.Evoluţii europene şi studii comparative, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 33-40; de asemenea,
Vataman, D., op. cit, p.9.
8
A se vedea în acest sens, Scăunaş, S., op. cit., p.145
9
Diaconu, N., op. cit., 2011, p.16.
10
Scăunaş, S.,Uniunea Europeană. Construcţie. Reformă. Istituţii. Drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.144
11
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană – Instituţii. Mecanisme, ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
pp.96-97

3
caracteristici care-l diferenţiază de dreptul internaţional public:
a) el este într-o mai mare măsură un drept „intern" al statelor membre decât un drept „extern",
între aceste state;
b) în timp ce dreptul internaţional public reglementează doar drepturile şi obligaţiile statelor în
raporturile dintre ele 12, dreptul Uniunii Europene reglează şi raporturi juridice stabilite între
persoane juridice sau/şi persoane fizice, precum şi între acestea şi statele membre.
c) instrumentele dreptului internaţional sunt tratatele internaţionale, rodul voinţei suverane a
statelor semnatare; dreptul Uniunii Europene conferă instituţiilor Uniunii puterea de a adopta norme
juridice obligatorii, în conformitate cu interesul comunitar, care se plasează aşadar deasupra
intereselor naţionale, ale statelor membre. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat în
deciziile sale faptul că instituţiile comunitare create prin tratatele comunitare exercită drepturi suverane
provenite de la statele membre, adoptând legislaţie în mod autonom, însă în limitele prevăzute de
tratatele comunitare.
d) tratatele internaţionale clasice care stau la baza organizaţiilor internaţionale nu se ocupă
prea mult de latura jurisdicţională a funcţionării organizaţiei, în timp ce dreptul Uniunii Europene
reglementează mijloace de control jurisdicţional strict asupra gradului de respectare a normelor
cuprinse în tratate sau adoptate de instituţiile comunitare, în care rolul primordial îl are Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene.
Ca urmare, dreptul Uniunii Europene tinde să se apropie mai mult de un drept intern, naţional,
decât de dreptul internaţional clasic, fiind o construcţie atipică, originală, şi, până acum, destul de
viabilă.

12
Obiectul dreptului internaţional public rezultă, în esenţă, din definiţia prezentată. Este vorba tocmai despre relaţiile dintre
subiectele dreptului internaţional (state, organizaţii internaţionale guvernamentale, popoare care-şi exercită dreptul la
autodeterminare); relaţii diverse: politice, economice, militare, financiare, ştiinţifice, culturale, diplomatice, consulare
etc. - Scăunaş, S., op. cit., p.147

4
 Capitolul I. Istoricul formării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

I.1. Premisele creării Comunităţilor Europene

Construirea Europei unite a fost şi este dorinţa popoarelor sale de a crea un continent în
care războaiele, dezordinea şi sărăcia să fie izgonite odată pentru totdeauna, iar "bătrânului
continent" să i se redea strălucirea la care are dreptul.
O istorie lungă şi grea a apăsat popoarele europene. Intoleranţe şi ambiţii pe plan naţional,
presiuni venite din afară, defecte de omogenitate în origine, obiceiuri şi tradiţii, în comportament
social, inegalitatea resurselor şi dezvoltării social-economice, rivalităţi politice, conflicte de interese,
sunt cauzele principale, sunt marile dificultăţi care au stat în calea doritei unităţi.
Statele europene au fost preocupate să coopereze încă din cele mai vechi timpuri, ideea de
unitate europeană însoțindu-le existența de-a lungul veacurilor. Așa cum s-a apreciat și în
doctrină13, Imperiul Roman a realizat și dezvoltat pentru prima dată ideea de „civilizație unitară‖,
prin cuceririle sale, prin romanizarea impusă, și mai târziu, prin apariția creștinismului. Însă,
cooperarea instituționalizată dintre state, apare mult mai târziu, primele modalități de colaborare
îmbrăcând forma congreselor și a conferințelor14. Abia în secolul XIX statele reușesc să amplifice
cooperarea dintre ele, de tip permanent, prin constituirea organizațiilor internaționale
guvernamentale. În tot acest timp, a existat preocuparea constantă pentru unitatea europeană,
dintre promotori amintim pe Victor Hugo15, care lansează pentru prima dată ideea Statelor Unite
ale Europei.
În prima parte a secolului XX, marcat de cele două războaie mondiale, nu s-a renunțat la
mișcarea de unificare a Europei. In special după Primul Război Mondial, proiectele unității
europene încep să fie tot mai aprinse. Astfel, s-a înființat Societatea Națiunilor, organizație
guvernamentală cu scop de menținere a păcii mondiale, dar care nu a reușit să-și atingă țelul
propus, dovadă fiind declanșarea celui de-al doilea Război Mondial. Chiar și în acest context ideea
de unitate europeană este promovată la cel mai înalt nivel.
După cum se precizează în doctrină16, finalul celui de-al doilea război mondial a găsit
Europa devastată. Divizată între cele două grupe de interese: cele ale S.U.A. şi Marii Britanii, care
urmăreau stoparea expansiunii sovietice, respectiv viziunea mondială a U.R.S.S.17, care dorea
extinderea influenţelor sale şi în vestul Europei, prinde contur o „Idee Europeană‖18, momentul
favorabil fiind sfârşitul războiului mondial dintre 1939-1945, care coincide cu ruperea în două a
Europei: Europa occidentală şi Europa comunistă.
Înfrângerea Germaniei imperiale, dezmembrarea Austro-Ungariei, căderea Imperiului ţarist,
izolarea Rusiei bolşevice au determinat printre altele naşterea unor noi ideologii şi o dată cu
aceasta şi a unor noi tentative mai coerente şi mai realiste de unificare a Europei19, determinate de
necesitatea creării unei baze solide pentru o pace durabilă20 între statele Europei.
Ca urmare, trebuia găsită forma unor asocieri de state în care unitatea şi exclusivitatea
marilor decizii politice să fie luată la vârf, în care voinţa comună exprimată în norme juridice să fie
aplicată şi executată de o putere centrală în interesul general, în care o pluralitate de state
independente să cedeze o parte din suveranitatea lor în favoarea unei asemenea puteri capabilă
să poată garanta unitatea politică şi economică a statelor asociate, în care neînţelegerile dintre

13
A se vedea în acest sens, Scăunaş, S., op. cit., p.27.
14
Unul dintre primele congrese a fost cel care a dus la sfârșit Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), prin Pacea
Westfalică încheiată la Osnabrük și Münster. Idem, p.26.
15
Victor Hugo (1802-1885), scriitor, dramaturg și poet francez, a promovat această idee pentru prima dată în cadrul
Congresului Internațional pentru Pace de la Paris din 1849.
16
Dragoş, D.C., op.cit., p.1
17
Baldwin, R., Wyplosz, C., Economia integrării europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.24
18
Bărbulescu, I.Gh., De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană. Uniunea Europeană: aprofundare şi
extindere, Editura 3, Bucureşti, 2001, p.41
19
Moroianu-Zlătescu, I., Drept şi acquis comunitar- suport de curs-, partea I, Şcoala Naţională de Studii Politice şi
Administrative- Facultatea de Administraţie Publică (Departamentul Pentru Învăţământ La Distanţă), Bucureşti, 2005,
p.19
20
A se vedea în acest sens, Ştefan, T., Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.1

5
state să fie aduse spre rezolvare înaintea unei instanţe recunoscute pentru obiectivitatea ei.
Mai mult, integrarea europeană a generat de-a lungul deceniilor un puternic fundament
juridic, un amplu cadru instituţional constând într-o multitudine de organisme comunitare,
modalităţi specifice de implementare a politicilor ce îi sunt proprii, politici comune în domeniile
agricol, social, monetar, fiscal, etc.21

I.2. Primele organizaţii europene. Abordarea interguvernamentală.

Primele încercări de cooperare economică şi militară între statele Europei occidentale sunt
marcate de principiile abordării interguvernamentale, care în esenţă relevă dorinţa statelor de a-şi
păstra neatinsă suveranitatea în cursul procesului de cooperare22.

I.2.1. OECD şi NATO

Astfel, în 1948 ia naştere Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.),
considerată în doctrina internaţională ca fiind unul dintre cele mai importante rezultate ale
eforturilor Europei de Vest de a rezista comunismului23, organizaţie menită să gestioneze, în
comun, ajutorul american atribuit de S.U.A. prin Planul Marschall24. Doctrina25 menţionează şi
faptul că, planul Marschall de ajutorare a statelor europene aflate în evidente dificultăţi economice
şi sociale la sfârşitul războiului s-a realizat sub condiţia aplicării de către aceste state a unor
programe de restructurare.
Importanţa O.C.E.E. a scăzut atunci când finanţarea Planului Marschall a luat sfârşit şi
accentul cheltuielilor americane a fost mutat pe obiective militare26 prin înfiinţarea, în 1949, a
Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.)27, care instituţionalizează legătura de
apărare dintre S.U.A. şi Europa28, fiind dotată începând cu anul 1950 ca structură militară.
Începând din anul 1961, O.C.E.E. poartă denumirea de Organizaţia Economică de
Cooperare şi Dezvoltare (O.E.C.D.), având ca scop stabilitatea și dezvoltarea economică
mondială, asigurând un nivel de trai ridicat tuturor cetățenilor statelor membre. În prezent O. E. C.
D. întrunește 3529 de state și este un „club‖ al celor mai dezvoltate țări din lume la care România
speră să adere în cursul anului 2017. Trebuie subliniat că, printre politicile sale de creștere
economică, O. E. C. D. E. a promovat ideea de susținere reciprocă între state pentru a ajunge la
cele mai favorabile rezultate, iar recomandările și previziunile sale în domeniu reprezintă liniile
diriguitoare a guvernării publice a statelor membre.

I.2.2. Consiliul Europei

La 5 mai 1949, pentru a completa pe plan politic30 organizaţiile OECE (economică) şi
NATO (militară), a luat naştere Consiliul Europei prin semnarea la Strasbourg a statutului său de
către Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi
Suedia care a intrat în vigoare la 3 august 1949. După intrarea Ucrainei şi a Macedoniei în

21
A se vedea, Diaconu, N., op. cit., 2011, p.12.
22
Dragoş, D.C., op. cit., p.3; pentru aprofundarea curentului interguvernamental, a se vedea şi Bărbulescu, I.Gh., op.
cit., p.50; Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., pp.22-23
23
Baldwin, R., Wyplosz, C., op. cit., p.25
24
Fuerea,A., Manualul Uniunii Europene, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.,
Bucureşti, 2004, p.11; generalul Marschall a ţinut în 1947 la Harvard un discurs devenit celebru, prin care argumenta
necesitatea stopării expansiunii comunismului prin reconstrucţia rapidă a Europei Occidentale, devastată de război – a
se vedea în acest sens, Dragoş, D.C., op. cit., p.3
25
Manolache, O., Drept comunitar, ediţia a IV-a, Editura All Beck, 2003, p.1
26
A se vedea în acest sens, Baldwin, R., Wyplosz,C., op. cit., p.26
27
În urma negocierilor dintre S.U.A., Canada, Norvegia, Islanda, Portugalia, Marea Britanie, Franţa Belgia, Olanda,
Luxemburg, Danemarca, Italia, Germania, ulterior alăturându-se Turcia şi Grecia, Cehia, Polonia şi Ungaria, iar în 2004
au fost ratificate tratatele de aderare a României, Bulgariei, Sloveniei, Slovaciei
28
Dragoş, D. C., op. cit., p.4
29
În prezent statele membre O. E. C. D. sunt: Australia, Austria, Belgia, Canada, Chile, Cehia, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Korea, Letonia, Luxembourg,
Mexic, Olanda, Noua Zeelanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia,
Regatul Unit al Marii Britanii, SUA. A se vedea www.oecd.org, la data de 03.10.2017.
30
În acest sens, a se vedea Fuerea, A., op. cit., p.11

6
octombrie 1995, a Rusiei şi Croaţiei în 1996, şi a Georgiei la 27 aprilie 1999, Consiliul Europei
număra 41 de state.
Consiliul Europei asigură la ora actuală cel mai eficient mecanism de protecţie şi
promovare a drepturilor omului prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi
prin identificarea noilor ameninţări la adresa drepturilor omului şi demnităţii umane, promovarea
educaţiei şi formării în domeniul drepturilor omului.
În prezent Consiliul Europei cuprinde 47 de state, în urma aderării următoarelor state:
Armenia, Azerbaijan (2001), Bosniei şi Herzegovinei (2002), Serbia (2003), Monaco (2004) și
Muntenegru (2007). Cu excepţia Belarusului (care este suspendat), putem afirma că întreaga
Europă este acoperită. De fapt, toate statele membre ale Uniunii Europene fac parte din Consiliul
Europei, anterior aderării. De asemenea, Statele Unite, Canada, Mexic, Vaticanul şi Japonia au
statut de observator pe lângă instanţele interguvernamentale ale Consiliului. Sediul organizaţiei
este la Strasbourg.
Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 1 al. A din Statutul Consiliului Europei, scopul
organizaţiei este "de a realiza o unitate mai strânsă între membrii săi pentru apărarea şi
realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului
lor economic şi social".
For de cooperare interguvernamentală şi organizaţie cu rol consultativ31, sub egida
Consiliului Europei au fost elaborate, pe parcursul timpului un număr de peste 170 de documente
de mare importanţă precum32:
- Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
- Carta Europeană a Autonomiei Locale;
- Carta Socială Europeană, recent revizuită, etc.
De asemenea, sub egida Consiliului Europei s-a constituit Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, a cărei misiune constă în verificarea respectării de către state a drepturilor şi
garanţiilor prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului.

I.3.Abordarea comunitară (supranaţională). Planul Schuman33

Ideea reconcilierii franco-germane şi a unităţii europene a avut susţinători marcanţi încă din
primii ani de după război. Astfel, Churchill îndemna în 1946 Franţa şi Germania să construiască
„Statele Unite ale Europei‖.
Planul lui Jean Monnet34 din anul 1950 – plasarea producţiei franco - germane de cărbune şi
oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, independente – făcut public sub numele
de „Declaraţia‖ sau „Planul Schuman de integrare europeană‖, are meritul de a fi abordat, într-o
manieră nouă, problema construcţiei europene. Metoda propusă, şi anume integrarea comunitară,
acorda prioritate integrării sectoriale şi celei economice, în detrimentul schemei tradiţionale a
cooperării economice între state. Prin noua formulă a „integrării‖ statele transferă unele din
competenţele proprii în domenii bine delimitate către o nouă entitate supranaţională, creată prin
voinţa suverană a statelor35.
Transferul câtorva competenţe statale în favoarea unor organe centrale are ca scop
interesul comun cum ar fi în domeniul economic de pildă, eliminarea obstacolelor vamale şi fiscale,
crearea unei pieţe comune, coordonarea politicilor economice, bancare şi monetare şi altele.

31
Dragoş, D.C. , op. cit., p.5
32
Pentru o prezentare exhaustivă a documentelor elaborate sub egida Consiliului Europei, a se vedea Moroianu-
Zlătescu,I., op. cit., pp. 26-27
33
Născut la Luxemburg, Schuman a studiat şi lucrat în Germania până la sfârşitul primului război mondial ; el a devenit
francez după ce Alsacia şi Lorena au fost retrocedate Franţei în anul 1918; a ocupat diverse poziţii în guvernele franceze
de după război, inclusiv cele de ministru de finanţe, prim-ministru şi ministru de externe ; Schuman a oferit impulsul
politic pentru înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, fiind şi primul preşedinte al Parlamentului
European - Baldwin,R, Wyplosz, C., op. cit., p.28
34
Născut la Cognac în 1888, a fost un strălucit organizator, sprijinind armata aliaţilor să-şi organizeze aprovizionarea
în Primul şi cel de-al doilea război mondial; a fost un pro-european convins şi a condus mişcarea pentru Europa în anii
1950-1960 ; supranumit şi « părintele integrării europene », a fost creierul din spatele ideii CECO, continuând eforturile
pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice - ibidem
35
Fuerea, A., Temeiurile logico-juridice ale Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa (necesitate,
oportunitate, ireversibilitate din perspectivă instituţională şi normativă), în « Revista de drept public », nr. 2/2006, p.1

7
 Practic, Planul Schuman a urmărit evitarea unei noi conflagrații mondiale, iar unificarea
acestei industrii a cărbunelui și oțelului, industrie de bază în producerea de armament, nu a fost
întâmplătoare. Astfel, planul a fost acceptat imediat de către cancelarul Germaniei, Konrad
Adenauer36, care dorea să reconsolideze poziția Germaniei în cadrul statelor occidentale.
După cum se menţionează în doctrină37, integrarea comunitară (supranaţionalitatea) are la
bază principiul potrivit căruia statele renunţă la o parte din suveranitatea lor delegând-o unui
organism internaţional atipic cu prerogative specifice de decizie în domeniul său de specializare şi
cu personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre şi parţial superioară acestora.
Transferul unora dintre responsabilităţile statale către instituţii supranaţionale implică îngrădirea
suveranităţii naţionale.

I.4.Tratatul de la Paris. Crearea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului

Iniţiativei Franţei şi Germaniei i se alătură, la invitaţia acestora, şi alte state, respectiv:

Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie refuzând să participe.
Ca urmare, cele şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg)
semnează la Paris Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.O.). Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului este organizaţie internaţională atipică38, în
care o parte din suveranitatea statelor membre în domeniul celor două industrii a fost delegată unei
Înalte Autorităţi39, ale cărei decizii leagă cele şase state din punct de vedere juridic în domeniul
producţiei de cărbune şi oţel.
Potrivit doctrinei40, Tratatul CECO a instituit o piaţă comună pentru cărbune şi oţel prin
interzicerea taxelor de import şi export şi a măsurilor cu efect echivalent, caracteristicile C.E.C.O.
fiind următoarele:
- crearea unei pieţe comune;
- existenţa unor obiective comune;
- construirea unor instituţii comune având puteri efective şi imediate.
Desigur, semnarea Tratatului CECO a dus la înființarea unei structuri instituționale proprii, cu
competențe supranaționale, respectiv:
- Înalta Autoritate, ce reprezenta interesele CECO, formată din membrii desemnați de statele
semnatare;
- Consiliul de Miniștri, formată din reprezentanți ale statelor membre;
- Adunarea Parlamentară ce reprezenta interesele cetățenilor statelor membre;
- Curtea de Justiție, organ cu atribuții jurisdicționale ce asigura respectarea normelor CECO41.
Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani, termen care a expirat la data de 23 iulie 2002, activele
şi sursele financiare ale acestei Comunităţi trecând, de la această dată, în proprietatea celorlalte
Comunităţi rămase, reunite sub denumirea de Comunitatea Europeană, juridic domeniul cărbunelui şi
oţelului urmând a fi guvernat de dispoziţiile Tratatului Comunităţii Economice Europene.

I.5. Tratatele de la Roma. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii

Europene a Energiei Atomice

La data de 25 martie 1957 s-au semnat la Roma două tratate prin care s-au instituit
Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA
sau EURATOM). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

I.5.1. Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Potrivit Tratatului CEE42, Comunitatea Economică Europeană are obiectiv fundamental

36
Născut la Koln, în 1876, a fost primul cancelar al Republicii Federale Germania după cel de-al doilea război mondial
reușind să reconstruiască democrația germană; alături de Jean Monnet, Robert Schuman și Alcide de Gasperi este
considerat unul dintre „părinții Europei”. A se vedea Scăunaș, S., op. cit., p. 69.
37
Dragoş, D. C., op. cit., p. 6
38
Ibidem, p.8
39
A se vedea în acest sens, Bărbulescu, I.Gh., op. cit., p.2
40
Ibidem, p. 52
41
Pentru mai multe detalii, a se vedea Scăunaș, S., op. cit., p. 74.
42
După semnare, Tratatul a fost modificat în primul rând prin Actul unic European din 17-28 februarie 1986 şi prin

8
instituirea unei pieţe comune care să se sprijine pe o uniune vamală, fundamentându-se pe patru
libertăţi esenţiale: a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor şi a persoanelor şi pe mai multe politici
comune, cu deosebire în domeniul agricol, al transporturilor, al dezvoltării regionale, în cel social.
Articolul 3 al Tratatului CEE enumeră principiile generale care guvernează Comunitatea:
 eliminarea piedicilor vamale,
 crearea unui tarif vamal comun,
 organizarea unei bune funcţionări a concurenţei,
 apropierea legislaţiilor naţionale,
 instituirea de fonduri speciale şi a unei bănci de investiţii,
 asocierea cu alte ţări la obiectivele Comunităţii şi
 abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulaţii.
S-au mai pus la punct trei politici comunitare: o politică agricolă comună, o politică
comercială comună şi o politică concurenţială.
Din punct de vedere instituţional Tratatul de la Roma care a instituit Comunitatea
Economică Europeană relua într-o mare măsură schema generală CECO, dar spre deosebire de
CECO, care a fost concepută pentru o perioadă de 50 de ani, CEE are o durată nelimitată.

I.5.2. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

Dacă Tratatul CEE a creat o integrare economică globală, Tratatul CEEA (EURATOM) a
avut un obiectiv sectorial — acela al energiei atomice. Comunitatea avea ca misiune să
contribuie la pregătirea şi dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare reglementând crearea unei
pieţe comune pentru materiale nucleare de bază, produsele şi mijloacele de producţie legate de
dezvoltarea paşnică a energiei nucleare şi controlul acesteia.
EURATOM a reprodus schema instituţională a CECO şi CEE:
 Consiliul de Miniştri;
 Comisia;
 Parlamentul European;
 Curtea de Justiţie.
Tratatul se referă şi la cooperarea în sectorul de cercetare, de difuzare a cunoştinţelor
tehnice în materie nucleară civilă, de protecţie sanitară şi de securitate civilă atât pentru personalul
din domeniu cât şi pentru populaţie; are prevederi şi în ceea ce priveşte coordonarea investiţiilor şi
a înfiinţării unei pieţe nucleare.
În concluzie, se poate spune că aceste Comunităţi europene au apărut prin încheierea unor
tratate internaţionale, care au dat naştere la mecanisme instituţionale ce nu au mai existat până
atunci în dreptul internaţional public43.

I.6. Evoluţia Comunităţilor Europene. Crearea A.E.L.S.

După cum se precizează în doctrină44, Comunităţile europene au înregistrat un succes
fulminant în primii ani după 1958, astfel încât:
▪ comerţul între cele şase state membre a crescut anual cu aproape 30%;
▪ programul de eliminare a taxelor vamale între ţările membre (uniunea vamală), proiectat
să fie finalizat la sfârşitul anului 1969, s-a realizat cu un an şi jumătate mai repede, la fel ca şi
procesul de introducere a tarifului vamal extern comun.
Mai mult, în anii 1960-1970 se înregistrează o creştere spectaculoasă a producţiei agricole
comune în Comunitatea europeană, depăşindu-se cu mult nevoile de consum ale statelor membre
concomitent cu scăderea drastică a numărului celor care lucrau în agricultură.
Acest progres economic a provocat, în opinia aceluiaşi autor, invidia Marii Britanii care, de

Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut ca Tratatul de la Maastricht) din 7 februarie 1992, precum şi prin
numeroase acte normative speciale (Tratatul de fuziune a executivelor din 1965, Actele de adeziune încheiate cu ocazia
lărgirii Comunităţilor Europene, etc.) ; pentru conţinutul integral al Tratatului şi alte detalii , a se vedea lucrarea
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, editată cu sprijinul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă,
Editura Polirom, Bucureşti, 1999, pp.27-151.
43
Filipescu, I. P., Fuerea,A., Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p.14
44
Moreau Defarges,P., Les institutions européennes, 6e edition, Armand Colin, Paris, 2002, versiunea tradusă în limba
română – Editura Armacord, Timişoara, 2002, p. 24; luat din Dragoş, D. C., op. cit., pp.10-11

9
teama de a nu fi exclusă din comerţul european, iniţiază crearea Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb (A.E.L.S.). Astfel, la 4 ianuarie 1960, s-a semnat la Stockholm Convenţia pentru A.E.L.S.
de către 7 state: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia la
care s-a asociat în 1961 Finlanda, iar în 1970 Islanda. Convenţia a intrat în vigoare la 3 mai 1960.
Obiectivele asociaţiei urmăreau:
 organizarea între statele semnatare ale liberului schimb de produse industriale;
 suprimarea progresivă a principalelor bariere vamale precum şi a restricţiilor
cantitative;
 să reprezinte o potenţială contrapondere politică faţă de C.E.E.
Zona liberului schimb era limitată la produsele industriale cu excluderea celor agricole şi a
pescuitului. Fiecare membru A.E.L.S. era însă liber în relaţiile vamale cu terţi. Asociaţia a fost
calificată ca un fel de "club"45 în care se acordau reciproc unele avantaje (drepturi vamale pentru
produsele industriale). Nu exista o armonizare a condiţiilor de producţie, nu exista o politică
economică comună.

I.7. Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea executivelor. Extinderea Comunităţilor

Europene şi Actul Unic European

În toiul acestor crize s-a petrecut şi un fapt deosebit de important pentru evoluţia viitoare a
comunităţilor. Astfel, în anul 1965, la Bruxelles, s-a adoptat Tratatul privind fuziunea executivelor,
prin care s-a constituit o Comisie unică şi un Consiliu unic46. Astfel, s-a realizat reunirea instituţiilor
comunitare (C.E.C.O., C.E.E., EURATOM), eliminându-se astfel funcţionarea în paralel a unor
instituţii identice, multiplicate corespunzător celor trei comunităţi. Datorită faptului că numai sistemul
instituţional al celor trei comunităţi a devenit comun, fără ca acesta să fuzioneze integral, în
documentele oficiale s-a păstrat denumirea de Comunităţile europene, însă în mod uzual până la
crearea Uniunii Europene a fost utilizată sintagma Comunitatea Europeană, şi abrevierile C.E.E.
respectiv C.E.
Convinsă fiind că A.E.L.S. este o organizaţie prea slabă pentru a-i satisface interesele
economice47, Marea Britanie şi-a reconsiderat poziţia faţă de Comunitatea Europeană, cererea de
aderare a acesteia lovindu-se însă de opoziţia Franţei care nu agrea apropierea Marii Britanii de S.U.A.
După retragerea lui Charles De Gaulle48 situaţia se schimbă şi, se angajează, în opinia autorilor, o
politică de deschidere49, respectiv un proces ireversibil de extindere a comunităţilor şi de înregistrare a
unor succese şi mai mari, comunitatea europeană reunind cele mai dezvoltate democraţii şi economii.
Aceasta nu înseamnă că nu se vor mai înregistra şi alte crize, precum criza petrolului (1973-1974),
care va afecta mult situaţia economică.
Celor 6 state membre fondatoare ale comunităţilor europene li s-au mai alăturat:
 Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca în 1972;
 Grecia în 1981;
 Spania şi Portugalia în 1986 – candidaturile acestor state stârnind reacţia fermierilor
francezi care se temeau de concurenţa fermierilor din aceste ţări, ceea ce a determinat
întârzierea negocierilor50;
 Austria, Finlanda şi Suedia în 1995.
 Norvegia a respins aderarea de două ori prin referendum: în 1972 şi 1994.
De asemenea, succesul comunităţilor europene determină şi alte state să ceară asocierea cu
45
A se vedea în acest sens, Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., p.39
46
Ibidem, partea a II-a, p.45
47
Dragoş, D.C., op. cit., p.13
48
Charles André Marie Joseph de Gaulle, militar de carieră, s-a opus cu tărie capitulării Franţei în iunie 1940 , creând
mişcarea Franţa liberă ; după război a condus guvernul interimar care a organizat alegerile şi a lansat un plan de
relansare şi modernizare a economiei franceze; a fost un puternic susţinător al cooperării franco-germane, dar era un
eurosceptic, opunându-se organizaţiilor supranaţionale, inclusiv A.E.L.S.; în 1966 a orchestrat „politica scaunului gol”
când Franţa a încetat să mai participe la principalele întâlniri ale Comunităţii, ceea ce a lipsit de conţinut
supranaţionalitatea Tratatului de la Roma; generalul a dominat viaţa politică a Franţei până la retragerea sa în anul 1969
- Baldwin,R., Wyplosz,C., op. cit., p.32
49
Fuerea,A., Manualul…, op. cit., p.19
50
Dragoş, D. C., op. cit., p.15

10
acestea, chiar state extraeuropene51.
Diferenţele de opinie existente între Marea Britanie şi restul statelor membre nu încetează
odată cu aderarea acesteia. După cum se precizează în doctrină52, chestiunile bugetare au fost cel mai
greu de surmontat, deoarece Marea Britanie contribuia cu sume foarte mari la bugetul comunitar, în
timp ce cheltuielile bugetare erau alocate în mare măsură sprijinirii agriculturii, aspect din care britanicii
nu câştigau prea multe, ei fiind mari importatori de produse agricole.
În cele din urmă, problema bugetară este rezolvată prin reducerea contribuţiilor financiare ale
Marii Britanii, reducerea fondurilor pentru agricultură şi sporirea resurselor proprii ale Comunităţii
Europene.
Semnat la Luxemburg şi Haga în februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Actul Unic
European a avut menirea de a amenda tratatele institutive ale Comunităţilor Europene, de a da un nou
imbold construcţiei europene aflată în impas53, stabilind termenul de 31 decembrie 1992 pentru
realizarea definitivă a pieţei unice, reglementând mişcarea liberă a bunurilor, serviciilor,
capitalurilor şi persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţilor.
Actul Unic European aduce importante modificări Tratelor constitutive ale Comunităţilor
Europene54, instituind adevărate reforme în ce priveşte instituţiile comunitare55 respectiv deciziile
comunitare, după cum urmează:
- instituţionalizează Consiliul european, care făcea parte din structura Tratatelor
constitutive fără a avea statutul de instituţie propriu-zisă; în acest mod Consiliul european
se consolidează ca „reuniune a organelor statelor‖, respectiv ca şi „Conferinţă
Interguvernamentală‖;
- extinde votul Consiliului la majoritate calificată;
- consolidează consultarea Parlamentului European prin introducerea
procedurii de cooperare în anumite domenii;
- Comitetul politic, compus din directori politici, devine elementul
esenţial al cooperării politice;
- înfiinţează un Secretariat politic cu sediul la Bruxelles.

I.8.Tratatul de la Maastricht. Crearea Uniunii Europene

Tratatul de la Maastricht cunoscut ca fiind Tratatul privind Uniunea Europeană56 sau

Tratatul asupra Uniunii Europene57, a fost rezultatul reuniunii la vârf desfăşurată în perioada 9-11
decembrie 1991. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul privind Uniunea Europeană este considerat ―cea mai importantă reuşită din istoria
Comunităţilor europene de la semnarea Tratatului de la Roma‖, reprezentând, alături de Actul Unic
European, a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive58.
Tratatul de la Maastricht reprezintă din punct de vedere istoric încheierea procesului de
integrare economică început la Paris prin semnarea Tratatului CECO, respectiv un punct de
plecare şi de dezbatere pentru revizuirea unor articole şi dispoziţii care au nevoie de a fi aduse la
zi, abrogate sau îmbunătăţite, ca urmare a schimbărilor geopolitice internaţionale intervenite. Este
situaţia creată în primul rând de răsturnarea echilibrului internaţional prin prăbuşirea sistemului
totalitar comunist. Tratatul de la Maastricht pune astfel premisele unei importante etape a integrării
europene şi anume acea a uniunii politice a Europei.
Tratatul este un text cu peste 300 de articole cărora li se mai adaugă 17 Protocoale şi 33
de Declaraţii. El modifică sau completează numeroase dispoziţii din tratatele comunitare anterioare

51
s-au încheiat mai multe acorduri în deceniul 7: Grecia în 1961; Turcia în 1963; Malta în 1970, dar şi mai multe ţări
francofone din Africa – Scăunaş, S., op. cit., p.49
52
Dragoş, D. C., op. cit., p.14
53
Impas alimentat de stagnarea economică a Comunităţii în comparaţie cu S.U.A. şi Japonia – Moreau Defarges,P., op.
cit., p.48 ; ibidem, p.16
54
A se vedea Documente de bază ale Comunităţii..., op. cit., pp.155-165
55
Bărbulescu, I.G., op. cit., p.66 ; Scăunaş,S., op. cit., p.52
56
Ştefan, T.,op. cit., p.5; D.C.Dragoş, op. cit., p.17
57
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.49
58
Dragoş, D.C., op. cit., p.17

11
şi introduce în acelaşi timp şi dispoziţii noi. Cele 7 Titluri ale Tratatului sunt următoarele59:
Titlul I: Dispoziţii comune;
Titlul II: Dispoziţii de modificare a CEE;
Titlul III: Dispoziţii de modificare a CECO;
Titlul IV: Dispoziţii de modificare a CEEA (EURATOM);
Titlul V: Dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună;
Titlul VI: Dispoziţii privind cooperarea in domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
Titlul VII: Dispoziţii finale.
Chiar în primul articol al tratatului se arată că: „Prezentul tratat marchează o nouă etapă în
procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile
să fie luate cât mai aproape posibil de cetăţeni". In continuare, Tratatul precizează că „Uniunea se
întemeiază pe Comunităţile Europene, completate de politicile şi formele de cooperare instituite de
prezentul tratat. Aceasta are misiunea de a organiza, într-un mod coerent şi solidar, relaţiile dintre
statele membre şi dintre popoarele acestora".
Plecând de la aceste prevederi, se poate afirma în mod clar că prin instituirea Uniunii
Europene cele trei Tratate constitutive nu au fost desfiinţate şi implicit nici cele trei Comunităţi,
acestea reprezentând unul dintre cei trei piloni pe care se baza Uniunea Europeană.
Astfel, structura Tratatului este consolidată pe trei piloni60 pe care se întemeiază Uniunea
Europeană, şi care delimitează foarte clar aria competenţelor comunitare61, respectiv62:
1. primul pilon, cu caracter comunitar, relevă în esenţă « Comunitatea europeană » (sau,
mai exact, Comunităţile europene) punând accentul pe:
● principiul subsidiarităţii63, recunoscut în relaţiile dintre Uniune şi statele membre,
● pe crearea unei cetăţenii europene,
● pe uniunea economică şi monetară,
● pe unele domenii specializate (cultură, protecţia consumatorului) şi
● pe întărirea controlului exercitat de Parlamentul european.
2. al doilea pilon care un caracter interguvernamental şi se referă la politica externă şi de
securitate comună; obiectivele acestuia sunt:
● protecţia şi dezvoltarea unor valori comune, cum sunt independenţa, securitatea,
pacea, democraţia şi respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
3. al treilea pilon, de asemenea cu caracter interguvernamental, contribuie la consolidarea
politicilor de justiţie şi poliţie, pentru a permite libera circulaţie a persoanelor. Astfel, se enunţă:
● patru tipuri de cooperare: judiciară civilă, penală, vamală, şi a poliţiilor;
● cinci noi domenii: politica de azil, cea de trecere a frontierelor exterioare şi
exercitarea controlului la acestea, politica de emigrare şi politica faţă de cetăţenii unor terţe
state, lupta împotriva toxicomaniei şi a fraudei internaţionale

Obiectivele Uniunii Europene prezentate în tratat sunt:

a) promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, cu deosebire prin
crearea unui spaţiu economic integrat, spaţiu fără frontiere interioare;
b) consolidarea coeziunii economice şi sociale şi crearea unei uniuni economice şi
monetare care să ducă la o monedă unică;
c) pregătirea Uniunii Monetare cu urmărirea obiectivelor de stabilitate economică;
59
Pentru conţinutul integral al tratatului, a se vedea Documente de bază al Comunităţii..., op. cit., pp.171-252
60
Pilonii Uniunii Europene mai au denumirea dată în doctrină de « stâlpi de integrare » - a se vedea Gheorghe, C.,
Drept comercial comunitar, Editura LOGISTICON, Bucureşti, 2005, p.28
61
În limbajul Uniunii Europene, prin problema competenţelor se înţelege, în fapt, alocarea sarcinilor; anumite sarcini
ţin de competenţa exclusivă a Uniunii (competenţe exclusive), pentru anumite sarcini responsabilitatea este împărţită
între Uniunea Europeană şi guvernele naţionale ale statelor membre (competenţe partajate), iar pentru realizarea altor
sarcini decizia aparţine guvernelor naţionale şi subnaţionale (competenţa naţională) - Baldwin,R., Wyplosz,C., op. cit.,
p.88
62
Dragoş, D.C., op. cit., pp.17-18; Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.58
63
Principiu asupra căruia vom reveni în cuprinsul acestei lucrări şi care are la bază fundamente etice provenind din
filozofia politică; conform acestui principiu deciziile se iau la cel mai scăzut nivel posibil, competenţele delegându-se la
un nivel superior numai dacă pot avea o eficacitate sporită – a se vedea Buzelay,A., Intégration et désintegration
européennes, Economica, Paris, 1996, p.63 ; Baldwin,R., Wyplosz, C., op. cit., p.89

12
 d) armonizarea politicilor naţionale de ocupare a forţei de muncă prin Programul de
acţiune socială al Comisiei;
e) adoptarea unei strategii pe ansamblul Uniunii pentru susţinerea creşterii economice, a
infrastructurii europene, a concertării eforturilor naţionale în domeniul cercetării;
f) afirmarea identităţii sale pe plan internaţional, în special prin punerea la punct a unei
politici externe şi de securitate comună, înţelegându-se astfel şi o politică de apărare
comună care să ducă, dacă va fi cazul, la o apărare comună;
g) dezvoltarea şi consolidarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne, pentru a se răspunde nevoilor crescânde de securitate individuală şi colectivă;
h) consolidarea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor din statele membre prin
instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
i) menţinerea tuturor realizărilor comunitare şi dezvoltarea lor;
j) organizarea într-un mod coerent şi solidar a relaţiilor dintre statele membre şi dintre
popoarele lor;
k) creşterea eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare; revizuirea lor potrivit
procedurii înscrise în art. N, par. 2;
l) pregătirea terenului pentru noi adeziuni.

I.9. Tratatul de la Amsterdam (1999) şi Tratatul de la Nisa (2001)

I.9.1. Tratatul de la Amsterdam

Adoptarea Tratatului de la Amsterdam, la 2 octombrie 1997, reprezintă un moment
important care a adus elemente semnificative în reforma instituţiilor comunitare, în ceea ce
priveşte integrarea statelor şi cooperarea acestora din perspectiva extinderii comunităţilor prin
primirea de noi state, în special din centrul şi estul Europei.
Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi 13 protocoale. Astfel:
- Prima parte (Modificări de fond) include amendamente importante la Tratatul privind
Uniunea Europeană (TUE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (T CECO), Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (T CEEA sau EURATOM), precum şi la Actul anexat
deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul
European prin vot universal direct;
- Partea a doua (Simplificarea) se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei
Comunităţi Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să adapteze
textul anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii
comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965, menţinându-le
efectele;
- Partea a treia (Dispoziţii generale şi finale) conţine prevederi generale şi finale ale
Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era
făcută prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de cifre),
procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată;
- în anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale
TCE;
La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei
Occidentale şi crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul
Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie referitor la
unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului proporţionalităţii, protecţia şi
bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană, etc.
Menit să completeze dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam64,
intrat în vigoare în 1 ianuarie 1999, reglementează unele aspecte particulare,cum ar fi:
- eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor;
- crearea unor instituţii comunitare care să facă faţă Uniunii Europene lărgite, cuprinzând
ţări din Europa Centrală şi de Est;
- politica de mediu; astfel, s-a înscris expres nevoia de promovare a unei dezvoltări durabile

64
Pentru conţinutul integral al Tratatului de la Amsterdam, a se vedea Documente de bază al Comunităţii…, op. cit.,
pp.257-331

13
cu "un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului", formulă care a înlocuit-o pe
cea din Tratatul de la Maastricht de "respectare a mediului";
- înscrierea principiului "egalităţii dintre bărbaţi şi femei" alături de "promovarea unui nivel
ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială";
- integrarea acquis-ului Schengen în cel de-al 3-lea pilon al Uniunii
Europene, etc.

I.9.2. Tratatul de la Nisa

Funcţionarea şi structura instituţiilor europene au fost concepute pentru anii '50, atunci
când Uniunea nu număra decât 6 membri, respectiv Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda. Anul 2004 a marcat aderarea a încă 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Bulgaria şi România le vor
urma în 2007, iar în 2013 se alătură și Croția65.
Includerea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, precum şi a Ciprului, Maltei şi Turciei în
calculele de extindere a Uniunii Europene, necesită modificări destul de importante în
mecanismele de funcţionare ale Uniunii, acesta fiind argumentul pentru care a fost organizată
Conferinţa interguvernamentală de la Nisa în anul 2000. Între 7-11 decembrie 2000, întâlnirea
la vârf a şefilor de state şi guverne, care a avut loc la Nisa, a adoptat textul tratatului, care a fost
semnat la 26 februarie 2001 de către Consiliul Uniunii Europene şi, ca urmare, a fost deschis
spre ratificare.
Semnarea Tratatului de la Nisa a încheiat conferinţa interguvernamentală mai sus amintită.
Obiectul conferinţei a fost adaptarea funcţionarii instituţiilor europene în vederea primirii de noi
membri. Astfel, Tratatul a deschis calea celei mai mari lărgiri preconizate de Uniune, cu
perspectivele unei păci durabile, stabilităţii şi prosperităţii pentru ansamblul ţărilor europene
democratice66.
Tratatul de la Nisa conţine modificări în mecanismele de funcţionare ale Uniunii, menite să
adâncească integrarea europeană, prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva
lărgirii Uniunii la 27 de state. Exemplificativ, menţionăm modificările reglementate prin Tratat la
nivelul instituţiilor Uniunii Europene, după cum urmează:
● modificări legate de Parlamentul European. Prin Tratat s-a consolidat rolul colegislator al
Parlamentului European;
● modificări legate de Consiliu; Tratatul permite o majoritate calificată asupra deciziilor ce
vor fi adoptate pentru aproximativ 30 de dispoziţii, care până acum erau guvernate de regula
unanimităţii ;
● modificări legate de Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.
Concret, componenţa şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene potrivit Tratatului de
la Nisa era următoarea:
A. Parlamentul European
Potrivit Tratatului de la Nisa, numărul maxim de deputaţi europeni urma să fie 732, cu 32 de
locuri mai mult decât se stabilise prin Tratatul de la Amsterdam. Ulterior, s-a hotărât ca numărul
deputaţilor să fie de 785, ceea ce s-a aplicat începând cu 1 ianuarie 2007, prin aderarea Bulgariei
şi a României (18 locuri pentru prima şi 35 locuri pentru cea de-a doua)67.
Tratatul de la Nisa a mai stabilit ca Statutul deputaţilor europeni să fie aprobat de Consiliul
Uniunii Europene cu majoritate calificată68.
B. Consiliul Uniunii Europene
Tratatul aplică un sistem care să atenueze consecinţele aderării statelor care au o populaţie
mai mică atunci când vin în concurs cu statele cu o populaţie mai mare, în ceea ce priveşte
sistemul majorităţii calificate din cadrul Consiliului69. Pentru aceasta s-a ajuns la o soluţie mixtă:
dublarea majorităţii şi reponderarea, conform căruia, când o decizie este luată de Consiliu cu
majoritate calificată, un membru al acestuia poate solicita verificarea dacă statele membre care
constituie majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia UE70. În cazul în care
65
A se vedea Anexa 1 și Anexa 2.
66
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.66
67
Idem, p. 96.
68
Ibidem.
69
Scăunaş, S., op.cit., p.96.
70
Ibidem.

14
această condiţie nu este îndeplinită, decizia nu va fi luată.
Începând cu 1 ianuarie 2007, membrii Consiliului au un total de 345 voturi repartizate în
funcţie de mărimea statelor, pragul majorităţii calificate fiind astfel de 258 voturi şi va creşte la
73,4% când toate statele candidate vor adera71.
Repartiţia pe state a celor 345 de voturi în Consiliu este următoarea: Germania, Franţa,
Italia şi Marea Britanie – câte 29 voturi; Spania şi Polonia – câte 27 voturi; România – 14 voturi;
Olanda – 13 voturi; Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia – câte 12 voturi; Austria,
Bulgaria şi Suedia – câte 10 voturi; Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda – câte 7
voturi; Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia – câte 4 voturi; Malta – 3 voturi72.
Se poate observa că, în concluzie, într-o Uniune cu 27 de membri73:
- egalitatea voturilor între cele 4 state „mari‖ este menţinută (29 de voturi fiecare), Spania
conservându-şi statutul său de intermediar între statele „mari‖ şi cele „mici‖, statut pe care îl
împarte cu Polonia (27 de voturi);
- 3 state „mari‖ nu vor fi în măsură să mai blocheze procesul decizional;
- dubla majoritate (voturi/state membre) ar putea fi completată, la cererea unui stat membru,
cu o majoritate consolidată (62%) din populaţia totală a Uniunii.
C. Comisia Europeană
Începând cu 1 ianuarie 2005, conform Tratatului, Comisia va avea câte un reprezentant al
fiecărui stat membru şi, când va număra 27 membri, dar începând cu mandatul următor (2009-
2014), numărul comisarilor trebuie să fie inferior numărului statelor membre şi va fi stabilit de
Consiliul Uniunii Europene cu unanimitate de voturi, membrii fiind numiţi asigurând rotaţia egală a
statelor membre74.
Un pas important în accentuarea caracterului supranaţional al Comisiei este acela al
schimbării intervenite cu privire la numirea preşedintelui şi a membrilor Comisiei: de la unanimitate
s-a trecut la majoritatea calificată75.
Tratatul de la Nisa consacră sporirea puterilor preşedintelui Comisiei, astfel el va hotărî
repartizarea portofoliilor şi va putea să remanieze aceste responsabilităţi în timpul mandatului,
inclusiv să ceară unui comisar să demisioneze (după aprobarea acestei măsuri de către colegiu),
totodată el numeşte şi vicepreşedinţii Comisiei76.
D. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Tribunalul de Primă Instanţă
Tratatul reglementează aspecte cu privire la77:
- înfiinţarea Camerelor jurisdicţionale ajutătoare pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă, cu
scopul de a degreva Tribunalul de anumite cauze, înlăturând astfel întârzierile judiciare tot mai
dese în ultimii ani;
- repartizarea competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, precum
şi componenţa şi funcţionarea acestora.
E. Curtea Europeană de Conturi
Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Nisa, Curtea de Conturi este constituită din reprezentanţi
ai fiecărui stat membru, îndeplinind un mandat de 6 ani, iar membrii Curţii de Conturi sunt numiţi
de Consiliu cu majoritate calificată78.
Tratatul prevede de asemenea îmbunătăţirea colaborării Curţii de Conturi cu instituţiile
similare naţionale, prin înfiinţarea unui Comitet de legătură între acestea79.
F. Comitetul Economic şi Social
Este forul de investigare a intereselor partenerilor economici şi sociali la nivelul întregii
Uniuni Europene şi, potrivit Tratatului, va avea un număr de cel mult 350 de reprezentanţi ai
statelor membre, locurile statelor membre dinainte de 1 mai 2004 fiind menţinute80.

71
Ibidem.
72
Ibidem.
73
Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2006, p. 67.
74
Scăunaş,S., op. cit., p. 97.
75
Fuerea,A., Manualul..., ediţia a III,op. cit., p. 67.
76
Idem, pp. 68-69.
77
Scăunaş, S.,op. cit., p. 97.
78
Fuerea,A., Manualul..., ediţia a III,op. cit., p. 71.
79
Scăunaş,S., op. cit., p. 97.
80
Scăunaş,S., op. cit., p. 97.

15
 G. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor a fost limitat tot la 350 de locuri81. De asemenea, Tratatul de la Nisa
reglementează cerinţa ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral de la autorităţile pe care le
reprezintă sau aceştia să îndeplinească acea condiţie a responsabilităţii din punct de vedere
politic82.
De asemenea, Tratatul conţine modificări privind procedurile de decizie, extinzând
procedura adoptării deciziilor cu majoritatea calificată concomitent cu reducerea procedurii
unanimităţii83. Progresele în acest domeniu nu sunt foarte mari, deoarece, în anumite materii,
unele state dispun încă de dreptul de veto84. Astfel Marea Britanie îşi păstrează dreptul de veto în
politica fiscală, Germania în domeniul imigrării şi dreptului de azil, iar Spania, Portugalia şi Grecia
în privinţa ajutorului regional85.
În cadrul celui de-al treilea pilon al Uniunii Europene – poliţie şi cooperare judiciară –,
adoptarea deciziilor cu majoritate calificată s-a stabilit doar pentru materia azilului şi a imigrării86.
În ceea ce priveşte cooperarea consolidată, pornind de la perspectiva unei Uniuni
Europene cu cel puţin 27 de membri, state între care sunt mari diferenţe economice şi geopolitice,
Tratatul abordează problema cooperării consolidate între acestea, ca un instrument foarte
important pentru realizarea obiectivelor Uniunii şi a integrării noilor state87.
Astfel, potrivit doctrinei88, cooperarea trebuie:
- să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii şi ale Comunităţii, să prezerve şi să servească
interesele sale şi să consolideze procesul de integrare;
- să respecte tratatele, ca şi cadrului instituţional unic al Uniunii;
- să respecte acquis-ul comunitar;
- să se situeze în limitele competenţelor Uniunii sau Comunităţii europene şi să nu intervină
în domeniile care intră în competenţa exclusivă a Comunităţii;
- să nu aducă atingere Pieţei interne, aşa cum este ea definită la art. 14, paragraful 2, din
tratatul instituind Comunitatea europeană, nici coeziunii economice şi sociale stabilite conform
titlului XVII din acelaşi tratat;
- să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre şi să nu provoace distorsiuni
de concurenţă între acestea;
- să reunească minim 8 state membre (şi nu majoritatea);
- să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre neparticipante;
- să fie deschise tuturor statelor membre.
O altă realizare importantă a Conferinţei interguvernamentale de la Nisa din anul 2000,
menţionată în doctrină o constituie adoptarea Cartei Fundamentale din Uniunea Europeană,
inspirată din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar având un conţinut mai extins decât
aceasta.
Conferinţa a reafirmat importanţa istorică a lărgirii Uniunii Europene pe principiul integrării
diferenţiate, în funcţie de performanţele fiecărei ţări, însă şi pe cel al posibilităţii pe care o au
statele de a recupera terenul pierdut în procesul integrării.

I.10. Extinderea Uniunii Europene spre Est. Instrumentele financiare de pre-aderare

şi fondurile structurale

Deşi toate statele candidate au pornit la drum cu şanse egale, accederea lor în structurile
comunitare se face gradual, deoarece nu pot fi ignorate diferenţierile de progres economic spre o
economie de piaţă viabilă înregistrate de acestea.
Majoritatea statelor din estul Europei şi care au făcut parte din blocul comunist au semnat
cu Comunităţile europene aşa numitele acorduri de asociere, devenind astfel ţări asociate89 la

81
Ibidem.
82
Fuerea, F., Manualul..., ediţia a III,op. cit., p. 71.
83
Scăunaş,S., op. cit., p. 98.
84
Ibidem.
85
Fuerea, F., Manualul..., ediţia a III,op. cit., p. 72.
86
Scăunaş,S., op. cit., p. 98.
87
Ibidem.
88
Fuerea,F., Manualul..., ediţia a III,op. cit., pp. 75-76.
89
Dragoş, D.C., op. cit., p.25

16
Uniunea Europeană.
Obiectivul acordurilor de asociere este cel al apropierii politice şi economice al statelor
candidate faţă de Uniune, respectiv al stabilirii cadrului adecvat pentru integrarea graduală a
acestora în Comunitate.
Acordurile de asociere au fost semnate cu:
- Turcia (1987);
- Cipru, Malta (1990);
- Ungaria, Polonia (1994);
- Bulgaria, Polonia, România, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania (1995);
- Cehia, Slovacia (1996).
Consiliul European de la Copenhaga din anul 1993 a reiterat principiul continuării lărgirii
Uniunii Europene spre Est, stabilind şi criteriile pe care statele candidate trebuie să le
îndeplinească pentru a finaliza perioada de tranziţie şi a deveni membre cu drepturi depline ale
Comunităţii, cunoscute sub denumirea de ―criteriile de la Copenhaga‖, acestea fiind următoarele:
● criteriul politic, care presupune stabilitatea instituţiilor, care să garanteze în principal
statul de drept, democraţia şi drepturile fundamentale ale omului;
● criteriul economic, care presupune în principal existenţa unei economii de piaţă
funcţionale;
● criteriul referitor la capacitatea de adoptare a acquis-ului comunitar90 .
Consiliul European de la Essen din 1994 a stabilit strategia de preaderare a statelor
candidate, bazată pe Programul PHARE91 care este un program lansat de Comunitatea
Europeană în 1990, având ca destinaţie Polonia si Ungaria. Ulterior el s-a extins si la celelalte
state din Europa Centrală si de Est candidate la aderarea la UE, devenind principalul instrument
de asistenţă financiară şi tehnică oferit de UE pentru restructurarea economiilor acestor ţări şi
crearea infrastructurii necesare aderării la Uniunea Europeană.
Comisia Europeană îşi asumă rolul de a întocmi anual, un raport de evaluare a progresului
înregistrat de fiecare ţară candidată în ceea ce priveşte îndeplinirea Criteriilor de la Copenhaga, pe
care să-l prezinte Consiliului European. În urma acestui raport, Comisia poate propune :
- începerea negocierilor cu un al doilea val de ţări candidate ;
- reducerea sau sistarea ajutorului financiar de pre-aderare.
Consiliul European de la Berlin din 1999 hotărăşte crearea a două noi instrumente
financiare de pre-aderare : ISPA şi SAPARD, în completarea programului PHARE.
ISPA ca instrument Structural de pre-aderare, este un program intrat în vigoare începând
cu anul 2000. Obiectivul său îl constituie dezvoltarea infrastructurii de transporturi si protecţia
mediului în ţările candidate la aderare.
SAPARD este un program operaţional din anul 2000. Are drept scop sprijinirea agriculturii
si dezvoltarea rurală în ţările candidate din Europa Centrală si de Est. SAPARD finanţează
proiecte majore din domeniul agricol si al dezvoltării rurale.
Consiliul European de la Helsinki din 1999 decide să iniţieze Conferinţe
interguvernamentale bilaterale cu ţările din cel de-al doilea val92, cunoscute sub denumirea de
Grupul de la Helsinki, în vederea deschiderii negocierilor de aderare.
Consiliul European de la Laeken din 2001 a luat act de raportul Comisiei europene,
conform căruia, dacă procesul de negocieri şi reforme continuă în acelaşi ritm, ţările candidate (cu
excepţia României, Bulgariei şi Turciei) vor fi pregătite pentru aderare la sfârşitul anului 2002, ceea
ce reprezintă detaşarea unor state din cel de-al doilea val de aderare, acestea trecând în primul
val de aderare93. Doctrina94 menţionează că, în cadrul acestui Consiliu european s-a adoptat
Declaraţia de la Laeken, care a cerut concentrarea problemelor asupra unei Constituţii europene,
care să realizeze simplificarea Tratatelor existente, statutul Cartei drepturilor fundamentale,
posibila adoptare a unui text constituţional.
Aderarea la Uniunea Europeană presupunea, de fapt, aderarea la cele trei Comunităţi
europene, acceptarea pilonilor Uniunii, prevăzuţi de Tratatul de la Maastricht şi implica mai multe
90
acquis-ul comunitar reprezintă legislaţia primară şi derivată a Uniunii – ibidem, p.26
91
PHARE este forma prescurtată a construcţiei gramaticale « Pologne et Hongrie - Aide á Restructuration
Economique »
92
România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Malta
93
Dragoş, D.C., op. cit., p.27
94
Manolache, O., op. cit., p.16

17
etape95:
1. aderarea propriu-zisă care este precedată de semnarea unui acord de asociere între
statul candidat şi Comunităţile Europene, care se derulează o anumită perioadă de
timp, diferită de la stat la stat;
2. semnarea tratatului de aderare de către reprezentanţii tuturor statelor membre, pe de
o parte, şi de către reprezentantul statului candidat, pe de altă parte;
Consiliul European de la Copenhaga din 2002 anunţă încheierea negocierilor de aderare
cu 10 state: Cipru, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Malta, Slovenia,
tratatele de aderare fiind semnate în aprilie 2003 al Atena, aceste state devenind membre cu
drepturi depline în 2004.
În anul 2005, la Luxembourg, România şi Bulgaria au semnat Tratatul de aderare la
Uniunea Europeană, care conţinea o clauză de salvgaldare ce putea fi activată în cazul în care
cele două ţări nu îndeplineau criteriile de aderare în 2007.
Începând cu 1 ianuarie 2007, atât România cât şi Bulgaria au devenit membri cu drepturi
depline ai Uniunii Europene.
În octombrie 2004, a fost invitată să adere la Uniunea Europeană şi Turcia.
Acceptând să negocieze cu Turcia, ţară care are 97% din teritoriu pe alt continent decât
Europa, respectiv pe teritoriul Asiei, respectiv are 66 milioane de locuitori de religie musulmană,
Uniunea Europeană şi-a schimbat irevocabil direcţia. Astfel, după cum se precizează în doctrină,
Uniunea declară pentru prima dată că reprezintă un ambiţios proiect politic96, ce nu refuză
aderarea altor state pe criterii religioase sau culturale.
În aceeaşi opinie97, nemulţumirile cetăţenilor europeni faţă de decizia de acceptare a
Turciei la negocierile de aderare sunt coroborate cu apropierea constantă a Uniunii de Ucraina,
ceea ce ar putea determina perspectiva ca raportul de forţe între statele membre să se schimbe
fundamental în favoarea noilor veniţi. Acestea au determinat respingerea Tratatului instituind o
Constituţie europeană de către Franţa şi Olanda, proiectul Constituţiei fiind în impas.
Pentru statele membre ale Uniunii şi în scopul eliminării decalajelor economice şi sociale
între regiuni şi a realizării coeziunii economice şi sociale, Uniunea foloseşte mai multe elemente
structurale:
- Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER);
- Fondul Social European (FSE);
- Fondul de Coeziune (FC);
- Fondul Agricol European pentru Dezvoltare Rurală (FAEDR);
- Fondul European pentru pescuit (FEP).
Obiectivul Fondului European pentru Dezvoltare Regională (FEDER) este de a
consolida coeziunea economică şi socială în Uniunea Europeană prin diminuarea dezechilibrelor
regionale. FEDER finanţează:
- ajutoare directe pentru investiţiile în întreprinderi (în special, IMM-uri) în vederea creării de
locuri de muncă durabile;
- infrastructuri legate, în special, de cercetare şi inovare, telecomunicaţii, mediu, energie şi
transporturi;
- instrumente financiare (fond de capital de risc, fond de dezvoltare regională etc.) destinate
să sprijine dezvoltarea regională şi locală şi să favorizeze cooperarea între oraşe şi regiuni;
- măsuri de asistenţă tehnică98.
Fondul Social European (FSE) este instrumentul principal prin care Uniunea Europeană
finanţează obiectivele strategice ale politicii de ocupare.
Pentru perioada de programare 2007- 2013, scopul intervenţiilor Fondul Social European
este de a susţine statele membre să anticipeze şi să administreze eficient schimbările economice
şi sociale. Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 1081/2006 privind Fondul
Social European propune domeniile şi principiile prin care se poate realiza dezvoltarea resurselor
umane în perioada următoare. Fondul Social European finanţează priorităţi cum sunt : creşterea
95
A se vedea Dragoş, D.C., op. cit., p.41
96
Idem, p.33; în doctrină se precizează de asemenea că, faptul că cele trei Comunităţi Europene se serveau de
instrumente economice, pentru a iniţia integrarea, nu înseamnă că integrarea europeană era doar « economică » fiind,
mereu, un « fenomen politic » - a se vedea, Bărbulescu, I.Gh., op. cit., p.79
97
Dragoş, I.Gh., op. cit., pp.34-36
98
Scăunaş S., op.cit., p. 293

18
adaptabilităţii lucrătorilor şi întreprinderilor; creşterea accesului şi a participării pe piaţa muncii;
promovarea incluziunii sociale prin lupta împotriva discriminării şi facilitarea accesului pe piaţa
muncii pentru persoanele dezavantajate.
Statele membre şi regiunile Uniunii Europene au acces la finanţare din Fondul Social
European în cadrul unei perioade de programare de şapte ani. Actualul exerciţiu de programare se
desfăşoară pe perioada 2007-2013. Pentru a beneficia de asistenţa Fondul Social European,
statele membre elaborează programe operaţionale prin care se stabilesc priorităţile de finanţare.
În regiunile mai puţin dezvoltate care se înscriu sub obiectivul convergenţă, Fondul Social
European susţine investiţiile în capital uman, în special prin îmbunătăţirea sistemelor de educaţie
şi formare; acţiuni având drept scop dezvoltarea capacităţii instituţionale şi a eficienţei
administraţiilor publice, la nivel naţional, regional sau local.
Fondul de Coeziune ajută statele membre cu un produs naţional brut (PNB) pe cap de
locuitor de mai puţin de 90% din media comunitară să-şi reducă diferenţele dintre nivelurile de
dezvoltare economică şi socială şi să-şi stabilizeze economiile. Acesta susţine acţiuni în cadrul
obiectivului „Convergenţă‖ şi se află sub incidenţa aceloraşi reguli de programare, de gestionare şi
de control ca în cazul FSE şi FEDR.
Pentru perioada 2007-2013, Fondul de Coeziune se adresează următoarelor ţări: Bulgaria,
Cipru, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Spania este eligibilă, pe bază tranzitorie, deoarece PNB-ul său pe
cap de locuitor este inferior mediei înregistrate pentru Uniunea Europeană cu 15 state membre99.
Fondul de Coeziune finanţează acţiuni care fac parte din două domenii prioritare: reţele
transeuropene de transport, şi mediul.
În acest context, Fondul de Coeziune poate interveni, de asemenea, în proiecte din
domeniul energiei sau al transporturilor, atâta vreme ce acestea prezintă avantaje clare pentru
mediu: eficacitate energetică, utilizarea de surse de energie regenerabile, dezvoltarea transportului
feroviar, sprijinirea intermodalităţii, consolidarea transporturilor publice etc.
Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală contribuie la promovarea unei
dezvoltări rurale durabile în întreaga Uniune, venind în completarea politicilor de piaţă şi de
susţinere a veniturilor aplicate în cadrul politicii agricole comune, al politicii de coeziune şi al
politicii comune în domeniul pescuitului. Obiectivele acestui fond sunt următoarele:
- îmbunătăţirea competitivităţii agriculturii şi silviculturii prin sprijinirea
restructurării,dezvoltării şi inovaţiei;
- îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural, prin sprijinirea gestionării terenurilor;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii în mediul rural şi promovarea diversificării activităţilor
economice;
- leader: strategii locale de dezvoltare pe zone rurale clar definite la nivel subregional,
parteneriate public-privat la nivel local, o abordare ascendentă cu o putere decizională pentru
grupurile de acţiune locală, interacţiunea dintre actorii şi proiectele din diverse sectoare ale
economiei locale etc.
Fondul European pentru Pescuit (FEP) este propus de către Comisia Europeană drept
un instrument nou de programare pentru pescuit, în cadrul perspectivei financiare a Uniunii
Europene 2007 -2013.

I.11. Proiectul tratatului constituţional (Tratatul de instituire a unei Constituţii

pentru Europa)

I.11.1.Premisele elaborării proiectului de Constituţie europeană

Uniunea Europeană, organizaţie clădită din ruinele celui de-al doilea război mondial, a fost
sortită încă de la început să capete într-o bună zi contururi politice, astfel încât Europa politică
unită devine acum miza esenţială a viitorului Europei. Această aspiraţie a devenit din ce în ce mai
manifestă de la adoptarea in 1992 a Tratatului de la Maastricht, culminând în prezent cu
dezbaterile asupra Constituţiei Europene.
După cum se menţionează în doctrină100, Declaraţia de la Laeken din decembrie 2001, care a
lansat procesul elaborării unei constituţii pentru a înlocui tratatele existente, menţiona îngrijorările

99
Idem, p. 294.
100
Dragoş, D. C., op.cit., 146

19
populare în legătură cu faptul că prea multe puteri sunt exercitate la nivel european şi nu la nivel
naţional, despre lipsa unui control public democratic, despre instituţii şi practici europene rigide şi dificil
de înţeles.
Ca urmare, se impunea în mod necesar elaborarea unui document care să afirme fără
echivoc faptul că sursa puterii Uniunii Europene o reprezintă statele membre, respectiv că Uniunea
este o organizaţie de state care cooperează pe baza consimţământului liber al acestora şi al cetăţenilor
lor.
Astfel, la 29 octombrie 2004, la Roma, şefii de stat şi de guvern precum si miniştrii
afacerilor externe din cele 25 de ţări membre ale Uniunii Europene şi 3 state candidate au semnat
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Pe baza Constituţiei, ia fiinţă Uniunea Europeană, ca uniune a popoarelor şi statelor europene,
cu personalitate juridică, având dreptul de a susţine, în această calitate, valorile proprii şi
interesele unionale în arena internaţională101. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene
care aderă la principiile şi valorile sale (demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea,
statul de drept şi drepturile omului, pluralismul, toleranţa, justiţia şi solidaritatea,
nediscriminarea), şi se angajează să le promoveze împreună cu celelalte state europene.
Uniunea recunoaşte identitatea naţională a statelor membre, inclusiv autonomia
regională şi locală; de asemenea, este recunoscută existenţa în continuare a funcţiilor
esenţiale ale statelor cum ar fi asigurarea integrităţii teritoriale, menţinerea ordinii şi a
respectării legii, salvgardare, securităţii interne.
Conform principiului cooperării sincere, statele membre şi Uniunea se asistă reciproc în
realizarea obiectivelor prevăzute în Constituţie, iar statele membre sunt ţinute să se abţină
de la orice acţiuni sau inacţiuni care ar putea pune în primejdie realizarea acestor obiective.

I.11.2.Conţinutul proiectului de Constituţie europeană

Proiectul de Constituţie a fost structurat în 4 părţi şi un Preambul.
Chiar din preambul102, proiectul porneşte de la convingerea că Europa este un continent
purtător de civilizaţie; că locuitorii săi, veniţi în valuri succesive de la începuturile umanităţii, au
dezvoltat aici în mod progresiv valorile care stau la baza umanismului: egalitatea oamenilor,
libertatea, respectarea raţiunii. Aceştia, inspirându-se din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă
a Europei, ale cărei valori sunt prezente şi astăzi în patrimoniul său, au ancorat în viaţa societăţii rolul
central al omului şi drepturile lui, inviolabile şi inalienabile, precum şi respectarea dreptului.
Exemplificativ, în Preambulul Constituţiei se aminteşte că, ―unită în diversitate‖, Europa
oferă ― cele mai bune şanse de a continua, cu respectarea drepturilor fiecăruia şi cu conştiinţa
răspunderii faţă de generaţiile viitoare ale planetei, marea aventură care îşi găseşte aici un spaţiu
privilegiat de speranţă umană‖.
Prima parte cuprinde dispoziţii generale referitoare la:
- definiţia şi obiectivele Uniunii;
- drepturile fundamentale şi cetăţenia Uniunii;
- competenţele şi instituţiile Uniunii;
- finanţele şi apartenenţa la Uniune ş.a..
Partea a II-a denumită ,,Carta drepturilor fundamentale‖ cuprinde 7 titluri:
- Demnitatea;
- Libertăţile;
- Egalitatea;
- Solidaritatea;
- Drepturile cetăţenilor;
- Justiţia;
- Dispoziţii generale, care reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei.
Dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentale vor dobândi prin ratificarea Constituţiei o forţă
juridică obligatorie, fără a presupune o extensie a competenţelor Uniunii. Instituţiile, organele şi
agenţiile Uniunii sunt obligate să respecte drepturile înscrise în Cartă. Aceleaşi obligaţii sunt
impuse statelor membre în aplicarea dreptului Uniunii, iar Curtea de Justiţie are obligaţia de a
veghea la respectarea ei.
Partea a III-a intitulată ,,Politicile şi funcţionarea Uniunii‖ reglementează domenii de interes
101
Ibidem., p.132
102
A se vedea în acest sens, Scăunaş, S., op. cit., pp.52-53

20
comun precum:
- nediscriminarea şi cetăţenia europeană;
- politicile Uniunii;
- acţiunea externă a Uniunii;
- funcţionarea Uniunii (dispoziţii instituţionale, dispoziţii financiare şi cooperări
consolidate).
Cea de-a patra şi ultima parte conţine clauzele generale şi finale, inclusiv procedurile
referitoare la aprobarea şi posibila revizuire a Constituţiei.
De asemenea, mai există o serie de protocoale şi anexe care fac parte integrantă din
Constituţie.

I.11.3. Instituţiile Uniunii Europene din perspectiva proiectului de Constituţie

europeană
Potrivit Constituţiei, sistemul instituţional al Uniunii Europene următoarele instituţii şi organisme
consultative:
- Parlamentul European;
- Consiliul european;
- Consiliul de Miniştri, denumire care înlocuieşte denumirea „Consiliul Uniunii Europene";
- Comisia Europeană, care conţine şi funcţia de Ministru de externe al Uniunii Europene în calitate
de vicepreşedinte al Comisiei;
- Curtea de Justiţie, care va cuprinde: Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare Instanţă
şi tribunale specializate;
- alte instituţii şi organisme care întregesc cadrul instituţional, precum:
- Banca Centrală Europeană;Curtea de Conturi;
- Organismele consultative ale Uniunii.
Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Comisia sunt asistate de:
- Comitetul Regiunilor;
- Comitetul Economic şi Social.

I.11.4.Scopul şi obiectivele Uniunii Europene din perspectiva proiectului de

Constituţie europeană
Textul Constituţiei, presupunea existenţa unui singur tratat, care să înlocuiască toate tratatele
comunitare existente în prezent, Uniunea urmând a dispune de un cadru instituţional unic care are
drept scop103:
- urmărirea obiectivelor Uniunii,
- promovarea valorilor sale,
- servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor şi ale statelor membre,
- asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor întreprinse în
vederea atingerii obiectivelor sale.
În realizarea scopului Uniunii stabilit prin Constituţie, Uniunea are de îndeplinit următoarele
obiective104:
→ crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne,
precum şi o piaţă unică unde concurenţa este liberă şi nedenaturată;
→ dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o economie
socială de piaţă foarte competitivă, vizând ocuparea deplină a forţei de muncă, progresul social
şi un înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului;
→ promovarea progresul ştiinţific şi tehnic;
→ combaterea excluderii sociale si a discriminărilor;
→ promovarea justiţiei şi a protecţiei sociale, egalităţii între femei şi bărbaţi, a solidarităţii între
generaţii şi a protecţiei drepturilor copilului;
→ promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi a solidarităţii între statele
membre;
→ respectarea bogăţiei diversităţii sale culturale şi lingvistice şi vegherea la păstrarea şi
dezvoltarea patrimoniului cultural european;

103
A se vedea în acest sens şi Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., partea a II-a, p.70
104
Scăunaş,S., op. cit., pp.63-64

21
 → afirmarea şi promovarea valorilor şi interesele sale în relaţiile cu restul lumii;
→ contribuţia la pacea; la securitatea; la dezvoltarea durabilă a planetei; la solidaritatea şi respectul
reciproc între popoare; la comerţul liber şi echitabil; la eliminarea sărăciei şi la protecţia drepturilor
omului, în special ale copilului, precum şi la respectarea strictă şi la dezvoltarea dreptului inter-
naţional, în special la respectarea principiilor Cartei Naţiunilor Unite.

I.11.5.Competenţele Uniunii din perspectiva proiectului de Constituţie europeană

Constituţia stabileşte clar domeniile în care statele membre îşi transferă competenţele în favoarea
Uniunii, şi introduce o clasificare a puterilor (competenţelor) unionale105:
● competenţe exclusive, care aparţin numai Uniunii, şi care includ:
- comerţul cu state terţe şi
- concurenţa în piaţa internă;
● competenţe partajate de Uniune cu statele membre, care sunt exercitate de
Uniune numai în cazurile şi în măsura în care acţiunea sa este mai eficientă decât cea a
statelor membre. Domeniile în care se manifestă acestea sunt cele mai importante:
- piaţa internă unică;
- politica agricolă comună;
- politica mediului;
- politica în transporturi;
- politica de azil şi de imigraţie;
- cooperarea poliţienească şi judiciară;
● competenţele rezervate - aparţin în continuare statelor membre, Uniunea putând
doar să sprijine realizarea unor acţiuni în aceste domenii fără a avea puterea de armonizare a
legislaţiei interne. Rămân în competenţa statelor:
- cultura;
- educaţia;
- sportul;
- protecţia civilă.
În fine, Uniunea dobândeşte competenţe şi în domeniul politicii externe şi de securitate comună,
fiind abilitată să urmărească realizarea acesteia în baza solidarităţii tuturor statelor membre, în scopul
final al realizării unei apărări comune.
În scopul instituirii unei anumite flexibilităţi în sistem, proiectul prevede că, Consiliul U.E.,
votând cu unanimitate şi după obţinerea avizului conform al Parlamentului european, este abilitat să
„umple" orice goluri ce vor apărea în ceea ce priveşte competenţele unionale stabilite de Constituţie,
atunci când o acţiune la acest nivel este necesară în vederea realizării obiectivelor prevăzute de
Constituţie.

I.11.6.Principiile care stau la baza competenţelor Uniunii Europene din perspectiva

proiectului Constituţiei europene
Proiectul Constituţiei Uniunii Europene urmăreşte întărirea principiilor subsidiarităţii106 şi
proporţionalităţii107, aceste principii fiind statuate deja în Carta Europeană a Autonomiei locale108,
după cum urmează: ―exercitarea responsabilităţilor publice trebuie, de o manieră generală, să
revină, de preferinţă, autorităţilor celor mai apropiate de cetăţeni (sublinierea autorilor acestei

105
Dragoş, D. C., op. cit., pp.133-134; pentru o analiză exhaustivă a competenţelor Uniunii Europene din perspectiva
Constituţiei, a se vedea şi S. Scăunaş, op. cit., pp.65-66
106
Principiul presupune ca Uniunea să acţioneze doar în măsura în care acţiunea sa este necesară şi în acelaşi timp, mai
eficientă decât cea a statelor membre - ibidem
107
are menirea de a veghea ca acţiunea comunitară să nu depăşească, prin conţinut sau formă, ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivului comunitar – ibidem
108
principiul subsidiarităţii se mai regăseşte, de altfel, şi în alte documente europene, cum sunt: Declaraţia
interinstituţională a Consiliului, Parlamentului şi Comisiei Europene asupra democraţiei, transparenţei şi subsidiarităţii
(Luxemburg – 25 octombrie 1993); Protocolul asupra aplicării principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii anexat
Tratatului de la Amsterdam care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele instituind comunităţile
europene şi anumite acte conexe - a se vedea în acest sens, Cătană, E.L., Europenizare şi subsidiaritate în reformele
administrative din Europa Centrală şi de Est. Cazul României, lucrare prezentată la Simpozionul ştiinţific internaţional
„Cercetarea ştiinţifică - o competiţie permanentă”, organizat de Universitatea Dimitrie Cantemir Târgu-Mureş, 27
octombrie 2006

22
lucrări). Atribuirea unei responsabilităţi unei alte autorităţi trebuie să ţină seama de amploarea şi de
natura sarcinii, precum şi de cerinţele de eficacitate şi de economie‖.
Alineatul 2 al art.5 al Tratatului constitutiv al Comunităţii Europene defineşte principiul
subsidiarităţii după cum urmează:― În domeniile care nu intră în competenţa sa exclusivă,
Comunitatea va acţiona, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, doar dacă şi numai în măsura
în care obiectivele acţiunilor propuse nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre
însă pot fi realizate mai eficient, datorită întinderii lor ori a efectelor preconizate, de către
Comunitate”. Din cuprinsul acestui text rezultă că principiul subsidiarităţii este conceput sub forma
unui filtru politico-juridic între competenţa Comunităţii şi posibilitatea exercitării acestei
competenţe109. Aceasta înseamnă că în domeniile în care Comunitatea dispune de competenţă
mixtă sau concurentă, complementară sau paralelă, aceasta va putea interveni exclusiv cu
respectarea principiului subsidiarităţii.

I.11.7.Proiectul Tratatului privind o Constituţie europeană – un eşec al Uniunii

Europene
După finalizarea tratativelor şi încheierea unui text final, în ceea ce priveşte o Constituţie
pentru Europa, s-a trecut la ratificarea acestuia. Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza
rezultatelor negative ale referendumurilor din Olanda şi Franţa, ţări fondatoare ale Uniunii
Europene şi unde se aştepta cel mai puţin la un referendum negativ, împotriva Proiectului de
Constituţie Europeană.
Neratificarea tratatului privind o nouă Constituţie pentru Europa a reprezentat de fapt un
mare eşec pentru Uniunea Europeană.

I.12. Tratatul de la Lisabona

Ca urmare a neratificării tratatului privind o nouă Constituţie europeană a determinat luarea

unor măsuri concrete pentru remedierea erorilor care au atras eşecul proiectului constituţional,
ajungându-se la ceea ce numim în prezent Tratatul de la Lisabona.
Concret, între 18-19 octombrie 2007 a avut loc la Lisabona reuniunea şefilor de stat sau de
guvern din ţările membre ale Uniunii Europene. Dat fiind mandatul precis pe care Consiliul
European din 21-23 iunie 2007 îl tratase şefilor de stat şi de guverne precum şi eforturile echipelor
tehnice de a identifica soluţii acceptabile pentru toată lumea, reuniunea la vârf de la Lisabona a
discutat puţine probleme cu potenţial de blocaj al negocierilor110. Era vorba de cererea Poloniei de
includere în viitorul Tratat a mecanismului Ioannina şi de solicitarea Italiei de modificare a bazei de
calcul pentru stabilirea componenţei Parlamentului European. La acestea s-au mai adăugat
chestiuni ce ţineau mai degrabă de mărirea marjei de negociere a câtorva state membre decât de
conţinutul Tratatului: implicarea Parlamentului European în desemnarea Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate (solicitarea PE), creşterea numărului
avocaţilor generali la Curtea Europeană de Justiţie (solicitarea Poloniei), grafia monedei Euro cu
caractere chirilice (Bulgaria), limitarea accesului studenţilor străini în universităţile austriece de
medicină (Austria), extinderea competenţelor Consiliului (Republica Cehă). Pentru aceste cereri s-
au găsit formule de compromis.
Textul tratatului a fost finalizat la 23 noiembrie 2007. Tratatul de Reformă a fost semnat în
capitala Portugaliei la 13 decembrie 2007 şi a devenit Tratatul de la Lisabona.
Noul Tratat este format din două tratate cu valoare juridică egală, rezultate din inserarea în
Tratatul privind Uniunea Europeană (care îşi păstrează numele – TUE) şi în Tratatul Comunităţii
Europene (care devine Tratatul privind funcţionarea Uniunii), a anumitor modificări şi completări.
Cele două tratate, modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta
tratatele de bază ale Uniunii şi vor avea o valoare juridică egală, tratatul cuprinzând, de asemenea,
13 Protocoale şi peste 50 de Declaraţii.

109
a se vedea în acest sens, Vesmaş, D.M., Aspecte privind principiul subsidiarităţii în lumina Tratatului constituţional
al Comunităţii şi Uniunii Europene, op.cit.,, lucrare prezentată la Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice “Implicaţiile
Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa asupra dreptului public şi a serviciilor publice” organizată de Institutul
de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu”, Sibiu, 19-20 mai 2006
110
Jinga, I., Uniunea Europeană în căutarea viitorului. Studii europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 22.

23
 Inovaţii ce sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona111:
- acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale, acesta fiind un
adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia europeană,
precum dreptul la integritate, interdicţia torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante,
dreptul la libertate, respectul vieţii private şi familiale, dreptul la educaţie, dreptul de proprietate,
non-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă etc.
- introducerea votului cu dublă majoritate (chiar dacă introducerea acestuia s-a amânat până
în 2014, cu posibilitatea invocării sistemului de vot din Tratatului de la Nisa până în 2017 şi a
mecanismului Ioannina);
- crearea postului de Preşedinte al Consiliului European, cu un mandat de 2,5 ani, reînnoibil
o singură dată;
- păstrarea principiului „un stat – un comisar‖ până în 2014, după care Colegiul Comisiei va fi
redus la două treimi din numărul statelor membre UE, aplicându-se principiul rotaţiei egale;
- este consolidat rolul PE, atât în procesul legislativ prin cvasigeneralizarea procedurii de
codecizie, cât şi în procedura bugetară a Uniunii;
- se extind competenţele Curţii Europene de Justiţie (cu precădere în domeniul spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie);
- moneda unică Euro devine obiectiv comun al Uniunii;
- se extinde sfera de aplicare a votului cu majoritate calificată, atât la domenii supuse în
prezent procedurii de vot cu unanimitate (imigraţie, azil, Europol, Eurojust, controlul la frontiere,
iniţiativele Înaltului Reprezentant pentru PESC, fondurile structurale şi de coeziune etc.), cât şi în
domenii pe care actualul Tratat de la Nisa nu le include în aria intervenţiei comunitare (energie,
turism, sport, resursele proprii ale UE, politica spaţială, protecţia civilă, cooperarea structurată în
domeniul apărării, serviciile de interes general, ajutorul umanitar, retragerea voluntară a unui stat
membru din Uniune etc.);
- dotarea Uniunii Europene cu personalitate juridică unică112;
- codificarea în viitorul Tratat a Politicii Europene de Vecinătate;
- înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate (acesta va prezida Consiliul Relaţii Externe, va fi vicepreşedinte al Comisiei Europene şi
va avea în subordine SEAE);
- includerea unei clauze de solidaritate între statele UE în materie de apărare, precum şi
posibilitatea înfiinţării unor cooperări structurate permanente în domeniul apărării.
Tratatul mai include referiri la teme aflate pe agenda cetăţenilor europeni – combaterea
schimbărilor climatice, securitatea energetică, lupta împotriva terorismului şi a criminalităţii
organizate –, întăreşte acţiunea Uniunii în materie de migraţie şi permite asocierea cetăţenilor la
procesul legislativ european (un milion de cetăţeni din diferite state UE pot solicita Comisiei
Europene să depună o iniţiativă legislativă într-un anumit domeniu)113.
Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii Europene cu 27 de state
membre, fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat
membru.
Parlamentul României a ratificat Tratatul de la Lisabona în luna februarie 2008, prin Legea
nr. 13/2008114. Instrumentul de ratificare a Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a fost depus de
România la 11 martie 2008, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Roma. Depunerea
instrumentului de ratificare este procedura prin care se finalizează procesul de ratificare la nivelul
fiecărui stat membru în parte. Conform prevederilor Tratatului, Italia este depozitarul instrumentelor
de ratificare115.
La 12 iunie 2008, Irlanda a respins acest document, prin referendum. Consiliul European
de vară (Bruxelles, 19-20 iunie 2008) a luat notă de acest rezultat, precum şi de faptul că procesul

111
Idem, pp. 23-24.
112
Pentru mai multe detalii cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene după intrarea în vigoare a Tratatului
de la Lisabona, a se vedea Fuerea, A., Dreptul Uniunii Europene, Principii, Acțiuni. Libertăți, Editura Universul
Juridic, București, 2016, p. 19-23.
113
Jinga, I., op. cit., p. 24.
114
Promulgată prin Decret de Preşedintele României la 6 februarie şi publicată în Monitorul Oficial nr. 107 din 12
februarie 2008.
115
Idem.

24
de ratificare va continua în celelalte state membre. Consiliul European a convenit totodată să
revină asupra acestei chestiuni cu ocazia reuniunii sale din 15 octombrie 2008 pentru a examina
calea de urmat în continuare. Consiliul European de iarnă (Bruxelles, 13-14 decembrie 2008) a
decis acordarea unor garanţii juridice Irlandei, care să permită reluarea, în a doua parte a anului
2009, a referendumului asupra tratatului. După 16 luni de la respingerea tratatului în cadrul unui
prim referendum, guvernul irlandez a fost de acord să îi cheme a doua oară la vot pe alegători,
acesta fiind ratificat de către irlandezi după ce liderii Uniunii Europene au oferit garanţii privind
suveranitatea naţională şi au fost de acord ca fiecare ţară să desemneze, în continuare, câte un
comisar.
Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. Pentru a intra în vigoare, Tratatul
de la Lisabona a trebuit să fie ratificat de către cele 27 de state membre. Fiecare stat membru a
avut libertatea de a decide, în conformitate cu regulile sale constituţionale, dacă această ratificare
se va face prin referendum sau prin vot parlamentar.
Intrarea în vigoare a Tratatului a avut ca o primă consecinţă începerea mandatului primului
preşedinte al Uniunii Europene, belgianul Herman van Rompuy, şi cel al unui "ministru" al
Afacerilor Externe, Catherine Ashton, din Marea Britanie. Pe termen lung, Tratatul de la Lisabona
este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea
reprezintă 28 de state membre şi mai bine de 500 de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de
acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare
pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor
cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor români.

I.13. România în Uniunea Europeană

Prin integrarea în Uniunea Europeană, România a devenit parte a celui mai performant
sistem de organizare politică şi economică cunoscut în istorie, UE având astăzi o serie de
caracteristici ce o diferenţiază de structurile internaţionale clasice şi o apropie de cele federale:
monedă unică, control unic la frontierele externe, sistem vamal unic, buget provenit în bună parte
din resurse proprii, capacitate decizională pe teritoriul statelor membre în domeniile sale de
competenţă exclusivă sau mixtă, politici comune şi un sistem de drept ce prevalează în faţa
normelor juridice naţionale116.
Încercări de stabilire a unor relaţii cu Comunităţile Europene datează încă din 1980, când
România a încheiat un Acord comercial cu acestea, dar care a fost suspendat datorită situaţiei
precare a drepturilor omului şi, în general, a inexistenţei statului de drept în România117.
După schimbarea regimului politic în decembrie 1989, România s-a apropiat de
comunităţile europene, şi astfel în 1991 a intrat în vigoare Acordul de comerţ şi cooperare, după
care a apărut ideea asocierii României la Comunităţile Europene118.
Pregătirea aderării României la Uniunea Europeană a început în anul 1993 odată cu
semnarea Acordului de asociere119. Acordul european de asociere a României la Comunităţile
Europene s-a semnat la 7 februarie 1993 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, constituind
cadrul juridic-instituţional al raporturilor dintre România şi Comunităţile Europene având ca scop
final pregătirea integrării României în Uniunea Europeană120. La 22 iunie 1995, România a depus
cererea de aderare, iar în anul 2000 a demarat negocierile de aderare, deschizând şi încheind
treptat, până în decembrie 2004, toate cele 31 de capitole121. Negocierile fiind încheiate în luna
decembrie 2004, s-a putut semna la 25 aprilie 2005 Tratatul de aderare a României la Uniunea
Europeană, urmată de ratificarea acestuia de Parlamentul European, de toate parlamentele celor
25 state membre ale Uniunii Europene şi de Parlamentul României122. Astfel la 1 ianuarie 2007,
România, alături de Bulgaria, a devenit membră a Uniunii Europene.

116
Jinga,I., op. cit., p. 136.
117
Scăunaş,S., op. cit., p. 296.
118
Ibidem.
119
Niţă, I., Integrarea României în Uniunea Europeană – acquis-ul comunitar, negocierile şi Tratatul de aderare,
impactul integrării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 6.
120
Scăunaş, S.,op. cit., p. 296.
121
Niţă,I., op. cit., p. 6.
122
Scăunaş, S. op. cit., p. 300.

25
 Capitolul II - Uniunea Europeană şi structura sa instituţională

II.1. O prezentare a instituţiilor Uniunii Europene înainte şi după Tratatul de la Lisabona

Noţiunea de "uniune" apare în preambulul Tratatului de la Roma, în care este înscris că

statele membre se declară "hotărâte să pună bazele unei Uniuni tot mai strânse între popoarele
europene". Uniunea Europeană apare mai mult în sensul de proces de aprofundare şi de
consolidare a construcţiei europene, deci, ca o prelungire a Comunităţilor. Uniunea Europeană
reprezintă în acelaşi timp o cale spre o nouă organizaţie, de tip federal, aşa cum fusese concepută
în Proiectul de Uniune Europeană adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984,
cunoscut sub numele de Proiectul Spinelli; din acest punct de vedere, Uniunea se substituie
Comunităţilor.
Termenul de „Uniune Europeană" este utilizat începând cu 1992, când Tratatul de la Maastricht
a denumit astfel ansamblul hibrid format din Comunităţile europene şi formele de cooperare
interguvernamentală între statele membre ale Comunităţilor europene. Sintagma "uniune europeană"
sau simplu "uniune" a apărut tot mai frecvent, deşi înţelesul a rămas ambiguu după Tratatul de la
Maastricht pe considerentul că acesta nu a conferit Uniunii Europene o delimitare juridică şi
politică strictă, ambiguitate eliminată odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
Tocmai pe acest considerent, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona era
imposibil de dat o definiţie Uniunii Europene, tocmai datorită „ambiguităţii constructive" pe care o
sugera această sintagmă .În doctrină s-au conturat însă cu privire la Uniunea Europeană mai multe
explicitări terminologice ale acesteia, şi, în acest sens, menţionăm cu titlu exemplificativ următoarele:
- Uniunea Europeană este mai degrabă un concept politic decât unul juridic, deoarece nu
substituie Comunităţile europene, ci le înglobează într-un ansamblu mai larg123;
- Uniunea Europeană este un proces de aprofundare şi de consolidare a construcţiei
europene, deci, ca o prelungire a Comunităţilor124;
-Uniunea Europeană este entitate inspirată de dorinţa cetăţenilor şi a state
lor Europei de a construi un viitor comun, definiţie dată prin proiectul Constituţiei europene şi
menţionată ca atare în doctrină125.
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, spre deosebire de Comunităţile
europene, Uniunea Europeană nu dispunea de personalitate juridică. Statele membre ale Uniunii
Europene îşi puteau transfera competenţele, la aderare, doar unei persoane juridice aflate la un nivel
superior, prin urmare doar Comunităţilor Europene sau unui organ comunitar, cum era Banca Centrală
Europeană, nu şi Uniunii Europene. Din acest motiv, era acceptată explicaţia conform căreia, pentru a-
şi realiza obiectivele, Uniunea Europeană utilizează Comunităţile Europene, completate cu formele
de cooperare interguvernamentală prevăzute în tratate.
De asemenea, tot în rândul mijloacelor de realizare a obiectivelor Uniunii Europene se înscria
şi sistemul instituţional unic, format din cele cinci instituţii comunitare (Parlamentul European, Comisia
Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi). Ca urmare, până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, structura instituţională de bază a Comunităţilor
Europene a fost comună şi Uniunii Europene, aceasta neavând un cadru instituţional distinct de
cel comunitar. Identitatea dintre cadrul instituţional al Uniunii Europene şi cel al Comunităţilor
Europene a fost consacrată în art. C, par. 1 din Tratatul de la Maastricht (TUE), unde se dispuneau
următoarele: „Uniunea va avea un cadru instituţional unic care va garanta coeziunea şi
continuitatea acţiunii sale în scopul atingerii obiectivelor acesteia, respectând şi dezvoltând aquis-
ul comunitar". De asemenea, faptul că aceste instituţii au avut competenţe diferite este specificat
în art. E din TUE, în care se arată că: „Parlamentul European, Consiliul, Comisia şi Curtea de
Justiţie îşi exercită atribuţiile, pe de o parte, în dispoziţiile tratatelor instituind Comunităţile
123
Dragoş, D. C., op. cit., p.37.
124
Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., partea a II-a, p.50.
125
Scăunaş, S., op. cit., p.53.

26
Europene şi ale tratatelor şi actelor ulterioare care le-au modificat sau completat şi, pe de altă
parte, în celelalte dispoziţii ale prezentului tratat”.
Cei trei „piloni" pe care se sprijinea organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene erau, aşa cum
s-a mai arătat în cuprinsul acestei lucrări,
1. pilonul comunitar - Comunităţile europene126;
2. pilonul interguvernamental de politică externă şi de securitate comună (PESC)127;
3. pilonul interguvernamental de cooperare în justiţie şi afaceri interne (JAI)128.
Sistemul instituţional era unic pentru cei trei piloni, însă competenţele instituţionale erau
diferite în funcţie de pilonul pe teritoriul căruia se acţiona129.
Până la Tratatul de la Lisabona, motorul comun al celor trei piloni era Consiliul european,
organism ce reuneşte şefii de state şi de guverne din ţările membre şi care dă Uniunii impulsul
necesar dezvoltării sale, definind orientările şi politicile generale.
În fine, trebuie precizat că Tratatul de la Maastricht impunea îndeplinirea obiectivelor Uniunii
cu respectarea principiului subsidiarităţii. În conformitate cu acest principiu, în domeniile care nu ţin de
competenţa sa exclusivă, Uniunea Europeană nu intervine decât dacă şi în măsura în care obiectivele
activităţii proiectate nu pot fi realizate de statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate
mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate130.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care prevede că Uniunea
Europeană se substituie Comunităţii Europene şi îi succede acesteia, delimitarea competenţelor
Uniunii este guvernată de principiul atribuirii conform căruia Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor
stabilite prin aceste tratate, exercitarea acestor competenţe fiind reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Drept urmare, instituţiile Uniunii vor aplica în acţiunea lor aceste
principii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii
anexat la tratat.
Conform art. 13 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona),
Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea
obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi
asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale. Potrivit aceluiaşi
articol, instituţiile Uniunii sunt:
- Parlamentul European;
- Consiliul European;
- Consiliul;
- Comisia Europeană;

126
În sensul că, prin primul pilon statele membre au alocat procesul de luare a deciziilor către nivelul UE, transferând,
practic, părţi ale suveranităţii naţionale prin împuternicirea instituţiilor UE în sensul elaborării şi interpretării legilor şi
regulamentelor, a se vedea R. Baldwin, C. Wyplosz, op. cit., p.90; de asemenea, primul pilon este considerat forma cea
mai dezvoltată a comunitarismului –Fuerea, A., Manualul..., op. cit., p.184.
127
Politica externă şi, adesea, cea de securitate se numără printre domeniile în care statele membre colaborează pentru
a-şi apăra suveranitatea –Fuerea, A., ibidem, p.185.
128
Domeniul celui de-al treilea pilon ca şi cel al politicii externe şi de securitate comună, se bazează pe o colaborare
între statele membre care nu intră în Cadrul procedurilor de decizie comunitare – ibidem, p.186.
129
Dragoş, D.C., op. cit., p.39
130
Principiul subsidiarităţii a mai fost tratat într-un alt capitol al acestei lucrări, importanţa acestuia în cadrul
construcţiei europene determinându-ne să revenim asupra lui ; în dreptul european, principiul subsidiarităţii a fost
folosit pentru prima dată în Tratatul CECO (art. 5), cu referire la atribuţiile Înaltei Autorităţi - ca prim organism cu
funcţii supranaţionale din istoria construcţiei europene. Transferurile de competenţe au fost însă minime. Ulterior,
obiectivele propuse prin tratatul CEE - raportate la condiţiile concrete în care s-au integrat ţările participante - au
determinat transferuri tot mai numeroase spre instituţiile comunitare. În prezent, o serie întreagă de aspecte ale politicii
agricole, ale politicii transporturilor, ale politicii comerciale sau ale concurenţei ţin de competenţa exclusivă a Comisiei.
Cu toate acestea, asocierea principiului subsidiarităţii la ideea federală - pe care europenii au refuzat-o mult timp şi de
care mulţi încă nu sunt convinşi că ar reprezenta o soluţie viabilă pentru Europa de mâine - a făcut ca subsidiaritatea să
fie inclusă explicit abia în Tratatul de la Maastricht. În art. 3B se stipulează: “ Comunitatea acţionează în limitele
competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt date prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de
competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în
care obiectivele nu pot fi realizate într-o măsură suficientă de către statele membre şi pot să fie mai bine realizate la
nivel comunitar.”

27
 - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
- Banca Centrală Europeană;
- Curtea de Conturi.
Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea, având obligaţia de a
coopera unele cu altele în mod loial.

II.2.Parlamentul European

II.2.1.Constituirea Parlamentului European

În tratatele institutive ale Comunităţilor Europene erau menţionate trei adunări parlamentare,
compoziţia şi funcţionarea acestora fiind reglementate de fiecare tratat în parte. Odată cu
semnarea Tratatelor de la Roma (25 martie 1957) a fost adoptată şi Convenţia referitoare la unele
instituţii comune ale Comunităţilor Europene prin care s-a stabilit ca în loc de trei „Adunări" să
existe una singură, comună celor trei Comunităţi Europene. Noua Adunare s-a întrunit pentru
prima dată în perioada 19-21 martie 1958 la Strasbourg, ocazie cu care, în baza Convenţiei
adoptate în 1957, a adoptat o Rezoluţie prin care s-a autodenumit „Adunarea Parlamentară
Europeană"116. Câţiva ani mai târziu, prin Rezoluţia din 30 martie 1962117, Adunarea Parlamentară
Europeană şi-a schimbat numele în „Parlamentul European", denumire care a fost oficializată prin
Actul Unic European (art.4).
Utilizarea formulei de „Parlament European" s-a generalizat odată cu Tratatul de la
Maastricht131.

II.2.2.Componenţa Parlamentului European

Potrivit art. 14 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona),
Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii, reprezentarea cetăţenilor
fiind asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase locuri şi unul maxim de
nouăzeci şi şase de locuri pentru fiecare stat membru.
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret pentru
un mandat de cinci ani. Mandatul acestora este personal şi netransmisibil, ceea ce înseamnă că
nu poate fi cedat, concesionat, înlocuit sau substituit.
Membrii Parlamentului European beneficiază de imunităţile şi privilegiile stabilite prin
Protocolul nr. 7 anexat la Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), adică: libera
circulaţie, imunitate personală pe durata mandatului, scutiri de taxe vamale, imunitate de jurisdicţie
penală privind cercetarea, reţinerea şi anchetarea datorită opiniilor şi voturilor exprimate în
exercitarea funcţiilor lor.
În urma alegerilor132 pentru Parlamentul European care au avut loc în anul 2014, forul
european are 751 de membri, mandatele acestora fiind repartizate astfel: Germania - 96; Franţa -
74, Italia şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord - câte 73 de locuri; Spania - 54, Polonia
- 51 de locuri; România - 32; Olanda - 26; Belgia, Grecia, Ungaria şi Republica Cehă - câte 21;
Portugalia și Suedia - 20; Austria -18, Bulgaria - 17; Danemarca, Finlanda şi Slovacia - câte 13;
Irlanda, Croația şi Lituania -11; Letonia și Slovenia -8; Cipru, Luxemburg, Estonia, Malta - cu 6
locuri.

II.2.3.Organizarea Parlamentului European

Organizarea Parlamentului European este reglementată în tratatele comunitare şi în

Regulamentul de procedură133 şi cuprinde ansamblul normelor interne de organizare şi
funcţionare. Potrivit acestui Regulament, organizarea internă a Parlamentului European este

131
A se vedea în acest sens, Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., partea I, p.73; Vataman,D., op. cit., p. 117 şi următ.
132
A se vedea Parlamentul European, Raportul privind rezultatul alegerilor europene și naționale, Serviciul de
cercetare al Parlamentului European, 2015, p. 10.
133
A se vedea Regulamentul de procedură al Parlamentului European, iulie 2009, http://www.europarl.europa.eu

28
următoarea: organele de conducere, comisiile şi delegaţiile interparlamentare, grupurile politice şi
serviciile administrative.

II.2.3.1. Organele de conducere ale Parlamentului European

Conducerea Parlamentului European este asigurată de către: Preşedinte, Birou, Conferinţa
preşedinţilor, Conferinţa preşedinţilor de comisie, Conferinţa preşedinţilor de delegaţie.
Conform art. 13 din Regulamentul de procedură, Preşedintele Parlamentului European este
ales prin vot secret, candidaturile putând fi prezentate numai de un grup politic sau de un număr de
cel puţin 40 de deputaţi.
Preşedintele conduce toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale şi dispune de
toate competenţele pentru a prezida dezbaterile Parlamentului şi pentru a asigura buna
desfăşurare a acestora134. Acesta reprezintă Parlamentul în relaţiile internaţionale, la ceremonii, în
chestiunile administrative, judiciare sau financiare. Această competenţă poate fi delegată celor 14
vicepreşedinţi, ca de altfel, orice alte funcţii pe care preşedintele nu le poate exercita în caz de
absenţă sau de imposibilitate de exercitare a funcţiei.
Potrivit Regulamentului de procedură, Biroul Parlamentului este compus din:
a) preşedinte şi cei 14 vicepreşedinţi ai Parlamentului,
b) 5 chestori, care sunt membri ai Biroului cu funcţie consultativă, fiind însărcinaţi şi cu
îndeplinirea sarcinilor administrative şi financiare care îi vizează în mod direct pe deputaţi, în
conformitate cu orientările adoptate de Birou (art.26 din Regulamentul de procedură).
Biroul Parlamentului exercită următoarele funcţii:
- reglementează chestiunile financiare, organizatorice şi administrative privind organizarea
internă a Parlamentului, Secretariatul şi organele Parlamentului.
- reglementează chestiunile financiare, organizatorice şi administrative privind deputaţii pe
baza unei propuneri a Secretarului General sau a unui grup politic;
- reglementează chestiunile privind desfăşurarea şedinţelor;
- stabileşte organigrama Secretariatului General şi normele privind situaţia administrativă şi
financiară a funcţionarilor şi a altor agenţi;
- stabileşte un proiect preliminar de estimare a bugetului Parlamentului;
- este organul competent pentru autorizarea reuniunilor comisiilor în afara locurilor
obişnuite de desfăşurare a activităţii, a audierilor, precum şi a călătoriilor de studiu şi de informare
efectuate de raportori;
- numeşte Secretarul General al Parlamentului;
- stabileşte normele privind regimul aplicabil informaţiilor confidenţiale de către Parlament şi
organismele sale, precum şi de către titularii de mandat şi alţi deputaţi, luând în considerare toate
acordurile interinstituţionale încheiate în materie; aceste norme se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene şi se anexează la Regulamentul de procedură al Parlamentului;
- numeşte doi vicepreşedinţi responsabili cu dezvoltarea relaţiilor cu parlamentele
naţionale; aceştia prezintă periodic Conferinţei preşedinţilor un raport privind activităţile
desfăşurate în acest domeniu.
Biroul aflat la sfârşit de mandat rămâne în funcţie până la prima şedinţă a noului Parlament.
Conferinţa preşedinţilor este compusă din Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii
grupurilor politice (art. 24 din Regulamentul de procedură) şi exercită următoarele funcţii (art. 25
din Regulamentul de procedură):
- hotărăşte cu privire la organizarea lucrărilor Parlamentului şi la chestiunile aferente
programării legislative;
- este organul competent pentru chestiunile referitoare la relaţiile cu alte organe şi instituţii
ale Uniunii Europene, precum şi cu parlamentele naţionale ale statelor membre;
- este organul competent pentru chestiunile aferente relaţiilor cu ţările terţe şi cu instituţiile
sau organizaţiile din afara Uniunii;
- este organul competent în ceea ce priveşte organizarea unor consultări structurate cu
societatea civilă europeană asupra unor chestiuni de mare însemnătate; aceasta poate include
organizarea de dezbateri publice, deschise participării cetăţenilor interesaţi, pe marginea unor

134
Facem precizarea că actualul Preşedinte al Parlamentului European este Antonio Tajani, om politic italian, ales în
această funcţie la data de 17 ianuarie 2017.

29
subiecte de interes general european; Biroul numeşte un vicepreşedinte responsabil cu
desfăşurarea acestor consultări, care prezintă un raport Conferinţei preşedinţilor;
- întocmeşte proiectul de ordine de zi pentru perioadele de sesiune ale Parlamentului;
- este organul competent în ceea ce priveşte componenţa şi competenţele comisiilor şi ale
comisiilor de anchetă, precum şi ale comisiilor parlamentare mixte, ale delegaţiilor permanente şi
ale delegaţiilor ed hoc;
- hotărăşte repartizarea locurilor în sala de şedinţe a Parlamentului;
- este organul competent pentru autorizarea rapoartelor din proprie iniţiativă;
- prezintă propuneri Biroului în ceea ce priveşte chestiunile administrative şi bugetare ale
grupurilor politice.
Conferinţa preşedinţilor de comisie este compusă din preşedinţii tuturor comisiilor
permanente sau speciale şi este condusă de un preşedinte ales. În cazul în care preşedintele este
absent, reuniunile Conferinţei sunt prezidate de decanul de vârstă sau, dacă şi acesta din urmă
este absent, de deputatul cel mai în vârstă prezent.
Potrivit dispoziţiilor art. 27 din Regulamentul de procedură, conferinţa preşedinţilor de
comisie:
- poate adresa recomandări Conferinţei preşedinţilor în legătură cu lucrările comisiilor şi
stabilirea ordinii de zi în perioadele de sesiune;
- exercită anumite sarcini delegate acesteia de către Biroul Parlamentului şi Conferinţa
preşedinţilor.
Conferinţa preşedinţilor de delegaţie este compusă din preşedinţii tuturor delegaţiilor
interparlamentare permanente şi este condusă de un preşedinte ales. În cazul în care preşedintele
este absent, reuniunile Conferinţei sunt prezidate de decanul de vârstă sau, dacă şi acesta din
urmă este absent, de deputatul cel mai în vârstă prezent.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 din Regulamentul de procedură, Conferinţa preşedinţilor de
delegaţie:
- poate adresa recomandări Conferinţei preşedinţilor în legătură cu lucrările delegaţiilor;
- exercită anumite sarcini delegate acesteia de către Biroul Parlamentului şi Conferinţa
preşedinţilor.

II.2.3.2. Comisiile şi delegaţiile interparlamentare

Regulamentul de procedură al Parlamentului European prevede că acesta, la propunerea
Conferinţei preşedinţilor, înfiinţează comisii permanente, comisii speciale, comisii de anchetă şi
comisii mixte.
a)comisiile permanente, potrivit art. 188 din Regulamentul de procedură, au misiunea de a
examina chestiunile în legătură cu care au fost sesizate de Parlament sau, în timpul unei
întreruperi a sesiunii, de Preşedinte, în numele Conferinţei preşedinţilor; alegerea membrilor
acestor comisii are loc în timpul primei perioade de sesiune a Parlamentului nou-ales şi din nou la
încheierea unei perioade de doi ani şi jumătate; în prezent, în Parlamentul European funcţionează
20 comisii permanente: Comisia pentru afaceri externe; Comisia pentru dezvoltare; Comisia pentru
comerţ internaţional; Comisia pentru bugete; Comisia pentru control bugetar; Comisia pentru
afaceri economice şi monetare; Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale;
Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară; Comisia pentru industrie,
cercetare şi energie; Comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor; Comisia pentru
transport şi turism; Comisia pentru dezvoltare regională; Comisia pentru agricultură şi dezvoltare
rurală; Comisia pentru pescuit; Comisia pentru cultură şi educaţie; Comisia pentru afaceri juridice;
Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne; Comisia pentru afaceri constituţionale;
Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea de gen; Comisia pentru petiţii;
b)comisii speciale, care se pot constitui de către Parlamentul European la propunerea
Conferinţei preşedinţilor, în orice moment, ale căror atribuţii, componenţă şi mandat sunt stabilite
în acelaşi timp cu decizia de constituire a acestora135; mandatul acestor comisii este de cel mult
douăsprezece luni, cu excepţia cazului în care, la sfârşitul acestei perioade, Parlamentul hotărăşte
prelungirea mandatului; întrucât atribuţiile, componenţa şi mandatul comisiilor speciale sunt

135
Comisiile speciale se pot constitui în temeiul art. 184 din Regulamentul de procedură.

30
stabilite în acelaşi timp cu decizia de constituire a acestora, Parlamentul nu poate decide ulterior
modificarea atribuţiilor, nici în sensul restrângerii, nici în sensul extinderii acestora;
c)Comisiile de anchetă, care pot fi constituite de Parlamentul European136, la cererea unui
sfert dintre membrii care îl compun, pentru examinarea presupuselor încălcări ale dreptului Uniunii
Europene sau cazuri de administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii; administrare
defectuoasă a dreptului Uniunii poate fi consecinţa faptei unei instituţii sau a unui organ al Uniunii,
a administraţiei publice a unui stat membru respectiv a unor persoane mandatate prin dreptul
Uniunii să îl pună în aplicare; decizia de constituire a unei comisii de anchetă se publică în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene în termen de o lună iar comisia de anchetă îşi încheie activitatea prin
depunerea unui raport privind rezultatele lucrărilor, menţionând, dacă este cazul, opiniile
minoritare; în plus, comisia de anchetă poate prezenta Parlamentului un proiect de recomandare
adresată instituţiilor sau organelor Uniunii sau statelor membre.
d)comisii parlamentare mixte, care se constituie de Parlamentul European împreună cu
parlamentele statelor asociate la Uniunea Europeană sau ale statelor cu care au fost angajate
negocieri în vederea aderării137; aceste comisii pot formula recomandări adresate
parlamentelor participante; în ceea ce priveşte Parlamentul European, recomandările adresate
acestuia se trimit comisiei competente, care prezintă propuneri în legătură cu modul în care li se va
da curs; comisiile parlamentare mixte adoptă un regulament propriu pe care îl supun aprobării
Biroului Parlamentului European şi a Biroului parlamentului partener.
e)delegaţiile interparlamentare, care pot fi constituite de Parlamentul European138 cu
stabilirea naturii acestora şi numărului de membri în funcţie de atribuţiile fiecăreia; alegerea
membrilor delegaţiilor are loc în cursul celei dintâi sau celei de a doua perioade de sesiune a
Parlamentului nou-ales pentru întreaga durată a legislaturii, după prezentarea candidaţilor în faţa
Conferinţei preşedinţilor de către grupurile politice şi deputaţii neafiliaţi; competenţele generale ale
diferitelor delegaţii sunt definite de către Parlament, acesta putând în orice moment să le extindă
sau să le restrângă.

II.2.3.3.Grupurile politice
Deputaţii se pot organiza în grupuri politice pe baza afinităţilor politice, constituite din
deputaţi aleşi în cel puţin un sfert din statele membre. Un deputat poate aparţine unui singur grup
politic. Constituirea unui grup politic trebuie adusă la cunoştinţa Preşedintelui Parlamentului printr-
o declaraţie în care trebuie menţionată denumirea grupului şi numele membrilor, precum şi
componenţa biroului. Declaraţia de constituire a unui grup politic se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene
Numărul minim necesar de deputaţi pentru a constitui un grup politic este de douăzeci şi
cinci. În cazul în care numărul de membri ai unui grup scade sub pragul necesar, Preşedintele
Parlamentului, cu acordul Conferinţei preşedinţilor, poate permite grupului în cauză să continue să
funcţioneze până la următoarea şedinţă constitutivă a Parlamentului, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- membrii grupului reprezintă în continuare cel puţin o cincime din statele membre;
- grupul există de cel puţin un an.
Grupurile politice îşi exercită funcţiile în cadrul activităţilor Uniunii, inclusiv sarcinile care le
revin în temeiul Regulamentului de procedură. În cadrul organigramei Secretariatului General,
grupurile politice dispun de un secretariat, de facilităţi administrative şi de creditele prevăzute în
bugetul Parlamentului.
De menţionat este că, potrivit art. 32 din Regulamentul de procedură, deputaţii individuali pot
forma intergrupuri sau alte grupări neoficiale ale deputaţilor pentru a organiza schimburi de opinii
informale în legătură cu chestiuni specifice între diferite grupuri politice şi pentru a promova
contactul între deputaţi şi societatea civilă. Grupările de acest tip nu se pot implica în activităţi
care pot genera confuzii în raport cu activităţile oficiale ale Parlamentului sau ale organelor sale.
Sub rezerva respectării condiţiilor prevăzute în normele privind constituirea unor astfel de grupări,

136
Comisiile de anchetă se pot constitui în temeiul art. 226 TFUE şi ale art. 185 din Regulamentul de procedură.
137
Comisiile parlamentare mixte se pot constitui în temeiul art. 200 din Regulamentul de procedură.
138
Potrivit art. 198 din Regulamentul de procedură.

31
astfel cum au fost adoptate de Birou, grupurile politice pot facilita activităţile intergrupurilor
punându-le la dispoziţie sprijin logistic.
În plus, Regulamentul de procedură139 reglementează şi posibilitatea pe care o au deputaţii
europeni de a nu adera la un grup politic. Aceştia dispun de un secretariat şi au Statutul şi
drepturile stabilite de către Biroul Parlamentului.
În prezent, grupurile politice parlamentare din Parlamentul European sunt în număr de şapte
şi anume:
- Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat)140;
- Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European141;
- Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa142;
- Grupul Verzilor-Alianţa Liberă Europeană143;
- Grupul Conservatorii şi Reformiştii Europeni144;
- Grupul Confederal al Stângii Unite Europene-Stânga Verde Nordică145;
- Grupul Europa Libertăţii şi Democraţiei146;
- Grupul Europa Națiunilor și a Libertății147.
Între organismele politice parlamentare a fost constituit Grupul de coordonare pentru
Brexit148, care își desfășoară activitatea sub Conferința președinților. Rolul acestui grup149 este de
coordonare și pregătire a deliberărilor și rezoluțiilor Parlamentului European cu privire la retragerea
Regatului Unit din Uniunea Europeană.
În context menționăm că Parlamentul European are un rol esențial în procedura de retragere
a unui stat din Uniunea Europeană. Astfel, potrivit art. 50 alin. (2) TFUE, acordul de retragere din
Uniune se semnează după aprobarea acestuia de către Parlamentul European și de Consiliu. În
ceea ce privește Brexitul, Parlamentul European a adoptat mai multe rezoluții150 în care sunt
prezentate orientările pentru negocierile în curs între UE și Regatul Unit, principalele priorități fiind
drepturile cetățenilor Uniunii ce trăiesc în Marea Britanie și ale celor britanici ce locuiesc în UE,
situația Irlandei de Nord, aspectele financiare legate de respectarea angajamentelor Marii Britanii.
Acordul de retragere trebuie încheiat în termen de doi ani151 de la notificarea Consiliului
European (cu posibilitatea prelungirii acestui termen), timp în care Parlamentul va fi informat în
permanență cu privire la desfășurarea negocierilor dintre Comisia Europeană și Regatul Unit și va
influența dezbaterile prin rezoluțiile adoptate152.

II.2.3.4. Serviciile administrative

Potrivit art. 207 din Regulamentul de procedură, Parlamentul European este asistat de un
Secretar General care conduce un Secretariat general al cărui componenţă şi organizare sunt
stabilite de Birou.

139
Art. 33 din Regulament.
140
Group of the European People's Party (Christian Democrats) – EPP.
141
Group of the Progressive Alliance of Socialists and Democrats in the European Parliament - S&D.
142
Group of the Alliance of Liberals and Democrats for Europe – ALDE.
143
Group of the Greens-European Free Alliance - GREENS/EFA.
144
European Conservatives and Reformists Group – ECR.
145
Confederal Group of the European United Left - Nordic Green Left - GUE/NGL.
146
Europe of Freedom and Democracy Group – EFD.
147
Europe of Nations and Freedom Group - ENF.
148
La 23 iunie 2016 cetățenii Marii Britanii au votat ieșirea din Uniunea Europeană, Guvernul britanic a invocat art. 50
TUE ce instiuie retragerea statelor din Uniune.
149
Coordonatorul acestui grup este Guy Verhofstadt care va orienta lucrările grupului, fiind susținut de expertiza
comisiilor parlamentare.
150
A se vedea Parlamentul European, European Parliament resolution of 3 october 2017 on the state of play of
negotiations with the United Kingdom (2017/2847 (RSP)), disponibil la adresa web
http://www.epgencms.europarl.europa.eu/cmsdata/upload/cd4c389a-cfd7-4703-bbf8-
be07f0272cd7/European_Parliament_Resolution_3_October.pdf, accesată la data de 10.11.2017.
151
A se vedea art. 50 alin. (3) din TFUE.
152
Pentru mai mjulte detalii legate de procedura de retragere a Regatului Unit din Uniunea Europeană, a se vedea
Parlamentul European, UK withdrawal from the European Union, Serviciul de cercetare al Parlamentului European,
Martie 2017 – PE 599.352.

32
 Secretarul General este cel mai înalt funcţionar din cadrul Parlamentului şi, în această
calitate, are următoarele atribuţii:
- oferă asistenţă Preşedintelui Parlamentului European, Biroului, organelor politice şi
deputaţilor;
- asigură o bună desfăşurare a lucrărilor parlamentare sub conducerea Preşedintelui şi a
Biroului;
- verifică şi semnează alături de Preşedinte a tuturor textelor adoptate în comun de
Parlament şi Consiliu;
- pregăteşte elementele de bază ale unui raport, care să permită Biroului elaborarea
proiectului de estimare a bugetului Parlamentului European.
Secretariatul General are misiunea de a coordona lucrările legislative şi de a organiza
şedinţele plenare şi celelalte reuniuni. De asemenea, oferă asistenţă tehnică şi consultanţă
organelor parlamentare şi membrilor Parlamentului, în sprijinul exercitării mandatelor lor. Angajaţii
din cadrul Secretariatului General sunt, în cea mai mare parte, funcţionari selectaţi prin concurs din
toate statele Uniunii Europene, aceştia fiind în serviciul Parlamentului European.
In subordinea Secretariatului General îşi desfăşoară activitatea zece direcţii generale care
au diferite atribuţii, respectiv:
- Direcţia Generală Preşedinţie;
- Direcţia Generală Infrastructură şi Logistică;
- Direcţia Generală Politici Interne;
- Direcţia Generală Traducere;
- Direcţia Generală Politici Externe;
- Direcţia Generală Interpretare şi Conferinţe;
- Direcţia Generală Informare; Direcţia Generală Finanţe;
- Direcţia Generală Personal;
- Direcţia Generală pentru Inovare şi Asistenţă Tehnică (ITEC).
Secretariatul General conlucrează îndeaproape cu Departamentul juridic care deţine un rol
primordial în consilierea Parlamentului European asupra problemelor de drept, pe de o parte, şi în
reprezentarea acestuia în justiţie, pe de altă parte. Astfel, Departamentul juridic:
- acordă asistenţă organelor politice ale Parlamentului European;
- sprijină comisiile parlamentare în activităţile lor legislative şi
- reprezintă Parlamentul European în instanţele europene şi naţionale.

II.2.4. Funcţionarea Parlamentului European

II.2.4.1. Desfăşurarea şedinţelor Parlamentului European

Parlamentul European se întruneşte:
a)în sesiune anuală ordinară, în fiecare a doua zi de marţi din luna martie,
b)în sesiuni extraordinare mai scurte datorate, în principal, problemelor de buget.
Parlamentul European îşi are sediul la Strasbourg, unde au loc cele douăsprezece sesiuni
plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară. Perioadele sesiunilor plenare suplimentare se ţin la
Bruxelles, tot aici având sediul şi Comisiile Parlamentului European. Secretariatul General al
Parlamentului European şi serviciile acestuia îşi păstrează sediul la Luxemburg.
Proiectul de ordine de zi este întocmit de Conferinţa preşedinţilor pe baza recomandărilor
Conferinţei preşedinţilor de comisie şi ţinând seama de programul legislativ anual convenit,
prevăzut în Regulamentul de procedură. Înainte de închiderea şedinţei, Preşedintele comunică
Parlamentului data, ora şi ordinea de zi a următoarei şedinţe.
Cu excepţia deputaţilor, a membrilor Comisiei şi ai Consiliului, a Secretarului General al
Parlamentului, a membrilor personalului care îi deserveşte pe aceştia, a experţilor sau a
funcţionarilor Uniunii, nici o persoană nu poate intra în sala de şedinţe. Publicul este admis în sala
de şedinţe (dar numai la tribune) cu condiţia să deţină o legitimaţie de acces eliberată periodic în
acest scop de către Preşedinte sau Secretarul General153.
În Parlament, toţi deputaţii au dreptul să se exprime în limba oficială pe care o aleg,
intervenţiile într-una dintre limbile oficiale interpretându-se simultan în fiecare dintre celelalte limbi

153
Art.145 din Regulamentul de procedură.

33
oficiale şi în orice altă limbă pe care Biroul o consideră necesară. Toate documentele
Parlamentului se redactează în limbile oficiale, iar documentele folosite ca bază a dezbaterilor şi a
deciziilor Parlamentului se tipăresc şi se distribuie deputaţilor.
Potrivit art. 155 din Regulamentul de procedură, Parlamentul poate delibera, stabili ordinea
de zi şi adopta procesul-verbal, indiferent de numărul de deputaţi prezenţi. Cvorumul este întrunit
în cazul în care în sala de şedinţe se află o treime dintre membrii care compun Parlamentul.
Ca regulă generală Parlamentul votează prin ridicarea mâinii. În cazul în care Preşedintele
hotărăşte că rezultatul nu este clar, Parlamentul este consultat prin vot electronic. În caz de pană a
sistemului electronic de votare, Parlamentul este consultat prin „ridicare în picioare‖. Rezultatul
votului se înregistrează.

II.2.4.2. Funcţiile Parlamentului European

a) Funcţia legislativă
Funcţia legislativă a Parlamentului European este consacrată la art. 14 alin. 1 din TUE
(versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), unde se arată că Parlamentul
exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară având, totodată, funcţii de control
politic şi consultative.
Cele patru proceduri legislative în vigoare în care este implicat Parlamentul European sunt:
cooperarea, consultarea, codecizia şi avizul conform.
În prezent, procedura obişnuită de adoptare a legislaţiei comunitare este codecizia154 care
acordă putere de decizie egală Parlamentului European şi Consiliului şi se aplică pentru legislaţia
dintr-o gamă largă de domenii, precum: piaţa internă, libera circulaţie a lucrătorilor, educaţia şi
cultura, protecţia sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor, etc. Prin
derogare de la procedura de codecizie, Consiliul poate să adopte hotărâri în conformitate cu o
procedură legislativă specială, după consultarea obligatorie a Parlamentului European, situaţie în
care Parlamentul emite avize conforme sau consultative.
De asemenea, în baza competentelor sale legislative Parlamentul European impulsionează
adoptarea unor legi noi examinând programul de lucru anual al Comisiei, stabilind ce legi noi se
impun şi solicitând Comisiei să prezinte propuneri Consiliului în acest sens.

b)Funcţia bugetară
Funcţia bugetară a Parlamentului European se exercită pe trei paliere:
- adoptarea bugetului Uniunii (împreună cu Consiliul, în conformitate cu o procedură
legislativă specială);
- efectuarea controlului execuţiei bugetare în curs (sarcină încredinţată comisiilor
competente pentru buget şi control bugetar, precum şi altor comisii interesate);
- descărcarea de gestiune a Comisiei Europene (aceasta având obligaţia de a prezenta
anual Parlamentului European şi Consiliului: conturile exerciţiului încheiat, aferente operaţiunilor
bugetare; un bilanţ financiar care descrie activul şi pasivul Uniunii; un raport de evaluare a
finanţelor Uniunii bazat pe rezultatele obţinute)155.

c) Funcţia de control asupra celorlalte instituţii ale Uniunii Europene

Controlul Parlamentului asupra celorlalte instituţii şi organe ale Uniunii este exercitat în
diferite moduri.
În primul rând, Parlamentul European exercită controlul asupra Comisiei Europene, prin:
- aprobarea numirii preşedintelui Comisiei Europene şi apoi a întregului colegiu al
comisarilor, în ansamblu;

154
În urma adoptării Tratatului de la Lisabona procedura de codecizie a devenit „procedura legislativă ordinară"; astfel,
conform art. 289TFUE, procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European şi
Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei Europene.
155
A se vedea, Moreau Defarges, P., op.cit., p.56, apud Dragoş, D.C., op. cit., p.67.

34
 - răspunderea politică a Comisiei în faţa Parlamentului European, care poate prezenta o
„moţiune de cenzură" prin care să solicite demisia în bloc a Comisiei;
- examinarea periodică a rapoartelor trimise de către Comisie către Parlament (raportul
general anual, rapoarte privind punerea în aplicare a bugetului etc.).
- membrii Parlamentului European au posibilitatea de a adresa întrebări, în scris şi oral,
membrilor Comisiei Europene, la care aceştia au obligaţia legală de a răspunde.
În al doilea rând, Parlamentul European supraveghează activitatea Consiliului, astfel:
- membrii Parlamentului European transmit întrebări Consiliului în mod periodic;
- preşedintele Consiliului participă la sesiunile plenare ale Parlamentului European şi ia parte
la dezbaterile importante.
În al treilea rând, Parlamentul contribuie la fiecare reuniune a Consiliului European, prin
prezentarea de către Preşedintele acestuia a punctelor de vedere şi preocupărilor Parlamentului
cu privire la subiectele în discuţie, la deschiderea fiecărei reuniuni la nivel înalt a Consiliului
European;
Mijloacele prin care Parlamentul îşi exercită controlul asupra celorlalte instituţii şi organe ale
Uniunii sunt următoarele:
- Dreptul de petiţionare al cetăţenilor; în virtutea acestui drept, Parlamentul European
numeşte un mediator (ombudsman) care, în temeiul art. 228 TFUE este împuternicit să primească
plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în
activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene în exercitarea funcţiilor acesteia; Ombudsmanul efectuează investigaţiile pe care
le consideră justificate, din proprie iniţiativă sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct
sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepţia cazului în care
pretinsele fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare; în cazul în care Ombudsmanul
constată un caz de administrare defectuoasă, acesta sesizează instituţia, organul, oficiul sau
agenţia în cauză, care îi va transmite punctul de vedere într-un termen de trei luni; Ombudsmanul
transmite apoi un raport Parlamentului European şi instituţiei în cauză, totodată informând şi
persoana care a formulat plângerea cu privire la rezultatul acestor investigaţii;
- Anchetele; concret, Parlamentul European poate, la cererea unui sfert dintre membrii săi,
să constituie o comisie temporară de anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau
aplicare defectuoasă a dreptului Uniunii de către statele membre, precum şi dreptul la o cale de
atac în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta făcându-se sub rezerva atribuţiilor
conferite prin Tratat altor instituţii sau organisme comunitare;
- Dreptul la o cale de atac în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; în exercitarea acestei
competenţe, Parlamentul European poate solicita Curţii de Justiţie acţiunea în anulare a unui act
adoptat în conformitate cu dreptul comunitar, consecinţa admiterii acţiunii fiind declararea nulităţii
actului respectiv.

II.3. Comisia europeană

II.3.1.Structură. Numirea şi demiterea din funcţie a comisarilor europeni

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, fiind percepută ca un „guvern"
comunitar. Ea întruchipează „ideea europeană"156, întrucât membrii săi, deşi numiţi de guvernele
naţionale, nu au nici o obligaţie faţă de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii Europene. Comisia
urmăreşte, prin urmare, realizarea interesului comunitar, aflat adesea în contradicţie cu interesul
naţional al statelor membre.
Comisia europeană157, numită în doctrină inima mecanismului instituţional al Uniunii Europene158,

156
Dragoş, D.C., op. cit., p.52.
157
Denumirea de „Comisie europeană" a fost adoptată numai după Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană,
anterior fiind folosită sintagma „Comisia Comunităţilor Europene". Cu toate că denumirea s-a schimbat, în documentele

35
este un organ colegial compus numai din cetăţeni naţionali ai statelor membre cu rangul de
comisari159, şi este formată în prezent din 28 de comisari desemnaţi pe baza competenţei lor
generale, profesionale, din care unul are funcţia de preşedinte al Comisiei Europene.
Comisia Europeană este instituţia comunitară care promovează interesul general al Uniunii
Europene, revenindu-i totodată sarcina, printre altele, de a aplica politicile Uniunii, de a coordona
programele acesteia şi de a asigura aplicarea corespunzătoare a tratatelor în vigoare, motiv pentru
care mai este numită şi „gardianul tratatelor".
Astfel, potrivit art. 17, alin. 1 din TUE (Tratatul de la Lisabona-versiunea consolidată):
„Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop.
Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul
acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de justiţie a
Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele. Comisia exercită funcţii de
coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Cu
excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta
asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi
multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituţionale".
Privitor la componenţa Comisiei Europene, în cuprinsul art. 17 TUE (Tratatul de la Lisabona-
versiunea consolidată) s-a stabilit că între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31
octombrie 2014 Comisia este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv
preşedintele şi înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care
este unul dintre vicepreşedinţii acesteia. De asemenea, Tratatul a prevăzut că începând cu 1
noiembrie 2014, Comisia va fi compusă dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, corespunzător cu două
treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui
număr, hotărând în unanimitate.
În conformitate cu procedura învestiturii prevăzută la art. 17 alin. 77 din TUE (Tratatul de la
Lisabona-versiunea consolidată), ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după
ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată,
propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest candidat
este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest
candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune,
în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu
aceeaşi procedură. Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte
personalităţi pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se
efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre.
Preşedintele, înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate
şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al
Parlamentului European160. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European,
hotărând cu majoritate calificată.
Preşedintele Comisiei Europene este figura cea mai proeminentă a Uniunii Europene, cea
mai mediatizată persoană din angrenajul instituţional comunitar161. Nu este de mirare, aşadar, că toate
comisiile care au funcţionat până în prezent au purtat numele preşedinţilor lor - de exemplu Comisia
Delors, Comisia Santer, Comisia Prodi, Comisia Barroso, Comisia Junker.
Preşedintele Comisiei are, teoretic, rol administrativ şi protocolar, el reprezentând Comisia în

oficiale se întâlneşte în continuare şi vechea denumire – a se vedea Fuerea,A., Manualul..., op.cit., pp.183-184; în
Tratatul CECO era denumită Înalta Autoritate şi a devenit Comisie în Tratatele CEE şi CEEA. Fuziunea executivelor
realizată prin Tratatul de la Bruxelles (8 aprilie 1965) a făcut din Comisii (Înalta Autoritate şi cele două Comisii CEE şi
CEEA) o Comisie Unică, cu competenţele rezultate din fiecare tratat – Moroianu-Zlătescu,I., op.cit., partea a I-a, p.70.
158
Scăunaş,S., op. cit., p.101.
159
Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., partea I, p.70.
160
Facem precizarea că actuala componenţă a Comisiei Europene a fost stabilită 2014 de către Parlamentul European,
având ca preşedinte pe Jean Claude Junker, om politic luxemburghez, fost prim-ministru şi ministru de finante al
Luxemburgului, și fost președinte al Euro Grup; în această Comisie reprezentantul României Corina Crețu a devenit
comisarul european pentru politica regională.
161
Dragoş, D.C., op. cit., p.46.

36
faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii. Influenţa preşedintelui poate fi însă, în
practică, destul de mare, fapt confirmat prin modificarea Regulamentului intern al Comisiei, prin care
sunt recunoscute largi puteri discreţionare preşedintelui în atribuirea sarcinilor în interiorul instituţiei
(comisarilor), şi în revizuirea acestora.
Tratatul de la Nisa a decis sporirea puterilor preşedintelui Comisiei europene în raport cu ceilalţi
comisari, măsură ce se dovedeşte indispensabilă pentru asigurarea coerenţei colegiului comisarilor162,
astfel că acesta:
- defineşte orientările politice şi organizarea internă a Comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea
şi colegialitatea acţiunilor acesteia; astfel, preşedintele Comisiei decide domeniul politic care va fi
încredinţat unui comisar, eventual redistribuit altui comisar, în caz de demisie, de exemplu163;
- numeşte vicepreşedinţii Comisiei;
- poate cere demisia unui comisar.
În plus, preşedintele este membru al Consiliului European.
În ceea ce priveşte vicepreşedinţii, aceştia înlocuiesc preşedintele atunci când împrejurările o
cer.
În temeiul art. 17 TUE, membrii Comisiei sunt aleşi pe baza competenţei lor generale şi a
angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de
independenţă. Astfel, Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă, ceea ce
înseamnă ca membrii Comisiei Europene nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui
guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie, aceştia abţinându-se de la orice act incompatibil cu
funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor. Această independenţă se manifestă în raport cu
guvernele statelor membre, inclusiv cu cel care i-a desemnat, în îndeplinirea sarcinilor ce le revin
fiindu-le interzisă solicitarea sau acceptarea de instrucţiuni de la guvernele statelor membre sau alt
organism comunitar. Pentru aceasta comisarii dispun de o serie de privilegii şi imunităţi, cum ar fi:
imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în îndeplinirea mandatului; sunt scutiţi de taxe şi
impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate.
Potrivit art. 245 TFUE (fostul art. 213 TCE), membrii Comisiei se abţin de la orice act
incompatibil cu natura funcţiilor lor, statele membre având obligaţia de a respecta independenţa
acestora şi de a nu încearcă să îi influenţeze în îndeplinirea sarcinilor lor. Pe durata mandatului lor,
membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. La
instalarea în funcţie, aceştia se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului şi după
încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în
a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcţii sau avantaje. în cazul în care nu mai
îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau în care a comis o abatere gravă, orice
membru al Comisiei poate fi destituit de Curtea de Justiţie, la plângerea Consiliului hotărând cu
majoritate simplă sau a Comisiei161.
În ceea ce priveşte durata mandatului membrilor Comisiei, aceasta este cinci ani cu
posibilitatea reînnoirii, astfel, mandatul Comisiei coincide cu cel al Parlamentului European, care
este tot de cinci ani. Conform art. 246 TFUE, în afară de înlocuirea ordinară şi de deces, funcţiile
membrilor Comisiei încetează în mod individual prin demisie sau prin destituire. Membrul Comisiei
care a demisionat sau a decedat este înlocuit pe perioada rămasă până la încheierea mandatului
de un nou membru având aceeaşi cetăţenie, numit de Consiliu, de comun acord cu preşedintele
Comisiei, după consultarea Parlamentului European şi în conformitate cu criteriile necesar a fi
respectate la numirea oricărui al membru.
Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului European, acesta
putând adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei cu o majoritate de două treimi din voturile
exprimate şi de către majoritatea membrilor care compun Parlamentul European.

II.3.2. Atribuţiile Comisiei Europene

Comisia este instituţia care reuneşte ansamblul funcţiilor executive în cadrul Uniunii
Europene şi, prin urmare, principalele sale atribuţii sunt circumscrise exprimării şi asigurării
realizării interesului comunitar. Competenţele Comisiei sunt reglementate prin dispoziţiile art. 17

162
A se vedea, în acest sens, Fuerea,A., Manualul..., op. cit., p.61.
163
Scăunaş,S., op. cit., p. 103.

37
TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), unde se precizează că
această instituţie:
- promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop;
- asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora;
- supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
- execută bugetul şi gestionează programele;
- exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate;
- asigură reprezentarea externă a Uniunii cu excepţia politicii externe şi de securitate comune
şi a altor cazuri prevăzute în tratate;
- adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor
acorduri interinstituţionale.
Din atribuţiile prevăzute la art. 17 din Tratat rezultă şi principalele atribuţii exercitate de Comisie
în cadrul sistemului instituţional al Uniunii, acestea fiind următoarele: atribuţia de iniţiativă
legislativă; atribuţia de execuţie; atribuţia de decizie; atribuţia de supraveghere; atribuţia de
reprezentare.

II.3.2.1.Atribuţii de iniţiativă legislativă

În exercitarea acestei atribuţii, Comisia elaborează propuneri de acte normative şi le trimite
spre adoptare Consiliului şi Parlamentului European. Potrivit art. 17 alin. 2 din TUE, actele
legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai Ia propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care
tratatele prevăd altfel. Totodată, celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care
tratatele prevăd acest lucru.
O noutate în materie de iniţiativă legislativă a fost introdusă odată cu adoptarea Tratatului de la
Lisabona şi se referă la dreptul cetăţenilor Uniunii de a prezenta o astfel de iniţiativă. Potrivit art. 11
TUE (versiunea consolidată), la iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai
unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în
limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră
că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.
Tot în baza funcţiei de iniţiativă legislativă Comisia poate formula recomandări sau avize, care
se întocmesc în mod obligatoriu în acele situaţii în care tratatele comunitare prevăd acest lucru.

II.3.2.2.Atribuţii de execuţie
În calitate de organ executiv, Comisia:
a) gestionează bugetului Uniunii, iar, împreună cu Curtea de Conturi, veghează asupra
modului în care sunt cheltuite resursele bugetare de către beneficiarii acestora. Astfel:
- potrivit art. 314 TFUE (fostul art. 272 TCE), întocmeşte un proiect de buget care cuprinde
veniturile şi cheltuielile estimate pentru exerciţiul bugetar următor, această propunere fiind
prezentată Parlamentului European şi Consiliului până la data de 1 septembrie a anului care
precede anul execuţiei bugetului;
- în temeiul art. 317 TFUE (fostul art. 274 TCE) Comisia, în cooperare cu statele membre,
execută bugetul, pe propria răspundere şi în limita creditelor alocate, în conformitate cu principiul
bunei gestiuni financiare;
- Comisia prezintă anual Parlamentului European şi Consiliului conturile exerciţiului încheiat,
aferente operaţiunilor bugetare şi le comunică un bilanţ financiar care descrie activul şi pasivul
Uniunii;
b) prezintă propuneri referitoare la elaborarea şi punerea în aplicare a politicii agricole
comune,
c)examinează, din proprie iniţiativă sau la cererea unui stat membru, tarifele şi condiţiile care
includ orice element de sprijin sau de protecţie în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau
industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii, ţinând seama în special, de
cerinţele unei politici economice regionale corespunzătoare, de necesităţile regiunilor
subdezvoltate, precum şi de problemele regiunilor grav afectate de conjuncturi politice, pe de o

38
parte, şi de efectele acestor tarife şi condiţii asupra concurenţei între diferitele moduri de transport,
pe de altă parte164;
d) asigură aplicarea principiilor consacrate în tratat în domeniul liberei concurenţe şi, la
cererea unui stat membru sau din oficiu şi în cooperare cu autorităţile competente ale statelor
membre, care îi acordă sprijin, investighează presupusele cazuri de încălcare a principiilor
menţionate mai sus165;
e) verifică permanent, împreună cu statele membre, regimurile ajutoarelor existente în aceste
state pentru ca acestea să denatureze sau să ameninţe să denatureze concurenţa prin favorizarea
anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează
schimburile comerciale dintre statele membre166;
f) prezintă rapoarte Consiliului care, în scopul asigurării unei coordonări mai strânse a
politicilor economice şi a unei convergenţe durabile a performanţelor economice ale statelor
membre, supraveghează evoluţia economică în fiecare dintre statele membre şi în Uniune, precum
şi conformitatea politicilor economice cu orientările generale167;
g)promovează consultarea partenerilor sociali la nivelul Uniunii şi adoptă orice măsură utilă
pentru a facilita dialogul acestora, asigurând o susţinere echilibrată a părţilor168;
h) administrează Fondul Social European, în îndeplinirea acestei sarcini fiind sprijinită de un
Comitet prezidat de un membru al Comisiei şi format din reprezentanţi ai guvernelor şi ai
organizaţiilor sindicale şi patronale169;
i)în cadrul efortului Uniunii de reducere a decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a
diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate, la fiecare trei ani, Comisia
prezintă Parlamentului European, Consiliului, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului
Regiunilor un raport privind progresele înregistrate în realizarea coeziunii economice, sociale şi
teritoriale şi modul în care au contribuit la acest progres diferitele mijloace prin care Uniunea a
susţinut realizarea acestor obiective170.

II.3.2.3.Atribuţii de decizie
Conform dispoziţiilor art. 288 TFUE, pentru exercitarea competenţelor Uniunii, Comisia are
competenţă decizională proprie, în acest sens putând adopta regulamente, directive, decizii,
recomandări şi avize.
În exercitarea acestor atribuţii, Comisia:
a)îşi stabileşte regulamentul de procedură pentru a asigura funcţionarea sa şi a serviciilor
171
sale ;
b)în cazul în care constată încălcarea principiilor consacrate de tratate în domeniul liberei
concurenţe, emite decizii motivate pe care le poate publica şi, totodată, poate autoriza statele
membre să ia măsurile necesare pentru remedierea situaţiei, măsuri ale căror condiţii şi norme de
aplicare tot ea le stabileşte172;
c)adresează statelor membre directivele sau deciziile corespunzătoare în cazul în care
constată că statele membre adoptă sau menţin o măsură care contravine prevederilor tratatelor în
ceea ce priveşte întreprinderile publice sau întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau
exclusive173;
d)examinează cazurile de discriminare în transporturile în interiorul Uniunii şi după
consultarea oricărui stat membru în cauză, adoptă deciziile necesare în temeiul reglementării
adoptate de Consiliu prin care sunt interzise discriminările care constau în aplicarea de către un

164
Art. 96 TFUE.
165
Art. 105 TFUE.
166
Art. 108 TFUE.
167
Art. 121, alin.3 TFUE.
168
Art. 154 TFUE.
169
Art. 163 TFUE.
170
Art. 175 TFUE.
171
Art. 249 TFUE.
172
Art. 105 TFUE.
173
Art. 106 TFUE.

39
transportator, pentru aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi rute de transport, a unor tarife şi condiţii de
transport diferite în funcţie de ţara de origine sau de destinaţie a produselor transportate 174.

II.3.2.4.Atribuţii de supraveghere
În exercitarea acestor atribuţii, Comisia veghează la respectarea prevederilor tratatelor,
precum şi a măsurilor adoptate de instituţiile Uniunii în temeiul acestora; astfel, în virtutea acestui
atribut Comisia:
- poate să declanşeze anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliu ori
statele membre îndeplinesc obligaţiile ce le revin din tratate;
b)în situaţia în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile
care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce
a oferit statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile, iar dacă statul în cauză nu se
conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene175.

II.3.2.5. Atribuţii de reprezentare

Această atribuţie se concretizează în următoarele:
a) Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu organele Organizaţiei Naţiunilor Unite
şi cu instituţiile sale specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa şi cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, asigurând, de
asemenea, legăturile oportune cu alte organizaţii internaţionale, OR, responsabilitatea stabilirii şi
asigurării acestor relaţii cad în sarcina înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate şi Comisiei176;
b)în virtutea capacităţii sale juridice, Uniunea poate să dobândească sau să înstrăineze
bunuri mobile şi imobile şi poate sta în justiţie, în acest scop fiind reprezentată de Comisie177;
c)în altă ordine de idei, Comisia are rolul de negociator al Uniunii întrucât, la autorizarea
Consiliului, desfăşoară negocieri în vederea încheierii de acorduri cu una sau mai multe ţări terţe
sau cu organizaţii internaţionale. În virtutea acestei atribuții, Comisia Europeană desfășoară
negocierile178 de retragere a Regatului Unit al Marii Britanii din Uniunea Europeană, fiind
însărcinată în acest sens prin art. 218 TFUE179. Astfel, în timp ce Consiliul European va stabili
politicile diriguitoare, revine Comisiei Europene rolul de a duce cea mai mare parte a negocierilor
potrivit instrucțiunilor primite180.

II.3.3. Organizarea şi funcţionarea Comisiei europene

Funcţionarea Comisie Europene este reglementată de actualul Regulament de procedură
care a fost adoptat prin Decizia Comisiei din 15 noiembrie 2005 de modificare a regulamentului de
procedură (2005/960/CE, Euratom)181.
Potrivit art.17 alin. 7 din TUE (versiunea consolidată), Comisia îşi exercită misiunea în
cadrul orientărilor definite de către preşedintele Comisiei care, pentru a asigura coerenţa,
eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia, decide şi organizarea internă a Comisiei. Totodată,
preşedintele Comisiei numeşte vicepreşedinţii, alţii decât înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, dintre membrii Comisiei.

174
Art. 95 TFUE.
175
Art. 258 TFUE.
176
Art. 220 TFUE.
177
Art. 335 TFUE.
178
În cadrul negocierilor, Uniunea Europeană este reprezentată de Michel Barnier care conduce lucrările strategice,
operaționale, juridice și financiare legate de negocieri.
179
Potrivit art. 218 alin. (3) TFUE „Comisia (…) prezintă recomandări Consiliului care adoptă o decizie de autorizare a
începerii negocierilor și desemnează, în funcție de domeniul acordului în cauză, negociatorul sau șeful echipei de
negociatori a Uniunii”.
180
A se vedea Consiliul European, Guidelines following the United Kingdom's notification under article 50 TEU,
Secretariatul general al Consiliului European, Brexelles, 2017, document disponibil la adresa web:
http://www.consilium.europa.eu/media/21763/29-euco-art50-guidelinesen.pdf, accesat la data de 10.11.2017.
181
Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L347, 30.12.2005.

40
 De asemenea, în temeiul art. 19 din Regulamentul de procedură, preşedintele Comisiei
adoptă normele privind componenţa cabinetelor de care dispun membrii Comisiei în scopul de a-i
asista în îndeplinirea sarcinilor lor şi în elaborarea deciziilor Comisiei. Membrii Comisiei aprobă
modalităţile de lucru cu serviciile aflate în responsabilitatea lor, aceste modalităţi trebuind să
precizeze, în special, modul în care membrii Comisiei transmit instrucţiuni serviciilor în cauză,
acestea din urmă furnizându-le în mod regulat toate informaţiile legate de domeniul lor de activitate
şi necesare exercitării responsabilităţilor acestora.
În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele Comisiei este sprijinit de secretarul general,
care are următoarele atribuţii:
- îl asistă pe preşedinte la pregătirea lucrărilor şi la conducerea şedinţelor Comisiei;
- se asigură că procedurile decizionale sunt puse în aplicare corect şi că deciziile prevăzute
de regulament sunt executate;
- contribuie la asigurarea coordonării necesare între servicii în etapele pregătitoare şi
veghează la respectarea calităţii de fond şi a regulilor de formă a documentelor prezentate
Comisiei;
- ia măsurile necesare pentru a asigura notificarea şi publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene a actelor Comisiei, precum şi transmiterea către alte instituţii ale Uniunii Europene a
documentelor Comisiei şi serviciilor sale (cu excepţia cazurilor speciale);
- asigură relaţiile oficiale cu celelalte instituţii ale Uniunii, sub rezerva competenţelor pe
care Comisia decide să le exercite sau să le atribuie membrilor săi sau serviciilor sale,
monitorizând lucrările celorlalte instituţii ale Uniunii şi informând Comisia în acest sens.
Activitatea curentă a Comisiei este asigurată de un număr de direcţii generale şi servicii
asimilate care formează un singur serviciu administrativ. Potrivit art. 21 din Regulamentul de
procedură, direcţiile generale şi serviciile asimilate sunt împărţite în direcţii, iar direcţiile în unităţi.
în cazuri speciale Comisia poate crea funcţii şi structuri specifice însărcinate cu anumite chestiuni
stabilind, totodată, atribuţiile şi modalitatea lor de funcţionare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Regulamentul de procedură, Comisia este un organ colegial
cu activitate permanentă, care acţionează colectiv în conformitate cu regulile sale de procedură şi
în îndeplinirea orientărilor politice stabilite de preşedintele ei.
În ceea ce priveşte şedinţele Comisiei, aceasta este convocată de preşedintele său
(şedinţa ţinându-se cel puţin o dată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar), acesta având
competenţa convocării unor reuniuni suplimentare, care pot fi decise în funcţie de problemele
apărute. Membrii Comisiei sunt obligaţi să fie prezenţi la toate şedinţele, preşedintele apreciind
fiecare situaţie care ar putea conduce la nerespectarea acestei obligaţii.
Ordinea de zi a şedinţelor Comisiei este adoptată de preşedinte şi comunicată membrilor
Comisiei. Orice chestiune, a cărei retragere de pe ordinea de zi este propusă de un membru al
Comisiei, se amână, cu acordul preşedintelui pentru şedinţa următoare. Potrivit art. 250 TFUE
hotărârile Comisiei sunt valabil adoptate cu majoritatea membrilor săi, cvorumul fiind stabilit prin
regulamentul de procedură al acesteia. În ceea ce priveşte adoptarea deciziilor, potrivit art. 8 din
Regulamentul de procedură, Comisia ia decizii pe baza propunerilor unuia sau mai multor membri
ai săi. Comisia procedează la vot la cererea oricărui membru, iar Preşedintele constată rezultatul
deliberărilor, care se consemnează în procesul-verbal al şedinţei. Proiectul de proces-verbal se
supune Comisiei spre aprobare în cadrul unei şedinţe ulterioare, iar după ce a fost aprobat este
autentificat prin semnătura preşedintelui şi a secretarului general .
În afară de procedura normală (ordinară) de adoptare a deciziilor Comisiei există trei
proceduri speciale şi anume: procedura scrisă, procedura de abilitare şi procedura de delegare.
a)Procedura scrisă; acordul membrilor Comisiei asupra unui proiect al unuia sau mai multor
membri poate fi exprimat printr-o procedură scrisă, sub rezerva ca aceasta să fi primit acordul
directoratelor generale direct interesate şi avizul favorabil al Serviciului Juridic
b)Procedura abilitării; cu condiţia respectării depline a principiului răspunderii sale
colegiale, Comisia:
- poate abilita pe unul sau mai mulţi dintre membrii săi să ia măsuri de gestionare sau de
administrare, în numele său şi în limitele şi condiţiile stabilite de ea;

41
 - poate însărcina unul sau mai mulţi dintre membrii săi, cu acordul preşedintelui, să adopte
textul definitiv al unui act sau al unei propuneri ce trebuie înaintată celorlalte instituţii, al cărui
conţinut îl defineşte în cursul deliberărilor sale
c)Procedura delegării; Comisia poate, cu condiţia respectării depline a principiului
răspunderii colegiale, delega adoptarea unor măsuri de gestionare sau de administrare
directorilor generali şi şefilor de servicii, în numele său şi în limitele şi condiţiile stabilite de ea.
Limbile oficiale de lucru ale Comisiei sunt engleza, franceza şi germana, iar documentele
oficiale, în totalitatea lor, sunt traduse şi tipărite în cele 23 limbi oficiale ale Uniunii Europene.
Membrii Comisiei şi cabinetele lor (echipele de lucru) au sediul în Clădirea Berlaymont din
Bruxelles.
II.3.4. Reforma Comisiei europene
Începută în 1995, la iniţiativa a doi comisari nordici, reforma Comisiei vizează adaptarea
acesteia la necesităţile în continuă schimbare ale Uniunii Europene182, şi are ca ţinte:
a) managementul financiar (acesta vizează, exemplificativ, introducerea principiilor controlului
financiar, auditului intern, achiziţiei publice transparente);
b) managementul resurselor umane (acesta vizează, exemplificativ, descentralizarea deciziei
în domeniul resurselor umane de la Directoratul General IX la celelalte directorate,
specializate183);
c) procedura legislativă.
În cazul primelor două, au fost derulate proiecte de modernizare care aveau menirea să
introducă principiile controlului financiar, auditului intern, achiziţiei publice transparente, a
descentralizării deciziei în domeniul resurselor umane de la Directoratul General IX la celelalte direc-
torate, specializate.
În ce priveşte procedura legislativă, reforma s-a concentrat pe ideea unei legiferări mai
responsabile, realizată prin reducerea numărului propunerilor legislative în paralel cu îmbunătăţirea
mecanismelor de consultare anterioare şi concomitente conceperii propunerii legislative.

I.4. Consiliul

II.4.1. Concept şi precizări terminologice

Consiliul Uniunii Europene (înainte de Maastricht, al Comunităţilor Europene184) reprezintă

legislativul Uniunii Europene185, adevăratul organ dotat cu putere de decizie al Uniunii Europene186,
fiind cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri187.
Consiliul Uniunii Europene este o instituţie a Uniunii Europene care îşi desfăşoară activitatea în
mod permanent, pe principiile, fiind, pe de altă parte, un for de reprezentare a guvernelor statelor
membre188.
Consiliul Uniunii Europene trebuie delimitat terminologic de:
- Consiliul Europei, care este o organizaţie internaţională, independentă de Uniunea
Europeană;
- Consiliul european, o altă instituţie a Uniunii Europene cu care Consiliul Uniunii Europene se
confundă foarte uşor. De altfel, chiar în Tratatul de la Lisabona, Consiliul Uniunii Europene este
amintit sub titulatura simplă de „Consiliul", ceea ce ne determină să credem că este denumit ca atare
din raţiuni de evitare a confuziilor terminologice.
182
Cătană,E.L., Fărcaş,A.V., Drept comunitar european, Editura „Dimitrie Cantemir”, 2006, p.46.
183
Dragoş, D.C., op. cit., p.53
184
Unii autori uzitează şi în prezent această denumire – a se vedea, Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., p.70; alţi autori
folosesc ambele denumiri – a se vedea Scăunaş,S., op. cit., p.92.
185
Scăunaş, S., ibidem.
186
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., p.67.
187
Pentru o prezentare exhaustivă a Consiliului Uniunii Europene, a se vedea, Dragoş, D.C., pp.53-61; Moroianu-
Zlătescu,I., op. cit., partea I, pp.67-70; Ştefan,T., op. cit., pp.11-12; Bărbulescu, I.Gh., op. cit., pp.131-151 Fuerea,
A.,Manualul..., op.cit., pp.58-60; Documente de bază al Comunităţii ..., op. cit., pp.110-112.
188
Bărbulescu, I.Gh. , op. cit., p.130.

42
 II.4.2. Structura Consiliului
Consiliul Uniunii Europene a apărut pe cale convenţională, respectiv prin tratatele originare
ale comunităţilor europene189 şi este format din reprezentanţii guvernelor statelor membre.
Consiliul este alcătuit din 28 membri, câte unul din partea fiecărui stat membru, care au
obligatoriu calitatea de membri ai guvernelor, identitatea miniştrilor care participă la reuniuni fiind
determinată de problemele înscrise pe ordinea de zi.
Instituţia poate lua forma unui „Consiliu general", atunci când este compus din miniştrii de
externe ai statelor membre, sau a unor „Consilii speciale", „specializate" sau „sectoriale", când este
compus din miniştrii specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultură, industrie, comerţ, etc.).
Conducerea instituţiei este formată dintr-un preşedinte, desemnat prin rotaţie, la fiecare 6 luni,
dintre reprezentanţii statelor membre, într-o ordine prestabilită, asigurându-se în acest mod, în opinia
doctrinei190, o strictă egalitate între toate statele reprezentate. Astfel, în prima jumătate a anului 2003,
preşedinţia Consiliului a aparţinut Greciei, în ce-a de-a doua parte a anului a fost preluată de Italia,
în 2004 au fost Irlanda şi Olanda, în 2005 Luxemburg şi Marea Britanie, în 2006 Austria şi
Finlanda, în 2007 Germania şi Portugalia.
În funcţie de ţara care deţine, 6 luni, fotoliul de preşedinte al Consiliului U.E., se vorbeşte
despre „preşedinţia daneză", „preşedinţia greacă", „preşedinţia italiană" a Uniunii Europene.
După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu permite statului care deţine
preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute, şi, în consecinţă, se propune mărirea lui; această
propunere se loveşte însă de opoziţia statelor mici, care se tem că, aplicându-se o formulă de calcul a
termenului care să ţină seama de ponderea voturilor în Consiliu, ar putea fi ţinute prea mult timp departe
de preşedinţia Uniunii.
În prezent Consiliul se reuneşte în cadrul a zece formaţiuni:
- Afaceri Generale (structură instituită prin art. 16 din TUE);
- Afaceri Externe (structură instituită prin art. 16 din TUE);
- Afaceri Economice şi Financiare (inclusiv Bugetul);
- Justiţie şi Afaceri Interne (inclusiv Protecţia civilă);
- Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori;
- Competitivitate (piaţă internă, industrie şi cercetare, inclusiv Turismul);
- Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie;
- Agricultură şi Pescuit;
- Mediu;
- Educaţie, Tineret şi Cultură (inclusiv domeniul audiovizualului).
Preşedinţii Consiliului îşi asumă de obicei misiunea de a realiza compromisuri dificile între
statele membre, în aşa fel încât să-şi lase amprenta asupra funcţionării şi evoluţiei Uniunii Europene.
De asemenea, preşedintele Consiliului U.E este cel care reprezintă efectiv Uniunea în relaţiile externe,
exprimând opinia acesteia la conferinţele internaţionale .
În domeniul politicii externe şi de securitate comună, preşedintele are atribuţia de a duce la
îndeplinire deciziile comunitare luate de Consiliul U.E., devenind prin urmare organ executiv. De altfel,
în acest domeniu este instituită o conducere tripartită, aşa numita „troică"191, cuprinzând fostul
preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte, structura având menirea de a asigura
continuitatea în ceea ce priveşte gestionarea afacerilor externe ale Uniunii Europene.
Consiliul dispune şi de un Secretariat general, condus din 1999 de Javier Solana Madariaga
(fost Secretar general al NATO).

II.4.3. Funcţionarea Consiliului

Funcţionarea Consiliului este reglementată atât în tratatele comunitare (versiunea
consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), cât şi în Regulamentul de procedură
elaborat de către Consiliu cu majoritate simplă în baza art. 240 TFUE (fostul art. 207 TCE).
Consiliul general se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea activităţii, necesară
funcţionării Uniunii în bune condiţii. Consiliile specializate însă, se reunesc atunci când se impune
discutarea unor aspecte concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul general, fie
189
Scăunaş, S.,op. cit., p.92.
190
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea I, p.67.
191
Ibidem.

43
între întâlnirile acestuia.
Membrii Consiliului acţionează la instrucţiunile statelor membre. Guvernele naţionale pot
împuternici mai mulţi membri să participe la dezbaterile Consiliului, însă numai unul va avea drept de
vot - dispoziţiile tratatelor fiind clare în acest sens.
În interiorul Consiliului Uniunii Europene se realizează echilibrul între interesul Uniunii
Europene (pe care trebuie să-l apere ca organ colegial şi ca instituţie UE), şi interesul naţional al statelor
membre, care dau instrucţiuni miniştrilor ce-1 compun. Tendinţa de a pune interesul naţional mai presus
de interesul comunitar, care totuşi există, este contracarată prin plasarea monopolului iniţiativei legislative
în mâinile Comisiei europene.
Preşedintele Consiliului U.E. are îndatorirea de a organiza, în ţara sa de origine, una din cele
două întâlniri anuale ale şefilor de stat şi de guvern, cunoscute sub denumirea de Consiliul european.
în timp ce Consiliul european discută problemele de strategie viitoare ale Uniunii, Consiliile U.E.
specializate se întâlnesc în localităţi de provincie, într-un cadru informai şi relaxat, pentru a schimba
opinii despre probleme concrete.
Lucrările Consiliului Uniunii Europene sunt convocate de preşedintele acestuia, de unul dintre
membri sau de Comisia Europeană, la ele participând preşedintele Comisiei Europene şi/sau comisarul
însărcinat cu problema în discuţie. Şedinţele se desfăşoară în principiu cu uşile închise, dar, prin decizia
unanimă a membrilor Consiliului şedinţa poate fi transmisă prin mijloacele mass-media.
Hotărârile se adoptă:
a) cu majoritate simplă192 - este modalitatea de drept comun de adoptare a deciziilor, de către
jumătate plus unu din voturile membrilor Consiliului. Această modalitate este utilizată în cazuri
limitate, precum:
- adoptarea Regulamentului interior al Consiliului;
- solicitarea de studii şi propuneri, ori cererea de informaţii de la
Comisia Europeană;
- avizul favorabil la reuniunea în conferinţe ale reprezentanţilor guvernelor statelor membre ale
Uniunii.
b) cu majoritate calificată ponderată193, în cazurile în care Consiliul decide în baza propunerilor
Comisiei, reprezentând majoritatea cazurilor;
c) cu majoritate calificată, când decizia Consiliului nu se bazează pe propunerea Comisiei
europene194;
d) prin vot unanim195, dacă decizia se ia în anumite domenii cum sunt: fiscalitatea, industria, fonduri
sociale şi regionale, etc.
La baza activităţii Consiliului stă noul tratat european (Tratatul de la Lisabona). Pentru buna
desfăşurare a activităţii sale, Consiliul dispune de mai multe organisme şi organe auxiliare, precum:
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), Preşedinţia Consiliului, Secretarul General,
grupurile de experţi sau comitetele de lucru pe diferite domenii196.

II.4.4.COREPER
Lipsa de „permanenţă‖197 a Consiliului Uniunii Europene faţă de Comisia Europeană
putea provoca probleme în activitatea comunitară, ceea ce a determinat găsirea unei solu ţii,
aceasta fiind identificată prin înfiinţarea Comitetului reprezentanţilor permanenţi de pe lângă
Consiliul U.E., cunoscut sub denumirea COREPER.
Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat membru,
conduşi de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu rang de
ambasador. El este subordonat Consiliului Uniunii Europene şi are rolul:
1. de a ajuta Consiliul în activitatea sa, respectiv de a pregăti lucrările
acestuia, şi, ulterior, de a-i executa deciziile;
192
A se vedea, Scăunaş,S., op. cit., p.98.
193
A se vedea, Dragoş, D.C., op. cit., p.57.
194
Este modalitatea cerută pentru adoptarea deciziilor în domenii specificate expres de tratatele comunitare; impune
adoptarea deciziilor cu 2/3 din voturile de care dispun membrii Consiliului –Scăunaş, S.,op. cit., pp.98-99.
195
Este modalitatea potrivit căreia fiecare stat are un drept de veto, cu precizarea că abţinerea de la vot nu are valoarea unui
veto.
196
Scăunaş,S., op. cit., p.93.
197
Bărbulescu, I.Gh. ,op. cit., p.135.

44
 2. asigurarea activităţii Consiliului Uniunii Europene între Sesiuni 198;
3. realizează o dublă legătură: între reprezentanţii statelor membre, şi apoi între
fiecare reprezentant şi guvernul său.
În cadrul COREPER există două unităţi distincte, COREPER I şi COREPER II, primul
dedicându-şi activitatea chestiunilor tehnice, iar al doilea problemelor mai importante.
În doctrină199 se precizează că, puţine subiecte ajung pe agenda de lucru a Consiliului U.E.
fără a fi fost discutate în prealabil în COREPER, sub toate aspectele.
În ceea ce priveşte modul de lucru al COREPER, după primirea propunerii din partea
Comisiei europene, preşedintele COREPER (care este desemnat în acelaşi mod ca şi preşedintele
Consiliului U.E.) hotărăşte dacă trimite iniţiativa spre discuţii Grupurilor de lucru200, sau o reţine în
COREPER.
Problemele asupra cărora în COREPER se realizează un acord, vor fi înaintate Consiliului U.E.
ca probleme de categoria „A", ce nu necesită discuţii, ci doar votarea lor; dimpotrivă, problemele
delicate, asupra cărora acordul nu este realizat, sunt aspecte de categoria „B", şi ele vor fi discutate
de experţii naţionali de la nivel inferior, până la realizarea unui acord; dacă numai câteva state se opun
deciziei, problema este înaintată Consiliului, în speranţa unei negocieri desfăşurate la acest nivel şi
care să ducă la decizie.

II.4.5. Atribuţiile Consiliului

Conform art. 16, al. 1 TUE, Consiliul exercită (împreună cu Parlamentul European) funcţiile
legislativă şi bugetară, având, totodată, funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în
conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Totodată, potrivit tratatelor, Consiliului îi revin şi alte
responsabilităţi esenţiale, cum ar fi: încheierea acordurilor între Uniune şi una sau mai multe ţări
terţe sau organizaţii internaţionale; elaborarea politicii externe şi de securitate comună şi
adoptarea deciziilor necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a acesteia; adoptarea
măsurilor necesare pentru realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie unic în interiorul
frontierelor Uniunii.

II.4.5.1.Atribuţii legislative
Puterea legislativă în cadrul Uniunii este deţinută de către Consiliu alături de Parlamentul
European. Procedura obişnuită de adoptare a legislaţiei comunitare este codecizia (devenită
„procedura legislativă ordinară" în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), aceasta aplicându-se
la o gamă largă de domenii. în anumite domenii (spre exemplu: agricultura, politica economică,
vizele şi imigrarea) hotărârile revin exclusiv Consiliului, acesta având obligaţia de a consulta
Parlamentul.

II.4.5.2.Atribuţii bugetare
Conform art. 314 TFUE, Parlamentul European şi Consiliu, hotărând în conformitate cu o
procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii. Astfel, deşi Parlamentului
European îi revine votul decisiv, Consiliul are o serie de atribuţii importante:
- adoptă poziţia sa asupra proiectului de buget prezentat de către Comisie şi informează
Parlamentul asupra motivelor care l-au condus la adoptarea poziţiei respective;
- în cazul în care Parlamentul aduce unele amendamente proiectului de buget, Consiliul
participă în cadrul unui comitet de conciliere care are misiunea de a ajunge, pe baza poziţiilor
Parlamentului European şi ale Consiliului, la un acord asupra unui proiect comun.

II.4.5.3. Atribuţii de definire a politicilor şi coordonare

198
Este ceea ce doctrina denumeşte asigurarea de facto a instituţiei Consiliului Uniunii Europene, care, altfel, s-ar fi
redus la „întâlniri periodice interguvernamentale” – ibidem.
199
Dragoş, D.C., op. cit., p.59
200
Funcţionarii şi experţii care asistă reprezentanţii permanenţi în activitatea lor sunt constituiţi în Grupuri de lucru, pe
domenii specializate, cum ar fi agricultura (Comitetul Special pentru Agricultură), afacerile interne, justiţia, politica
externă etc. – ibidem.

45
 Potrivit art. 121 TFUE, statele membre îşi consideră politicile economice ca fiind o chestiune
de interes comun şi le coordonează în cadrul Consiliului. Drept urmare, Consiliul, la recomandarea
Comisiei, elaborează un proiect privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor
membre şi ale Uniunii şi prezintă Consiliului European un raport în acest sens. Consiliul European,
pe baza raportului Consiliului, dezbate concluziile privind orientările generale ale politicilor
economice ale statelor membre şi ale Uniunii. în temeiul acestor concluzii, Consiliul adoptă o
recomandare care stabileşte aceste orientări generale.
În plus, Consiliul, în temeiul rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează evoluţia
economică în fiecare dintre statele membre şi în Uniune, precum şi conformitatea politicilor
economice cu orientările generale şi efectuează periodic o evaluare de ansamblu.

II.4.5.4.Atribuţii în materie de acorduri internaţionale

Conform art. 216 TFUE, Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau
organizaţii internaţionale, acestea fiind obligatorii pentru instituţiile Uniunii şi pentru statele
membre. În temeiul art. 218 TFUE, Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele
de negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile.
Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului, după aprobarea Parlamentului European,
în următoarele cazuri: acorduri de asociere; acordul privind aderarea Uniunii la Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; acorduri de instituire a
unui cadru instituţional specific prin organizarea procedurilor de cooperare; acorduri care au
implicaţii bugetare importante pentru Uniune; acorduri în domeniile în care se aplică procedura
legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea
Parlamentului European (de la această regulă este exceptat cazul în care acordul se referă
exclusiv la politica externă şi de securitate comună).

II.4.5.5. Atribuţii în domeniul politicii externe şi de securitate comună

Conform art. 24 TUE, competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate
comună include toate domeniile politicii externe, precum şi toate chestiunile referitoare la
securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate
conduce la o apărare comună. Astfel, potrivit art. 26 TUE, Consiliul este instituţia care, pe baza
orientărilor generale şi a liniilor strategice definite de Consiliul European, elaborează politica
externă şi de securitate comună şi adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare
a acesteia.

II.4.5.6. Atribuţii în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie

Conform art. 67 TUE, Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie cu
respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi sisteme juridice ale statelor
membre.
În timp ce orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale în cadrul acestui spaţiu
sunt definite de către Consiliul European, Consiliul are competenţa de a adopta, la propunerea
Comisiei, măsurile de stabilire a condiţiilor în care statele membre, în colaborare cu Comisia,
realizează o evaluare obiectivă şi imparţială a punerii în aplicare, de către autorităţile statelor
membre, a politicilor Uniunii prevăzute în acest domeniu.
Concret, Consiliul are în structura sa un comitet permanent care asigură în cadrul Uniunii
promovarea şi consolidarea cooperării operaţionale în materie de securitate internă.

II.5.Consiliul European

II.5.1.Constituirea Consiliului european

Începând cu anul 1961, timp de aproape 15 ani, şefii de state şi de guverne din cadrul
Comunităţilor europene au organizat mai multe întâlniri sub forma unor conferinţe la nivel înalt, cu
scopul de a discuta diverse aspecte ale cooperării politice dintre statele membre, fără ca aceste întâlniri
să fie prevăzute de tratatele originare. Şefii de stat şi de guvern se întâlneau la intervale neregulate.

46
 De-abia în anul 1974 s-a stabilit la Summit-ul de la Paris ca întrunirile acestora să aibă loc
în mod regulat, în urma propunerii preşedintelui francez Valery Giscard d'Estaing. Cu această
ocazie, şefii de state şi de guverne au adoptat un document final care aducea câteva modificări
sistemului întâlnirilor acestora, mai ales:
- stabilirea unei periodicităţi a întâlnirilor (summit-uri; de trei ori pe an şi ori de câte ori este
nevoie);
- întâlnirile se vor numi de acum înainte „Consiliul european";
- la lucrările Consiliului european vor putea participa Preşedintele şi membri ai Comisiei;
- se stabileşte rolul Consiliului european, atât în domeniul comunitar, cât şi în domeniul
cooperării politice.
Oficializarea Consiliului european s-a realizat abia în anul 1986, prin Actul unic european,
iar instituţionalizarea Consiliului european se realizează prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7
februarie 1992201. Potrivit acestuia2 „Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale
şi oferă orientările politice generale.
Consiliul european reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca şi preşedintele
Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe ai statelor membre şi de câte
un membru al Comisiei. Consiliul european se reuneşte sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern
al statului membru care exercită preşedinţia Consiliului.
Consiliul european prezintă Parlamentului European un raport la sfârşitul fiecărei reuniuni a sa,
precum şi un raport scris anual care vizează progresele realizate de Uniune".
Cele mai importante modificări în reglementarea Consiliului European au fost aduse odată cu
adoptarea Tratatului de la Lisabona. Astfel, potrivit art. 13 TUE (versiunea consolidată în urma
adoptării Tratatului de la Lisabona), Consiliului European i-a fost conferită în mod expres calitatea
de instituţie a Uniunii Europene, cu rolul de a oferi impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi de
a-i defini orientările şi priorităţile politice generale.

II.5.2.Natura juridică a Consiliului european

Consiliul European este forul politic suprem al Uniunii Europene,ale cărui întâlniri sunt
evenimente politice şi mediatice importante care determină mişcări majore în Uniunea
Europeană202, în ale cărui competenţe intră, în mod prioritar:
- problemele privitoare la cadrul şi perspectivele generale de evoluţie ale Uniunii
Europene ;
- problemele legate de politica externă şi de securitate comună, coordonată de şefii de stat
şi de guvern la întâlnirile la nivel înalt.
Consiliul European nu are dreptul să ia decizii cu efect juridic, fiind însă cel mai influent
organism în procesul de elaborare a actelor Uniunii Europene203. Influenţa Consiliului European
se manifestă cu pregnanţă la nivel informal, deoarece şefii de state şi de guverne sunt cei care
stabilesc direcţiile de urmat în politica Uniunii, urmând ca instituţiile comunitare, în frunte cu
Consiliul U.E. şi Comisia, să pună în aplicare, prin acte comunitare, hotărârile luate la nivelul
Consiliului european. Rezultatele consultărilor sunt consemnate în ―Concluziile preşedinţiei‖, care
apoi sunt puse în practică de celelalte instituţii europene. Prin urmare, compromisurile negociate la
acest nivel sunt puse în aplicare, în concret, de miniştrii de externe din statele membre, care
formează Consiliul U.E., forţa legislativă principală a Uniunii.
Urmare a adoptării Tratatului de la Lisabona, potrivit art. 13 TUE (versiunea consolidată),
Consiliului European i-a fost conferită în mod expres calitatea de instituţie a Uniunii Europene, cu
rolul de a oferi impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi de a-i defini orientările şi priorităţile
politice generale.
Amintim, Consiliului European este principalul factor de decizie în procedura de retragere
a unui stat din Uniunea Europeană, Regatul Unit al Marii Britanii propulsând a astfel de situație

201
Scăunaş, S., op. cit., pp.88-89 ; www.europeana.ro; în doctrină există şi opinia contrară potrivit căreia acest for
european de dialog politic nu este nici instituţie comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul U.E., Parlamentul,
Curtea de Justiţie şi Curtea de conturi, şi nici organ comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă cum sunt
COREPER, Comitetul regiunilor etc. – a se vedea în acest sens Dragoş, D.C., op. cit., p.77.
202
Baldwin, R., Wyplosz, C., op. cit., p.67.
203
Ibidem.

47
fără precedent. La data de 29 martie 2017, prin adresa sa, Regatul Unit a solicitat Consiliului
European retragerea din Uniunea Europeană în virtutea art. 50 TFUE. În acest context rolul
Consiliului European este primordial în desfășurarea negocierilor, fiind cel care deschide
negocierile și desemnează Comisia în calitate de negociator al UE 204.
Potrivit art. 218 alin. (4) TFUE, Consiliul European „poate adresa directive negociatorului
și poate desemna un comitet special, negocierile trebuind să fie conduse în consultare cu acest
comitet‖205. Astfel, pe măsura desfășurării negocierilor Consiliul European va adopta directive de
negociere pe care le va înainta grupului de lucru, corespunzător fiecărei runde de negociere. În
situația Brexitului, primele directive de negociere au în vedere drepturile cetățenilor, înțelegerea
financiară, situația Irlandei, mărfurile introduse pe piață și procedurile întemeiate pe dreptul UE206.
De asemenea, potrivit art. 50 alin. (3) TFUE, termenul pentru încheierea acordului este de
doi ani de la notificarea Consiliului (martie 2019), altfel tratatele încetează să se aplice în ceea ce
privește statul în cauză. Consiliul decide cu privire la semnarea acordului, după propunerea
negociatorului (Comisia Europeană) și cu acordul Parlamentului European207.

II.5.3.Organizarea și funcţionarea Consiliului European

Conform art. 15 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona),
Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din
preşedintele său şi preşedintele Comisiei Europene. De asemenea, la lucrările Consiliului
European participă şi înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Potrivit art. 4 din Regulamentul de procedură al Consiliului European208, atunci când ordinea
de zi impune aceasta, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un
ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Delegaţiile
al căror acces este autorizat în imobilul în care are loc reuniunea Consiliului European nu pot
depăşi 20 de persoane pentru fiecare stat membru şi pentru Comisie şi cinci persoane pentru
înaltul Reprezentant. Acest număr nu cuprinde personalul tehnic care efectuează sarcini specifice
de securitate sau de sprijin logistic. Numele şi funcţiile membrilor delegaţiilor în cauză se notifică în
prealabil Secretariatului General al Consiliului.
Preşedintele Consiliului European are următoarele competenţe:
- prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
- asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu
preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European;
- prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European;
- asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme
referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Conform prevederilor din Regulamentul de procedură, Consiliul European şi preşedintele
acestuia sunt asistaţi de Secretariatul General al Consiliului, sub autoritatea Secretarului General
al acestuia. Secretarul General al Consiliului asistă la reuniunile Consiliului European şi ia toate
măsurile necesare pentru organizarea lucrărilor.
Consiliul European se întruneşte la convocarea preşedintelui său care, cu cel puţin un an
înaintea începerii semestrului şi în strânsă cooperare cu statul membru care deţine preşedinţia pe

204
A se vedea art. 218 alin. (2) TFUE.
205
În fruntea grupului de lucru au fost desemnați Michel Barnier, negociatorul-șef al UE, și David Davis, secretarul de
stat pentru ieșirea din Uniunea Europeană, care alături de reprezentanții Comisiei Europene (negociatorul UE) vor
desfășura activitățile și vor raporta sistematic Consiliului European, Consiliului și grupurilor sale de pregătire.
206
A se vedea Consiliul European, Secretariatul General al Consiliului, Consiliul (articolul 0) autorizează începerea
negocierilor privind rexitul și adoptă directivele de negociere, Bruxelles, 2017, disponibil la adresa web
http://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2017/05/22/brexit-negotiating-directives/pdf, accesată la data
de 10.11.2017.
207
A se vedea art. 218 TFUE.
208
Regulamentul de procedură al Consiliului European a fost adoptat prin Decizia Consiliului
European 2009/882/UE din 1 decembrie 2009 , publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
L 315/52 din 2.12.2009.

48
durata semestrului respectiv, face publice datele preconizate pentru reuniunile Consiliului
European care urmează să se desfăşoare pe durata respectivului semestru. De asemenea,
preşedintele poate convoca o reuniune extraordinară a Consiliului European atunci când situaţia o
impune.
Consiliul European se întruneşte la Bruxelles, iar în situaţii excepţionale, preşedintele
Consiliului European, cu acordul Consiliului Afaceri Generale şi al Comitetului Reprezentanţilor
Permanenţi, hotărând în unanimitate, poate decide ca o reuniune a Consiliului să se desfăşoare în
alt loc209.
Pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European este asigurată de preşedintele
Consiliului European în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri
Generale, care pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a
măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia.
Potrivit art. 4 din Regulamentul de procedură al Consiliului European, fiecare reuniune ordinară
a Consiliului European se desfăşoară pe o perioadă de maxim două zile, cu excepţia cazului în
care Consiliul European sau Consiliul Afaceri Generale decide altfel, la iniţiativa preşedintelui
Consiliului European.
In ceea ce priveşte cvorumul necesar pentru adoptarea deciziilor, este necesară prezenţa a
două treimi dintre membrii Consiliului European pentru ca acesta să poată trece la vot,
preşedintele Consiliului European şi preşedintele Comisiei neintrând în calculul cvorumului.
Deciziile adoptate de Consiliul European sunt semnate de preşedintele acestuia şi de
Secretarul General al Consiliului. In cazul în care nu indică destinatarul, acestea se publică în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, iar în cazul în care au un destinatar, deciziile se aduc la
cunoştinţa acestuia de către Secretarul General al Consiliului.

II.6. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

II.6.1. Istoricul şi rolul Curţii Justiţie a Uniunii Europene

Cu ocazia semnării, la 18 aprilie 1951, a Tratatului de la Paris de instituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi expirat la 23 iulie
2002, cele şase state membre fondatoare (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de
Jos) au decis să creeze un organism jurisdicţional însărcinat să asigure respectarea dreptului
comunitar, aplicarea sa uniformă de către toate statele membre şi să rezolve diferendele generate
de punerea în aplicare a acestuia: Curtea de Justiţie a CECO.
Curtea a fost instalată în mod solemn la Luxemburg (unde îşi are sediul şi în prezent) la 10
decembrie 1952, cu ocazia primei sale audieri solemne, prezidată de Massimo Pilotti, primul
preşedinte al Curţii între 1952 şi 1958.
După ce a elaborat, în martie 1953, propriul Regulament de procedură şi după numirea
grefierului, Curtea a pronunţat primele sale hotărâri la 21 decembrie 1954: Franţa împotriva Înaltei
Autorităţi (1/54) şi Italia împotriva Înaltei Autorităţi (2/54).
Competenţele Comunităţii devenind tot mai extinse, organul său jurisdicţional trebuia să
evolueze. Astfel, Tratatele de la Roma de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA), semnate la 25 martie 1957 şi intrate în vigoare
la 1 ianuarie 1958, au creat o nouă instanţă jurisdicţională, Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene (CJCE), comună celor trei Comunităţi.
Prin semnarea, în aceeaşi zi, a Convenţiei privind unele instituţii comune Comunităţilor
Europene, s-a decis înlocuirea Curţii CECO cu CJCE. Astfel, CJCE devenea, împreună cu
adunarea Parlamentară, o instituţie unică pentru Comunităţile Europene. Drept urmare, în aceeaşi
zi, odată cu aceste tratate este adoptată şi o Convenţie care prevedea că atribuţiile jurisdicţionale
prevăzute de tratatele comunitare vor fi exercitate de o Curte de Justiţie unică210.
Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci
trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între instituţiile Uniunii
Europene, fie între Comisia europeană (în numele Uniunii Europene) şi statele membre, fie între
satele membre, fie, în fine, între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană.
Toate litigiile au natură administrativă sau civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă

209
Articolul 13 din Regulamentul de procedură al Consiliului European.
210
A se vedea Scăunaş, S., op.cit., p. 172.

49
penală211.
Modificând Tratatele de la Paris şi Roma, Actul Unic European (AUE) a autorizat Curtea să
solicite Consiliului crearea, alături de ea, a unei jurisdicţii de primă instanţă. Tribunalul de Primă
Instanţă al Comunităţilor Europene a fost creat la solicitarea Curţii prin decizia Consiliului din 24
octombrie 1988.
În conformitate cu dispoziţiile Tratatului de la Nisa, Consiliul, prin decizia sa din 2 noiembrie
2004, a alăturat Tribunalului de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene.
Crearea acestei instanţe specializate a permis eliminarea din competenţa Tribunalului de Primă
Instanţă a litigiilor dintre Comunităţi şi funcţionarii acestora în temeiul art. 236 din TCE şi a art. 152
din TCEEA, inclusiv în litigiile dintre orice organisme sau agenţii şi funcţionarii acestora pentru care
competenţa era atribuită Curţii de Justiţie.
Rolul Curţii Europene de Justiţie este dat de următoarele caracteristici ale acesteia212:
- Curtea aplică o jurisdicţie de „unică Instanţă‖, principiu încă valabil chiar dacă există şi
Tribunalul de Primă Instanţă, deoarece, faţă de acesta, Curtea nu joacă rolul unei „a doua instanţe‖;
- Curtea are, deci, o jurisdicţie exclusivă, Jurisdicţia Curţii este obligatorie, nici o altă instanţă
neputându-se pronunţa în domeniile care ţin de competenţa sa de jurisdicţie;
- În anumite cazuri, şi „particularii‖ se port adresa Curţii;
- Deciziile Curţii sunt obligatorii, având forţă executorie în teritoriul statelor membre;
- Jurisdicţia Curţii este una specială, Curtea având competenţe doar în sectoare regularizate
de dreptul Uniunii Europene.
Pentru ca un sistem de drept să aibă o bună funcţionare şi să acţioneze ca un adevărat
sistem legal, acesta trebuie să aibă un organ judiciar propriu care să vegheze la aplicarea în bune
condiţii a normelor sale juridice şi a principiilor de drept specifice213.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este, astfel, organul judiciar al Uniunii Europene,
aceasta presupune că în toate domeniile în care se aplică Tratatele Comunităţii şi ale Uniunii
Europene, Curtea de Justiţie din Luxemburg este Curtea Supremă de Justiţie a Uniunii Europene.
Necesitatea înfiinţării acestei instituţii rezidă din aceea că, pentru a avea o existenţă viabilă,
sistemul juridic comunitar trebuie să aibă un organ judiciar propriu care să asigure respectarea
tratatelor de către statele membre şi deci, implicit, să vegheze la buna desfăşurare şi extindere a
procesului de integrare europeană.
Curtea are rolul de a menţine echilibrul atât între competenţele instituţiilor comunitare, cât şi
între competenţele conferite Uniunii Europene şi cele care au rămas în patrimoniul juridic al
statelor membre. În egală măsură, construcţia instituţională comunitară se adresează deopotrivă
statelor şi cetăţenilor acestora. Indiferent de adresant, hotărârile luate de centrul decizional al
Comunităţilor Europene şi ulterior al Uniunii Europene, declanşează automat şi responsabilitatea
acestora, atât faţă de statele membre, cât şi faţă de cetăţenii lor. Judecătorii comunitari sunt
chemaţi să asigure uniformitatea interpretării şi aplicării normei comunitare, iar aceasta, la rândul
său, să ducă la o conduită juridică identică pentru toţi subiecţii cărora le este adresată şi în toate
împrejurările. În consecinţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţa de a soluţiona
litigii în care se constituie ca părţi state membre, instituţii comunitare, persoane fizice sau juridice
din întreg spaţiul comunitar214.
Jurisprudenţa Curţii are un rol foarte important în construcţia ordinii juridice comunitare,
contribuind substanţial la stabilirea conduitei tuturor subiecţilor juridici comunitari. Aceasta
presupune aplicarea integrală a normei comunitare în cadrul sferei de competenţă a acesteia şi
protejarea drepturilor conferite prin dispoziţiile sale cetăţenilor (aplicarea directă a normei

211
Curtea de Justiţie îşi exercită competenţele prevăzute în tratatele constitutive şi în Convenţia referitoare la unele
instituţii comune ale Comunităţilor Europene (din 25 martie 1957), în Protocoalele asupra statutului Curţii, în
Protocolul privitor la interpretarea Convenţiei din 27 septembrie 1968 cu privire la competenţa judiciară şi la executarea
deciziilor în materie civilă şi comercială, în Convenţia asupra brevetului comunitar semnată la Bruxelles la 15
decembrie 1975, în Actul Unic, în Decizia Consiliului 88/591 CECO, CEE, CEEA din 24 octombrie 1988, care a
instituit Tribunalul de Primă Instanţă (în prezent Tribunalul), în Regulamentul de procedură din 19 iunie 1991, în
Regulamentul adiţional din 4 decembrie 1974 din Luxemburg şi în instrucţiunile grefierului din 4 decembrie 1974 cu
modificările din 3 octombrie 1986 – Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., partea I, p.80.
212
A se vedea, Bărbulescu, I.Gh.,op. cit., p.112.
213
A se vedea Voican, M., Burdescu, R., Mocuţa, Gh., Curţi internaţionale de justiţie, Editura All Beck, Bucureşti,
2000, p. 80.
214
A se vedea Micu, G., Ordinea juridică instituţională comunitară, Editura Paideia, Bucureşti, 2007, p. 188.

50
comunitare), determinând totodată inaplicabilitatea oricărei dispoziţii contrare din dreptul intern,
anterioară sau ulterioară normei comunitare (supremaţia ordinii juridice comunitare asupra celei
naţionale)215.
În ceea ce priveşte natura juridică, Curtea de Justiţie nu este o jurisdicţie internaţională, ci o
jurisdicţie internă a Uniunii după modelul jurisdicţiilor statale, atât prin persoana justiţiabililor, cât şi
prin competenţă, natura litigiilor care îi sunt supuse sau procedura după care statuează216. Cu alte
cuvinte, principiile care se află la baza justiţiei comunitare sunt fundamental diferite de cele care
inspiră jurisdicţiile din dreptul internaţional.
Cel mai recent document prin care s-a reglementat organizarea şi funcţionarea Curţii de
Justiţie este Tratatul de la Lisabona, care a adus unele modificări atât tratatului privind Uniunea
Europeană (TUE), cât şi Tratatului instituind Comunitatea Europeană (TCE). Astfel, în temeiul art.
13 TUE (versiunea consolidată), s-a stabilit ca denumirea acestei instituţii să fie „Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene", iar prin dispoziţiile art. 19 TUE au fost completate prevederile
tratatelor precedente în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie.
Curtea Europeană de Justiţie nu trebuie confundată cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
cu sediul la Strasbourg - organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului.

II.6.2. Componenţa Curţii Justiţie a Uniunii Europene

Potrivit art. 19, al. (2) din TUE (versiunea consolidată), în prezent, Curtea este formată din
judecători, câte unul pentru fiecare stat membru, şi este asistată de avocaţi generali, numărul
acestora putând fi mărit de către Consiliu, care hotărăşte în unanimitate.

II.6.2.1.Judecătorii , preşedintele Curţii şi raportorii

Iniţial, prin dispoziţiile tratatelor constitutive s-a prevăzut ca numărul judecătorilor să fie
limitat la şase. Ulterior, datorită evoluţiilor cantitative şi salturilor calitative pe care le-a înregistrat
construcţia europeană în ansamblul său, prin extinderea Uniunii pe de o parte, precum şi prin
creşterea numărului de cazuri şi diversificarea acestora pe de altă parte, numărul judecătorilor a
crescut treptat.
În prezent, Curtea este compusă din 28 de judecători, conform principiului câte un judecător
pentru fiecare stat membru. Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele a căror independenţă este mai
presus de orice îndoială şi care posedă calificările profesionale necesare numirii în cele mai înalte
funcţii jurisdicţionale naţionale în ţările din care provin, sau care sunt jurişti de o competenţă
recunoscută217 .
Până în momentul semnării Tratatului de la Nisa218, tratatele comunitare nu au exclus
posibilitatea unei eventuale numiri ca judecător comunitar a unei persoane care să provină dintr-
un stat nemembru. Acest lucru nu mai este valabil în prezent, când actualul număr de judecători
este rezultatul dispoziţiilor Tratatului de la Nisa prin care s-a instituit regula, care anterior a
funcţionat ca regulă nescrisă, ca fiecare stat membru să aibă desemnat un resortisant al său ca
judecător în compunerea Curţii.
Pentru a răspunde în mod corespunzător sarcinilor care le revin, judecătorii Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene trebuie să îndeplinească o serie de criterii de preselecţie referitoare la
probitatea lor morală şi profesională. În ceea ce priveşte ipoteza probităţii morale în baza căreia
trebuie să fie selecţionaţi judecătorii, persoanele în cauză trebuie să-şi fi demonstrat în decursul
anilor, în cadrul activităţii lor juridice, acele calităţi şi trăsături de caracter care să nu-i facă
coruptibili la influenţele exterioare în interpretarea şi aplicarea dreptului şi care să le configureze un
caracter onest, integru. Cealaltă condiţie de alegere, constând în pregătirea şi funcţiile lor
profesionale, nu presupune în mod necesar ca persoanele respective să fi îndeplinit funcţii de
215
A se vedea Richardson, J.J., European Union: power and policy-making, 2nd Edition, Routledge, Abingdon, 2001,
p. 182.
216
A se vedea Bărbulescu, I.Gh., Sistemul instituţional, Colecţia:Uniunea Europeană, Seria:Europa mea, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2007, pp. 181-182.
217
A se vedea Voicu, M., Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 160.
218
Tratatul de la Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001 în cadrul Consiliului European de la Nisa (Franţa) şi a intrat în
vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin
referendum.

51
judecători în cadrul tribunalelor naţionale. Deoarece legea nu distinge, pot fi calificate pentru o
asemenea activitate oricare dintre persoanele de formaţie juridică îndeplinind doar aceste două
condiţii, cum ar fi, spre exemplu, judecătorii, procurorii, avocaţii, cercetătorii ştiinţifici în domeniu,
arbitrii din cadrul unor structuri organizate, ş.a.m.d..
Nu doar condiţiile de preselecţie sunt foarte restrictive, ci şi conduita impusă judecătorilor pe
toată durata mandatului. Astfel, odată aleşi în componenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
judecătorilor li se interzice în perioada mandatului lor, să deţină vreo funcţie politică ori
administrativă şi, de asemenea, nu le este îngăduit să exercite vreo activitate profesională,
indiferent dacă aceasta aduce sau nu vreun câştig. Nu intră în această logică cazul în care
judecătorului îi este acordată vreo dispensă în mod excepţional în acest sens de către Consiliul
U.E., cum ar fi exercitraea unor activităţi didactice sau de cercetare în domeniul ştiinţelor
juridice219.
Judecătorii sunt desemnaţi de comun acord de către guvernele statelor membre220, pentru o
perioadă de şase ani, după consultarea unui comitet care emite un aviz cu privire la capacitatea
candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi al
Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările. Aceştia sunt fie membri cu
mare experienţă ai înaltelor instanţe jurisdicţionale naţionale, fie jurişti deosebit de competenţi, dar care
trebuie să ofere toate garanţiile de imparţialitate. În tot timpul mandatului lor, ei sunt independenţi de
ţările lor de origine, care nu îi pot revoca221.
Judecătorii se bucură de imunitate de jurisdicţie222. În ceea ce priveşte actele îndeplinite
de ei în calitate oficială, inclusiv afirmaţiile şi înscrisurile, judecătorii continuă să beneficieze de
imunitate şi după încetarea funcţiei.
Curtea, întrunită în şedinţă plenară, poate ridica imunitatea. Dacă, după ridicarea imunităţii,
împotriva unui judecător este declanşată o acţiune penală, el poate fi judecat în orice stat membru,
numai de instanţa competentă să judece magistraţii celei mai înalte jurisdicţii naţionale.
Preşedintele Curţii este ales de judecători pentru un mandat de trei ani, care poate fi
reînnoit. Acesta are rolul de a conduce lucrările şi serviciile Curţii, precum şi de a prezida audierile
şi deliberările în cele mai înalte formaţiuni de judecată.
În cazul încetării mandatului preşedintelui Curţii înainte de termenul normal, se procedează
la înlocuirea lui pentru perioada rămasă.
Alegerile se desfăşoară prin vot secret. Este ales judecătorul care obţine majoritatea
absolută. Dacă nici unul dintre judecători nu întruneşte majoritatea absolută, se procedează la un
al doilea tur de scrutin, fiind ales judecătorul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. În caz de
paritate a voturilor, este ales cel mai vârstnic223.
Dintre cele mai importante atribuţii ale preşedintelui Curţii de Justiţie, fac parte următoarele:
 conduce activitatea juridică şi administrativă a Curţii;
 prezidează, după caz, dezbaterile cauzei şi deliberările;
 desemnează judecătorul-raportor pentru fiecare cauză, concomitent cu încredinţarea
acesteia unei camere a Curţii;
 stabileşte termenele pentru intervenţii;
 stabileşte data şi ora şedinţelor Marii Camere şi ale Plenului;
 acordă, în împrejurări speciale, priorităţi pentru acele cauze pentru care consideră că
este necesar.
Raportorii sunt judecători ai Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care au fost desemnaţi de
către preşedintele Curţii să îndeplinească acest rol pentru o speţă adusă în faţa Curţii de către unul
din subiectele ordinii juridice comunitare224. Aceştia au obligaţia de a studia dosarul şi de a
prezenta Curţii:
 cele mai importante probleme care survin în cauza respectivă, astfel încât să poată fi
aduse, încă de la început, unele clarificări;

219
A se vedea Codul de conduită a membrilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe site-ul oficial al instituţiei,
www.curia.europa.eu/ro/Curtea de Justiţie/Membrii/Codul de conduită (2007/C 223/01) .
220
A se vedea, Scăunaş, S, op. cit., p.110
221
Moroianu-Zlătescu, I., op. cit., partea I, p.81
222
A se vedea Rusu, I., Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 95.
223
Idem, p. 99.
224
A se vedea Micu, G., op. cit., p. 197.

52
  un raport prealabil care să cuprindă faptele şi opiniile lor în legătură cu necesitatea
cercetărilor preliminare şi cu configuraţia (Curţii) căreia să i se încredinţeze cauza;
 recomandările lor în ceea ce priveşte excluderea fazei orale a procedurii (dacă este
cazul) şi/sau a opiniei avocatului general.
În cazul în care nu consideră necesar să se efectueze aceste cercetări, raportorul poate să
expună, în scris, anumite întrebări pentru părţi, Comisie sau statele membre.
În ipoteza în care procedura ajunge la dezbateri contradictorii în faza orală, raportorului îi
revin următoarele atribuţii:
 să întocmească un raport de şedinţă cuprinzând o expunere sumară a faptelor şi
consideraţiilor părţilor care, uneori, cu anumite modificări, este reluată în hotărârea
finală. Acest raport trebuie să îl prezinte Curţii înainte de a începe procedura orală;
 să redacteze, după terminarea procedurii orale, partea din hotărâre privind chestiunile
de drept, care va fi supusă ulterior discuţiei Curţii. Aceasta din urmă poate să şi-o
însuşească sau poate impune modificări, contrar opiniei judecătorului raportor.
Aşadar, raportorul poate să exercite o influenţă considerabilă asupra celorlalţi judecători, dar,
în scopul de a se evita riscul unor tensiuni care pot apărea în relaţia cu autorităţile naţionale, există
o regulă nescrisă care cere să fie evitate situaţiile în care225:
 cauza care provine dintr-un stat membru să fie încredinţată unui judecător din acelaşi
stat membru;
 trimiterile pentru darea unei hotărâri preliminare să fie încredinţate unui judecător din
aceeaşi ţară.
Se creează în acest mod, un obstacol în calea eventualelor încercări din partea autorităţilor
naţionale de a dobândi o influenţă directă asupra deciziilor Curţii.
Raportorii adjuncţi au sarcina de a-l ajuta pe preşedinte în procedura de urgenţă şi pe
judecătorii raportori în îndeplinirea atribuţiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar pot lua parte
la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.
Fiecare judecător şi avocaţii generali primesc asistenţa personală a doi referenţi, jurişti
calificaţi, de obicei doctori în drept, având aceeaşi naţionalitate ca şi judecătorul sau avocatul
general226.
Încetarea calităţii de judecător al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene are loc într-una din
situaţiile următoare227:
 înlocuirea normală legală, la finalul mandatului;
 în caz de deces al judecătorului, în perioada exercitării mandatului;
 prin demisie voluntară, înainte de terminarea mandatului;
 dacă, în opinia unanimă a judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii, un judecător nu
mai îndeplineşte condiţiile necesare ori nu mai face faţă obligaţiilor privitoare la funcţia
sa.
În cel din urmă caz, persoana în cauză îşi poate pierde nu numai calitatea de judecător, dar
şi dreptul la o pensie sau alte beneficii echivalente. Judecătorul în cauză nu poate să ia parte la
deliberarea care are drept finalitate situaţia sa. Conform Regulilor de procedură, atunci când
Curtea se află în situaţia de a decide dacă un judecător mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a
atribuţiilor sale sau nu mai poate face faţă obligaţiilor privind funcţia sa, preşedintele va invita pe
judecătorul în cauză să îşi spună cuvântul în faţa Curţii, în şedinţă închisă (în Camera de Consiliu),
în absenţa grefierului.
Ca regulă generală, decizia pe care o ia Curtea este comunicată de către grefier
preşedinţilor Parlamentului şi Comisiei şi este notificată preşedintelui Consiliului U.E.. În cazul unei
decizii privind încetarea calităţii de judecător a unuia dintre membrii Curţii, această ultimă notificare
înseamnă că funcţia respectivă a devenit vacantă. În aceeaşi logică se înscrie şi modul de
soluţionare a situaţiei în care un judecător demisionează, pierzându-şi astfel funcţia. Scrisoarea sa
de demisie este adresată preşedintelui Curţii, care la rândul său o transmite preşedintelui
Consiliului. Asemănător cu situaţia revocării unui judecător, ultima notificare certifică faptul că
funcţia respectivă a devenit vacantă228.

225
idem, pp. 197-198.
226
Ibidem.
227
Idem, p. 194.
228
Ibidem.

53
 II.6.2.2.Avocaţii generali
În afara judecătorilor, Curtea este asistată de 11 avocaţi generali care au obligaţia ca,
acţionând cu deplină imparţialitate şi independenţă, să prezinte în şedinţă publică concluzii
motivate în cauzele care, potrivit Statutului Curţii, reclamă intervenţia acestora. În cazul în care se
apreciază că este nevoie de sporirea numărului avocaţilor generali, Consiliul, la solicitarea Curţii,
hotărând prin procedura votului cu unanimitate, poate să mărească numărul avocaţilor generali.
Statutul acestora nu diferă de cel al judecătorilor, fiindu-le opozabile toate regulile în legătură
cu numirea, durata mandatului, înlocuirea sau încetarea funcţiilor judecătorilor. Chiar şi principiul
schimbării alternative a acestora este preluat de la modelul judecătorilor. La fiecare trei ani, patru
dintre aceştia urmează să fie înlocuiţi. Spre deosebire însă de situaţia prezentată în cazul
judecătorilor, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania au câte un avocat general
permanent, iar celelalte state iau parte la un sistem care presupune rotaţia a trei avocaţi în ordine
alfabetică.
Rolul atribuit avocatului general este acela de a-şi expune opinia sa la sfârşitul procedurii
orale a dezbaterii contradictorii în faţa completului de judecată, pe care are obligaţia de a o face
cunoscută şi terţelor persoane interesate, opinia sa odată exprimată devenind publică. Această
procedură prezintă dezavantajul că atunci când expunerea avocatului ar contrazice opiniile
guvernului său ar putea atrage riscul ca mandatul său să nu fie reînnoit229.
Avocaţii generali sunt desemnaţi în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii. Rolul avocaţilor
generali este de a prezenta în mod public, cu deplina imparţialitate şi în deplină independenţă,
concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, necesită intervenţia lor. Ei asistă Curtea şi o ajută în îndeplinirea misiunii sale, fiind
însărcinaţi să prezinte concluziile în orice cauză, public, independent şi imparţial, cu excepţia cazului
în care Curtea decide că nu sunt aspecte de drept noi230, ei apropiindu-se prin atribuţii mai degrabă de
clasicul procuror decât de avocaţii pledanţi din sistemele naţionale.
Opiniile avocaţilor generali nu sunt obligatorii, acestea fiind însă, în cele mai multe cazuri,
urmate de instanţă. Acestea se constituie într-o importantă sursă de informaţii cu privire la
raţionamentul care se află la baza unei hotărâri şi, în mod deosebit, pot servi ca un instrument de
verificare a ideilor care să contribuie la dezvoltarea dreptului, fără a se angaja deplina autoritate a
dreptului faţă de acestea. Urmând această procedură, pot fi transmise unui public numeros şi
divers idei noi, precum şi atitudinile sesizate în cadrul oricărei dezbateri ulterioare, care pot să
indice dacă o inovaţie juridică are şansa de a fi primită favorabil. Din aceste considerente, avocaţii
generali în comparaţie cu judecătorii, au o libertate mai mare de a exprima unele opinii radicale231.
Numirea prim avocatului general se face de către Curte, dintre avocaţii generali, pe o
perioadă de un an, aşa încât pe durata mandatelor de şase ani aproape toţi avocaţii generali vor
putea îndeplini această funcţie. În plus faţă de atribuţiile care revin de regulă avocaţilor generali,
prim avocatul general prezidează întrunirile acestora şi, din momentul în care a fost desemnat
judecătorul-raportor, încredinţează fiecare cauză unuia dintre avocaţii generali.
Procedura de învestire presupune ca, înainte de a-şi începe exercitarea atribuţiilor, avocaţii
generali, asemenea judecătorilor, să depună un jurământ prin care îşi iau angajamentul de a
executa obligaţiile care le revin, imparţial şi corect, precum şi de a păstra confidenţialitatea asupra
deliberărilor Curţii.
În vederea creării condiţiilor necesare pentru ca avocaţii generali să poată să îşi exercite pe
durata mandatului acestora atribuţiile cu respectarea condiţiei de independenţă, atât faţă de
instituţiile comunitare, cât mai ales faţă de statele membre, aceştia beneficiază de privilegii şi
imunităţi. În plus, aceştia beneficiază de imunitate şi după încetarea funcţiei lor, dar doar în privinţa
actelor îndeplinite în calitatea lor oficială, inclusiv în ceea ce priveşte enunţurile exprimate în scris
sau verbal. Imunitatea nu poate fi ridicată decât de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar în
cazul în care trebuie să decidă acest lucru, procedura prevede că aceasta se reuneşte în plen. În
situaţia în care a fost ridicată imunitatea şi, cumulativ, a fost introdusă o acţiune penală contra unui

229
A se vedea Micu, G., op. cit., p. 195.
230
Scăunaş, S.,op.cit., p.110
231
Micu, G., op. cit., p. 195.

54
judecător, acesta nu va putea să fie judecat în oricare dintre instanţele de judecată din statele
membre, ci doar de Curtea competentă să îi judece pe membrii celei mai înalte magistraturi232.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor, când se
ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile - în istoria Curţii nu au fost,
până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.

II.6.2.3.Grefa Curţii, Serviciul administrativ şi secretariatul juridic

Un alt organ important care funcţionează pe lângă Curte este Grefa, în cadrul căreia
activează un grefier care este desemnat de Curte, cu un mandat de şase ani. Tot Curtea este cea
care îl poate revoca.
Asistat de un grefier adjunct şi sub controlul preşedintelui Curţii, grefierul îndeplineşte atât
atribuţii procedurale, asistând la şedinţele de audiere ale Curţii, ori îndeplinind obligaţii precum
primirea, arhivarea sau transmiterea documentelor, gestionarea arhivelor şi publicaţiilor Curţii, cât
şi atribuţii administrative, asistat fiind de un administrator, precum şi actele de gestiune şi
contabilitate ale Curţii233. Grefa este responsabilă cu păstrarea dosarelor cauzelor aflate pe rol şi
ţine registrul în care sunt înregistrate toate actele de procedură. Tot grefa este cea care primeşte,
păstrează şi comunică cererile introductive, memoriile şi alte acte de procedură adresate Curţii de
avocaţii sau de agenţii părţilor. De asemenea, acesteia îi revine sarcina de a se ocupa de
corespondenţa referitoare la desfăşurarea procedurilor în faţa Curţii. Grefierul asistă Curtea,
camerele, preşedintele, preşedinţii camerelor şi judecătorii în toate funcţiile lor oficiale. De altfel,
competenţele atribuite grefierilor comunitari sunt cele care pot fi întâlnite în mod obişnuit în cazul
acestor posturi.
Serviciul administrativ234 al Curţii reprezintă o altă infrastructură decât Grefa şi îndeplineşte,
în primul rând, serviciile lingvistice de traducere şi interpretare, având în vedere utilizarea de către
Curte a tuturor limbilor oficiale ale Uniunii Europene (limbile oficiale tuturor statelor membre).
Pentru mai buna desfăşurare a activităţii, a fost constituit şi un Secretariat Juridic235, în
componenţa căruia intră secretarii. Aceştia trebuie să fie jurişti competenţi pentru a fi în măsură să
sprijine activitatea judecătorilor şi avocaţilor generali, asistându-i pe aceştia în pregătirea cauzelor.
De regulă, fiecare judecător şi/sau avocat general are pe lângă el un număr de secretari, care
rămân în această echipă pe toată durata mandatului acestora. Procedura comunitară prevede
faptul că secretarii sunt numiţi în general pentru o perioadă de trei ani şi în număr de câte trei
pentru fiecare judecător sau avocat general.

II.6.3. Organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie sunt reglementate în cuprinsul tratatelor, în
Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (anexat la TFUE) precum şi în Regulamentul său de
procedură.
În conformitate cu art. 16 din Statului CJUE, Curtea înfiinţează în cadrul ei camere formate
din trei şi din cinci judecători, aceştia alegând dintre ei preşedinţii camerelor. Judecătorii aleg
dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi poate fi reales. Preşedintele
Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera de consiliu şi de a dirija activitatea
Curţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 251 TFUE, formaţiunile de lucru ale Curţii sunt:
- Plenul (compus din toţi judecătorii, are în competenţă acţiuni care vizează un stat membru sau o
instituţie a Uniunii Europene, precum şi cazurile în care se judecă cererea Parlamentului European de
demitere a Mediatorului european236, sesizarea Comisiei sau Consiliului U.E. în legătură cu
nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar
european, sesizarea de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un comisar european a

232
Idem, p. 196.
233
A se vedea Scăunaş, S., op. cit., p. 173.
234
Ibidem.
235
A se vedea Micu ,G., op. cit., p. 198.
236
Potrivit Raportului anual prezentat Parlamentului European în anul 2005 236, principalul instrument de lucru al
Mediatorului european este Codul european al bunei conduite administrative, aprobat de către Parlamentul european
în anul 2001, şi care explică cetăţenilor europeni care sunt drepturile lor respectiv care trebuie să fie atitudinea
administraţiei comunitare şi europene în ceea ce priveşte respectarea acestor drepturi – a se vedea, The European
Ombudsman 2006, The European ombudsman annual report 2005, Strasbourg, 13 March 2006, p.18.

55
unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale şi de
asemenea ia act de demisia unui membru al Curţii de conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de
exercitare a funcţiei);
- Marea cameră (compusă din 15 judecători, se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia
comunitară parte în litigiu o solicită în mod expres) şi
- Camerele (compuse din 3 până la 5 judecători, sunt de competenţa lor litigiile declanşate între
persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate). compunerea camerelor este publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. După ce s-a realizat repartiţia pe camere a judecătorilor,
aceştia îşi aleg, tot dintre ei, preşedinţii camerelor. Normele comunitare prevăd ca preşedinţii
camerelor compuse din cinci judecători să fie aleşi pentru o perioadă de trei ani, iar cei ai
camerelor de trei judecători pentru o perioadă de un an, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o
singură dată.
Conform art. 17 din Statutul CJUE, Deciziile Curţii de Justiţie sunt valabile numai în cazul
în care numărul de judecători care participă la deliberări este impar.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi referenţi.
Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia judiciară
- asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor
judecătoreşti în „Colecţia de jurisprudenţă a Curţii", precum şi în atribuţiile administrative - asigură
administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr), fiind
jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de „cabinet" al
judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
Procedura de judecată este237:
▪ contradictorie,
▪ publică,
▪ cuprinde două etape: una scrisă şi una orală , şi
▪ inchizitorie (deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi
audierea martorilor).
Deliberările au loc în „Camera de consiliu", iar hotărârea se ia cu majoritate simplă. Hotărârile
sunt motivate în fapt şi în drept, şi, pentru a fi aplicabile, trebuie învestite cu formulă executorie după
expirarea termenelor de contestare sau după soluţionarea căilor de atac.
Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile
UE şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi - juriştii instituţiilor comunitare, respectiv a
Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru - iar persoanele fizice sau juridice, prin
avocaţi.
Limba folosită în timpul proceselor este una din limbile oficiale ale Uniunii Europene.
Contează în primul rând din ce ţară provine partea care a formulat cererea de chemare în judecată
şi din ce ţară este pârâtul. Această regulă asigură oricărei persoane din Uniunea Europeană
posibilitatea de a participa la actele procesuale în limba sa maternă. Intervenţiile părţilor
procesuale şi ale judecătorilor sunt traduse de interpreţi, la fel ca şi toate documentele care fac
parte din dosarul cauzei.
De regulă, limba este aleasă de recurent, cu următoarele excepţii:
 dacă pârâtul este un stat membru sau o persoană fizică sau morală având cetăţenia
unui stat membru, limba de procedură va fi limba oficială a acelui stat;
 dacă acel stat recunoaşte mai multe limbi oficiale, recurentul va alege una dintre ele;
 în recursurile prejudiciale, limba de procedură va fi cea a instanţei jurisdicţionale
naţionale care a sesizat Curtea.
Limba folosită pe plan intern la Curtea Europeană de Justiţie este franceza. Acest lucru se
explică prin faptul că în momentul înfiinţării Comunităţii Europene în anul 1957 majoritatea
populaţiei din cele şase ţări fondatoare (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) era
vorbitoare de limba franceză.
La ora actuală tendinţa este de a folosi mai mult limba engleză, datorită faptului că
majoritatea juriştilor din ţările recent aderate şi-au urmat studiile parţial în limba engleză şi mai
puţin în limba franceză.
Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o
primă fază la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.
237
Dragoş, D.C., op. cit., p.68.

56
 II.6.4. Competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
După cum se precizează în studiile de specialitate238, controlul de legalitate al actelor emise
de instituţiile comunitare se realizează printr-o procedură administrativă de către Mediatorul
european (art.195 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană), printr-o procedură politică de
către Comisia de petiţie a Parlamentului European şi printr-o procedură jurisdicţională de către
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru a-şi îndeplini
cu bine misiunea, Curţii i-au fost atribuite competenţe bine definite, pe care le exercită în cadrul
procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor categorii de acţiuni.
Încă de la începutul prezentării acestei secţiuni, trebuie subliniat faptul că atribuţiile şi
competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se limitează doar la soluţionarea litigiilor în
materie administrativă şi civilă239, aceasta neavând competenţe în materie penală.
Curtea îndeplineşte două funcţii240, manifestându-se în diferite modalităţi, în funcţie de
ipostaza în care se află:
a) o funcţie jurisdicţională:
- atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile241 contra
unei instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din
tratate sau când interpretează tratatele comunitare;
- atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor
comunitare şi judecând recursurile funcţionarilor comunitari;
- atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca
obiect acordarea daunelor-interese;
- atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând
recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunalul de Primă Instanţă.
b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune
problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este organul unic de control jurisdicţional al Uniunii
Europene, însă, pe lângă aceasta, ea mai exercită şi alte prerogative, precum242:
 controlul normativ – presupune verificarea compatibilităţii actelor juridice emise de
Consiliu sau Comisie cu prevederile tratatelor şi principiile generale de drept comunitar;
 joacă rolul unei curţi constituţionale clarificând drepturile şi obligaţiile reciproce ale
instituţiilor europene şi a relaţiile juridice între statele membre ale Uniunii Europene;
 are atribuţiile unui tribunal administrativ examinând plângerile depuse de persoane
fizice sau juridice interesate cu privire la deciziile Uniunii, precum şi recursurile
introduse de agenţii instituţiilor europene împotriva angajatorilor lor;
 îndeplineşte funcţiile unui tribunal civil determinând răspunderea extracontractuală în
ceea ce priveşte repararea prejudiciilor produse în exercitarea de către Uniunea
Europeană a atribuţiilor sale oficiale;
 acţionează ca şi o curte de arbitraj în anumite cazuri strict determinate.
Astfel, Curtea are două tipuri de competenţe243:
A. Competenţe contencioase:
a. Recursul în anulare;
b. Recursul în carenţă;
c. Recursul în constatarea nerespectării de către state a dreptului Uniunii Europene;
d. Recursul contra deciziilor Tribunalului de Primă Instanţă;

238
Negruţ, V. , Încredere şi previzibilitate în administraţia publică europeană, studiu prezentat Sesiunea anuală de
comunicări ştiinţifice “Implicaţiile Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa asupra dreptului public şi a
serviciilor publice” organizată de Institutul de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu”, Sibiu, 19-20 mai 2006
239
A se vedea Watts, D., The European Union, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2008, p. 84.
240
Dragoş, D.C., op. cit., p.71
241
Curtea este competentă, mai ales, să se pronunţe asupra: recursurilor în anulare sau a recursurilor în carenţă,
introduse de un stat sau de o instituţie; recursurilor pentru nerespectarea dreptului comunitar de către state, îndreptate
contra statelor membre; recursurilor prejudiciare (în interpretare); recursurilor contra deciziilor Tribunalului de Primă
Instanţă şi recursurilor în reparaţie – a se vedea, Scăunaş, S, op. cit., p.111.
242
A se vedea Voican, M., Burdescu, R., Mocuţa, Gh., op. cit., p. 91.
243
Idem, p. 91-95 şi Scăunaş, S., op. cit., p. 174-175.

57
 e. Recursul în reparaţie.
B. Competenţe necontencioase
a. Avizele consultative;
b. Recursul în interpretare.

II.6.4.1. Competenţe contencioase

Competenţele jurisdicţionale presupun abilitatea Curţii de a soluţiona litigiile ce izvorăsc din
cele mai variate tipuri de plângeri. Astfel, Curtea este competentă să soluţioneze următoarele tipuri
de plângeri:
Recursul în anulare. Prin acesta, un stat membru, Consiliul, Comisia sau Parlamentul
European, dar numai în anumite condiţii, pot cere Curţii să anuleze un act legislativ european pe
care îl socotesc ilegal. Chiar şi o persoană particulară, fizică sau juridică, poate exercita acest
recurs, în măsura în care este destinatarul unui asemenea act sau actul îl priveşte direct şi
individual. Dacă instanţa constată că actul nu este în conformitate cu tratatele europene, acesta va
fi declarat nul şi neavenit244.
Cauzele de ilegalitate invocate pe calea recursului în anulare sunt: incompetenţa, violarea
normelor substanţiale, violarea Tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea
acestuia sau deturnarea de putere245.
Termenul în care se poate formula recursul în anulare este de două luni şi curge, pentru
actele generale, de la publicarea lor, iar pentru actele individuale de la notificarea lor de către cel
interesat.
Deci recursul în anulare este un mijloc de control al conformităţii actelor comunitare, un
control de legalitate şi urmăreşte desfiinţarea unui act ilegal, şi nu modificarea lui.
Accesul la justiţia comunitară este condiţionat de efectuarea unei proceduri prealabile
administrative, în faţa autorităţii învestite cu puterea de numire, care poate fi chiar superiorul
ierarhic al funcţionarului în cauză. Termenul de sesizare a jurisdicţiei comunitare este de 3 luni de
la primirea răspunsului (explicit sau implicit) la procedura prealabilă administrativă. Dacă intervine o
decizie explicită ulterior deciziei implicite, aceasta va determina curgerea unui nou termen de 3 luni,
desigur dacă termenul anterior de 3 luni nu expirase la data emiterii ei.
Recursul în carenţă. În situaţia în care Parlamentul, Consiliul sau Comisia nu îşi îndeplinesc
obligaţiile de a lua decizii în cazurile impuse de tratatele europene, celelalte instituţii ale Uniunii,
statele și chiar persoanele fizice sau întreprinderile, în anumite condiţii, pot cere Curţii să
recunoască oficial aceste inacţiuni sau lipsuri (carenţe) şi să oblige instituţia respectivă să pună
capăt carenţei. Astfel, Curtea sancţionează şi critică instituţiile Uniunii pentru inactivitate, fiind
mijlocul de a invita instituţia comunitară competentă să acţioneze atunci când refuză nejustificat să
îşi îndeplinească obligaţiile.
Procedura recursului în carenţă cuprinde două etape. O etapă preliminară (două luni) de
punere în întârziere a organului aflat în carenţă şi o a doua, imediat următoare, care constă în
procedura contradictorie în faţa Curţii, în timpul căreia se examinează legalitatea inacţiunii
organului comunitar.
Recursul în carenţă este unul dintre cele mai importante mijloace juridice care garantează
exercitarea puterilor comunitare şi obligă organul competent să acţioneze246. De altfel, recursul
poate fi introdus numai după ce s-a cerut instituţiei respective să acţioneze247.
În caz de admitere a acţiunii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene declară ilegală inacţiunea
instituţiei comunitare, şi, în consecinţă, o obligă să emită actul impus de normele comunitare.
Recursul în constatarea nerespectării de către state a dreptului Uniunii Europene. Este
forma de recurs prin care Curtea controlează cum respectă statele membre ale Uniunii obligaţiile
pe care le au potrivit dreptului Uniunii. Curtea poate fi sesizată, cel mai adesea, de către Comisia
Europeană, dar şi de către un stat membru. Această formă de recurs presupune o procedură
administrativă prealabilă, fiind necesară sesizarea iniţială a Comisiei, care va angaja o procedură
prin care va da ocazia statului reclamat de a răspunde acuzaţiilor aduse. Dacă această procedură
nu pune capăt încălcărilor, atunci este sesizată Curtea, care va cere statului să pună capăt de
îndată încălcării. Dacă statul nu se conformează şi Comisia sesizează din nou Curtea, aceasta va
244
A se vedea Scăunaş, S., op. cit., p. 174.
245
A se vedea Voican, M., Burdescu, R., Mocuţa, Gh., op. cit., p. 92-93.
246
Ibidem.
247
Scăunaş, S., op. cit., p.112.

58
fixa un termen limită de îndeplinire a obligaţiei sau va pronunţa o sancţiune constând într-o
amendă248.
In cazul acţiunii iniţiate de un stat membru contra altui stat membru ulterior efectuării procedurii
prealabile în faţa Comisiei Europene, procedura jurisdicţională, în faţa instanţei comunitare, este
aceeaşi249.
Recursul contra deciziilor Tribunalului. Curtea poate fi sesizată cu recursuri limitate la
chestiuni de drept, împotriva deciziilor pronunţate de Tribunalul de Primă Instanţă. Dacă recursul
este temeinic, Curtea anulează decizia Tribunalului, cu excepţia situaţiei în care procesul este în
derulare, când Curtea poate să dispună cu privire la litigiul dedus judecăţii ori să retrimită cauza la
Tribunal, acesta fiind obligat să ţină seama de decizia dată în recurs250.
Recursul în reparaţie sau recursul în responsabilitate. Permite Curţii de Justiţie să
stabilească responsabilitatea pentru prejudiciile aduse cetăţenilor europeni şi întreprinderilor de
instituţiile sau agenţii Uniunii în exercitarea funcţiilor lor. Această acţiune este fundamentată pe
responsabilitatea necontractuală.
Uniunea Europeană, având personalitate juridică, poate produce prin activitatea pe care o
desfăşoară, prin intermediul instituţiilor sale, pagube care trebuie reparate. Deci activităţile pe care
le desfăşoară Uniunea Europeană antrenează astfel răspunderea civilă a acesteia, iar persoanele
vătămate au la îndemână exercitarea recursului în reparaţie.
Persoanele fizice sau juridice din Uniunea Europeană sau din afara Uniunii Europene care
fac dovada unui prejudiciu ce le-a fost cauzat de greşeala de serviciu a unui organ comunitar sau
de fapta personală a unui agent al Uniunii aflat în exercitarea atribuţiilor sale, pot obţine pe calea
recursului în responsabilitate extracontractuală repararea pagubelor astfel cauzate.
Dacă însă prejudiciul a fost cauzat cu nerespectarea unei obligaţii izvorând dintr-un contract
încheiat între Uniunea Europeană sau instituţiile sale şi persoana prejudiciată, aceasta din urmă va
putea să îşi recupereze pagubele pe calea recursului în responsabilitate contractuală – o altă
specie a recursului în responsabilitate.
În cazul soluţionării unui recurs în responsabilitate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene va
avea rolul unui tribunal arbitral instituţionalizat251.
Această acţiune este fundamentată pe responsabilitatea necontractuală.
Uneori, răspunderea pentru daune poate fi angajată şi dacă actul a fost emis de o
autoritate naţională, însă în aplicarea unor norme comunitare sau a unor instrucţiuni cu caracter
obligatoriu date de Comisia Europeană.

II.6.4.2.Competenţe necontencioase
Avizele consultative. În afară de competenţa jurisdicţională privind soluţionarea
plângerilor, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene mai are în competenţa sa şi altfel de atribuţii,
atribuţii consultative, nefiind doar un organ jurisdicţional, ci şi un organ consultativ.
Aşa cum am arătat, deoarece Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în îndeplinirea rolului
său de gardian al tratatelor, are obligaţia de a asigura interpretarea unitară şi corectă a dreptului
Uniunii Europene aşa cum reiese din tratate, de a preveni şi evita aplicarea diferenţiată a normelor
de drept comunitar de către instanţele naţionale, i-au fost conferite competenţe consultative.
Procedura prin care se exercită aceste competenţe consultative se regăseşte în literatura de
specialitate sub denumirea de recurs în interpretare252.
Recursul în interpretare (prejudicial). Tratatele institutive ale Uniunii Europene prevăd
posibilitatea realizării unei activităţi de interpretare de către Curte cu titlu incidental, prealabil, in
afara unui litigiu propriu-zis dedus direct în faţa instanţei comunitare pe calea recursului în
interpretare.
Competenţele consultative înseamnă că în toate cazurile în care, în cadrul unui litigiu adus
spre soluţionare în faţa unei instanţe naţionale se pun în discuţie probleme implicând aplicarea
dreptului Uniunii Europene şi respectiva instanţă naţională are îndoieli sau nelămuriri în
interpretarea sau aplicarea dispoziţiei comunitare, instanţa naţională va adresa întrebări Curţii de

248
Idem, p. 92 şi Scăunaş, S., op. cit., p. 174.
249
Manolache, O., op. cit.,ediţia a III-a, p.540.
250
A se vedea Scăunaş, S., op. cit., p. 175.
251
A se vedea Voican, M., Burdescu, R., Mocuţa, Gh., op. cit., p. 94.
252
Idem, pp. 94-95.

59
Justiţie a Uniunii Europene253. Deci, pentru ca instanţa de la Luxemburg să se poată pronunţa,
trebuie să existe un litigiu pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale, care să sesizeze Curtea cerând
interpretarea sau aprecierea de validitate asupra actului comunitar în cauză.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene trebuie să se pronunţe şi să de o decizie în sensul
interpretării sau aplicării normei de drept comunitar. Recursul în interpretare este utilizat pentru
aplicarea efectivă şi unitară a legislaţiei comunitare, în scopul evitării interpretărilor diferite, chiar
divergente 254. Hotărârea preliminară obţinută pe această cale obligă organul jurisdicţional naţional la
soluţionarea cauzei cu respectarea interpretării date.
Potrivit art. 23 lit. a) din Statutul Curții de Justiție, Regulamentul de procedură al Curții poate
prevedea și unele proceduri speciale. Astfel, este reglementată o procedură accelerată care îi dă
posibilitatea Curții să reducă termenele la maxim și să acorde cauzei prioritate absolută. Toate
acestea, la propunerea judecătorului raportor și după consultarea avocatului general și a părții
adverse, situație în care se apreciază daca urgența respectivă justifică procedura accelerată255. O
astfel de situație ar putea fi un recurs în interpretare, când instanța națională, în cuprinsul cererii,
va explica împrejurările ce determină urgența în pronunțarea unei hotărâri preliminare.
De asemenea, datorită subiectului extrem de sensibil, în cererile în interpretare referitoare la
spațiul de libertate, securitate și justiție, Statutul Curții de Justiție prevede posibilitatea ca în
Regulamentul de funcționare a Curții să fie reglementată o procedură preliminară de urgență256. În
această procedură, faza scrisă este mult simplificată, de obicei în formă electronică, iar participanții
se întâlnesc doar în faza orală, care este obligatorie.
Atunci când Curtea este sesizată cu un recurs în interpretare asupra unei chestiuni de drept
pe care s-a pronunțat deja, sau răspunsul la întrebare este ușor deductibil din jurisprudență,
Curtea, cu ascultarea avocatului general, poate recurge la procedura simplificată, pronunțându-se
prin ordonanță și făcând trimitere la jurisprudența relevantă sau la hotărârea anterioară.
În cazul în care una din părți poate justifica imposibilitatea de a suporta cheltuielile
procesului, aceasta poate solicita asistență judiciară. Potrivit art. 116 din Regulamentul de
procedură a Curții de Justiție, decizia cu privire la aceasta se ia prin ordonanță, cu ascultarea
judecătorului raportor și a avocatului general, cu posibilitatea de a fi retrasă în situația în care
împrejurările ce au determinat admiterea cererii se schimbă pe parcursul judecății.

II.6.5.Tribunalul
II.6.5.1.Istoricul Tribunalului
Până la adoptarea Actului Unic, care a adus modificări celor trei tratate constitutive, Curtea
de Justiţie era singurul organ jurisdicţional din sistemul instituţional comunitar. Decizia 88/591 din
14 octombrie 1988 a Consiliului a creat o jurisdicţie de primă instanţă care să asiste Curtea şi s-o
degreveze de anumite speţe.
Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de justiţie, care să judece
în primă instanţă litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii comunitari.
Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ
comunitar chemat să „asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat". Faptul
că în competenţa Curţii europene de primă instanţă intră dosarele de trimitere în judecată înaintate
de persoanele fizice şi juridice, determină uşurarea activităţii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Tribunalul de Primă Instanţă şi-a început activitatea la 1 septembrie 1989. El a întărit
sistemul de drept comunitar în primul rând permiţând un mai larg acces la justiţie al cetăţenilor
Uniunii Europene şi, în al doilea rând, prin activitatea sa, Tribunalul de Primă Instanţă a permis
degrevarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de o parte din sarcini, permiţându-i astfel acesteia
să se concentreze asupra sarcinilor sale esenţiale, acelea de a asigura corecta interpretare şi
aplicarea unitară a dreptului Uniunii Europene, contribuind la dezvoltarea sistemului legislaţiei
comunitare. Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca

253
Ibidem.
254
Scăunaş,S., op. cit., p.112
255
A se vedea art. 133-136 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene L265 din 29.09.2012, așa cum este publicat pe site-ul www.eur-lex.europa.eu la data de 04.10.2017.
256
A se vedea art. 107-114 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene L265 din 29.09.2012, așa cum este publicat pe site-ul www.eur-lex.europa.eu la data de 04.10.2017.

60
organ comunitar chemat să „asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului
tratat‖257.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, denumirea Tribunalului de Primă
Instanţă s-a simplificat, acesta fiind numit în prezent Tribunalul.

II.6.5.2.Structura şi funcţionarea Tribunalului

Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie. Tribunalul are
dreptul de a-şi stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu acordul Curţii de Justiţie şi cu
aprobarea unanimă a Consiliului Uniunii Europene. Întrucât aceste reguli nu au fost încă stabilite,
Statutul Curţii de Justiţie se aplică şi în cazul Tribunalului de Primă Instanţă258.
Tribunalul este alcătuit din 28 de judecători, numiţi de guverne de comun acord, câte unul
pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene, pentru un mandat de şase ani, care poate fi
reînnoit. Judecătorii îl aleg, din rândul lor, pe preşedintele Tribunalului pentru un mandat de trei
ani, care poate fi, de asemenea, reînnoit, o dată la trei ani având loc o şi o reînnoire parţială a
judecătorilor.
Condiţiile de eligibilitate care trebuie să fie îndeplinite în vederea numirii ca judecător la
această instanţă sunt mai puţin restrictive în comparaţie cu cele prevăzute pentru numirea la
Curtea de Justiţie. Independenţa persoanelor eligibile trebuie însă să fie mai presus de orice
îndoială, această condiţie fiind comună pentru cele două instanţe. În cazul celeilalte cerinţe, aceea
privind nivelul pretins al competenţei şi pregătirii profesionale, condiţiile de eligibilitate pentru
Tribunal stipulează faptul că este necesar numai ca persoana în cauză să posede capacitatea
cerută pentru numirea în înalte funcţii jurisdicţionale259.
Tribunalul, ca şi Curtea de Justiţie, este organizat în şase camere compuse din cinci sau
şase judecători260. Ca formaţiuni de judecată tribunalul lucrează în camere compuse din cinci sau
din trei judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate
judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea
problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică această măsură. Mai mult de 80 % dintre
cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse din trei judecători.
Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali permanenţi,
însă prin Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene poate fi prevăzută încredinţarea acestei
funcţii unui judecător.
Tribunalul are grefă proprie, grefierul fiind numit de judecători pentru un mandat de şase ani,
activitatea Grefei separate reflectând independenţa Tribunalului faţă de Curtea de Justiţie.
Tribunalul are, de asemenea, agenţi şi funcţionari proprii care îndeplinesc sarcinile specifice
stabilite de preşedintele Tribunalului261.
Serviciile administrative şi lingvistice ale Tribunalului sunt îndeplinite de serviciile Curţii de
Justiţie.
Judecătorii Tribunalului au acelaşi statut – drepturi şi obligaţii, garanţii şi privilegii – ca şi
judecătorii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Modalităţile de numire a judecătorilor şi a
preşedintelui, durata mandatului, alte reguli privind alte categorii de personal ale Tribunalului,
precum şi modul de organizare al instanţei nu diferă prea mult de cele stabilite pentru buna
funcţionare a Curţii de Justiţie, în foarte multe cazuri fiind chiar identice.
În cazul Tribunalului apar diferenţieri mai evidente faţă de modul de organizare al Curţii în
ceea ce priveşte statutul avocatului general. Numirea acestuia este obligatorie dacă se judecă în
plen, iar dacă se judecă in camere, acestea pot să fie asistate de avocatul general numai dacă se
apreciază că dificultatea cauzei sau complexitatea acesteia presupune o astfel de abordare.
Decizia în acest sens este luată de plenul Tribunalului la cererea camerei care judecă speţa
respectivă. În toate aceste situaţii, un judecător al Tribunalului acţionează ca avocat general numai
cu titlu ad-hoc, urmând ca acesta să nu mai poată participa la judecarea cauzei respective262.

257
A se vedea Dragoş, D.C., Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007,
pp. 70-71.
258
A se vedea Dragoş, D.C., op. cit., p. 71.
259
A se vedea Micu, G., op. cit., p. 209-210.
260
Începând cu 1 ianuarie 2007.
261
A se vedea Voican, M., Burdescu, R., Mocuţa, Gh., op. cit., p. 107.
262
A se vedea Micu, G., op. cit., p. 210.

61
Această limitare de acţiune nu împiedică totuşi judecătorul în cauză să participe la soluţionarea
altor cauze.

II.6.5.3.Competenţa Tribunalului
Misiunea Tribunalului este de a asigura respectarea dreptului Uniunii Europene. În acest
scop, el este împuternicit cu largi competenţe jurisdicţionale, exercitate în cadrul diferitelor forme
de recurs direct introdus de persoanele fizice sau juridice contra instituţiilor, în toate materiile, mai
ales agricultură, ajutoare de stat, concurenţă, politică comercială, politică regională, politică
socială, drept instituţional, dreptul de marcă, transporturi, statutul funcţionarilor.
Concret, Tribunalul are competenţa de a judeca:
a) acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva:
- actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii Europene, precum şi
împotriva actelor normative (ale căror destinatare sunt sau care privesc în mod
direct şi individual),
- actelor normative, dacă îi privesc discret şi nu presupun măsuri de executare),
- împotriva abţinerii de a acţiona a instituţiilor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii
Europene (spre exemplu, o acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a
Comisiei Europene prin care i se aplică o amendă);
b) acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
c) acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele
adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială
(„dumping‖) şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de executare;
d) acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate de instituţiile Uniunii Europene sau de funcţionarii acestora;
e) acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se
atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de judecare;
f) acţiuni în materia mărcilor comunitare;
g) recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene,
limitate la chestiuni de drept.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a cerut să fie degrevată de examinarea acestor litigii şi
a cerut ca ele să fie trecute în competenţa Tribunalului de Primă Instanţă pentru că, deşi nu
comportă probleme de drept deosebite, examinarea acestor litigii necesită un mare consum de
timp263.
Persoanele fizice şi juridice au la îndemână următoarele forme de recurs în faţa
Tribunalului264:
 recursul în anulare, contra actelor instituţiilor Uniunii Europene;
 recursul în carenţă, contra inacţiunii instituţiilor Uniunii Europene;
 recursul în indemnizaţie (despăgubire), pentru reparaţia prejudiciilor cauzate prin
acţiuni sau inacţiuni ale instituţiilor Uniunii Europene;
 recursul în materie de responsabilitate contractuală, pentru litigii cu privire la
contractele de drept public sau privat încheiate de instituţiile Uniunii Europene;
Tribunalul se pronunţă asupra acestor litigii dacă în contractele respective există o
clauză compromisorie;
 recursul în materie de funcţie publică, pentru litigii între instituţiile Uniunii Europene şi
funcţionarii şi agenţii săi; litigiile dintre instituţiile Uniunii Europene şi funcţionarii lor
sunt, în principiu, de competenţa Tribunalului Funcţiei Publice. Cu toate acestea, există
posibilitatea unui recurs limitat la aspecte de legalitate la Tribunalul.
Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile Uniunii
Europene, de statele membre sau de Banca Central Europeană sunt de competenţa Curţii
Europene de Justiţie.
Relaţia dintre Tribunal şi Curtea Europeană de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal
şi o curte de apel dintr-un sistem de drept naţional265. Astfel, hotărârile Tribunalului pot fi atacate în

263
A se vedea Voican, M., Burdescu, R., Mocuţa, Gh., op. cit., p. 108.
264
A se vedea Scăunaş, S., op. cit., p. 179.
265
A se vedea Dragoş, D.C., op. cit., p. 71-72.

62
termen de două luni cu recurs, motivat numai pe probleme de drept266, în faţa Curţii de Justiţie.
Dacă recursul este fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare
Tribunalului, care trebuie să ţină seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.
În doctrină267 se precizează că, prin Tratatul de la Nisa, din cauza numărului foarte mare şi în
creştere a cauzelor cu care a fost sesizat Tribunalul şi pentru a degreva Tribunalul de o parte din
cauzele contencioase, s-a prevăzut crearea Camerelor jurisdicţionale, constituind noi tribunale
specializate pe materii specifice, ale căror decizii pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului de Primă
Instanţă. Până în prezent, Comisia Europeană a propus crearea unui tribunal pentru contenciosul
funcţiei publice şi un tribunal al brevetului comunitar.
De asemenea, tot urmare a Tratatului de la Nisa, Consiliul Uniunii Europene pregăteşte transferul
către Tribunal a competenţei de a decide asupra recursurilor formulate de statele membre contra
instituţiilor comunitare.

II.6.6.Tribunalul Funcţiei Publice

Numărul acţiunilor care au fost introduse în fiecare an la Tribunal l-a depăşit pe cel al
cauzelor care au fost soluţionate, acumulându-se, în acest fel, un număr mare de cauze pe rol şi
prelungindu-se, în mod corelativ, durata rezolvării acestora268. Pentru remedierea situaţiei create,
Comisia Europeană a propus crearea unui Tribunal pentru contenciosul funcţiei publice, tribunal ce
a fost înfiinţat prin Decizie a Consiliului Uniunii Europene, la 2 noiembrie 2004269.
Datorită numărului în creștere al cauzelor și al duratei excesive de soluționare a acestora, s-
a decis majorarea progresivă a numărului de judecători ai Tribunalului Uniunii Europene, până la
56, urmând ca Tribunalul Funcției Publice să fie integrat în acesta. Astfel, începând cu 1
septembrie 2016, Tribunalul Funcției Publice și-a încheiat activitatea270.
Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene era compus din şapte judecători numiţi de
Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi
şi după obţinerea avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre foşti membri ai
Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre jurişti a căror competenţă este notorie. Prin numirea
judecătorilor, Consiliul urmărea asigurarea unei compuneri echilibrate a Tribunalului Funcţiei
Publice, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în privinţa resortisanţilor
statelor membre şi a sistemelor juridice naţionale.
Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice își desemnau din rândul lor preşedintele, pentru o
perioadă de trei ani ce putea fi reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice se întrunea în camere compuse din trei judecători. Cu toate
acestea, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifica acest lucru, o cauză
putea fi trimisă în faţa plenului. În plus, în situaţiile determinate prin Regulamentul său de
procedură, Tribunalul Funcţiei Publice putea soluţiona cauza în cameră compusă din cinci
judecători sau în complet format dintr-un judecător unic.
In activitatea sa Tribunalul Funcţiei Publice era ajutat de grefă şi de o serie de servicii. Astfel,
Tribunalul numea grefierul pentru o perioadă de şase ani, mandatul acestuia putând fi reînnoit.
Înainte de a intra în funcţie, grefierul depunea în faţa Tribunalului jurământul prevăzut de
regulamentul de procedură. Grefierul nu putea fi eliberat din funcţie decât dacă nu mai corespunde
condiţiilor cerute sau dacă nu mai îndeplinea obligaţiile aferente funcţiei sale. Dacă funcţia
grefierului înceta înainte de expirarea mandatului său, Tribunalul numea un nou grefier pentru o
perioadă de şase ani.
Tribunalul putea numi, potrivit procedurii prevăzute pentru numirea grefierului, un grefier
adjunct însărcinat să îl asiste pe grefier şi să îl înlocuiască în condiţiile stabilite de instrucţiunile

266
Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de către tribunal, iregularităţi de procedură
vătămătoare pentru parte.
267
Scăunaş, S., op. cit., p.117
268
A se vedea Micu, G., op. cit., p. 217.
269
Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2004/752/CE privind instituirea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii
Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 9 noiembrie 2004.
270
A se vedea Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Raport anual 2016, Luxemburg:Oficiul pentru Publicații al
Uniunii Europene, publicat on line pe www.curia.europa.eu (link:
https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2017-
04/ti_pubpdf_qdaq17001ron_pdfweb_20170424173204.pdf).

63
pentru grefier prevăzute de regulamentul de procedură. în caz de împiedicare sau de absenţă a
grefierului şi, dacă era cazul, a grefierului adjunct sau atunci când posturile acestora erau vacante,
preşedintele Tribunalului desemna funcţionarii sau personalul auxiliar însărcinaţi cu îndeplinirea
atribuţiilor de grefier.
Potrivit art. 19 din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcţiei Publice, grefierul
asista Tribunalul, preşedintele şi judecătorii în exerciţiul tuturor funcţiilor lor. Acesta răspundea de
organizarea şi de activităţile grefei sub autoritatea preşedintelui Tribunalului. Totodată, grefierul
păstra sigiliile şi răspunde de arhive şi se îngrijea de publicaţiile Tribunalului. Sub autoritatea
preşedintelui Tribunalului, grefierul era însărcinat cu primirea, transmiterea şi păstrarea tuturor
înscrisurilor, precum şi cu efectuarea comunicărilor pe care Ie presupune aplicarea regulamentul
de procedură.
Funcţionarii şi personalul auxiliar însărcinaţi să asiste direct preşedintele Tribunalului,
judecătorii şi grefierul erau numiţi în condiţiile prevăzute de Statutul funcţionarilor. Aceştia
răspundeau în faţa grefierului, sub autoritatea preşedintelui Tribunalului.
În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice era instanţa specializată în
materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene. Această competenţă a fost
exercitată anterior de Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989, de Tribunal.
Potrivit art. 1 din Anexa I la Statutul Curţii de Justiţie, Tribunalul Funcţiei Publice soluţiona în
primă instanţă:
a) litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii săi, conform articolului 270
TFUE neconsolidat, ceea ce reprezintă aproximativ 120 de cauze pe an,
în condiţiile în care personalul instituţiilor Uniunii este compus din
aproximativ 35 000 de persoane; aceste litigii aveau drept obiect nu
numai probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise
(remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.),
ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente
de muncă, alocaţii familiale etc.);
b) litigiile dintre organe, oficii sau agenţii şi personalul lor, pentru care
competenţa este atribuită Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (de
exemplu, litigii între Europol, Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei
Interne sau Banca Europeană de Investiţii şi agenţii acestora).
Tribunalul nu putea, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi agenţii lor.
Toate aceste competențe au fost integrate de Tribunalul Uniunii Europene, cauzele fiind
soluționate potrivit acelorași proceduri. Potrivit publicațiilor oficiale, Tribunalul Funcției Publice a avut în
271
total 14 judecători proveniți din 14 țări membre și un total de 1549 de hotărâri .

II.6.7.Modificări aduse Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului

de instituire a Comunităţii Europene (acestuia din urmă fiind cunoscut sub denumirea „Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene –TFUE) pune la dispoziţia Uniunii Europene instituţii
moderne şi metode de lucru optimizate pentru a face faţă, în mod eficient, provocărilor
contemporane. Într-o lume în evoluţie rapidă, europenii aşteaptă de la Uniunea Europeană
abordarea unor probleme precum globalizarea, schimbările climatice şi demografice, securitatea şi
energia. Tratatul de la Lisabona consolidează democraţia în Uniunea Europeană, precum şi
capacitatea acesteia de a promova, zi de zi, interesele cetăţenilor săi.
Pe lângă toate acestea, Tratatul de la Lisabona aduce modificări şi în ceea ce priveşte
organizarea şi competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, între care menţionăm
următoarele:

a) modificări cu privire la denumirea instituţiei, organizarea şi numirea membrilor

acesteia
Uniunea Europeană, dotată acum cu personalitate juridică, se substituie Comunităţii
Europene. Astfel, prin Tratatul de la Lisabona, structura pe piloni dispare şi Uniunea dispune de un
nou cadru instituţional. În consecinţă, astfel cum şi alte instituţii îşi schimbă denumirea, sistemul

271
Idem.

64
jurisdicţional al Uniunii, în ansamblu, se va numi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta
fiind compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice.
În ceea ce priveşte crearea de tribunale specializate, Tratatul de la Lisabona reia dispoziţiile
existente, însă prevede în acelaşi timp şi anumite modificări în legătură cu modalităţile de înfiinţare
a tribunalelor specializate, acestea urmând să fie înfiinţate potrivit procedurii legislative ordinare (şi
anume în codecizie cu majoritate calificată), iar nu cu unanimitate, ca înainte.
Din Tratatul de la Lisabona reiese că o cerere de modificare a Statutului Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene este considerată „proiect de act legislativ‖ şi, prin urmare, trebuie supusă
procedurii legislative ordinare. În schimb, statutul judecătorilor şi avocaţilor generali, precum şi
regimul lingvistic al Curţii rămân supuse regulii unanimităţii.
În ceea ce priveşte modalităţile de numire a membrilor instituţiei, Tratatul de la Lisabona reia
dispoziţiile existente, judecătorii fiind numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre
pentru şase ani, însă după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la
capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general la Curtea de Justiţie
şi Tribunal. Acest comitet este compus din şapte persoane alese dintre foştii membri ai celor două
instanţe, dintre membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care unul este
propus de Parlamentul European. Hotărând la iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie, Consiliul
adoptă deciziile privind regulamentul de funcţionare a acestui comitet, precum şi desemnarea
membrilor acestuia.

b) modificări referitoare la competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Structura pe piloni introdusă de Tratatul de la Maastricht dispare odată cu Tratatul de la
Lisabona. Prin urmare, competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene acoperă dreptul Uniunii
Europene, cu excepţia cazului în care Tratatele prevăd contrariul. Astfel, Curtea de Justiţie
dobândeşte competenţă preliminară generală în domeniul spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie, în principal în urma dispariţiei pilonilor comunitari.
În primul rând, în ceea ce priveşte cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală,
competenţa Curţii de Justiţie de a se pronunţa cu titlu preliminar devine obligatorie şi nu mai este
subordonată unei declaraţii a fiecărui stat membru, prin care statul respectiv recunoaşte această
competenţă şi indică instanţele naţionale care o pot sesiza. Prin Tratatul de la Lisabona, domeniul
poliţiei şi justiţiei penale intră în dreptul comun şi toate instanţele pot sesiza Curtea de Justiţie. O
serie de dispoziţii tranzitorii prevăd, totuşi, că această competenţă deplină nu va fi aplicabilă decât
după cinci ani de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte vizele, dreptul de azil, imigrarea şi alte politici referitoare
la libera circulaţie a persoanelor (printre altele, cooperarea judiciară în materie civilă,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor), Curtea poate fi sesizată acum de toate instanţele
naţionale – iar nu numai de instanţele superioare - şi este competentă pentru a se pronunţa asupra
unor măsuri de ordine publică în cadrul controalelor transfrontaliere. În consecinţă, Curtea de
Justiţie are competenţă de drept comun în acest domeniu, chiar de la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona.
În plus, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene dobândeşte aceeaşi valoare
juridică cu cea a tratatelor. Aceasta intră în „blocul de constituţionalitate‖ asupra căruia Curtea de
Justiţie se poate pronunţa.

II.7.Banca Centrală Europeană

II.7.1.Rolul şi structura organizatorică a Băncii Centrale Europene

Conform Tratatului de la Maastricht, printre obiectivele Uniunii Europene se afla şi stabilirea

unei uniuni economice şi monetare care să includă în timp o monedă unică. Crearea Uniunii
economice şi monetare era prevăzută să se desfăşoare în trei etape, cea de-a treia dintre acestea
constând în crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene.

65
 Potrivit Protocolului privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC272) şi
al Băncii Centrale Europene (anexat la Tratatul de la Maastricht), Banca Centrală Europeană
dispunea de personalitate juridică în conformitate cu dreptul public internaţional, fără a fi însă o
instituţie a Uniunii Europene. În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, Banca Centrală
Europeană a fost inclusă în cadrul instituţiilor Uniunii Europene273.
Structura organizatorică a Băncii Centrale Europene conţine trei organe decizionale,
respectiv: Consiliul guvernatorilor, Comitetul executiv şi Consiliul general. Organele de decizie ale
BCE sunt asistate în îndeplinirea sarcinilor lor de o serie de comitete.

II.7.1.2. Consiliul guvernatorilor

Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene este principalul organ de decizie al Băncii
Centrale Europene şi, în temeiul art. 283 TFUE, este constituit din:
- membrii Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene şi
- din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro.
Consiliul guvernatorilor stabileşte datele reuniunilor sale la propunerea preşedintelui. în
principiu, Consiliul guvernatorilor se întruneşte la intervale regulate în conformitate cu un calendar
pe care îl stabileşte din timp, înainte de începutul fiecărui an calendaristic.
În principiu, reuniunile Consiliului guvernatorilor au loc la sediul Băncii Centrale Europene,
dar pot avea loc sub şi formă de teleconferinţă, dacă nu se opun cel puţin trei guvernatori.
Participarea la reuniunile Consiliului guvernatorilor este deschisă numai membrilor
acestuia, preşedintelui Consiliului Uniunii Europene şi unui membru al Comisiei Europene.
De asemenea, preşedintele desemnează un membru al personalului Băncii Centrale
Europene în funcţia de secretar, care asistă Comitetul executiv în pregătirea reuniunilor Consiliului
guvernatorilor şi redactează procesele-verbale ale acestora. Totodată, Consiliul guvernatorilor
poate invita şi alte persoane să participe la reuniunile sale, în cazul în care consideră necesar
acest lucru.
În temeiul art. 5 din Regulamentul de procedură al Băncii Centrale Europene, Consiliul
guvernatorilor adoptă ordinea de zi a fiecărei reuniuni. Consiliul guvernatorilor poate decide, la
propunerea preşedintelui sau a oricărui membru al Consiliului guvernatorilor, eliminarea sau
adăugarea unor puncte pe ordinea de zi provizorie. Un anumit punct este eliminat de pe ordinea
de zi la cererea a cel puţin trei membri ai Consiliului guvernatorilor, în cazul în care documentele
conexe nu au fost prezentate membrilor Consiliului guvernatorilor în timp util. Procesele-verbale
ale deliberărilor Consiliului guvernatorilor sunt aprobate la reuniunea următoare (sau, dacă este
cazul, anterior, prin intermediul procedurii scrise) de către membrii Consiliului guvernatorilor care
au dispus de drept de vot la reuniunea la care se referă procesul-verbal şi sunt semnate de
preşedinte.
Consiliul guvernatorilor defineşte politica monetară a Uniunii, inclusiv, dacă este cazul,
deciziile privind obiectivele monetare intermediare, ratele dobânzilor de referinţă şi constituirea
rezervelor în cadrul SEBC, şi stabileşte orientările necesare aplicării lor.

II.7.1.3.Comitetul executiv
Conform art. 283 al. (2) din TFUE şi art. 11.1 din Statutul Sistemului European al Băncilor
Centrale şi Băncii Centrale Europene274, Comitetul executiv este constituit din:
- preşedinte,
- un vicepreşedinte şi
- alţi patru membri.
272
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) a fost creat în conformitate cu Tratatul de la Maastricht şi Statutul
Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene; este format din Banca Centrală Europeană
(BCE) şi băncile centrale naţionale (BCN) ale tuturor statelor membre ale UE; Eurosistemul cuprinde BCE şi BCN ale
statelor membre care au adoptat euro – a se vedea, Banca Centrală Europeană, anca Centrală
Europeană.Eurosistemul. Sistemul European al ăncilor Centrale, 2009, publicată pe site-ul
http://www.ecb.int/pub/pdf/other/escb_ro_webro.pdf, accesat la data de 11 decembrie 2012, p.12.
273
Articolul 1, pct. 14 din Tratatul de la Lisabona.
274
anexat la TFUE .

66
 Preşedintele, vicepreşedintele şi ceilalţi membri ai Comitetului executiv sunt numiţi de
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, la recomandarea Consiliului şi după
consultarea Parlamentului European şi a Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene,
dintre persoane a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar sunt
recunoscute. Mandatul acestora este de opt ani şi nu poate fi reînnoit. Pot fi membri ai Comitetului
executiv doar resortisanţii statelor membre.
În ceea ce priveşte responsabilităţile Comitetului executiv, potrivit art. 11.6 din Protocolul
privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene, Comitetul
executiv este responsabil pentru administrarea curentă a Băncii Centrale Europene. De
asemenea, Comitetul executiv are şi alte responsabilităţi, respectiv:
- pregăteşte reuniunile Consiliului guvernatorilor;
- aplică politica monetară pentru zona euro, în conformitate cu orientările şi deciziile
adoptate de Consiliul guvernatorilor;
- exercită anumite competenţe care i-au fost delegate de către Consiliul guvernatorilor,
unele având caracter de reglementare.

II.7.1.4.Consiliul general
Conform art. 44 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale
Europene, fără a aduce atingere art. 129 TFUE, Consiliul general se constituie ca cel de-al treilea
organ de decizie al Băncii Centrale Europene.
Consiliul general este format din:
- preşedintele şi vicepreşedintele BCE, precum şi din
- guvernatorii băncilor centrale naţionale.
Ceilalţi membri ai Comitetului executiv pot participa, fără drept de vot, la reuniunile
Consiliului general.
Consiliul general contribuie la funcţiile consultative ale Băncii Centrale Europene care,
potrivit art. 127 TFUE, este consultată cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile care
sunt de competenţa sa şi de autorităţile naţionale cu privire la orice proiect de reglementare în
domeniile care ţin de competenţele sale, dar în limitele şi în condiţiile stabilite de Consiliu.

II.7.1.5. Comitetele şi unităţile operative din cadrul BCE

În temeiul art. 9 şi 9a din Regulamentul de procedură al Băncii Centrale Europene,
Consiliul guvernatorilor:
- poate înfiinţa sau desfiinţa comitete;
- poate decide înfiinţarea unor comitete ad-hoc cu sarcini consultative precise.
Comitetele au rolul de a asista organele de decizie ale Băncii Centrale Europene în
îndeplinirea sarcinilor lor şi de a prezenta rapoarte Consiliului guvernatorilor prin intermediul
Comitetului executiv.
Comitetele sunt compuse din cel mult doi membri de la fiecare bancă centrală naţională din
Uniunea Europeană, desemnaţi de fiecare guvernator respectiv, de Comitetul executiv.
Atât Consiliul guvernatorilor, cât şi Comitetul executiv au dreptul de a solicita comitetelor să
pregătească studii pe teme specifice.

II.7.2. Competenţe ale Băncii Centrale Europene

Conform art. 282 TFUE, Banca Centrală Europeană are personalitate juridică şi este singura
abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. Totodată, Tratatul prevede că Banca
Centrală Europeană este independentă în exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor
sale, instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii Europene, precum şi guvernele statelor
membre, fiind obligate să respecte această independenţă.
Principalele competenţe ale Băncii Centrale Europene sunt următoarele:
- definirea politicilor Eurosistemului (din care fac parte băncile centrale naţionale din cadrul
Uniunii Europene);

67
 - adoptarea de decizii privind operaţiunile de politică monetară, coordonarea şi monitorizarea
acestora;
- adoptarea de acte juridice;
- autorizarea emiterii de bancnote275;
- intervenţii pe pieţele valutare, dacă este necesar, în colaborare cu fiecare bancă centrală
naţională;
- cooperarea la nivel internaţional şi european;
- rapoarte statutare;
- monitorizarea riscurilor financiare;
- îndeplinirea de funcţii de consiliere pentru instituţiile Uniunii Europene şi autorităţile naţionale;
- administrarea strategică şi tactică a rezervelor externe ale Băncii Centrale Europene276.

II.8. Curtea Europeană de conturi

II.8.1. Istoricul şi rolul Curţii Europene de conturi

Înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles din data de 22 iulie 1975, Curtea Europeană de
Conturi are sediul în Luxemburg, fiind o instituţie independentă a Uniunii Europene.
Necesitatea creării acestei instituţii a fost determinată de creşterea importantă a volumului
finanţelor comunitare, de diversitatea surselor si a cheltuielilor acestora, de complexitatea
operaţiunilor pe care gestiunea lor le impunea, precum si a gestionarii creditelor bugetare. Prin
Tratatul de la Maastricht, Curţii Europene de Conturi i s-a conferit calitatea de instituţie a
Comunităţilor Europene, consolidând astfel independenţa şi autoritatea acesteia.
Tratatul de la Amsterdam a reconfirmat şi consolidat rolul Curţii de Conturi extinzând sfera
auditului Curţii de Conturi la cel de-al doilea şi al treilea pilon ai Uniunii (politica externă şi de
securitate comună, justiţia şi afacerile interne). Acest lucru a consolidat rolul Curţii Europene de
Conturi în ceea ce priveşte detectarea neregularităţilor şi lupta împotriva fraudei. Menţionăm că,
Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la organismele publice sau private
beneficiare a unor fonduri comunitare.
Totodată, prin Tratatul de la Nisa s-a decis ca fiecare stat membru al Uniunii Europene să
fie reprezentat de câte un membru la Curtea Europeană de Conturi.
Poziţia Curţii Europene de Conturi a fost consolidată odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona. Astfel, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) atribuie
Curţii de Conturi Europene ca sarcină principală auditarea conturilor Uniunii, cu un dublu rol:
- de a îmbunătăţi gestiunea financiară şi
- de a raporta în faţa cetăţenilor Uniunii Europene modul de utilizare a fondurilor publice de
către autorităţile responsabile de gestionarea acestora.
În ciuda asemănărilor pe care le găsim între Curtea Europeană de Conturi şi instituţiile similare
acesteia din statele membre, primei îi lipseşte o componentă specifică oricărei Curţi de conturi
moderne, şi anume atribuţia jurisdicţională277. Jurisdicţia financiară aparţine doar Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, fără ca în primă instanţă soluţionarea litigiilor fiscale să fie încredinţată unui corp
specializat de judecători financiari; pe de altă parte, trebuie remarcat că, în conformitate cu dispoziţiile
comunitare adoptate la Nisa, există posibilitatea înfiinţării unor Camere specializate pe lângă Tribunal,
prin urmare putem să presupunem că, mai mult ca sigur, una dintre aceste camere specializate va avea
specific financiar şi fiscal.

II.8.2. Componenţa şi organizarea Curţii Europene de Conturi

Curtea Europeană de Conturi este un organ colegial compus din 27 de membri reprezentant
275
Euro este moneda unică adoptată (până în acest moment) de 17 state membre ale Uniunii Europene care, împreună,
formează zona euro; aceste state sunt următoarele: Belgia, Germania, Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările
De Jos, Austria, Portugalia, Finlanda, Grecia, Slovenia, Cipru, Malta, Slovacia, Estonia; sursa:
http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/index_ro.htm, accesat la data de 11 decembrie 2012.
276
A se vedea, Vataman, D., Drept instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2010, pp.
155-156.
277
Dragoş, D.C.,op. cit., p.76 ; Scăunaş, S.,op. cit., p.119.

68
al fiecărui stat membru al Uniunii Europene. Ei trebuie să fie aleşi dintre personalităţile care aparţin
sau au aparţinut în ţările lor instituţiilor de control extern sau care posedă o calificare deosebită
pentru această funcţie şi trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă. Ei sunt numiţi de
către Consiliul Uniunii Europene, după o consultare prealabilă a Parlamentului European, pe baza
propunerilor făcute de fiecare stat membru, cu majoritate calificată, pentru o perioada de 6 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului lor.
Membrii Curţii Europene de Conturi, la fel ca şi cei ai Comisiei sau ai Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, trebuie să fie independenţi în exercitarea sarcinilor specifice, numai în acest fel
instituţia putând funcţiona în mod eficient ca organ de control comunitar. Ei trebuie să aibă pregătire
de specialitate, corespondentă unui expert naţional dintr-un corp de control contabil extern, sau să fi
fost membri ai Curţilor de conturi naţionale. In îndeplinirea îndatoririlor lor, aceştia nu solicită şi nici
nu acceptă instrucţiuni de la nici un guvern şi de la nici un alt organism, abţinându-se de la orice
act incompatibil cu funcţiile lor. Principiul independenţei este incompatibil cu solicitarea, primirea
sau acceptarea unui avantaj, a unei recompense sau a unei forme de remuneraţie care să fie
legată în vreun fel de funcţia de membru al Curţii, dintr-o sursă exterioară, alta decât Curtea.
Pe durata mandatului lor, membrii Curţii Europene de Conturi nu pot exercita nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcţie, aceştia se angajează solemn
să respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în
special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta, după încheierea mandatului, anumite
funcţii sau avantaje.
În afară de schimbarea ordinară şi de deces, funcţiile membrilor Curţii de Conturi încetează
în mod individual prin demisie sau prin destituire declarată de Curtea de Justiţie. Membrii Curţii
Europene de Conturi pot fi destituiţi din funcţiile lor sau pot fi declaraţi decăzuţi din dreptul la
pensie sau la alte avantaje echivalente numai în cazul în care Curtea de Justiţie constată, la
cererea Curţii Europene de Conturi, că au încetat să corespundă condiţiilor cerute sau să
îndeplinească obligaţiile care decurg din funcţia lor.
Dispoziţiile Protocolului nr. 7 (anexat la TFUE) privind privilegiile şi imunităţile Uniunii
Europene care se aplică judecătorilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se aplică, de asemenea,
membrilor Curţii Europene de Conturi.
Potrivit art. 1 din Regulamentul de procedură al Curţii de Conturi, membrii Curţii de Conturi
se reunesc în colegiu, care reprezintă principalul organ decizional al instituţiei. Având în vedere
organizarea colegială, membrii au obligaţia de a respecta în orice circumstanţe principiul
colegialităţii Curţii, precum şi deciziile adoptate de aceasta.
Membrii Curţii Europene de Conturi desemnează dintre ei un preşedinte pentru o perioadă
de trei ani, mandatul acestuia putând fi reînnoit.
Curtea Europeană de Conturi este organizată în jurul a cinci grupuri de audit.
Repartizarea ariilor de competenţă între grupuri este efectuată astfel:
- Grupul I: Conservarea şi gestionarea resurselor naturale;
- Grupul II: Politici structurale, transport, cercetare şi energie;
- Grupul III: Acţiuni externe;
- Grupul IV: Venituri, activităţi bancare, cheltuieli administrative, instituţii şi organisme ale
Uniunii şi politici interne;
- Grupul CEAD: Coordonare, comunicare, evaluare, asigurare şi dezvoltare.

II.8.3.Competenţele Curţii Europene de Conturi

Potrivit art. 287 TFUE, Curtea Europeană de Conturi:

- verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii,
- verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenţie
înfiinţată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control;
- prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de asigurare referitoare la
veridicitatea conturilor, precum şi la legalitatea operaţiunilor şi înregistrarea acestora în conturi,
declaraţie care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;
- examinează legalitatea şi corectitudinea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune
financiară.

69
 Controlul se efectuează asupra actelor justificative şi, dacă este cazul, la faţa locului, la
celelalte instituţii ale Uniunii, în sediile oricărui organ, oficiu sau agenţie care administrează venituri
sau cheltuieli făcute în numele Uniunii şi în statele membre, inclusiv în imobilele oricărei persoane
fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la buget. în statele membre,
controlul se efectuează în colaborare cu instituţiile naţionale de control sau, în cazul în care
acestea nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente.
Orice document sau informaţie necesară îndeplinirii misiunii sale se comunică Curţii
Europene de Conturi, la cererea sa, de către celelalte instituţii ale Uniunii, de către orice organ,
oficiu sau agenţie care gestionează venituri sau cheltuieli în numele Uniunii, de către persoanele
fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte de la buget şi de către instituţiile naţionale de
control sau, în cazul în care acestea nu dispun de competenţele necesare, de către serviciile
naţionale competente.

II.10. Organele Uniunii Europene

II.10.1. Introducere

În doctrina de specialitate europeană, se face distincţie între:

● instituţiile Uniunii Europene - prezentate mai sus, abordate din perspectivă istorică şi din
perspectiva Tratatului de la Lisabona, având un rol primordial în asigurarea reuşitei abordării
comunitare în procesul de integrare europeană ;
● organele Uniunii Europene278 - entităţi instituţionale cu rol secundar, de regulă cu competenţe
de avizare, tehnice.
În doctrină279 se menţionează că organele comunitare nu au:
- personalitate juridică;
- buget propriu;
- independenţă.
Funcţia organelor comunitare se limitează la emiterea de rapoarte, avize, observaţii la
cererea instituţiilor Uniunii Europene sau din proprie iniţiativă.
Conform art. 13 alin. 4 din TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la
Lisabona) şi art. 300 alin. 1 din TFUE, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de
două organe consultative, respectiv:
- Comitetul Economic şi Social şi
- Comitetul Regiunilor.
În plus, Uniunea Europeană mai dispune de:
- o banca proprie şi anume Banca Europeană de Investiţii;
- organe interinstituţionale, cele mai importante fiind Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii
Europene şi Oficiul European pentru Selecţia Personalului.

II.10.2. Comitetul economic şi social European (CESE)

Corespondent la nivel comunitar al structurilor organizaţionale naţionale menite să reprezinte

categoriile socio-economico-profesionale, Comitetul economic şi social, cu sediul la Bruxelles, este
un organ în care reprezentanţii vieţii economice şi sociale au posibilitatea să-şi exprime în mod
colectiv punctele de vedere asupra activităţilor Uniunii Europene280.
Comitetul economic şi social a fost creat prin dispoziţiile Tratatelor de la Roma (articolele
193-198 din Tratatul CEE şi Articolele 165-170 din Tratatul CEEA). Actul Unic European (1986),
Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2001) i-au
acordat prerogative noi Comitetului Economic şi Social, întărind astfel rolul acestuia în cadrul
sistemului instituţional al Uniunii Europene.

278
Unii autori le numesc organe auxiliare –Bărbulescu, I.Gh., op. cit., p.177.
279
Ibidem.
280
Moroianu-Zlătescu,I., op.cit., partea a II-a, p.4.

70
 Potrivit art. 300 al. (2) din TFUE, Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanţi
ai organizaţiilor patronale, salariale şi ai altor reprezentanţi ai societăţii civile, în special din
domeniile economic şi social, civic, profesional şi cultural.
Concret, componenţa Comitetul Economic şi Social a fost stabilită în Declaraţia privind
extinderea Uniunii Europene adoptată prin Actul final al Conferinţei reprezentanţilor guvernelor
statelor membre de la Bruxelles (februarie 2000), conform căreia numărul membrilor Comitetului a
fost fixat la 344, României fiindu-i alocate 15 locuri în perspectiva aderării. Comitetul Economic şi
Social este format din persoane aparţinând diferitelor categorii socio-profesionale: industriaşi, agricultori,
transportori, muncitori, comercianţi, artizani, etc.281, care sunt ţinuţi să reprezinte interesele categoriilor
socio-profesionale şi economice din care provin, nu pe cele ale statului membru de origine282.
Membrii Comitetului Economic şi Social sunt împărţiţi în 3 grupuri:
- grupul angajatorilor (sectoare publice şi private din industrie, comerţ, finanţe - întreprinderi
mari);
- grupul salariaţilor (confederaţii sindicale naţionale);
- grupul pentru activităţi diverse, care reuneşte reprezentanţi ai altor sectoare ale vieţii
economice şi sociale decât cele cuprinse în primele două grupuri: organizaţii de artizani, fermieri,
IMM-uri, profesiuni liberale, consumatori, ecologişti, organizaţii ale economiei sociale (cooperative,
asociaţii de ajutor reciproc), asociaţii familiale, asociaţii de promovare a drepturilor persoanelor cu
handicap şi de combatere a excluderii, organizaţii de interes general (ONG-uri), etc.
Mandatul membrilor Comitetului încetează la împlinirea termenului de cinci ani stabilit de
Consiliu în momentul reînnoirii Comitetului. De asemenea, mandatul unui membru al Comitetului
poate înceta prin demisie, demitere, deces, forţă majoră sau în cazul apariţiei unei incompatibilităţi.
Funcţia de membru al Comitetului este incompatibilă cu cea de membru al unui guvern, al
unui parlament, al unei instituţii a Uniunii, al Comitetului Regiunilor sau al Consiliului de
Administraţie al Băncii Europene de Investiţii, precum şi cu cea de funcţionar sau agent în serviciul
activ al Uniunii.
Potrivit art. 2 din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social este format din
organele următoare: Adunarea, Biroul, preşedintele şi secţiunile specializate.
Biroul Comitetului Economic şi Social este format din:
- preşedinte şi cei doi vicepreşedinţi;
- membrii aleşi în mod direct de către Adunare, câte unul pentru fiecare stat membru;
- cei trei preşedinţi de grup aleşi în conformitate cu dispoziţiile articolului 27 din Regulamentul
de procedură;
- preşedinţii de secţiune specializată.
Principala atribuţie a Comitetului Economic şi Social este aceea de a emite avize
consultative cu privire la subiecte de interes european, la solicitarea Consiliului, a Comisiei
Europene şi Parlamentului European.
Comitetul are atribuţii exclusiv consultative, din două motive principale283:
- teama Germaniei că acest organ s-ar putea transforma într-un instrument de lobby al
grupurilor de presiune în intenţia acestora de a influenţa Consiliul şi Comisia;
- teama Parlamentului European că acest Comitet ar putea „goli de conţinut‖ unele din propriile
activităţi.
La început exclusiv facultativă, consultarea ECOSOC a devenit în ultimul timp obligatorie, mai
ales în anumite domenii (spre exemplu: piaţa unică comunitare, politica transporturilor, politica socială,
politica educaţională, etc.), în lipsa avizului consultativ al acestui organ al Uniunii Europene, actul
adoptat de Consiliul Uniunii Europene putând fi anulat de către Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene284.

II.10.3.Comitetul Regiunilor

281
Bărbulescu, I.Gh., op. cit., p.178.
282
Dragoş, D.C., op. cit., p.80.
283
A se vedea în acest sens, Bărbulescu, I.Gh., op. cit., p.178.
284
Dragoş, D.C., op. cit., p.80.

71
 La început, politica regională comunitară nu era înscrisă în preocupările tratatelor
comunitare, deşi unele dispoziţii ale acestora se refereau şi la regiuni. Asemenea referiri aveau loc
fie în cadrul politicilor comune privitoare la agricultură sau transporturi, fie în cadrul politicilor
comunitare sociale. Comunităţile au pus însă pe parcurs bazele viitoarei politici regionale. Astfel, în
1988, Comisia Europeană a instituit un Comitet consultativ al colectivităţilor regionale şi locale,
după ce în 1967 se crease o Direcţie generală de politică regională şi în 1975 un Comitet de
politică regională.
O dificultate care a apărut încă de la început a fost absenţa unui concept adoptat de toate
statele membre asupra noţiunii de "regiune". A trebuit ca însăşi Comisia să dea un conţinut noţiunii
de regiune, plecând de la câteva caracteristici dominante. În acest fel, se disting regiuni cu
dezvoltare întârziată, regiuni industriale în declin, regiuni puternic industrializate, regiuni agricole,
regiuni urbane cu probleme, regiuni periferice, frontaliere, maritime, insulare.
Structura specifică a unor state europene, cum ar fi Germania, Belgia, Italia, Spania, dominată
de regionalizare şi descentralizare, precum şi dorinţa entităţilor federale sau regionale de a fi implicate
activ în procesul de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene, a dus la constituirea, prin Tratatul
de la Maastricht, a Comitetului regiunilor.
În urma adoptării Tratatului de la Lisabona au fost aduse unele modificări dispoziţiilor care
reglementau organizarea şi funcţionarea Comitetului. Astfel, conform art. 305 TFUE, Consiliul,
hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie care stabileşte componenţa
Comitetului, numărul membrilor neputând depăşi trei sute cincizeci.
Membrii Comitetului, precum şi un număr egal de supleanţi se numesc pentru o perioadă
de cinci ani, mandatul acestora putând fi reînnoit. Membrii Comitetului, chiar dacă provin din anumite
regiuni, nu le reprezintă pe acestea ci reprezintă interesul general al Uniunii, fiind ca atare
independenţi285 şi nu pot cumula această calitate cu aceea de parlamentar european.
Sediul Comitetului se află la Bruxelles, iar activitatea sa permanentă este dirijată de un Secretar
general.
Tratatul de la Lisabona prevede extinderea rolului Comitetului, acesta fiind catalogat drept
unul dintre principalii apărători ai principiului subsidiarităţii, care prevede ca Uniunea să nu se
ocupe de sarcini care pot fi îndeplinite mai bine la nivelul administraţiilor naţionale, regionale sau
locale. Totodată, acest Comitet este consultat în probleme cum ar fi fondurile structurale, cultură,
sănătate publică, tineret şi formare profesională, cooperarea trans-frontalieră.
Conform art. 1 din Regulamentul de procedură al Comitetului Regiunilor, organele
Comitetului sunt Adunarea Plenară, preşedintele, Biroul şi comisiile.
Comitetul se reuneşte în Adunarea Plenară care exercită, în special, următoarele sarcini:
- adoptare de avize, rapoarte şi rezoluţii;
- adoptarea proiectului de estimare a veniturilor şi cheltuielilor Comitetului;
- adoptarea programului politic al Comitetului la începutul fiecărui mandat;
- alegerea preşedintelui, a prim-vicepreşedintelui şi a celorlalţi membri ai Biroului;
- constituirea comisiilor;
- adoptarea şi revizuirea Regulamentului de procedură al Comitetului286.
La începutul fiecărui mandat de cinci ani, Adunarea Plenară constituie comisii însărcinate
cu pregătirea lucrărilor. Totodată, Adunarea Plenară stabileşte structura şi atribuţiile comisiilor, la
propunerea Biroului. Acestea dezbat politici comunitare, în conformitate cu competenţele care le
sunt atribuite de Adunarea Plenară. Comisiile au sarcina de a asigura elaborarea proiectelor de
avize, de rapoarte şi de rezoluţii, care vor fi ulterior supuse Adunării Plenare pentru adoptare.
Componenţa comisiilor trebuie să reflecte modul de reprezentare a statelor membre în
cadrul Comitetului Regiunilor. Astfel, membrii Comitetului trebuie să facă parte din cel puţin o
comisie, şi cel mult din două. Biroul poate prevedea excepţii pentru membrii care aparţin unor
delegaţii naţionale ce cuprind un număr de membri mai mic decât numărul de comisii.
Potrivit art. 307 TFUE (fostul art. 265 TCE), Comitetul Regiunilor este consultat de către
Parlamentul European, Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute de tratate şi în toate celelalte

285
Bărbulescu, I.Gh., op. cit., p.181.
286
Articolul 13 din Regulamentul de procedură al Comitetului Regiunilor.

72
cazuri şi, în special, în care acestea privesc cooperarea transfrontalieră sau în cazul în care una
dintre instituţii consideră oportun acest lucru.
Funcţia de consultare a Comitetul Regiunilor se materializează în emiterea unor avize
consultative, acestea fiind cerute când:
a) Parlamentul European şi Consiliul adoptă acţiuni de încurajare a cooperării dintre statele
membre în domenii precum:
- îmbunătăţirea cunoaşterii şi a diseminării culturii şi istoriei popoarelor europene;
- conservarea şi protejarea patrimoniului cultural de importanţă europeană;
- schimburile culturale necomerciale;
- creaţia artistică şi literară, inclusiv în sectorul audiovizualului (art. 167 TFUE);
b) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, definesc misiunile, obiectivele prioritare şi organizarea fondurilor
structurale, ceea ce poate să implice regruparea fondurilor (art. 167 TFUE);
c) Consiliul, în afara Fondurilor şi fără a aduce atingere măsurilor hotărâte în cadrul altor
politici ale Uniunii, adoptă acţiuni specifice în realizarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale
(art. 159 TFUE).

II.10.4.Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată prin dispoziţiile Tratatului de la Roma în
1958 cu un capital social vărsat de statele membre şi de Comunitatea Economică Europeană.
Potrivit art. 308 şi 309 din TFUE, Banca Centrală de Investiţii are personalitate juridică şi
este alcătuită din statele membre. Banca Centrală de Investiţii are misiunea de a contribui,
recurgând la pieţele de capital şi la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a
pieţei interne în interesul Uniunii. În acest scop, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi
garanţii şi fără a urmări un scop lucrativ, finanţarea proiectelor de mai jos în toate sectoarele
economiei:
- proiecte care urmăresc punerea în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltate;
- proiecte care urmăresc modernizarea sau conversia întreprinderilor ori crearea de noi
activităţi care sunt rezultatul realizării sau funcţionării pieţei interne şi care, prin amploarea sau
natura lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace de finanţare existente în fiecare
dintre statele membre;
- proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau
natura lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace de finanţare existente în fiecare
dintre statele membre.
Ca urmare, în îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finanţarea programelor de
investiţii în legătură cu intervenţiile fondurilor structurale şi ale altor instrumente financiare ale
Uniunii. Banca este principala instituţie de credit a Uniunii Europene, având sediul la
Luxemburg, şi are ca membri statele membre ale U.E., care au subscris şi capitalul social al băncii.
Ea oferă împrumuturi şi acordă garanţii în toate sectoarele de activitate economică şi poate
acorda împrumuturi pe pieţele financiare287, finanţând proiecte de investiţii într-o astfel de manieră
încât să contribuie la dezvoltarea echilibrată a Uniunii288.
Banca, pe lângă fondurile proprii provenite din cotizaţiile ţărilor membre, are şi fonduri
atrase provenite din împrumuturi pe care le contractează pe piaţa financiară internaţională,
împrumuturi contractate cu dobânzi reduse şi în general cu rate fixe de restituire.
Este un organism independent faţă de alte instituţii sau organe ale Uniunii Europene, cu o
largă autonomie gestionară şi cu o structură organizatorică proprie:
● Consiliul guvernatorilor;
● Consiliul de administraţie (organ principal alcătuit din 27 de membri care adoptă decizii
referitoare la operaţiunile financiare; membrii sunt propuşi de statele membre);
● un Comitet de conducere (care asigură gestiunea afacerilor curente; el pregăteşte şi
execută deciziile Consiliului de administraţie şi este compus dintr-un preşedinte şi şapte
vicepreşedinţi, desemnaţi pentru şase ani de Consiliul guvernatorilor, la propunerea Consiliului de

287
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.8.
288
Ştefan,T., op. cit., p.15.

73
administraţie);
● un Comitet de verificare/control, compus din trei membri, numiţi de Consiliul
guvernatorilor; atribuţiile Comitetului sunt verificările anuale ale operaţiunilor BEI şi a actelor ei.
Banca acordă împrumuturile stabilite de Consiliu la propunerea Parlamentului, într-o ordine
de priorităţi: regiunile mai slab dezvoltate, proiecte de interes comun, proiecte legate de
modernizare.
Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) nu trebuie confundată cu Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.). Aceasta din urmă a fost creată în 1991 şi cu contribuţia
B.E.I. (3%) în scopul acordării de împrumuturi statelor din Europa Centrală şi de Est în vederea
realizării tranziţiei spre o economie de piaţă funcţională. La înfiinţarea B.E.R.D. au participat peste 40
de ţări, însă mai mult de jumătate din capitalul social 1-a constituit contribuţia Uniunii Europene289.

II.10.5. Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene

Organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru Publicaţii al Uniunii Europene este

reglementată prin Decizia nr. 496/CE/2009290 care dispune la art. 1 că Oficiul pentru Publicaţii al
Uniunii Europene este un oficiu interinstituţional care are drept obiect de activitate să asigure, în
cele mai bune condiţii posibile, editarea publicaţiilor instituţiilor Uniunii Europene. În acest scop,
Oficiul:
- permite instituţiilor îndeplinirea obligaţiilor ce le revin în ceea ce priveşte publicarea
textelor legislative şi,
- contribuie la concepţia tehnică şi la punerea în aplicare a politicilor de informare şi
comunicare în domeniile sale de competenţă.
Oficiul are sediul la Luxemburg şi este condus de un director, cu respectarea orientărilor
strategice stabilite de un comitet de conducere. Atât obiectivele strategice şi regulile de funcţionare
ale Oficiului cât şi orientările politicilor generale ale acestuia (în special în ceea ce priveşte
vânzarea, difuzare a şi editarea) se asigură de către un comitet de conducere în cadrul căruia sunt
reprezentate instituţiile Uniunii Europene. Concret, comitetul de conducere este alcătuit din:
- grefierul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
- Secretarul General adjunct al Consiliului Uniunii Europene,
- secretarii generali ai celorlalte instituţii sau din reprezentanţi ai acestora.
Banca Centrală Europeană participă la lucrările comitetului de conducere având calitatea de
observator.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decizia nr. 496/CE/2009, Oficiul îşi desfăşoară competenţele
în următoarele domenii:
a) editarea Jurnalului Oficial al Uniunii Europene şi garantarea autenticităţii lui;
b) editarea altor publicaţii obligatorii;
c) editarea sau coeditarea publicaţiilor fără caracter obligatoriu încredinţate Oficiului în
cadrul prerogativelor fiecărei instituţii, cu precădere în contextul activităţilor de comunicare ale
instituţiilor;
d) editarea sau coeditarea de publicaţii din proprie iniţiativă, inclusiv de publicaţii care au
drept scop promovarea serviciilor proprii; în acest context, Oficiul îşi poate asigura traduceri pe
baza unui contract de servicii;
e) dezvoltarea, menţinerea şi actualizarea serviciilor sale de editare electronică destinate
publicului;
f) punerea la dispoziţia publicului a întregii legislaţii şi a altor texte oficiale;

289
Dragoş, D.C., op. cit., p.82 ; structura BERD constă dintr-un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu de administraţie
şi un preşedinte asistat de cinci vicepreşedinţi. Mandatul guvernatorilor este fixat de guverne; al administratorilor este
de trei ani; iar al preşedintelui este de patru ani – Moroianu-Zlătescu,I., op. cit.,partea a II-a, p.9.
290
Decizia Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, a Curţii De Justiţie, a Curţii de Conturi, a Comitetului
Economic şi Social European şi a Comitetului Regiunilor privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru Publicaţii
al Uniunii Europene (2009/496/CE, Euratom), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L168/41 din 30
iunie 2009.

74
 g) conservarea şi punerea la dispoziţia publicului, sub formă electronică, a tuturor
publicaţiilor instituţiilor;
h) atribuirea de numere internaţionale standardizate şi/sau de numere de catalog
publicaţiilor instituţiilor;
i) gestionarea drepturilor de reproducere şi de traducere ale publicaţiilor instituţiilor;
j) promovarea şi vânzarea publicaţiilor şi serviciilor pe care le oferă publicului;
k)furnizează instituţiilor consilier şi asistenţă privind:
- programarea şi planificarea programelor lor de publicare;
- realizarea proiectelor lor de editare, indiferent de modul de editare;
- punerea în pagină şi designul proiectelor lor de editare;
- informarea cu privire la tendinţele pieţei publicaţiilor în statele membre şi cu privire
la temele şi titlurile care ar putea beneficia de cea mai largă audienţă;
- fixarea tirajelor şi stabilirea planurilor de difuzare;
- fixarea preţurilor publicaţiilor, precum şi vânzarea lor;
- promovarea, difuzarea şi evaluarea publicaţiilor lor gratuite sau contra cost;
- analiza, evaluarea şi crearea de pagini şi servicii Internet destinate publicului;
- elaborarea contractelor-cadru aferente activităţilor de editare;
- supervizarea tehnologică a sistemelor de editare.
Instituţiile utilizează serviciile Oficiului pentru editarea publicaţiilor lor obligatorii iar decizia
fiecărei instituţii cu privire la publicare este exclusiv de competenţa acesteia.

II.10.6. Oficiul European pentru Selecţia Personalului

Oficiul European pentru Selecţia Personalului a fost înfiinţat prin Decizia nr.
2002/6207/CE291, organizarea şi funcţionarea acestuia fiind reglementate prin Decizia
2002/621/CE292.
Oficiul European pentru Selecţia Personalului este administrat de un director numit de către
Comisie (pe o perioadă de cinci ani care poate fi reînnoită cu un nou mandat) după un aviz
favorabil emis de consiliul de administraţie cu o majoritate simplă. Directorul oficiului:
- este responsabil pentru buna funcţionare a oficiului şi acţionează în sfera de
responsabilitate şi sub autoritatea consiliului de administraţie;
- asigură servicii de secretariat pentru consiliul de administraţie,
- raportează consiliul de administraţie cu privire la îndeplinirea atribuţiilor sale şi
- prezintă consiliului de administraţie recomandări pentru buna funcţionare a oficiului.
Consiliul de administraţie al Oficiului European pentru Selecţia Personalului are în
alcătuirea sa un membru numit de fiecare instituţie şi trei reprezentanţi ai personalului cu statut de
observatori, numiţi de comun acord de către comitetele pentru personal ale instituţiilor Uniunii.
Consiliul de administraţie alege un preşedinte cu o majoritate simplă a membrilor săi pentru
un mandat de doi ani. De asemenea, consiliul de administraţie adoptă propriul regulament de
procedură cu o majoritate simplă, după ce 1-a prezentat instituţiilor Uniunii. Consiliul de
administraţie se întruneşte la iniţiativa preşedintelui sau la cererea unuia dintre membrii săi.
291
Decizia 2002/620/CE a Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, a Curţii de Justiţie, a Curţii de Conturi, a
Comitetului Economic şi Social, a Comitetului Regiunilor şi a Mediatorului European din 25 iulie 2002 de înfiinţare a
Oficiului pentru Selecţia Personalului Comunităţilor Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 197
din 26 iulie 2002.
292
Decizia (2002/621/CE) din 25 iulie 2002 a Secretarilor Generali ai Parlamentului European,
Consiliului şi Comisiei, a Grefierului Curţii de Justiţie, a Secretarilor Generali ai Curţii de Conturi,
Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor şi ai Reprezentantului Ombudsmanului
European privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru Selecţia Personalului Comunităţilor
Europene, care a fost modificată prin Decizia (2010/51/UE) de modificare a Deciziei 2002/621/CE
privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru Selecţia Personalului Comunităţilor Europene
din 19 ianuarie 2010, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L26/24 din 30 ianuarie .

75
 Atribuţiile Oficiului European pentru Selecţia Personalului sunt următoarele:
- organizează concursuri deschise cu scopul de a asigura angajarea funcţionarilor în condiţii
profesionale şi financiare optime în instituţiile Uniunii Europene; în acest sens, oficiul întocmeşte
liste de rezerve pe baza cărora instituţiile au posibilitatea de a recruta personal înalt calificat, care
satisface cerinţele stabilite de instituţii;
- poate organiza proceduri de selecţie pentru recrutarea personalului de către organismele,
oficiile sau agenţiile Uniunii Europene, în baza unui acord între acestea şi directorul oficiului, cu
aprobarea prealabilă a consiliului de administraţie.

II. 11. Agenţiile specializate ale Uniunii Europene

Pe lângă principalele instituţii ale Uniunii Europene, începând cu anul 1975 au fost înfiinţate o
serie de agenţii europene specializate pe anumite domenii, care au devenit un element consacrat al
modului în care funcţionează Uniunea Europeană. Există două categorii mari de agenţii fiecare cu
specificităţi şi probleme diferite: agenţiile „de reglementare‖ sau „tradiţionale‖ şi agenţiile executive.

II.11.1.Agenţiile „de reglementare” sau „tradiţionale”

Aceste agenţii îndeplinesc o varietate de roluri specifice, prevăzute pentru fiecare în parte
în temeiul juridic al fiecăreia. Ele sunt organisme independente, având personalitate juridică
proprie. Prin Comunicarea Comisiei Europene intitulate „Agenţiile europene: calea de urmat‖293,
adresată Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene în martie 2008, se arată că, cele
trei instituţii au recunoscut rolul important al agenţiilor descentralizate în punerea în aplicare a
politicilor Uniunii Europene ca entităţi juridice independente, precum şi necesitatea de a le
transforma într-un instrument mult mai eficient în acest sens.
Potrivit Declaraţiei comune a Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene şi
Comisiei Europene294, în anul 2011 agenţiile descentralizate au efectuat o gamă largă de sarcini
importante, contribuind la:
- punerea în aplicare a unor politici importante ale Uniunii, sprijinind astfel toate instituţiile,
în special Comisia Europeană, să se concentreze asupra sarcinilor principale de elaborare a
politicilor;
- sprijinirea procesului de luare a deciziilor prin punerea în comun a expertizei tehnice sau
de specialitate disponibile la nivel european şi naţional;
- consolidarea cooperării între statele membre şi Uniunea Europeană în domenii de politică
importante;
- sporirea vizibilităţii Uniunii în diferitele state membre, determinată de răspândirea
agenţiilor în afara Bruxelles-ului şi a Luxemburgului.
Primele agenţii de reglementare - CEDEFOP (în domeniul formării profesionale) şi
EUROFOUND (Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă) - au
fost înfiinţate în 1975. În anii '90, dezvoltarea pieţei interne a condus la înfiinţarea unei serii de noi
agenţii cu atribuţii orientate mai mult înspre sarcini de natură tehnică şi/sau ştiinţifică, cum ar fi
autorizarea soiurilor de plante şi a medicamentelor. Necesitatea îndeplinirii unor atribuţii
suplimentare a condus la înfiinţarea de noi agenţii, oferind diferitelor state membre oportunitatea
de a găzdui diferite agenţii.
Mandatele agenţiilor de reglementare sunt foarte variate. Unele pot adopta decizii individuale
cu efect direct, aplicând standardele convenite la nivelul Uniunii, altele oferă expertiză tehnică
suplimentară pe baza căreia Comisia îşi poate întemeia o decizie şi altele pun accentul mai mult
pe crearea unei reţele între autorităţile naţionale.
În prezent există 31 de agenţii de reglementare, grupate pe agenţii de politici şi agenţii
pentru politica de apărare şi securitate comună, respectiv:

293
Comisia Comunităţilor Europene, Comunicare către Parlamentul European şi Consiliu „Agenţiile europene: calea de
urmat”, COM(2008) 135.
294
Declaraţia comună a Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei Europene privind agenţiile
descentralizate, 2012.
sursa: http://europa.eu/agencies/documents/joint_statement_and_common_approach_2012_ro.pdf, accesat la data de 15
noiembrie 2012.

76
 a) agenţii de politici:
 Agenţia Europeană a Căilor Ferate – promovarea securităţii şi interoperabilităţii căilor ferate
(AEF);
 Agenţia Europeană de Mediu (AEM) ;
 Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei (AESA) ;
 Agenţia Europeană pentru Controlul Pescuitului (EFCA) ;
 Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale
Statelor Membre ale Uniunii Europene (FRONTEX) ;
 Agenţia Europeană pentru Medicamente (EMA) ;
 Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (ECHA) ;
 Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă (EU-OSHA) ;
 Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a Datelor (ENISA) ;
 Agenţia Europeană pentru Siguranţa Maritimă (EMSA) ;
 Agenţia GNSS European (GSA) ;
 Agenţia pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER) ;
 Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) ;
 Agenţia europeană pentru gestionarea operaţională a sistemelor informatice la scară largă
în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
 Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA) ;
 Biroul European de Sprijin pentru Azil (în faza de proiect) (EASO) ;
 Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene (CdT) ;
 Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor (ECDC) ;
 Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop) ;
 Colegiul European de Poliţie (CEPOL) ;
 Fundaţia Europeană de Formare (ETF) ;
 Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă (EUROFOUND)
 Institutul European pentru Egalitatea de şanse între Femei şi Bărbaţi (EIGE) ;
 Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT) ;
 Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP) ;
295
 Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) ;
 Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (mărci, desene şi modele industriale)
(OAPI) ;
 Organismul autorităţilor europene de reglementare în domeniul comunicaţiilor electronice
(OAREC) ;
296
 Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară (EUROJUST) ;
b)agenţii pentru politica de securitate şi de apărare comună
 Agenţia Europeană de Apărare (AEA) ;
 Centrul Satelitar al Uniunii Europene (CSUE) ;
 Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene (EUISS).

II.11.2. Agenţiile executive

Agenţiile executive sunt organizaţii instituite în conformitate cu Regulamentul (CE) nr.
58/2003 al Consiliului297, în vederea realizării anumitor sarcini referitoare la gestionarea unuia sau
a mai multor programe comunitare. Aceste agenţii sunt înfiinţate pe o perioadă determinată. Ele
trebuie să fie situate la sediul Comisiei Europene (Bruxelles sau Luxemburg).
În prezent, aceste agenţii sunt:
 Agenţia Executivă a Consiliului European pentru Cercetare (Agenţia Executivă a CEC);
 Agenţia Executivă pentru Cercetare (REA) ;

295
Înfiinţată pe baza Convenţiei Europol din 1995, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998, organizaţia EUROPOL
cu sediul la Haga are drept scop lupta împotriva criminalităţii internaţionale, care include traficul de droguri, imigraţia
clandestină, terorismul sau spălarea de bani – a se vedea, D.C.Dragoş, op. cit., p.85 .
296
Creat în 2002 şi având sediul tot la Haga, EUROJUST are rolul de a sprijini şi îmbunătăţi cooperarea judiciară dintre
statele membre, prin adoptarea de măsuri structurale în acest sens; EUROJUST are ca obiective: urmărirea şi instrumentarea
unor cauze judiciare care necesită acţiuni pe teritoriul mai multor state membre să se desfăşoare în condiţii mai bune de
coordonare; domeniul extrădării şi al executării înţelegerilor mutuale interstatale – ibidem.
297
Regulamentul (CE) nr. 58/2003 al Consiliului Uniunii Europene, Jurnalul oficial al Uniunii Europene O L 11 din
16.01.2003.

77
  Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovare (EACI) ;
 Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual şi Cultură (EACEA) ;
 Agenţia Executivă pentru Reţeaua Transeuropeană de Transport (TEN-T EA) ;
 Agenţia Executivă pentru Sănătate şi Consumatori (EAHC) .

II.12. Regimul lingvistic al instituţiilor Uniunii Europene

Dacă până la 1 ianuarie 2007 existau 23 limbi oficiale ale Uniunii Europene, respectiv franceza,
germana, engleza, italiana, spaniola, portugheza, olandeza, finlandeza, suedeza, daneza, greaca,
malteza, maghiara, ceha, slovaca, lituaniana, letona, estoniana, poloneza, slovena, irlandeza298,
după extinderea Uniunii Europene prin acceptarea ca state membre ale României şi Bulgariei au
devenit limbi oficiale şi limba română şi limba bulgară299.
La baza deciziei de a considera toate limbile naţionale ale statelor membre ca limbi oficiale
stau:
1. principiul asigurării egalităţii între statele membre;
2. principiul transparenţei activităţii instituţiilor comunitare.
Rolul serviciilor lingvistice din instituţiile şi organele Uniunii Europene este de a susţine şi
consolida multilingvismul în Uniunea Europeană şi de a contribui la apropierea politicilor
Uniunii de cetăţenii săi. În special, traducerea scrisă permite Uniunii să-şi îndeplinească
obligaţiile legale de a informa şi comunica cu cetăţenii.
Existenţa celor 23 limbi oficiale are ca şi consecinţă necesitatea ca orice act comunitar să fie
redactat în limba statului căruia i se adresează sau în cea a persoanei destinatare.
Dacă este vorba despre un act normativ cu aplicabilitate generală, el va fi redactat în toate cele
23 de limbi oficiale. Regula se aplică actelor oficiale care emană de la instituţiile comunitare sau se
adresează acestora.
Actele individuale vor fi redactate în limba destinatarului, însă vor fi traduse şi în celelalte limbi
oficiale.
Remarcăm că numărul limbilor oficiale este mai mic decât numărul statelor membre,
deoarece unele dintre acestea au aceeaşi limbă. De exemplu, limbile oficiale ale Belgiei sunt
franceza, germana şi olandeza, iar majoritatea populaţiei din Cipru vorbeşte limba greacă, aceasta
având statutul de limbă oficială.
În practică, limba engleză şi cea franceză s-au impus ca instrumente de lucru şi de
comunicare informală între funcţionarii comunitari sau oficialii Uniunii Europene. Engleza predomină
(70%), însă la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se utilizează în special franceza300.

II.13.Finanţarea activităţii instituţiilor Uniunii Europene

Încă din anii '60, finanţarea Comunităţilor europene a constituit o temă de largă dezbatere
între actorii politici europeni, confruntându-se două concepţii:
1.concepţia federalistă, care pune pe primul plan existenţa unu buget al Uniunii autonom,
format din resurse şi cheltuieli proprii, comunitare,
2. concepţia clasică, ce susţine proporţionalitatea contribuţiilor financiare ale statelor cu
beneficiile de care profită acestea (cu alte cuvinte, fiecărui stat i se cuvin sume proporţionale cu
contribuţiile pe care le-a avut la bugetul comunitar)301.
Negocierile permanente între statele membre pentru dimensionarea bugetului Uniunii reflectă
modul în care se dă câştig de cauză, parţial uneia sau alteia dintre cele două abordări302.

298
Explicaţia diferenţei dintre numărul statelor şi numărul limbilor oficiale stă în împrejurarea că în Belgia se vorbeşte
franceza şi germana, în Austria germana în Luxemburg franceza, în Cipru greaca - Dragoş, D.C., op. cit., p.88.
299
Faptul că de la 1 ianuarie 2007 documentele oficiale ale Uniunii Europene pot fi accesate pe site-ul oficial al Uniunii
Europene (http://europa.eu) şi în limba română prezintă o importanţă deosebită cu efecte în primul rând asupra creşterii
nivelului de informare al cetăţenilor români în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, până acum nevoia de informare
confruntându-se cu necesitatea traducerii documentelor europene de către utilizatori.
300
Dragoş, D.C., op. cit., p.89.
301
Moreau Defarges,P., op. cit., p.65, luat din Dragoş, D.C., ibidem.
302
Cătană, E. L., Fărcaş, A., op. cit., p.85

78
 Uniunea Europeană îşi obţine bugetul din:
a) contribuţii statale (pondere de 1% din veniturile generate anual de statele membre);
b) resurse proprii (ponderea majoritară).
În prezent, Bugetul anual al Uniunii Europene se ridică la aproape 157,9 miliarde de euro
(conform cifrelor din 2017 Sursa: Uniunea Europeană în imagini, disponibil la adresa web:
https://europa.eu/european-union/documents-publications/slide-presentations_ro,
accesată la data de 09.11.2017.), contribuţiile statale de 1% din veniturile proprii fiind destinate în
principal finanţării Fondului European de Dezvoltare Regională303, ele nu sunt considerate ca parte
a bugetului comunitar, ci fonduri extrabugetare.
1. Resursele proprii ale Uniunii, care nu pot depăşi 1,27% din PNB al statelor membre, sunt
formate din304:
a)venituri colectate din drepturile de vamă (taxe vamale), care sunt percepute la frontierele
exterioare ale Uniunii pentru mărfurile importante din state nemembre. Între statele membre nu există
taxe vamale, ele fiind desfiinţate odată cu realizarea uniunii vamale, singurul tarif vamal aplicabil fiind
cel exterior, pentru state din afara Uniunii. Tariful este aplicat de statul membru pe teritoriul căruia intră
mărfurile în Uniune;
- tarifele externe agricole, care sunt aplicate la importul produselor agricole din afara Uniunii,
fiind asemănătoare tarifului vamal extern comun,cu singura diferenţă că se referă strict la produse
agricole;
- taxa pe Valoarea Adăugată, care a fost la început 1%, şi este, începând
cu 2002, de 0,75%, iar în 2004 de 0,50%.
d) resursa de echilibrare, care este de fapt o taxă aplicată sumei produselor Naţionale
Brute, fiind prin urmare variabilă, în funcţie de puterea economică a statelor membre.
Alături de sursele financiare comune Comunităţilor, există şi surse specifice unora
dintre ele, cum ar fi taxa specială aplicată producţiei de cărbune şi oţel.
2. Cheltuielile Uniunii Europene se structurează pe mai multe domenii finanţare (cifrele
pe 2017):
a) Cea mai mare parte din buget, 48%, este consacrată creșterii inteligentă și favorabilă
incluziunii, respectiv locuri de muncă, competitivitate, dezvoltare regională;
b) Creșterea durabilă axată pe resursele naturale, implicit pe agricultură și mediu reprezintă
37% din buget.
c) Ajutorul pentru dezvoltare 6% din buget;
d) Administrația 6% din buget;
e) securitate, cetățenie și justiție reprezintă 3% din buget.

303
Creat în 1957 prin Tratatul CEE, Fondul European de Dezvoltare este alimentat din contribuţii ale statelor membre
UE şi are ca destinaţie finanţarea unor măsuri de promovare a dezvoltării economico-sociale a ţărilor din Grupul Lomé
(în grup de 70 de state din zona Africa – Caraibe – Pacific, numite şi ţări ACP), cu care Uniunea Europeană are relaţii
tradiţionale (moştenite în unele cazuri, prin intermediul statelor sale membre, încă din perioada colonială). Prin
intermediul FED, UE finanţează, pe lângă proiecte de investiţii economice şi sociale, măsuri de cooperare tehnică,
acţiuni de facilitare a comercializării produselor exportate de ţările ACP, iar în cazuri excepţionale măsuri de asistenţă.
O parte din resursele FED este destinată sistemelor STABEX (Sistemul de stabilizare a încasărilor la export pentru
produsele agricole) şi SYSMIN (Sistem de stabilizare a încasărilor la export pentru produsele miniere), al căror rol este
de a sprijini exportul acestor produse de către statele ACP; Fondul European de Dezvoltare este calculat pe perioadă de
câte cinci ani şi dispune de un capital cincinal de aproximativ 11 miliarde Euro –a se vedea, Regulamentul (CE) Nr.
1080/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 Iulie 2006 privind Fondul European de Dezvoltare
Regională şi de abrogare a Regulamentului (CE) Nr. 1783/1999, Jurnalul oficial al Uniunii Europene L 210/1.
304
Dragoş, D.C., op. cit., p.91

79
 Cum se cheltuie bugetul UE? (cifrele pe 2017)305

Totodată, activitatea Uniunii Europene presupune două categorii de cheltuieli:

- cheltuieli instituţionale, menite a susţine funcţionarea instituţiilor şi organelor Uniunii,
respectiv
- cheltuieli operaţionale, prin care se pun în aplicare politicile comunitare stabilite ca obiective
în tratatele comunitare.

II.14.Liberul acces la informaţiile de interes public şi transparenţa decizională în

cadrul Uniunii Europene. Rolul Convenţiei de la Aarhus

II.14.1.Aspecte generale
Transparenţa instituţiilor comunitare are ca scop apropierea acestora de cetăţenii
europeni şi eliminarea secretomaniei birocraţilor europeni atât de criticată de populaţia Uniunii
Europene306.
Informarea cetăţenilor, constituie primul nivel al participării cetăţenilor la procesul
decizional, lipsa informării de către administraţia publică, duce la imposibilitatea participării
cetăţeanului la procesul decizional. Este obligatoriu ca administraţia publică să informeze
cetăţeanul în legătură cu planurile sale şi să permită accesul liber al acestora la informaţiile
existente în interiorul organizaţiei. În cazul în care populaţiei nu îi este furnizată informaţia de
caracter public, nu putem vorbi de o administraţie publică locală responsabilă, democratică şi
transparentă, ai curând de p administraţie publică închisă monopolistă307.
Cetăţenii la acest nivel de participare, nu iau decizii, cunosc doar ceea ce se întâmplă.
Calitatea participării cetăţenilor la acest nivel depinde în general de natura şi cantitatea
informaţiilor puse la dispoziţie, de tipul canalelor şi presei prin care informaţia este disponibilă,

305
Sursa: Uniunea Europeană în imagini, disponibil la adresa web: https://europa.eu/european-union/documents-
publications/slide-presentations_ro, accesată la data de 09.11.2017.
306
A se vedea, Cătană, E.L., Fărcaş, V.A., op. cit., p.87.
307
A se vedea, Cătană , E.L., Principiile …., op.cit., p.132.

80
modul în care ea este receptată şi utilizată, precum şi de scopul folosirii ei.
Consultarea cetăţenilor, se face pentru a identifica necesităţile şi problemele, pentru a
evalua priorităţile unor acţiuni sau pentru a colecta idei şi sugestii privind o anumită problemă.
Referendumul, spre exemplu, este considerat o metodă de consultarea a cetăţenilor308.
Principiul participării, potrivit Cărţii Albe privind o politică europeană de comunicare,
presupune că „cetăţenii ar trebui să aibă dreptul de a-şi exprima opiniile, de a fi auziţi şi de a avea
oportunitatea de a dialoga cu cei ce elaborează deciziile publice‖, fiind asociat cu dreptul la
informaţie şi libertatea de exprimare, apreciate ca reprezentând „inima democraţiei europene‖309.
Convenţia Comisiei Economice Europene a Organizaţiei Naţiunilor Unite (CEE a ONU)
privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în
probleme de mediu (cunoscută şi sub denumirea Convenţia de la Aarhus) a fost deschisă spre
semnare la 25 iunie 1998, în cadrul celei de-a IV Conferinţe Ministeriale „Mediu pentru Europa‖
desfăşurată în localitatea Aarhus din Danemarca. După sfera de aplicare Convenţia de la Aarhus
este o convenţie regională, dar totodată este şi globală după importanţă, din motivul că la ea poate
adera orice ţară din lume.
Convenţia de la Aarhus este orientată spre creşterea rolului reprezentanţilor sectorului
neguvernamental, inclusiv al organizaţiilor ecologice în procesul protecţiei şi ameliorării mediului
înconjurător. Cetăţenii trebuie să aibă acces la informaţie, să fie îndreptăţiţi de a participa la luarea
deciziei şi să poată avea acces la justiţie în probleme de mediu, prin acestea Convenţia are
menirea să contribuie la ridicarea gradului de responsabilitate şi transparenţă în problemele ce ţin
de protecţia mediului.
Prin Convenţia de la Aarhus, înţeleasă în contextul sistemului de drepturi şi libertăţi
fundamentale ale omului, se asumă un nou gen de responsabilitate a autorităţilor publice prin
recunoaşterea rolului fundamental al dreptului la un mediu sănătos. Convenţia de la Aarhus face
pentru prima dată o legătură între drepturile omului şi dreptul mediului.
În dreptul nostru intern, ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea
publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25
iunie 1998 se face prin Legea nr. 86/2000310.
Potrivit art. 1 din Legea 86/2000, pentru a contribui la protejarea drepturilor oricărei
persoane din generaţiile actuale şi viitoare de a trăi într-un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării
sale, fiecare parte va garanta drepturile privind accesul la informaţie, participarea publicului la
luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, conform prevederilor prezentei convenţii.
Din preambulul legii putem defini obiectivele Convenţiei de la Aarhus, acestea fiind:
1. asigurarea pentru reprezentanţii publicului a unui acces mai deschis la informaţia de
mediu pe care o deţin autorităţile publice, sporind astfel gradul deschiderii şi răspunderii
autorităţilor statului;
2. oferirea către cetăţeni a posibilităţii de a-şi expune opinia şi îngrijorarea faţă de
problemele ecologice şi asigurarea evidenţei respective a acestora de către persoanele
responsabile pentru luarea deciziilor;
3. oferirea către public a accesului la procedurile examinării cauzelor privind încălcarea
drepturilor lor la informaţie şi participare la luarea deciziilor, iar, în unele cazuri, oferirea
posibilităţilor de a înainta acţiuni în cazurile încălcării legislaţiei de mediu cu caracter mai general.
Convenţia de la Aarhus, are la bază trei principii:
1. accesul la informaţii de mediu;
2. participarea publicului la luarea deciziei;
3. accesul la justiţie.
Accesul la informaţii de mediu
Autorităţile publice au obligaţia, pe de o parte, de a prezenta la solicitare aceste informaţii,
iar pe de altă parte, de a pune informaţiile solicitate la dispoziţia publicului. Convenţia de la Aarhus
pentru realizarea acestui principiu recomandă ţărilor semnatare indicaţii metodice clare şi totodată
le obligă de a elabora de sine stătător un sistem transparent şi eficient de difuzare a informaţiei şi
de prezentare informaţiei la solicitare publicului. Acest principiu se referă şi la dreptul publicului de
308
Idem, p.133.
309
idem, pp.135-136.
310
Legea nr. 86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 224 din 22 mai 2000.

81
a avea acces la informaţia de mediu ceea ce presupune asimilarea de cunoştinţe şi formarea de
atitudini.
Participarea publicului la luarea deciziei
Acest principiu presupune, deschiderea autorităţilor spre cetăţean astfel încât acesta să
poată influenţa conţinutul final al deciziei. Convenţia instituie procedura minimă obligatorie părţilor
pentru a asigura participarea publicului la procesul de elaborare şi luare a deciziilor ce au tangenţă
cu mediul.
Accesul la justiţie
Acest principiu, garantează, pe de o parte dreptul cetăţeanului de a se adresa justiţiei în
cazul în care sunt încălcate dreptul acestuia de a avea acces la informaţia de mediu şi dreptul de
participare la luarea deciziilor, iar pe de altă parte, garantează dreptul cetăţeanului de a se adresa
justiţiei în cazurile în care legislaţia de mediu este încălcată.

II.14.2.Accesul publicului la informaţii

Accesul publicului la informaţii se prezintă în Convenţia de la Aarhus sub două aspecte311:
- Informare pasivă: publicul are dreptul de a cere informaţii autorităţilor publice, care, la
rândul lor, trebuie să ofere informaţiile cerute ca răspuns;
- Informarea activă: dreptul publicului de a solicita informaţii autorităţilor publice, iar
autorităţile publice sunt obligate, la rândul lor, să colecteze şi să disemineze informaţii de interes
public, fără a fi nevoie de o cerere expresă în acest sens.
Persoana interesată poate solicita informaţia într-o formă anume, spre exemplu, în forma
scrisă (suport de hârtie sau format electronic), verbal; fără a-şi declare interesul. Regula de bază
este că, autoritatea publică este obligată să admită interpelarea şi să ofere informaţia în forma
cerută. Mai mult, problema formei cerute a informaţiei, semnifică faptul că autoritatea publică este
obligată nu numai să ofere posibilitatea de lua cunoştinţă de documentul solicitat, dar şi să ofere
copii de pe documentele respective. Această regulă generală are şi unele excepţii. Astfel, potrivit
art. 4 pct. 1 lit. b, deţinătorul de informaţie poate refuza furnizarea acesteia în forma cerută dacă:
- este mai rezonabil pentru autoritatea publică să ofere informaţia solicitată sub altă formă,
caz în care trebuie arătate motivele pentru care poate fi făcută disponibilă în acea formă; sau
- informaţia solicitată este deja disponibilă sub o altă formă.
Convenţia impune un termen general de o lună de la depunerea cereri iar ca excepţie
termenul se poate prelungi cu o lună în cazul în care volumul şi complexitatea informaţiei justifică
prelungirea acestei perioade. Autoritatea publică are obligaţia de a informa solicitantul despre
prelungirea termenului general şi despre motivele care au stat la baza prelungirii termenului.

II.14.3. Participarea publicului la procesul de adoptare a deciziilor

Participarea publicului la procesul de adoptare a deciziilor, se bazează pe parteneriatul
între reprezentanţii publicului şi autorităţile statului, pentru a obţine un rezultat pozitiv în procesul
decizional. Pentru aceasta este necesar ca reprezentanţi publicului să fie informaţi, prin anunţ
public ori individual, despre demararea unei proceduri de luare a deciziei de mediu şi desigur să se
ţină seama de rezultatele participării publicului.
Participarea publicului la procesul de adoptare a deciziilor este prezentată în Convenţia de
la Aarhus sub trei aspecte312:
1. participarea publicului în pregătirea legilor, regulilor şi a normelor legale cu
privire la mediu (art. 8);
2. participarea publicului în dezvoltarea programelor, planurilor de acţiune şi
politicilor de mediu (art. 7);
3. participarea publicului la luarea deciziile în ceea ce priveşte activităţile
specifice (art.6).

1. Participarea publicului în pregătirea legilor, regulilor şi a normelor legale cu privire la

mediu
Potrivit art. 8 din Legea nr. 86/2000, fiecare parte313 se va strădui să promoveze o
311
A se vedea, Cătană, E.L. ,op.cit., p.149.
312
Idem, p.150.
313
Prin parte se înţelege, potrivit art. 2 pct. 1 din Convenţie, în cazul în care textul nu prevede altfel, o parte
contractantă la convenţie.

82
participare efectivă a publicului într-o etapă adecvată, atâta timp cât opţiunile sunt încă deschise,
în perioada pregătirii regulamentelor de aplicare şi a altor reglementări legale obligatorii, general
aplicabile, care pot avea un efect semnificativ asupra mediului. La acest nivel trebuie făcuţi
următorii paşi:
a) trebuie fixată o perioadă suficientă pentru realizarea unei participări publice efective;
b) proiectele reglementărilor legale trebuie să fie publicate sau făcute disponibile prin alte
metode;
c) trebuie să îi fie oferită publicului posibilitatea de a face comentarii, direct sau prin intermediul
unor organisme consultative reprezentative.
Rezultatul participării publicului trebuie să fie luat în considerare cât mai mult posibil.
Astfel, pentru ca prevederile art. 8 din Convenţie să poată fi realizate, părţile trebuie să
asigure:
- promovarea participării eficiente a publicul;
- stabilirea termenelor rezonabile de participare (art. 8 lit. c);
- publicarea proiectelor de acte normative în probleme de mediu (art. 8 lit. b);
- oferirea către public a posibilităţilor de a-şi formula comentarii, direct sau prin
intermediul unor organisme consultative reprezentative (art. 8 lit. c);
- să se ţină seama de rezultatelor participării publicului (art. 6 pct. 8).

2. Participarea publicului în dezvoltarea programelor, planurilor de acţiune şi politicilor de

mediu
Potrivit art. 7 din Legea nr. 86/2000, fiecare parte va lua măsuri practice adecvate şi/sau va
promova prevederi pentru ca publicul să participe în timpul pregătirii planurilor şi programelor
legate de mediu, într-un cadru transparent şi cinstit, după ce i-a fost furnizată informaţia necesară.
În acest cadru se vor aplica prevederile pct. 3, 4 şi 8 ale art. 6. Publicul care poate participa va fi
identificat de autoritatea publică relevantă, ţinându-se seama de obiectivele acestei convenţii. În
aceeaşi măsură fiecare parte se va strădui să asigure oportunităţile necesare în vederea
participării publicului în timpul pregătirii politicilor legate de mediu.
Pentru ca prevederile art. 7 din Convenţie să poată fi realizate, părţile trebuie să asigure:
- crearea unei structuri adecvate pentru antrenarea publicului la procesul de elaborare a
planurilor şi programelor de mediu;
- asigurarea informării publicului despre posibilităţile participării lui de la începutul
procedurii (art. 6 pct. 4);
- asigurarea participării la etapa incipientă de elaborare a planurilor şi programelor de
mediu;
- oferirea tuturor informaţiilor şi să se angajeze discuţii referitoare la obiectivele iniţiativei
înaintea depunerii cererii pentru autorizarea unei activităţi (art.6 pct. 5);
- stabilirea termenelor rezonabile de participare (art. 8 lit. c);
- să se ţină seama de rezultatelor participării publicului (art. 6 pct. 8).

3. Participarea publicului la luarea deciziile în ceea ce priveşte activităţile specifice

Pentru ca participarea publicului la deciziile privind activităţile specifice, să poată fi
realizată, părţile trebuie să asigure:
- antrenarea publicului în etapa iniţială, la care există posibilitatea de a influenţa decizia
adoptată (art. 6 pct. 2);
- stabilirea termenelor rezonabile pentru diferitele faze, care să permită timp suficient
pentru informarea publicului şi timp suficient pentru ca acesta să se pregătească şi să participe
efectiv în timpul procesului de luare a deciziei de mediu (art. 6 pct. 3);
- asigurarea informării publicului despre posibilităţile participării lui de la începutul
procedurii (art. 6 pct. 4);
- oferirea tuturor informaţiilor şi să se angajeze discuţii referitoare la obiectivele iniţiativei
înaintea depunerii cererii pentru autorizarea unei activităţi (art. 6 pct. 5);
- accesul la totalitatea informaţiilor, relevante pentru procesul decizional (art.6 pct. 6);
- asigurarea posibilităţii ca publicului să înainteze, în scris sau, când este cazul, la o
audiere publică ori un sondaj cu solicitantul, orice comentarii, informaţii, analize sau opinii
considerate relevante pentru activitatea propusă (art. 6 pct. 7);
- să se ţină seama de rezultatelor participării publicului (art. 6 pct. 8);

83
 - furnizarea către public a informaţiei despre decizia finală (art. 6 pct. 9).
La art. 6 pct. 2 din Convenţie se specifică cerinţele minime de familiarizare a publicului
interesat cu informaţia, necesară pentru participarea efectivă a acestuia la procesul de luare a
deciziilor. În acest articol sunt prevăzute modalităţile de informare:
- publică, care presupune diseminarea informaţiei concrete printre reprezentanţii
publicului prin intermediul mijloacelor generale;
- individuală, presupune diseminarea informaţiei în cadrul unui cerc determinat de
persoane în mod individual.
Indiferent de modalităţile de realizare a informării, acesta trebuie făcută într-o maniera
adecvată, în timp util şi efectiv.
Informaţia pusă la dispoziţia publicului trebuie să conţină, potrivit art. 6 pct. 2 din Convenţie,
date despre:
a. activitatea propusă şi despre o solicitare asupra căreia se va lua o decizie;
b. natura deciziei posibile sau despre proiectul de decizie;
c. autoritatea publică responsabilă de luarea deciziei;
d. procedura iniţiată, incluzând modul şi momentul în care o asemenea informaţie poate fi
furnizată, respective:
- începutul procedurii;
- oportunităţile de participare a publicului;
- data şi beneficiul oricărei audieri publice iniţiate;
- o indicaţie privind autoritatea publică de la care pot fi obţinute informaţii relevante şi la care
a fost depozitată informaţia relevantă pentru examinare de către public;
- o indicaţie asupra autorităţii publice relevante sau asupra oricărui organism oficial căruia îi
pot fi adresate comentarii sau întrebări şi asupra perioadei în care sunt primite aceste
comentarii ori întrebări; şi
- o indicaţie asupra tipului de informaţie de mediu relevantă, disponibilă pentru acţiunea
propusă;
e. faptul că activitatea face obiectul unei proceduri naţionale sau transfrontalieră de evaluare
a impactului asupra mediului.

84
 Capitolul III. Caracterele şi izvoarele dreptului Uniunii Europene

III.1.Caracterele dreptului Uniunii Europene

III.1.1.Precizări preliminare

Potrivit doctrinei314, dreptul Uniunii Europene are următoarele caracteristici:

- este autonom faţă de dreptul statelor;
- este integrat în dreptul naţional al statelor;
- este superior dreptului intern al acestora;
- este unitar şi nu poate fi considerat decât în globalitatea sa;
- are forţă executorie.
Cu alte cuvinte, ordinea juridică comunitară (Uniunii Europene) are întâietate, este unitar,
supranaţional şi imperativ; rezultând din diferenţierea normelor conform izvoarelor lor de formare şi
din ierarhizarea acestor norme după autoritatea care le-a fost conferită315.
Potrivit unui alt autor316,dreptul Uniunii Europene, fiind, în mod direct (tratatele comunitare)
sau indirect (actele comunitare) o creaţie a statelor membre, poate fi privit sub trei aspecte:
a) este un drept supranaţional, „comunitar";
b) este un drept distinct de dreptul intern al statelor membre;
c) în acelaşi timp el este un drept integrat în dreptul intern al statelor membre, în ordinea juridică
naţională.
Ca urmare, dreptul Uniunii Europene este în acelaşi timp un drept propriu fiecărui stat membru,
dar şi comun tuturor statelor membre. Afirmaţia este deosebit de importantă, deoarece explică
aplicarea directă şi imediată a dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică a statelor membre.

III.1.2.Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene

În doctrină317 se arată că normele de drept instituţional al Uniunii Europene au

aplicabilitate imediată, fie ele de drept primar, fie de drept derivat, în sensul că îşi ocupă locul în
ordinea de drept naţional, fără a mai fi necesară o procedură specială de introducere. Judecătorii
din statele membre sunt obligaţi să aplice dreptul UE.
Analizând aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene, în literatura de specialitate318
se arată faptul că, pentru înţelegerea corectă a acestei caracteristici proprii dreptului Uniunii Europene,
trebuie să facem referire la cele două principii aplicabile relaţiei între dreptul internaţional rezultat din
tratate şi dreptul intern al statelor semnatare ale tratatului: principiul monist şi principiul dualist.
- conform principiului monist, între ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională
există o continuitate, prin urmare tratatele internaţionale se aplică imediat şi direct în ordinea juridică
naţională, fără a fi necesară receptarea lor prin norme juridice interne; norma juridică internaţională îşi
va păstra însă acest caracter în raport cu normele juridice naţionale;
- principiul dualist, în schimb, presupune existenţa distinctă a celor două ordini juridice,
internaţională şi naţională, respectiv necesitatea preluării tratatului internaţional în norme juridice
interne pentru a putea fi aplicat la nivel naţional.
La nivelul Uniunii Europene a fost preferat principiul monist, deoarece cealaltă soluţie ar fi
afectat abordarea comunitară a integrării europene.
Impunerea principiului monist nu a fost însă facilă la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii
Europene. Dacă state tradiţional moniste, cum ar fi Franţa, au dispoziţii constituţionale care exclud
fără echivoc principiul dualist, altele, cum ar fi Italia şi Germania, au înregistrat dificultăţi de aliniere.

314
Moroianu-Zlătescu, I. , op. cit., partea a II-a, pp.19-20.
315
Cătană,E.L.,Fărcaş, A.V., op. cit., p.92.
316
Dragoş, D.C., op. cit., p.98.
317
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.20.
318
Manolache,O., Drept comunitar, ediţia a III-a revăzută, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p.52.

85
 În concluzie319, dreptul Uniunii Europene este direct aplicabil în ordinea juridică a statelor
membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. El îşi
păstrează însă caracterul de drept al Uniunii Europene faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi
aplicat ca atare de administraţie şi justiţie. Această observaţie este necesară în vederea explicării, ulterior,
a supremaţiei dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern.

III.1.3.Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene

Potrivit doctrinei320, aplicabilitatea normelor de drept al Uniunii Europene este nu numai

imediată, ci şi directă. Astfel, ele dau naştere la drepturi şi la obligaţii statelor membre şi
persoanelor particulare. Aceste norme sunt aplicabile din momentul intrării lor în vigoare, indiferent
dacă există norme de drept naţional incompatibile cu cele de drept al Uniunii Europene. De aici,
obligaţia statelor membre de a interzice aplicarea normelor interne care intră în conflict cu normele
comunitare.
Această trăsătură a dreptului Uniunii Europene implică două aspecte321:
a) în primul rând, la fel ca şi aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene, această
caracteristică trebuie înţeleasă prin raportare la principiul monist de receptare a normelor
internaţionale în dreptul intern. Astfel odată adoptate la nivelul Uniunii, normele comunitare se aplică în
mod direct şi nemijlocit în ordinea juridică naţională a statelor membre, fără fi necesară preluarea lor în
norme juridice interne322;
b) în al doilea rând, aplicabilitatea directă desemnează efectul direct al dreptului Uniunii
Europene, adică posibilitatea ca prin acesta să fie instituite obligaţii şi drepturi pentru toţi subiecţii
ordinii juridice comunitare, nu numai pentru statele membre.
Prin urmare, normele juridice comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică a statelor
membre (sau au efect direct), ele putând crea drepturi şi obligaţii concrete pentru resortisanţii statului
respectiv, drepturi şi obligaţii opozabile administraţiei şi justiţiei statale323.
Caracterul aplicabilităţii directe a normelor de dreptul Uniunii Europene comportă însă
excepţii. Astfel, efectul direct poate fi limitat sau chiar declarat inaplicabil prin deciziile Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene în cazul unor acte comunitare. Concret, este vorba de acele norme
care se referă doar la instituţiile Uniunii Europene şi la relaţiile dintre ele (spre exemplu324: obligaţia
instituită în sarcina Consiliului Uniunii Europene de a acţiona pe baza propunerii Comisiei
Europene. În acest caz, particularii nu pot da în judecată Consiliul Uniunii Europene pentru
nerespectarea acestei obligaţii).

III.1.4. Supremaţia dreptului Uniunii Europene

Supremaţia sau prioritatea normei de dreptul Uniunii Europene este un principiu conform
căruia în caz de conflict sau incompatibilitate între norma comunitară şi dreptul naţional al statelor
membre UE, norma comunitară are prioritate şi se aplică.
Prioritatea dreptului Uniunii Europene în faţa dreptului naţional a fost consacrată prin
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Conform Curţii de Justiţie, judecătorul naţional
însărcinat cu aplicarea dispoziţiilor dreptului Uniunii Europene are obligaţia de a asigura efectul
deplin al acestora, inclusiv prin neaplicarea oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională a ţării
respective, chiar dacă legea naţională a fost adoptată ulterior intrării în vigoare a normei
comunitare, fără să aştepte ca norma naţională incriminată să fie mai întâi abrogată.
Altfel spus, „prioritatea", „supremaţia" sau „superioritatea" dreptului Uniunii Europene implică
două aspecte:
- prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu pot fi modificate sau
abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă;
- normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice naţionale.
Administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesară şi vor lăsa inaplicabile,
319
Ibidem.
320
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.20.
321
Manolache,O., op.cit., ediţia a III-a revăzută, , p.56.
322
Moreau Defarges,P., op. cit., p.73 apud Dragoş, D.C., op. cit., p.100.
323
Ibidem, p.101.
324
Ibidem.

86
dacă este cazul, normele interne contrare dreptului Uniunii Europene, iar a aştepta intervenţia
legiuitorului naţional de abrogare a acestora.
Unii autori325 arată că, dreptul Uniunii Europene este aplicat cu prioritate, pentru că altfel ar
dispărea raţiunea lui de a fi - realizarea construcţiei europene prin unitatea ordinii juridice. A lipsi
dreptul Uniunii Europene de prioritate în raport cu dreptul intern, în domeniile transferului de
suveranitate, ar însemna abandonarea filozofiei construcţiei comunitare, ca integrare automată a
dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică naţională.
Doctrina consideră că supremaţia dreptului Uniunii Europene este progresivă, pe măsura
extinderii aplicabilităţii sale326, fiind totodată o „condiţie esenţială" a existenţei acestuia327, şi că ea
poate fi invocată atât în faţa justiţiei comunitare, cât şi în faţa justiţiei naţionale.

III.1.5. Repartizarea competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre

III.1.5.1.Competenţele exclusive, competenţele partajate şi competenţele de sprijinire

Tratatul de la Lisabona clarifică repartizarea competenţelor între Uniunea Europeană şi
statele membre. Astfel, se introduce pentru prima dată în tratatele fondatoare o clasificare precisă
prin care se diferenţiază trei competenţe principale: competenţele exclusive, competenţele
partajate şi competenţele de sprijinire.
Astfel, Tratatul privind funcţionarea UE (TFUE) distinge între trei tipuri de competenţă şi,
pentru fiecare, întocmeşte o listă exemplificativă a domeniilor vizate:
 competenţe exclusive; potrivit dispoziţiilor articolul 3 din TFUE competenţele exclusive
reprezintă acele competenţe care conferă doar Uniunii Europene prerogative de a legifera
şi adopta acte obligatorii în anumite domenii; ca urmare, rolul statelor membre este limitat
la aplicarea acestor acte, exceptând cazurile în care Uniunea Europeană le autorizează să
adopte ele însele anumite acte; competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:
a) uniunea vamală;
b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
e) politica comercială comună;
f)în ceea ce priveşte încheierea unui acord internaţional în cazul în care această
încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a
permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar
putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare
a acestora;
 competenţe partajate; potrivit dispoziţiilor articolul 4 din TFUE, Uniunea Europeană şi
statele membre sunt abilitate să adopte acte obligatorii în anumite domenii; cu toate
acestea, statele membre pot să-şi exercite competenţa numai în măsura în care Uniunea
Europeană nu şi-a exercitat-o sau a decis să nu-şi exercite competenţa proprie;
competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii
principale:
a) piaţa internă;
b) politica socială;

325
A se vedea Scăunaş,S., op. cit., pp.152-153; acelaşi autor arată că, statele membre ale Uniunii Europene consacră chiar
prin Legile lor fundamentale aplicarea acestui principiu. Chiar şi în România, ţară cu statut de candidat la aderarea în Uniunea
Europeană la momentul revizuirii Constituţiei în anul 2003, tocmai din nevoia pregătirii României pentru aderarea la Uniunea
Europeană şi din punct de vedere constituţional, se precizează în art. 148:
„(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile
comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face
prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor
actului de aderare".
326
Bărbulescu, I.Gh.,op. cit., p.118.
327
Dragoş, D.C., op. cit., p.104.

87
 c) coeziunea economică, socială şi teritorială;
d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
e) mediul;
f) protecţia consumatorului;
g) transporturile;
h) reţelele transeuropene;
i) energia;
j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică.
 competenţe de sprijinire; potrivit dispoziţiilor articolul 6 din TFUE, în anumite domenii
Uniunea Europeană nu poate să intervină decât pentru a sprijini, coordona sau completa
acţiunea statelor membre; prin urmare, ea nu dispune de putere legislativă în aceste
domenii şi nu poate să se implice în exercitarea competenţelor care le revin statelor
membre; aceste acţiuni au următoarele domenii:
a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
b) industria;
c) cultura;
d) turismul;
e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;
f) protecţia civilă;
g)cooperarea administrativă.

II.1.5.2.Competenţe speciale ale Uniunii Europene

Potrivit Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană are competenţe speciale în
următoarele domenii:
 coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă; potrivit dispoziţiilor
articolul 5 din TFUE, Uniunea Europeană are competenţa de a garanta modalităţile acestei
coordonări; astfel, ea trebuie să definească orientările şi principiile directoare care să fie
urmate de statele membre;
 politica externă şi de securitate comună; potrivit dispoziţiilor articolul 24 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, Uniunea Europeană are o competenţă în toate domeniile
legate de politica externă şi de securitate comună; ea defineşte şi pune în aplicare această
politică, printre altele, prin intermediul preşedintelui Consiliului European şi al Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, ale căror roluri şi
statuturi au fost recunoscute prin Tratatul de la Lisabona; cu toate acestea, în niciun caz,
Uniunea Europeană nu poate adopta acte legislative în acest domeniu iar Curtea de
Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în acest domeniu;
 „clauza de flexibilitate‖; potrivit dispoziţiilor articolul 352 din TFUE, această clauză îi
permite Uniunii Europene să acţioneze dincolo de puterea de acţiune care îi este atribuită
prin tratate, dacă obiectivul de atins impune acest lucru; totuşi, această clauză este
încadrată de o procedură strictă şi de anumite restricţii în ceea ce priveşte aplicarea sa.

III.3.6. Principiile atribuirii, proporţionalităţii şi subsidiarităţii în exercitarea

competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre

Exercitarea competenţelor Uniunii se află sub incidenţa a trei principii fundamentale care
sunt specificate în articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Aceste principii sunt
următoarele: principiul atribuirii, principiul proporţionalităţii şi principiul subsidiarităţii.

a)Principiul atribuirii
Potrivit art. 5 alin.2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, În temeiul principiului atribuirii,
Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin
tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este
atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.

b)Principiul proporţionalităţii

88
 Potrivit art. 5 alin.4 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în temeiul principiului
proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor.
Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Principiul proporţionalităţii se regăseşte şi în Codul european al bunei conduite
administrative, care stipulează că în „adoptarea deciziilor, funcţionarul se va asigura că măsurile
luate sunt proporţionale cu scopul urmărit”. Totodată, se precizează că „funcţionarul va evita
limitarea drepturilor cetăţenilor sau impunerea unor obligaţii în sarcina acestora, în cazul în care
aceste limitări ori sarcini nu se află într-un raport rezonabil cu scopul acţiunii urmărite”.
Recunoaşterea europeană a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, precum şi al
autonomiei locale, are o deosebită importanţă în schimbarea mentalităţilor legate de
responsabilităţile care le revin statelor membre ale Uniunii Europene care, în contextul integrării
europene, este necesar să înţeleagă că sunt cele mai în măsură să cunoască şi să găsească
soluţii în rezolvarea problemelor naţionale în numele şi în interesul colectivităţii pe care o
reprezintă, statul având rolul de a veghea la corecta aplicare a acestor principii.

c)Principiul subsidiarităţii
Potrivit art. 5 alin. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, pentru competenţele partajate,
Uniunea Europeană poate interveni numai dacă este în măsură să acţioneze în mod mai eficace
decât statele membre. Concret, în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de
competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii
preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la
nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai
bine la nivelul Uniunii.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea
principiului subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.
Principiul subsidiarităţii este conceput sub forma unui filtru politico-juridic între competenţa
Comunităţii şi posibilitatea exercitării acestei competenţe. Aceasta înseamnă că în domeniile în
care Comunitatea dispune de competenţă mixtă sau concurentă, complementară sau paralelă,
aceasta va putea interveni exclusiv cu respectarea principiului subsidiarităţii328.

III.2. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

III.2.1. Prezentare generală

În doctrină, izvoarele Uniunii Europene au fost definite ca fiind:

- instrumentele juridice care dau formă exterioară normelor comunitare329,
- modalităţi specifice prin care regulile de conduită considerate necesare în structurile
europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al statelor membre330
Izvoarele dreptului Uniunii Europene pot fi clasificate în331:
a) izvoare primare sunt: tratatele institutive ale Comunităţilor europene, semnate la Paris şi Roma,
cu protocoalele şi convenţiile anexate lor; tratatele ce au modificat tratatele institutive - Tratatul privind
fuziunea executivelor, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul
de la Nisa, de asemenea cu anexele acestora; tratatele de adeziune a noilor membri; Tratatul de la
Lisabona; alte tratate, cum ar fi Actul privind alegerile directe în Parlamentul european, Actul de
exceptare privind Groenlanda, tratatele bugetare;
328
A se vedea în acest sens, Vesmaş,D.M., Aspecte privind principiul subsidiarităţii în lumina Tratatului constituţional
al Comunităţii şi Uniunii Europene, lucrare prezentată la Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice “Implicaţiile
Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa asupra dreptului public şi a serviciilor publice” organizată de Institutul
de Ştiinţe Administrative “Paul Negulescu”, Sibiu, 19-20 mai 2006.
329
Scăunaş,S., op. cit., p.154.
330
Mazilu, D., Integrare europeană, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2006, p. 69.
331
Ibidem; acest autor le numeşte „surse” ale dreptului comunitar, dar, întrucât majoritatea doctrinei foloseşte
denumirea de „izvoare”, optăm să le numim şi noi în acest mod.

89
 b) izvoare derivate: regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de instituţiile Uniunii
Europene;
c) sunt considerate izvoare ale dreptului comunitar şi principiile generale de drept aplicabile în
sistemele judiciare din statele membre;
d) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se constituie, de asemenea, într-un
izvor important de dreptul Uniunii Europene, unele decizii ale acestei instanţe configurând modul
corect de interpretare a unor dispoziţii din tratate sau din actele comunitare;
e) acordurile internaţionale sunt izvoare ale dreptului Uniunii Europene, în măsura în care
instituie anumite obligaţii sau conferă drepturi instituţiilor comunitare, statelor membre sau resortisanţilor
acestora;
f) în fine, ultima categorie de izvoare ale dreptului comunitar o constituie regulamentele de
ordine interioară, actele interinstituţionale, declaraţiile şi rezoluţiile instituţiilor comunitare, considerate
ca fiind „izvoare complementare" ale dreptului comunitar.
În doctrină332 se mai precizează că izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt izvoare de
drept originar, derivat, rezultat din acorduri externe, complementar şi nescris.

III.2.2. Izvoarele primare (originare) ale dreptului Uniunii Europene: tratatele

comunitare

Doctrina de specialitate consideră ca făcând parte din dreptul comunitar primar sau originar:
1. tratatele institutive;
2. tratatele modificatoare şi tratatele de aderare a noilor membri, precum şi
3. alte tratate importante în ansamblul „corpus"-ului constituţional al Uniunii Europene333. Aceste
izvoare primare au:
● forţă juridică superioară tuturor celorlalte izvoare comunitare, şi
● prezumţie absolută de legalitate.
Tratatele institutive (C.E.C.O., C.E.E. şi Euratom) sunt construite pe baze diferite, pentru a
servi unor scopuri diferite, însă totodată ele alcătuiesc un ansamblu unitar şi integrat334. Metodele de
integrare preconizate de cele trei tratate sunt, de asemenea, diferite.
Astfel, Tratatele C.E.C.O. şi Euratom sunt tratate având ca scop integrarea sectorială a
economiei statelor membre, metoda utilizată în acest scop fiind, prin urmare, aceea a tratatului-lege,
care reglementează în detaliu şi cu caracter exhaustiv relaţiile ce se stabilesc între diferite entităţi
naţionale sau comunitare în legătură cu piaţa cărbunelui şi oţelului, respectiv a energiei atomice.
Dimpotrivă, Tratatul C.E.E. a stabilit anumite obiective ce trebuiau atinse de statele membre în
vederea realizării pieţei unice europene şi uniunii vamale, lăsând în sarcina acestora alegerea
modalităţilor concrete de realizare a obiectivelor; din acest motiv, el este considerat un tratat cadru,
tratat de procedură.
El are ca obiect întreaga economie a statelor membre, nu doar la segmente ale acesteia, prin
aceasta deosebindu-se din nou, fundamental, de celelalte două tratate institutive, ce au adoptat
abordarea sectorială.
Mai mult, tot din acelaşi motiv, Tratatul C.E.E. se află în poziţie de lege generală faţă de
celelalte două tratate, care reglementează sectoare determinate ale economiei, prin urmare el se
aplică, în principiu, şi sectoarelor cărbunelui şi oţelului, respectiv energiei atomice;.dacă se pune însă
problema contradicţiei între dispoziţiile Tratatului C.E.E. şi dispoziţiile C.E.C.O. sau EURATOM, cele
din urmă prevalează.
Potrivit doctrinei335, în afara celor trei tratate mai sus amintite, dreptul instituţional comunitar
originar mai este format din normele cuprinse în:
 Tratatul de fuziune, care a constituit un Consiliu şi o Comisie unice pentru toate cele trei
Comunităţi (8 aprilie 1965);
 Tratatul de la Luxemburg privitor la prerogativele bugetare ale Parlamentului European
(intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971);
 Tratatul de la Bruxelles privitor la creşterea prerogativelor bugetare ale Parlamentului
(intrat în vigoare la 1 iunie 1977);
332
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.21.
333
Manolache,O., op.cit., ediţia a III-a revăzută, p. 18.
334
Dragoş, D.C.,op. cit., 2005, p.108.
335
Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, pp.21-22.

90
  Tratatul de modificare a statutelor Băncii Europene de Investiţii (10 iulie 1975);
 Tratatul de la Bruxelles de adeziune precum şi actele care reglementează condiţiile de
adeziune ale Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973);
 Tratatul de adeziune de la Atena şi actele care reglementează condiţiile de adeziune a
Greciei (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981);
 Tratatele de adeziune de la Madrid şi Lisabona şi actele care reglementează condiţiile
de adeziune a Spaniei şi Portugaliei (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1986);
 Tratatele de la Corfu pentru adeziunea Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei din 25
iunie 1994 şi intrate în vigoare (fără Norvegia, care l-a respins prin referendum naţional)
la 1 ianuarie 1995;
 Tratatul din 13 martie 1984 cu privire la modificarea Tratatelor Comunităţilor în
chestiunea Groenlandei;
 Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987);
 Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993;
 Protocolul unic privind privilegiile şi imunităţile, din 8 aprilie 1965;
 Decizia 70/243/CEE din 21 aprilie 1970 cu privire la înlocuirea contribuţiilor financiare
prin resurse proprii ale Comunităţilor, modificată prin Decizia Consiliului 88/376/CEE,
CEEA din 24 iunie 1988;
 Actul privitor la alegerea cu vot universal a membrilor Adunării Parlamentare a
Comunităţilor, semnat la Bruxelles la 20 septembrie 1976;
 Fiecare din cele trei tratate comunitare are un obiect dublu:
 crearea unei pieţe comune, sectorială sau generală;
 instituirea unui mecanism internaţional însărcinat să gestioneze această piaţă.
Fiecare tratat are o structură tehnico-legislativă formată din preambul, clauze introductive, clauze
instituţionale, clauze materiale, şi clauze finale.
▪În preambul sunt specificate motivele de ordin politic ce au stat la baza hotărârii statelor
membre de a crea respectiva Comunitate europeană, şi scopurile, obiectivele Comunităţii (spre
exemplu, piaţa unică, libera circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, politica agricolă comună etc.).
▪Dispoziţiile introductive prefigurează acţiunile ce trebuie întreprinse de statele membre în
vederea realizării obiectivului sau obiectivelor Comunităţii.
▪Clauzele instituţionale vizează organizarea şi funcţionarea ansamblului instituţional
comunitar, finanţarea comunităţilor şi statutul funcţionarilor publici comunitari.
▪Clauzele materiale impun obligaţii şi conferă drepturi diferitelor subiecte de drept implicate
în realizarea obiectivelor comunitare, reglementând în acelaşi timp acţiunea sau inacţiunea acestora.
▪Clauzele finale cuprind dispoziţii privind ratificarea tratatelor institutive, intrarea lor în vigoare
şi condiţiile în care poate fi realizată revizuirea acestora. Depozitarele tratatelor institutive, adică statele
care păstrează originalul acestor tratate, sunt Franţa, respectiv Italia, statele pe teritoriul cărora s-au
semnat tratatele.
În ceea ce priveşte revizuirea tratatelor, potrivit art. 48 TUE (versiunea consolidată în urma
adoptării Tratatului de la Lisabona), tratatele pot fi modificate în conformitate cu:
- o procedură de revizuire ordinară,
- unele proceduri de revizuire simplificate.
Procedura de revizuire ordinară presupune transmiterea proiectelor de revizuire a tratatelor
de către guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisie către Consiliu, care le
transmite, la rândul său, Consiliului European şi le notifică parlamentelor naţionale. în cazul în care
Consiliul European, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, adoptă cu majoritate
simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse, preşedintele Consiliului European
convoacă o Convenţie compusă din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau
de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European şi ai Comisiei, care are rolul de a analiza
proiectele de revizuire şi de a adopta prin consens o recomandare adresată Conferinţei
reprezentanţilor guvernelor statelor membre în vederea adoptării de comun acord a modificărilor
care trebuie aduse tratatelor.
În cazul procedurilor de revizuire simplificate, guvernul oricărui stat membru, Parlamentul
European sau Comisia pot prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau
parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din TFUE, privind politicile şi acţiunile interne ale Uniunii

91
Europene. Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parţială, a
acestor dispoziţii, hotărând în unanimitate, după consultarea Parlamentului European şi a
Comisiei, precum şi a Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituţionale în domeniul
monetar.
Intrarea în vigoare a tratatelor nu are loc imediat după semnarea lor de către reprezentanţii
statelor membre, ci după ce au fost ratificate de către părţile contractante în conformitate cu
normele lor constituţionale şi cu condiţia ca toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse sau,
în caz contrar, în prima zi a lunii care urmează depunerii instrumentului de ratificare de către statul
semnatar care îndeplineşte ultimul această formalitate.

III.3.3. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii Europene: actele comunitare (actele
non-legislative)

III.3.3.1. Conceptul şi tipologia actelor non-legislative adoptate în sistemul

instituțional al UE
Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, doctrina definea conceptul de act
comunitar, acesta reprezentând, în sens larg, orice manifestare de voinţă provenită de la instituţiile
comunitare336, iar în sens restrâns numai manifestările de voinţă realizate în scopul producerii de
efecte juridice în spaţiul comunitar, în sensul conferirii unor drepturi sau al impunerii unor obligaţii337.
Având în vedere evoluţia construcţiei europene, în special după adoptarea Tratatului de la
Lisabona, analiza actelor juridice ale UE are în prezent la bază prevederile art. 288 din TFUE
potrivit căruia, pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente,
directive, decizii, recomandări şi avize338.
Mai trebuie precizat că Tratatul de la Lisabona aduce mai multe modificări care ţin de
tipologia actelor juridice ale UE, reducând numărul instrumentelor juridice aflate la dispoziţia
instituţiilor europene. În plus, în scopul îmbunătăţirii eficacităţii procesului decizional european şi
al punerii în aplicare a acestor decizii, Tratatul fundamental îi permite Comisiei Europene să
adopte o nouă categorie de acte: actele delegate, respectiv consolidează competenţa Comisiei în
ceea ce priveşte adoptarea actelor de executare (actele de punere în aplicare)339.
În plus, prin coroborarea art. 297 cu art. 288 şi 289 din TFUE rezultă că la acest nivel se
adoptă atât acte legislative (regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize), cât şi
actele fără caracter legislativ, a căror competenţă de adoptare se poate delega Comisiei
printr-un act legislativ, având domeniu de aplicare general, care completează sau modifică
anumite elemente neesenţiale ale actului legislativ; acestea pot fi adoptate sub formă de
regulamente, directive şi decizii, iar în cazul în care nu indică destinatarii, se semnează de
preşedintele instituţiei care le-a adoptat340.
Potrivit prevederilor art. 298 alin. (1) şi (2) din TFUE, în îndeplinirea misiunilor lor,
instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii sunt susţinute de o administraţie europeană
transparentă, eficientă şi independentă, iar Parlamentul European şi Consiliul au competenţa
de a stabili dispoziţii în materie prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă
ordinară341.
Pornind de la dispoziţiile din Tratatul fundamental menţionate şi luând în considerare o
serie de aspecte printre care şi o problemă presantă a UE de astăzi, şi anume lipsa de încredere
din partea cetăţenilor, ceea ce poate afecta legitimitatea acesteia, în anul 2012 Comisia Pentru
Afaceri Juridice din cadrul Parlamentului European a emis Raportul conţinând recomandări
adresate Comisiei privind dreptul de procedură administrativă al UE342.
Potrivit Raportului Parlamentului European către Comisie, Regulamentul la care se face
referire în prevederile art. 298 din TFUE ar trebui să se aplice instituţiilor, organelor, oficiilor şi
agenţiilor Uniunii care constituie administraţia Uniunii în relaţiile acestora cu publicul. Potrivit
336
D.C. Dragoş, Legea contenciosului administrativ…, op. cit., 2005, p. 109.
337
Idem, p. 119-110.
338
A se vedea, E. L. Cătană, Contenciosul actelor administrative asimilate, Ed. C.H.Beck, București, 2017, p.429.
339
Ibidem.
340
Idem, p.429-430.
341
Idem, p.430.
342
Parlamentul European, Comisia pentru Afaceri Juridice, Raport conţinând recomandări adresate Comisiei privind
dreptul de procedură administrativă al Uniunii Europene, 2012/2024 (INI).

92
aceluiaşi document, aceasta înseamnă că dreptul de procedură administrativă al UE ar trebui să
se limiteze la administraţia Uniunii (instituţii, organe şi agenţii) dar, în acelaşi timp, se adresează
şi relaţiei cu statele membre şi cetăţenii acestora care, în mod evident fac parte din categoria
„public” având în vedere că actele legislative ale UE produc efecte juridice directe şi imediate în
dreptul intern al statelor membre în funcţie de natura juridică a acestora343.
Acelaşi Raport argumentează necesitatea codificării principiilor fundamentale ale bunei
administrări prin prisma reglementării procedurii aplicate de administraţia Uniunii „atunci când
tratează cazuri individuale la care este parte o persoană fizică sau juridică, precum şi alte situaţii în
care o persoană are un contact direct sau personal cu administraţia Uniunii”.
La analizarea conceptului de act administrativ al UE nu trebuie nicidecum omisă însă
competenţa Comisiei Europene ca putere executivă, astfel cum este expusă la art. 17 din TUE,
competenţă care are ca fundament principiul executării indirecte ca regulă generală a
implementării administrative a actelor juridice ale UE, consacrat legislativ prin noul tratat
fundamental, care introduce o nouă categorie de acte fără caracter legislativ, şi anume actele
delegate, care pot îmbrăca forma unor regulamente, directive sau decizii344. Rolul acestor acte
constă în modificarea unor elemente neesenţiale ale unui act juridic, cum ar fi precizarea prin
conţinutul acestora a anumitor detalii tehnice ale actului juridic, astfel încât emitentul să se poată
concentra asupra obiectului actului, fără a intra în dezbateri foarte tehnice.
Cu titlu de exemplu, TFUE reglementează un caz concret de acte delegate sub forma
regulamentelor de aplicare. Acest tip de regulament este definit în articolele 164 şi 178 din TFUE
cu privire la regulamentele de aplicare a Fondului social european şi a Fondului european de
dezvoltare regională. Valabilitatea regulamentelor de aplicare ca acte juridice depinde de
„regulamentul de bază”, astfel că, în timp ce regulamentul de bază prevede regulile esenţiale,
regulamentul de aplicare defineşte dispoziţiile tehnice345.
Din cele anterior menţionate rezultă că actele care sunt adoptate fie de administraţia
Uniunii (instituţii, organe şi agenţii), fie exclusiv de către Comisia Europeană, după caz:
- tratează situaţii individuale la care este parte o persoană fizică sau juridică, respectiv alte
situaţii în care o persoană are un contact direct sau personal cu administraţia Uniunii, caz în care
vorbim despre decizii individuale (calitatea de emitent putând aparţine oricărei instituţii, organe şi
agenţii din sistemul administrativ al UE);
- sunt adoptate sau emise sub forma actelor delegate în realizarea principiului executării
indirecte ca regulă generală a implementării administrative a actelor juridice ale UE, rolul acestora
constând în modificarea unor elemente neesenţiale ale unui act juridic, cum ar fi precizarea prin
conţinutul acestora a anumitor detalii tehnice ale actului juridic, astfel încât emitentul acestuia să
se poată concentra asupra obiectului actului, fără a intra în dezbateri prea tehnice, calitatea de
emitent putând aparţine exclusiv Comisiei Europene)346.
Raportul din anul 2012 al Parlamentului European la care s-a făcut menţiune347 instituie şi
necesitatea adoptării principiilor administraţiei europene aplicabile deciziilor administrative
la nivelul UE, după cum urmează:
1. Principiul legalităţii, potrivit căruia deciziile luate sau măsurile adoptate nu sunt niciodată
arbitrare sau determinate de scopuri care nu se bazează pe lege sau care nu sunt motivate de
interesul public.
2. Principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament, potrivit căruia:
- administraţia Uniunii evită orice discriminare nejustificată între persoane ce are la bază
naţionalitatea, genul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, limba, religia sau convingerile,
opiniile politice sau de altă natură, dizabilităţile, vârsta sau orientarea sexuală;
- persoanele care se află într-o situaţie similară sunt tratate în mod similar, iar diferenţele

343
A se vedea, E. L. Cătană, Contenciosul actelor administrative asimilate, op. cit., 2017, p.430.
344
Art. 297 din TFUE.
345
A se vedea, E. L. Cătană, Contenciosul actelor administrative asimilate, op. cit., 2017, p.431.
346
Cu titlu de exemplu, regulamente de punere în aplicare. Facem precizarea că în UE, principala entitate care
beneficiază de independenţă faţă de guvernările Statelor membre este Comisia Europeană. A se vedea C. Edoardo, EU
and Global Administrate Organizations, în C. Edoardo, Mattarella B.G. (eds.), Global Administrative Law and EU
Administrative Law.Relationship, Legal Issues and Comparison, Ed. Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 2011, p. 15, p.
17; a se vedea și E.L.Cătană, Contenciosul actelor administrative asimilate, op. cit., 2017, p.431-432.
347
Parlamentul European, Comisia pentru Afaceri Juridice, Raport conţinând recomandări adresate Comisiei privind
dreptul de procedură administrativă al Uniunii Europene, 2012/2024 (INI).

93
de tratament nu se justifică decât prin caracteristici obiective ale chestiunii în cauză.
3. Principiul proporţionalităţii, potrivit căruia administraţia Uniunii ia decizii care afectează
drepturile şi interesele persoanelor doar atunci când este necesar şi în măsura necesară
îndeplinirii obiectivului urmărit. Respectarea acestui principiu implică obligaţii şi în sarcina directă a
funcţionarilor UE, astfel că la luarea deciziilor funcţionarii garantează un echilibru echitabil între
interesele persoanelor private şi interesul general şi în special nu impun poveri administrative sau
economice excesive în raport cu beneficiul aşteptat348.
4. Principiul imparţialităţii, potrivit căruia:
- administraţia Uniunii este imparţială şi independentă, aceasta abţinându-se de la orice
acţiune arbitrară care afectează în mod negativ cetăţenii şi de la orice tratament preferenţial, din
orice motiv;
- administraţia Uniunii acţionează întotdeauna în interesul Uniunii şi pentru binele public,
nicio acţiune nefiind călăuzită de interesul personal (inclusiv financiar), de familie sau naţional sau
presiunea politică;
- administraţia Uniunii asigură un echilibru echitabil între interesele diferitelor categorii de
cetăţeni (comercianţi, consumatori şi alţii).
5. Principiul consecvenţei şi al aşteptărilor legitime, potrivit căruia:
- administraţia Uniunii are un comportament consecvent şi îşi urmează practica
administrativă normală, care este adusă la cunoştinţa publicului; atunci când există motive legitime
pentru îndepărtarea de la ea în cazuri individuale, ar trebui prezentată o declaraţie validă care să
cuprindă motivele ce stau la baza acestei îndepărtări;
- sunt respectate aşteptările legitime şi rezonabile pe care cetăţenii le pot avea în virtutea
modului în care administraţia Uniunii a acţionat în trecut349.
6. Principiul respectării vieţii private, potrivit căruia administraţia Uniunii respectă viaţa
privată a cetăţenilor şi se abţine de la prelucrarea datelor cu caracter personal în scopuri
nelegitime sau de la transmiterea acestor date unor terţe părţi neautorizate350.
7. Principiul echităţii, potrivit căruia acesta trebuie respectat ca un principiu juridic
fundamental, indispensabil pentru crearea unui climat de încredere şi previzibilitate în relaţiile
dintre persoanele fizice şi administraţie.
8. Principiul transparenţei, potrivit căruia administraţia Uniunii este deschisă, ceea ce
înseamnă că:
- administraţia consemnează procedurile administrative şi înregistrează în mod adecvat
corespondenţa primită şi pe cea trimisă, documentele primite şi deciziile şi măsurile luate;
- toate contribuţiile din partea organelor consultative şi a părţilor interesate ar trebui să fie
puse la dispoziţia publicului;
- solicitările privind accesul la documente sunt tratate în conformitate cu principiile generale
şi limitele stabilite în legislaţia UE.
9. Principiul eficienţei şi al serviciului, potrivit căruia acţiunile administraţiei Uniunii sunt
călăuzite de criteriile eficienţei şi al serviciului public. Aceasta înseamnă că personalul consiliază
publicul cu privire la modul în care trebuie tratată o chestiune ce ţine de competenţa lor iar, după
primirea unei solicitări privind o chestiune pentru care nu sunt responsabili, aceştia direcţionează
solicitantul către serviciul competent.
După cum se menţionează în doctrină351, principiile proporţionalităţii, protecţiei egale,
certitudinii legale, protecţiei aşteptărilor legitime (etc.) sunt produsul rolului activ al CJUE
recunoscute ca atare în dreptul statelor membre. Referitor la acest aspect, în jurisprudenţa sa
CJUE a invocat art. 220 din TFUE352 pentru a se asigura că în interpretarea şi aplicarea Tratatului

348
Pentru detalierea funcţiei publice europene, a se vedea V. Vedinaş, C. Călinoiu, Statutul funcţionarului public
european, ed. 2, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
349
Prin acest principiu se recunoaşte dreptul subiectiv al persoanei ca aşteptările sale justificate, faţă de administraţie să
fie realizate. A se vedea J. Schwartze, European Administrative Law, Sweet and Maxwell, London, 2006, p. 63.
350
Acest drept este reglementat prin Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din
18 decembrie 2000 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către
instituţiile şi organele comunitare şi privind libera circulaţie a acestor date (JOCE L 145 din 31 mai 2001).
351
M. Künnecke, Tradition and Change in Administrative Law. An Anglo-German Comparision, Springer-Verlag,
Berlin Heidelberg, 2007, p. 6.
352
Potrivit prevederilor art. 220 din T.F.U.E.: „(1) Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu organele
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu instituţiile sale specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizaţia pentru Securitate

94
„legea este respectată”. Astfel, în cazul Van Gend en Loos, Curtea a considerat că art. 220
semnifică faptul că regulile şi deciziile, precum şi directivele şi reglementările instituţiilor trebuie să
respecte principiile generale de drept, aşa cum se întâmplă în tradiţiile legale ale statelor
membre353.

III.3.3.2. Regulamentul
Conform art. 288 TFUE, regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate
elementele sale şi este direct aplicabil în orice stat membru. De aici rezultă că regulamentul are
următoarele trei caracteristici:
• Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a regulamentului de a fi formulat în
abstract, în vederea aplicării sale la ui număr nedeterminat de persoane, fiind corespondentul actului
normativ din dreptul intern al statelor membre;
• Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică a acestuia menită să-l
diferenţieze de directivă, care este obligatorie numai în ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu şi în
privinţa mjloacelor de realizare a acestuia;
• Aplicabilitatea directă a regulamentului, cea de-a treia trăsătură caracteristică a acestui act
comunitar, se referă la două aspecte:
a) aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct, fără a fi receptat prin norme
naţionale. Este interzisă preluarea dispoziţiilor regulamentului în norme juridice interne, deoarece
în acest fel aplicarea regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele membre, actele normative
interne având forţă juridică diferită de la un sistem de drept la altul;
b) regulamentul are efect direct, adică este susceptibil de a conferi drepturi şi de a impune
obligaţii celor vizaţi prin dispoziţiile sale, drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate de cei interesaţi în faţa
jurisdicţiilor naţionale sau comunitare, şi de care acestea vor ţine seama;
• Supremaţia regulamentului faţă de actele normative interne: statele membre nu pot adopta măsuri
naţionale care să fie contrare regulamentului sau să deroge de la acesta, cu excepţia cazului când
chiar regulamentul prevede această posibilitate. Este vorba de aplicarea în concret a principiului
supremaţiei dreptului Uniunii Europene, de care am amintit mai sus în cadrul acestui capitol.
In conformitate cu art. 297 TFUE, regulamentele trebuie publicate în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene (JOUE), urmând a intra în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în cazul în
care aceasta nu este indicată în mod expres, în a douăzecea zi de la publicare.

III.3.3.3. Directiva
Act specific comunitar, emis de regulă de către Consiliul Uniunii Europene dar şi de Comisia
Europeană, directiva se poate aplica oricărui stat membru îi privinţa rezultatului ce trebuie atins, lăsând
organelor statale alegerea mijloacelor şi a formei de realizare efectivă354.
Ca urmare, ca şi regulamentul, directiva are forţă obligatorie pentru statele membre, dar, în
ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obţinut, lasă instanţelor naţionale competenţele legate de
forma şi mijloacele utilizate în acest scop. Din definiţia dată de art. 288 TFUE reiese că directiva
are următoarele trei caracteristici:
a)are forţă obligatorie în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins355; deşi nu stabileşte
forma şi mijloacele necesare atingerii unui rezultat, directiva fixează anumite termene destinatarilor
săi pentru atingerea rezultatelor urmărite, iar statele membre au obligaţia să comunice Comisiei
măsurile luate în aplicarea directivei; uneori însă, pentru a se asigura că directiva va fi implementată
îi conformitate cu interesul comunitar, instituţiile comunitare aduc limitări libertăţii statelor de a alege
forma sau mijlocul concret de implementare a directivei, stabilind direct anumite măsuri de
implementare obligatorii a fi luate.
b)statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele necesare implementării unei
directive (acestea trebuie alese într-o manieră care să asigure funcţionarea efectivă a directivei,
dispoziţiile trebuind să fie aplicate „cu o forţă constrângătoare incontestabilă, cu specificitatea,

şi Cooperare în Europa şi cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. Uniunea asigură, de asemenea,
legăturile oportune cu alte organizaţii internaţionale. (2) Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate şi Comisiei le revine responsabilitatea de a pune în aplicare dispoziţiile prezentului articol”.
353
Van Gend en Loos, C-26/62 [1963], ECR 12.
354
Ibidem, p.166; a se vedea, în acest sens, şi Dragoş, D.C., op. cit., 2005, pp.112-114; Baldwin, R., Wyplosz, C., op.
cit., p.63.
355
Pentru obligativitatea directivei, a se vedea Scăunaş,S., op. cit., p.158.

95
precizia şi claritatea cerute pentru a fi satisfăcute exigenţele securităţii juridice")356; metodele şi
formele de implementare a directivei trebuie alese întotdeauna în aşa fel încât să asigure efectiva
implementare a directivei şi funcţionarea acesteia.
c)directiva are efect direct;
Astfel, chiar dacă nu este direct aplicabilă, din moment ce creează drepturi şi obligaţii de
care resortisanţii statelor membre se pot prevala în faţa instanţelor naţionale, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene a recunoscut efectul direct al directivei între statele membre şi resortisanţii lor.
Intervenţia Curţii a fost determinată de întârzierea cu care statele implementau directivele.
Condiţiile necesare pentru ca directiva să aibă efect direct sunt următoarele357:
- conţinutul directivei să fie precis formulat şi necondiţionat,
- invocarea directivei se poate face numai ca modalitate de sancţionare a netranspunerii ei
sau a transpunerii ei defectuoase în norme naţionale de către statul membru.
Aplicabilitatea directă a directivelor, chiar şi în condiţiile impuse jurisprudenţial de Curtea
Europeană de Justiţie, nu este completă, deoarece directivele ce sunt adresate statelor nu pot avea
efect direct orizontal, adică nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect direct
vertical, în relaţia cu statul membru.
Concluzionând, dacă în cazul regulamentului efectul direct este uşor de demonstrat, în cazul
directivelor situaţia trebuie analizată de la caz la caz. De asemenea, efectul direct vertical nu este
însoţit întotdeauna şi de efectul direct orizontal.
Cât despre celălalt aspect al aplicabilităţii directe - lipsa unei măsuri de receptare internă -
este admis că directiva nu este receptată prin dispoziţii legale sau reglementare interne, ci este doar
aplicată prin astfel de mijloace.
d)aplicabilitatea imediată a directivelor comportă aceleaşi discuţii ca şi aplicabilitatea directă a
acestora, în partea referitoare la lipsa unor măsuri de receptare a directivei în dreptul intern al statului
membru.
e)supremaţia directivelor în faţa dreptului naţional a fost confirmată
prin deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul existenţei unei obligaţii pentru
administraţia şi justiţia statelor membre de a interpreta legislaţia naţională în conformitate cu
dispoziţiile directivelor, după intrarea lor în vigoare.
Potrivit art. 297 TFUE, actele fără caracter legislativ adoptate sub formă de directive, în
cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de preşedintele instituţiei care
le-a adoptat şi se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data
prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării. Celelalte
directive care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc efecte prin
această notificare.

III.3.3.4. Decizia
Deciziile nu cuprind reguli generale care să fie valabile erga omnes, ele fiind doar acte
administrative individuale prin care este aplicat dreptul comunitar. Decizia este un act legislativ care
356
obligația statelor membre de a atinge rezultatul prevăzut de o directivă, precum și îndatorirea acestora de a lua toate
măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților
statelor membre, inclusiv autorităților judiciare în cadrul competențelor acestora -a se vedea în acest sens CJUE,
Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, C-555/07, Rep., p. I-365, punctul 47; în toate situațiile în care
dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului lor, ca necondiționale și suficient de precise,
particularii sunt îndreptățiți să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului fie atunci când acesta nu a
transpus directiva în dreptul național în termenele stabilite, fie atunci când a efectuat o transpunere incorectă (a se vedea
printre altele CJUE, Hotărârea din 12 februarie 2009, Cobelfret, C-138/07, Rep., p. I-731, punctul 58); aceste hotărâri
sunt menționate în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a patra) din 12 mai 2011 „Directiva
85/337/CEE – Evaluarea efectelor asupra mediului – Convenția de la Aarhus – Directiva 2003/35/CE – Accesul la
justiție – Organizații neguvernamentale pentru protecția mediului”, în cauza C-115/09 având ca obiect o cerere de
pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Oberverwaltungsgericht für das Land
Nordrhein-Westfalen (Germania), prin decizia din 5 martie 2009, primită de Curte la 27 martie 2009, în procedura
Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, Landesverband Nordrhein-Westfalen eV împotriva
Bezirksregierung Arnsberg, cu participarea: Trianel Kohlekraftwerk Lünen GmbH & Co. KG, publicată pe
www.curia.europa.eu, link
http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=82053&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=
&occ=first&part=1&cid=15818
357
Dragoş, D.C., op. cit., 2005,p.113.

96
se aplică unui anumit stat membru, unei anumite companii sau unui anumit cetăţean (sau mai multor
subiecte de drept individual determinate)358.
Potrivit art. 288 TFUE, decizia este obligatorie în toate elementele sale, iar în cazul în care
se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia. De asemenea, conform art.
297 TFUE, deciziile care se adresează tuturor statelor membre, în cazul în care acestea nu indică
destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi intră în vigoare la data prevăzută
de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării. Deciziile care se
adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc efecte prin această notificare.
Ca urmare:
a)decizia este obligatorie în întregime, din acest punct de vedere asemănându-se cu
regulamentul, însă îndepărtându-se de directivă.
b)decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei se regăseşte în
toate componentele sale:
- decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptării ei,
- fără a fi necesare măsuri naţionale de receptare, şi are efect direct în persoana destinatarilor
ei şi a terţilor care se pot prevala de ea.

III.4.3.5. Recomandările şi avizele

În conformitate cu art. 288 TFUE, recomandările şi avizele se disting faţă de actele
examinate anterior prin faptul că nu sunt obligatorii.
Recomandările constituie un mijloc pentru instituţiile Uniunii pentru:
- a-şi exprima o opinie,
- a da o informaţie sau
- a anunţa anumite texte cu caracter de constrângere.
Deşi nu are efecte juridice, ea poate fi folosită de judecătorul comunitar sau naţional pentru
interpretarea unor dispoziţii din actele obligatorii, sau din legislaţia naţională359.
Avizul , la fel ca şi recomandarea, nu are forţă juridică obligatorie, fiind o simplă opinie emisă
de instituţia comunitară, pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere în legătură cu anumite aspecte
concrete. Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice interesate, a
statului membru sau a altor instituţii comunitare, şi nu produc efecte juridice.
Potrivit doctrinei360, atât recomandarea cât şi avizul pot fi utile pentru clarificarea unor probleme
de drept, în mod formal.
Avându-se în vedere faptul că recomandările şi avizele sunt emise de instituţiile sau agenţiile
Uniunii în exercitarea competenţelor cu care au fost învestite, acestea sunt considerate izvoare de
dreptul Uniunii Europene, dar, potrivit art. 263 TFUE, nu intră sub incidenţa controlului Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene asupra legalităţii actelor legislative.

III.3.3.6. Actele comunitare „nenumite"

Sunt considerate a fi izvoare ale dreptului Uniunii Europene şi:
- regulamentele de ordine interioară adoptate de instituţiile Uniunii361;
- declaraţiile interinstituţionale prin care se precizează înţelesul anumitor noţiuni sau concepte
folosite în actele comunitare (de exemplu, cheltuielile obligatorii),
- alte declaraţii sau programe de acţiune fără forţă juridică.
Izvoarele de acest fel nu pot interveni în domeniile rezervate prin tratate reglementării prin acte
comunitare, iar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are dreptul de a interpreta astfel de surse în aşa
fel încât să determine adevărata lor natură juridică, fiind inadmisibilă disimularea unui act comunitar
într-o declaraţie sau rezoluţie prezumată a fi fără efecte juridice. In această situaţie, Curtea va
considera declaraţia sau rezoluţia ca fiind de fapt acte comunitare, şi se va declara competentă să se
pronunţe asupra legalităţii lor362.

III.3.3.7. Importanţa distincţiei între actele comunitare, din perspectiva contenciosului

358
Baldwin,R.,Wyplosz,C., op. cit., p.63.
359
Dragoş, D.C., op. cit., 2005, p.115.
360
Ştefan,T., op. cit., p.22.
361
În doctrine sunt numite şi “acte interne” ale instituţiilor Uniunii Europene – Scăunaş,S., op. cit., p.158.
362
Dragoş, D.C., op. cit., 2005, p.115.

97
Uniunii Europene
Distincţia între actele comunitare, din perspectiva contenciosului comunitar, se concretizează prin
următoarele363:
a) are caracter general, impersonal, specific actului normativ, regulamentul se deosebeşte
esenţial de decizie, care are caracter individual.
Această distincţie are relevanţă în planul contenciosului comunitar: persoanele fizice sau
juridice nu pot intenta în faţa Curţii Europene de Justiţie acţiuni contra regulamentelor, ci doar contra
deciziilor. Explicaţia rezidă în imposibilitatea justificării existenţei unui interes direct şi personal în
cadrul acestor acţiuni.
Dimpotrivă, atunci când o decizie este inclusă într-un regulament, în sensul că unele prevederi
din regulament privesc în mod direct anumite persoane determinate, decizia respectivă poate fi atacată,
separat, în faţa instanţei de judecată comunitare.
b) recomandările şi avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, ele nu
produc efecte juridice, prin urmare nu sunt susceptibile a fi atacate pe
calea unei acţiuni directe în faţa Curţii Europene de Justiţie.
c) regulamentele pot fi atacate de către particulari cu acţiune directă numai dacă au fost emise
cu exces de putere.
d)directivele pot fi contestate direct de către state, însă nu şi de către particulari, atunci când
destinatari sunt statele.

III.3.3.8. Forme procedurale cerute de tratatele comunitare pentru adoptarea actelor

comunitare
Conform doctrinei364, formele procedurale cerute de tratatele comunitare pentru adoptarea
actelor comunitare sunt:
a) Forme procedurale anterioare adoptării actului comunitar: avize, propuneri365, solicitate de
tratate şi fără de care actul comunitar este anulabil de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. O
astfel de formă procedurală anterioară este, spre exemplu, propunerea Comisiei Europene, necesară
pentru adoptarea actului comunitar de către Consiliul Uniunii Europene sau de către Consiliul Uniunii
Europene şi Parlamentul European, prin codecizie.
b)Forme procedurale concomitente adoptării actului comunitar: motivarea faptică şi juridică
a actului.
Motivarea poate fi cuprinsă şi într-un act anterior, şi trebuie să fie clară, să nu lase loc la
interpretări. În lipsa motivării sau în cazul motivării insuficiente, actul este anulabil. în aprecierea
suficienţei motivării trebuie avut în vedere caracterul normativ sau individual al actului, fiind acceptat că
actele individuale necesită o motivare mai detaliată.
c)Forme procedurale posterioare adoptării actului comunitar: publicarea şi comunicarea actelor
comunitare.
Regulamentele se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, fiind acte normative
formulate în abstract şi aplicabile în mod repetat, şi intră în vigoare în 20 de zile de la această dată,
dacă prin dispoziţiile sale nu a fost prevăzut un alt termen.
Deciziile şi directivele se comunică persoanelor interesate, respectiv statelor membre, şi se
publică în acelaşi Jurnal Oficial, producând efecte juridice de la data notificării. Publicarea în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene este necesară pentru ca terţii să ia cunoştinţă de actul comunitar3.

III.3.3.9. Executarea actelor comunitare care impun obligaţii pecuniare

În cazul în care actul comunitar impune anumite obligaţii pecuniare unor persoane fizice sau
juridice, cum ar fi amenzile, penalităţile etc., pentru executarea acestor obligaţii sunt aplicabile regulile
procedurale interne ale statului membru366.
Responsabile cu emiterea „ordinului" care declanşează procedura naţională de executare sunt
însă autorităţi diferite, de la stat la stat: Ministerul de externe, Ministerul justiţiei, Grefierul şef al Curţii
de apel, Curtea Supremă sau Primul Ministru, etc.

363
Idem, pp.115-116.
364
Idem, pp.116-117.
365
Avizele pot fi obligatorii sau facultative; cele obligatorii pot fi consultative sau conforme, iar cele facultative pot fi numai
consultative – Scăunaş, S., op. cit., p.157.
366
Dragoş, D.C., op. cit., 2005, p.117.

98
 III.3.3.10.Proceduri aplicabile în vederea adoptării actelor comunitare
Spre deosebire de sistemele naţionale unde Parlamentul este forul legislativ, în cadrul
Uniunii Europene elaborarea deciziei este un proces care implică mai multe instituţii şi organe ale
Uniunii, procedura legislativă având la bază principiul echilibrului instituţional, conform căruia toate
instituţiile participă la procesul legislativ. Instituţiile Uniunii care interacţionează în cadrul procesului
decizional sunt:
- Consiliul European,
- Parlamentul European,
- Consiliul Uniunii Europene,
- Comisia Europeană.
Consiliul European, pe lângă competenţele la nivel general în ceea ce priveşte orientarea
construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin politic general, impulsionarea şi
relansarea politicilor Uniunii, coordonarea acestor politici şi definirea noilor sectoare de activitate,
are şi un rol decizional în problemele rămase în suspensie între statele membre.
În ceea ce priveşte Parlamentul European, atribuţiile sale au crescut semnificativ pe
parcursul evoluţiei Comunităţilor Europene şi, deşi iniţial avea doar rol consultativ, şi-a consolidat
progresiv poziţia în procesul legislativ la nivelul construcţiei comunitare. Prin Tratatul de la
Maastricht a fost introdusă procedura de codecizie prin care Parlamentul European este asociat
Consiliului, beneficiind astfel de competenţă legislativă efectivă. Tratatul de la Amsterdam a
consolidat rolul Parlamentului European în numirea Comisiei. În urma adoptării Tratatului de la
Lisabona, puterea legislativă în cadrul Uniunii este deţinută de către Consiliu alături de
Parlamentul European, procedura obişnuită de adoptare a legislaţiei Uniunii fiind codecizia
(devenită „procedura legislativă ordinară").
Consiliul Uniunii Europene este principalul for legislativ al Uniunii Europene, exercitându-şi
această competenţă fie individual (în anumite domenii precum agricultura, politica economică,
vizele şi imigrarea, hotărârile revin exclusiv Consiliului, acesta având obligaţia de a consulta
Parlamentul) sau împreună cu Parlamentul European, cazuri în care procedura legislativă folosită
poate să fie codecizia sau procedura de cooperare. Astfel, conform art. 16 TUE (versiunea
consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), Consiliul exercită, împreună cu
Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară, exercitând, totodată, funcţii de definire a
politicilor şi de coordonare.
Comisia Europeană are iniţiativa legislativă în virtutea căreia pregăteşte şi prezintă
Consiliului şi Parlamentului European proiecte de acte normative, atât din proprie iniţiativă, cât şi la
solicitarea acestora. Astfel, potrivit art. 17 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului
de la Lisabona), actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu
excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. De asemenea, în temeiul art. 289 TFUE, procedura
legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei.
a)Procedura consultării
Procedura consultării presupune adoptarea unui act normativ după consultarea
Parlamentului European, a Comisiei, a Curţii de Justiţie sau a Comitetului Economic şi Social şi a
Comitetului Regiunilor.
Potrivit prevederilor tratatelor, Consiliul consultă Parlamentul European:
- în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau
credinţă, un handicap, vârstă sau orientare sexuală (art. 19 TFUE);
- pentru adoptarea unor directive care să stabilească măsurile de coordonare şi de cooperare
necesare pentru a facilita protecţia oricărui cetăţean al Uniunii, pe teritoriul unei ţări terţe în care nu
este reprezentat statul membru al cărui resortisant este, din partea autorităţilor diplomatice şi
consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 23 TFUE);
- în vederea aplicării prevederilor Tratatului cu privire la ajutoarele de stat (art. 109 TFUE);
- în vederea instituirii Comitetului pentru ocuparea forţei de muncă cu caracter consultativ în
scopul promovării coordonării politicilor din domeniul ocupării forţei de muncă şi a pieţelor de
muncă (art. 150 TFUE).
Procedura consultării presupune mai multe etape:

99
 - Elaborarea unei propuneri; comisia este cea care elaborează o propunere referitoare la ceea
ce se doreşte a se legifera, urmărind să identifice interesul european, să ceară consultanţă
oricât este nevoie şi să respecte principiul subsidiarităţii;
- Etapa consultării; înainte de a lua o decizie Consiliul va verifica dacă celelalte instituţii ale
Uniunii trebuie să fie consultate; în vederea consultării, Consiliul transmite Parlamentului
European propunerea Comisiei, solicitând, totodată, un aviz. Preşedintele Parlamentului
supune propunerea comisiei parlamentare competente, apoi concluziile acesteia sunt
examinate în sesiune plenară şi, numai după aceea, Parlamentul European îşi dă avizul cu
privire la propunerea legislativă pe marginea căreia a fost consultat; Consiliul nu este obligat
să urmeze avizele şi propunerile de amendament ale Parlamentului, însă nu poate adopta o
decizie în lipsa acestora.
- Decizia; după consultările descrise mai sus, Comisia va prezenta din nou propunerea sa
Consiliului care va lua o decizie definitivă.
- Publicarea; când actul respectiv a fost formulat în forma sa definitivă, acesta este tradus în
toate cele 23 de limbi oficiale, apoi este semnat de către preşedintele Consiliului şi publicat în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Actele legislative intră în vigoare la data prevăzută de
textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la publicare (art. 297 TFUE).
În prezent procedura consultării reprezintă modalitatea cel mai puţin folosită în procesul
legislativ.
b)Procedura cooperării
Cooperarea între Consiliu şi Parlamentul European a fost introdusă prin art.6 din Actul Unic
European. După adoptarea Tratatului de la Maastricht, procedura de cooperare a constituit una
dintre principalele proceduri legislative. în scurt timp, însă, Tratatul de la Amsterdam a redus
simţitor numărul cazurilor în care s-a recurs la procedura de consultare, în detrimentul procedurii
codeciziei.
Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, procedura de consultare a fost reformulată.
Astfel, conform art. 295 TFUE, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia se consultă reciproc şi
organizează, de comun acord, condiţiile cooperării lor.
c)Procedura avizului conform. Procedura avizului conform este utilizată în relaţia dintre
Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European, atunci când Consiliul Uniunii Europene
intenţionează adoptarea unui act comunitar în domenii cum ar fi: acordurile de asociere, cererile de
aderare, cetăţenia europene coeziunea economică şi socială, acordurile internaţionale, modul de
scrutin uniform pentru alegerea Parlamentului European.
Procedura constă în adoptarea actului comunitar de către Consiliul Uniunii Europene, însă
numai după obţinerea avizului conform (obligatoriu a fi cerut şi al cărui conţinut condiţionează
adoptarea actului) din partea Parlamentului şi în concordanţă cu acesta.
Lipsa avizului conform al Parlamentului european face ca actul comunitar să fie nul.
d) Procedura legislativă ordinară, inițial denumită procedura codeciziei, a fost introdusă
prin Tratatul de la Maastricht, în urma insistenţelor parlamentarilor europeni de a li se da o mai
mare importanţă în procesul decizional al Uniunii Europene.
Prin această procedură se întăreşte puterea legislativă a Parlamentului European, dând
acestuia posibilitatea de a se opune cu majoritate calificată unei măsuri în faza finală dacă nu
se ajunge la un acord cu Consiliul Uniunii Europene, prin implicarea unui Comitet de
Conciliere 367.
Actele comunitare adoptate prin codecizie au ca autori, atât Consiliul Uniunii Europene
cât şi Parlamentul European.
Domeniile în care se aplica iniţial procedura codeciziei sunt: piaţa internă unică,
politicile comunitare prevăzute în Tratatul de la Maastricht şi în cel de la Amsterdam.
Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, procedura legislativă ordinară a fost extinsă
la mai multe domenii.
Concret, aceasta înseamnă că Parlamentul a dobândit un real statut de putere legislativă,
în aceeaşi măsură ca şi Consiliul, în cazul anumitor domenii în care nu a fost implicat până în
prezent sau în care a fost doar consultat. Imigraţia legală, cooperarea judiciară în materie penală,

367
Manolache, O., op. cit.,ediţia a IV-a, pp.190-191.

100
cooperarea poliţienească şi alte câteva dispoziţii care ţin de politica comercială sau de agricultură
sunt doar câteva exemple în acest sens.
Procedura legislativă ordinară este reglementată în cuprinsul art. 294 TFUE şi cuprinde trei
etape. Astfel:
→ Prima lectură
Iniţiativa legislativă aparţine Comisiei, propunerea acesteia fiind prezentată Consiliului şi
Parlamentului European. Apoi, Parlamentul European adoptă poziţia sa în primă lectură şi o
transmite Consiliului care, în cazul în care aprobă poziţia Parlamentului European, adoptă actul
respectiv cu formularea care corespunde poziţiei Parlamentului European.
În caz contrar, se trece la următoarea etapă în care Consiliul adoptă poziţia sa în primă
lectură şi o transmite Parlamentului European, informând pe deplin Parlamentul asupra motivelor
care l-au condus la adoptarea poziţiei sale în primă lectură. Totodată, Parlamentul European este
informat şi de Comisia Europeană cu privire la poziţia sa.
→ A doua lectură
În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul European aprobă
poziţia Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunţat, actul respectiv se consideră adoptat cu
formularea care corespunde poziţiei Consiliului, în caz că Parlamentul respinge, cu majoritatea
membrilor care îl compun, poziţia Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca
nefiind adoptat şi procedura legislativă se termină.
Dacă Parlamentul aduce doar amendamente poziţiei Consiliului (tot cu majoritatea
membrilor care îl compun), procedura legislativă continuă. În acest caz, textul astfel modificat se
transmite Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste modificări.
În cazul în care, în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European,
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este
considerat aprobat. Dacă sunt respinse o parte din amendamente de către Consiliu sau dacă nu
întruneşte majoritatea cerută, preşedintele Consiliului, în consens cu preşedintele Parlamentului
European, este obligat ca în termen de şase săptămâni să convoace comitetul de conciliere.
Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii lor şi tot atâţia
membri care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui
proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor acestora şi
cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European, în termen de şase săptămâni de
la data convocării, pe baza poziţiilor Parlamentului şi ale Consiliului din a doua lectură. Comisia
Europeană participă la lucrările comitetului de conciliere şi ia toate iniţiativele necesare promovării
unei aproprieri între poziţiile celor două instituţii aflate în divergenţă, în scopul de a facilita
adoptarea actului legislativ. în cazul în care, în termen de şase săptămâni de la convocare,
comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat neadoptat.
→A treia lectură
In cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun,
Parlamentul European şi Consiliul dispun fiecare de un alt termen de şase săptămâni de la
această aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul
European hotărând cu majoritatea voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. Atunci
când nu se găseşte o soluţie în cadrul comitetului de conciliere sau în cazul în care deşi găsită ea
nu are succes în noua votare la nivelul Consiliului şi Parlamentului, actul propus este considerat
neadoptat şi procedura legislativă se închide. Termenele de trei luni, respectiv şase săptămâni
prevăzute de art. 294 TFUE pot fi prelungite cu cel mult o lună, respectiv două săptămâni, la
iniţiativa Parlamentului European sau a Consiliului.
Potrivit dispoziţiilor speciale din art. 294 TFUE cu privire la procedura legislativă ordinară, în
cazul în care, în situaţiile prevăzute în tratate, un act legislativ face obiectul procedurii legislative
ordinare la iniţiativa unui grup de state membre sau la recomandarea Băncii Centrale Europene ori
la solicitarea Curţii de Justiţie, atunci Parlamentul European şi Consiliul transmit Comisiei proiectul
de act, precum şi poziţiile lor din prima şi din a doua lectură. Parlamentul European sau Consiliul
pot solicita avizul Comisiei în orice fază a procedurii, aviz pe care Comisia îl poate emite şi din
proprie iniţiativă.

III.3.4. Principiile generale de drept şi drepturile omului - izvoare ale dreptului Uniunii

101
Europene

Principiile ca izvoare ale dreptului Uniunii Europene au fost instituite prin :

a) Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta instituind ca izvoare unele
principii cum sunt respectarea dreptului la apărare, principiu legalităţii, al bunei credinţe, al
echităţii, al dreptului la recurs, al ierarhie normelor juridice, principiul autorităţii de lucru judecat
etc.
b) Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, din 2000, la care s-a adoptat Carta
drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană, prin proclamarea acesteia punându-se la
dispoziţia Curţii de Justiţie un instrument pentru analiza compatibilităţii actelor comunitare sau
statale cu drepturile fundamentale. Dintre drepturile fundamentale amintim inviolabilitatea
domiciliului, dreptul de a forma sindicate, dreptul la respectarea vieţii private, dreptul de a alege
şi de a fi-ales etc.

III.3.5. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este un izvor important de drept întrucât
în numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi interpretează dispoziţiile tratatelor
concomitent cu garantarea respectării lor. Calitatea de izvor de drept al Uniunii a fost recunoscută
jurisprudenţei Curţii de Justiţie în cuprinsul art. 136 TCEEA şi art. 220 TCE, potrivit cărora
misiunea Curţii de Justiţie este aceea de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratatelor. De asemenea, potrivit art. 150 TCEEA şi art. 267 TFUE, Curtea de Justiţie
este competentă să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi la
validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Competenţele Curţii de Justiţie au fost de folos în interpretarea uniformă a dreptului Uniunii,
mai ales că în numeroase cazuri tratatele sau legislaţia adoptată de instituţiile Uniunii conţineau
formulări cu un înalt grad de generalitate sau chiar incomplete.
În mai multe cazuri Curtea de Justiţie s-a referit la hotărârile sale anterioare,
argumentându-şi şi susţinându-şi soluţiile pronunţate. De asemenea, în alte situaţii, potrivit
circumstanţelor specifice fiecărei cauze, Curtea de Justiţie a decis că nu este obligată de hotărârile
adoptate în situaţii precedente şi că tribunalele naţionale sunt îndreptăţite să ceară o nouă
hotărâre preliminară dacă ele nu vor să urmeze o decizie dată asupra unei probleme.

III.3.6. Izvoarele „complementare" ale dreptului Uniunii Europene

Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii Europene sunt acordurile internaţionale,

încheiate fie de Uniune, fie de statele membre.
Prin acord internaţional se înţelege actul sau mai multe acte guvernate de normele de
drept internaţional şi care presupun ca părţile, subiecte de drept internaţional, să participe în mod
voluntar. Curtea de Justiţie a definit acordul internaţional ca fiind "orice angajament luat de
subiecte de drept internaţional, care are forţă obligatorie, oricare ar fi calificarea formală"368.
Acordurile internaţionale sunt:
a) acordurile încheiate de Uniunea Europeană cu alte state, care devin parte a dreptului
Uniunii Europene din momentul intrării lor în vigoare. Ele au forţă juridică superioară dreptului
comunitar derivat sau altor surse de drept, însă inferioară dreptului comunitar primar şi
principiilor generale de drept.
b) acordurile încheiate între statele membre, pentru anumite obiective determinate în
tratate, sau chiar în lipsa unor astfel de prevederi; la aceste acorduri pot participa şi state
nemembre, cum ar fi cazul Acordurilor de la Schengen privind trecerea liberă a frontierelor
interne şi întărirea controlului la frontierele externe.
Acordurile internaţionale ca sursă a dreptului Uniunii Europene pot fi de mai multe
feluri369:
- acorduri de asociere cu state care se pregătesc pentru aderarea la Uniune,
368
A se vedea Moroianu-Zlătescu,I., op. cit., partea a II-a, p.27.
369
Dragoş, D.C., op. cit., 2005,p.121.

102
 - acorduri de cooperare cu state nemembre, încheiate de instituţiile Uniunii Europene;
- acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale (spre exemplu, cu GATT -
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ).

103
 Capitolul IV. FUNCŢIA PUBLICĂ EUROPEANĂ

IV.1.Funcţionarul public şi funcţia publică în sistemul instituţional al Uniunii

Europene
Noţiunea de « personal » în dreptul Uniunii Europene include două categorii :
- funcţionarii publici (marea majoritate a personalului) şi
- agenţii cu contract temporar (aceştia nu depăşesc 1500-2000 de persoane).
Funcţia publică şi funcţionarul public sunt instituţii juridice ale dreptului public, în general, şi
ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat ca atare într-o continuă dispută între
doctrină, jurisprudenţa şi reglementare370.
De remarcat că şi în acest domeniu se aplică principiul general al subsidiarităţii legislaţiei
Uniunii Europene. Astfel, fiecare stat membru reglementează regimul corpului de funcţionari proprii
în acord cu exigenţele sistemului legislativ autohton. Cu privire la funcţionarii europeni,
reglementarea statutului acestora revine instituţiilor Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte reglementarea funcţiei publice există în ţările Uniunii Europene o
dispută între concepţia axată pe ideea de statut legal al funcţionarului public (ca în situaţia
adoptată în reglementarea românească) şi concepţia statutului contractual. Între cele două soluţii
posibile diferenţa majoră constă în încadrarea funcţionarului în sfera instituţiilor de drept public,
model adoptat de legislaţia din ţara noastră, sau în sfera instituţiilor dreptului privat, ceea ce
afectează puternic raportul de autoritate în care trebuie să gândim că se situează un funcţionar
public.
După cum ne relevă lucrările naţionale dar şi lucrările de drept administrativ comparat, în
fiecare ţară apuseană există tradiţii ale funcţiei publice. Se apreciază că prima ţară care a adoptat
un Statut general al funcţiei publice este Spania, prin Legea din 1852, urmată de Luxemburg,
printr-o lege din anul 1872 şi Danemarca, în 1899. În Italia, primul statut al funcţionarilor civili a fost
adoptat la 22 noiembrie 1908 iar în Republica Irlanda prima lege privind funcţia publică datează din
anul 1922. Olanda şi Belgia au adoptat prima lege privind funcţionarii în 1929 iar Regulamentul
general al funcţionarilor din Regatul unit al Marii Britanii şi Irlandei de nord apare în 1931.371
Se pare că Germania are tradiţii în ceea ce priveşte funcţia publică încă din evul mediu,
căci profesorul Jacques Ziller apreciază că prima lege privind codificarea generală a normelor
funcţiei publice s-a adoptat de către regimul naţional socialist în 1937, deşi a existat un Cod
bavarez al funcţiei publice372 încă de la începutul secolului al XIX-lea, mai exact de la 1 iulie 1806.
Paradoxul legislativ din Germania se regăseşte şi în Franţa, unde tradiţiile funcţiei publice
sunt cu mult anterioare Revoluţiei de la 1789 iar Camerele parlamentare au discutat proiecte de
lege în repetate rânduri (1879, 1885, 1909 etc.), dar primul Statut al funcţiei publice a fost adoptat
abia de regimul de la Vichy (octombrie 1946.)
Grecia a adoptat primul Statut al funcţionarului public în anul 1951, fiind inspirat, după cum
apreciază prof. Ziller, din statutul francez, din dreptul german şi din dreptul englez al funcţiei
publice.
Două chestiuni se impun a fi analizate pentru aprecierea reglementării funcţiei publice din
ţările Uniunii Europene:
a) care sunt categoriile de funcţionari ce intră sub incidenţa statutului, adică a regimului
juridic unilateral (de drept public) şi
b) care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut.373
În cele mai multe ţări (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia) statutul
se aplică tuturor agenţilor permanenţi ai administraţiei publice, adică, stat, colectivităţi teritoriale şi
stabilimente autonome. Aceasta era şi situaţia din Italia, până la decretul-lege din februarie 1993 al
Guvernului Amato. Regula aplicării statului tuturor agenţilor este nuanţată în ceea ce priveşte

370
Preda, M. , Drept administrativ.Partea generală, ed. a III-a,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.64.
371
Iorgovan, A., „Tratat de drept administrativ”, vol. I şi II, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 530.
372
Hauptlandespragmatik fur die Dienstverhaltnisse des Staatsdiener
373
Iorgovan, A., op.cit., p. 542 şi următ.

104
agenţii temporari, care nu trebuie confundaţi cu cei care au normă redusă.
Într-o a doua grupă se situează Germania şi Luxemburg, unde tradiţia impune o distincţie
clară între funcţionarii supuşi unui regim de drept public unilateral (Beaute) pe de o parte şi
salariaţii (Angestellte) şi muncitorii (Arbeiter), supuşi regimului contractual pe de altă parte.
Distincţia este fundamentată pe diferenţa intrinsecă a funcţiilor, dreptul german stabilind astfel şi o
ierarhizare a personalului din administraţia publică. În doctrina germană se apreciază că numai
funcţionarii pot exercita prerogativele de putere publică ori de funcţii legate de apărarea interesului
general şi aceasta în cadrul unor funcţii cu caracter permanent, pe când celelalte două categorii de
personal îndeplinesc funcţii de birou, cu caracter administrative sau funcţii cu caracter etnic.
În Regatul Unit diferenţa se face între dreptul comun şi regimul statutar al funcţiei publice,
fiind admis că servitorii coroanei (crown servants) sunt supuşi regulilor lui common law pe când
statutul de civil servant este în exclusivitate rezervat agenţilor din administraţia de stat. De
asemenea, în Danemarca se remarcă o situaţie particulară, majoritatea covârşitoare a
funcţionarilor sunt supuşi regimului statutar, cu toate că în anul 1969 a fost vehiculată o reformă
contractualistă în această privinţă.
Deşi au debutat în condiţii specifice fiecărui stat, reglementările legislative în materia
funcţiei şi funcţionarului public au convers curând spre valori şi principii comune, care au conturat
începând cu a doua jumătate a secolului trecut ceea ce astăzi numim Dreptul funcţiei publice
europene.

IV.1.1.Funcţia publică în sistemul instituţional al Uniunii Europene

Funcţia publică în sistemul instituţional al Uniunii Europene desemnează administraţia
comunitară, funcţionarea acesteia, funcţionarii şi agenţii care o compun. Ea este un sistem hibrid
ce prezintă în acelaşi timp trăsături caracteristice proprii funcţionarilor internaţionali (legătura
contractuală cu organizaţia respectivă), cu cele tipice funcţionarilor din administraţiile naţionale
(statut, carieră).
Potrivit doctrinei, prin funcţionari publici ai Uniunii Europene înţelegem personalul cu
activitate permanentă care ajută oficialii europeni (comisari, parlamentari, etc.), în îndeplinirea
atribuţiilor lor, subiecte ale unor raporturi juridice de funcţie publică374.
Reglementarea funcţiei publice comunitare o regăsim în Regulamentul privind Statutul
funcţionarilor publici europeni adoptat de Consiliul Uniunii Europene în 1968, cu modificările
ulterioare.
Ideea de a conferi funcţionarului public un statut consfinţit prin reglementări cu putere de
lege corespunde sistemului funcţiei publice de carieră, integrându-se valorilor statului de drept375.
Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al funcţiei publice, într-o formulare mai
riguroasă sub aspect juridic, ar putea fi definit ca ansamblul regulilor referitoare la situaţia juridică a
funcţionarului.376
Statutul actual al funcţionarilor publici la nivel european a înlocuit statutul funcţionarilor şi
regimul aplicabil funcţionarilor Comunităţii Economice Europene şi ai Comunităţii Economice a
Energiei Atomice edictat de Consiliu în 1962. Acest statut a reprezentant o perfectare a Statutului
personalului CECA din 1956 care se caracteriza prin reguli distincte care se aplicau fiecărei
categorii de funcţionari, funcţie de instituţia pentru care desfăşurau şi tratatul care reglementa
regulile aferente ei (CECA, CEE, EURATOM).
Unificarea s-a realizat ulterior Tratatului de fuziune a executivelor (1967) şi a constat în
Regulamentul CEE, CECA şi EURATOM nr. 259 din 29 februarie 1968377. La rândul său, acest
regulament a fost modificat de mai multe ori, notabilă fiind modificarea realizată relativ recent,
respectiv prin Regulamentul Consiliului din 22 martie 2004, publicat în Jurnalul oficial al Uniunii
Europene L 124 din 24 martie 2004. Acest regulament a afectat în mare măsură cadrul de
reglementare anterior, angajând modificări de substanţă faţă de prevederile anterioare.

374
Dragoş, D. C. , op.cit., 2007, p.89.
375
Cristea, S., Consideraţii privind statutul legal al funcţiei publice, Revista de drept public, nr. 2/1999.
376
Prisăcaru, V., Tratat de drept administrativ.Partea generală, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p.354.
377
Regulamentul CEE,CECA,CEEA nr.259/68-din 29.02.1968,publicat in JOCE nr.54/4.03.1968,cu modificările şi
completările ulterioare.

105
 Regulamentul s-a adoptat din nevoia de a dispune de o administraţie publică la nivel
european de calitate, care să fie capabilă să atingă misiunea prin cele mai bune metode. De
asemenea, s-a dorit asigurarea unei baze normative unice pentru toate categoriile de funcţionari
europeni, în scopul favorizării unei colaborări mai ample între instituţiile comunitare şi pentru
asigurarea unei mobilităţi reale pentru funcţionarii europeni.
Modificările aduse au căutat să asigure şi transformări de natură socială pentru funcţionarii
europeni, până acolo încât cei angajaţi în relaţii stabile fără a fi însă căsătoriţi să poată beneficia
de aceleaşi drepturi şi privilegii ca şi cuplurile căsătorite.
Potrivit dispoziţiilor articolul 1 din Statutul funcţionarilor publici europeni „este funcţionar al
Comunităţilor, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute
de acest statut, într-o funcţie permanentă dintr-una din instituţiile Comunităţii, printr-un act scris al
autorităţii învestite cu puterea de numire de aceasta instituţie‖.
Orice numire sau promovare a funcţionarilor nu poate avea ca obiect decât ocuparea unui
post vacant în condiţiile prevăzute de Statut.
Orice apariţie a unui post liber într-o instituţie este adusă la cunoştinţa personalului din
această instituţie de îndată ce autoritatea investită cu putere de numire a decis că este cazul să se
ocupe acest post liber. Dacă nu este posibilă ocuparea acestui post prin mutare, promovare sau
concurs intern, postul vacant va fi adus la cunoştinţa personalului celor trei Comunităţi Europene.
În conformitate cu prevederile articolului 5 din Statut, se instituie norma de principiu
potrivit căreia funcţiile care releva prezentul statut sunt clasate, din punct de vedere al naturii si al
nivelului funcţiilor cărora le corespund în patru categorii desemnate în ordine ierarhica
descrescătoare de la literele A, B, C si D. Rezulta astfel ca funcţionarii europeni sunt împărţiţi în
patru categorii:
Categoria A, care comporta opt grade grupate, la rândul lor, în funcţii în general
desfăşurate pe doua gradaţii, si unde sunt cuprinse funcţiile de direcţie, de concepţie si
de studiu.
Pentru ocuparea acestor funcţii se cer cunoştinţe de nivel universitar şi/sau o
experienţă profesionala de nivel echivalent.
Funcţionarii din aceasta categorie au ca misiune elaborarea politicilor, pregătirea
proiectelor actelor juridice si a raporturilor, si aplicarea legislaţiei comunitare.
Funcţionarii din categoria A sunt într-un procent net superior fata de cel al funcţionarilor
echivalenţi din administraţiile naţionale, la aceasta situaţie contribuind si numărul mare
de funcţionari care sunt afectaţi îndeplinirii unor sarcini lingvistice.
Funcţiile de direcţie sunt asigurate în categoria A prin următoarele funcţii:
- directori generali (A 1);
- directori (A2);
- şefi de divizie (A3);
b) Categoria B presupune, la rândul ei, cinci grade, care, ca si la categoria anterioara,
sunt regrupate în funcţii desfăşurate pe doua gradaţii si corespund funcţiilor de aplicare
si încadrare care necesită cunoştinţe de nivel de învăţământ secundar sau experienţa
profesionala de nivel echivalent.
Categoria B, cuprinde pe cei care primesc si analizează informaţiile necesare fie pentru
elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea si a face sa fie respectată
legislaţia;

c) Categoria C cuprinde tot cinci grade, regrupate si ele în funcţii desfăşurate la rândul lor
pe doua gradaţii.
Acestei categorii îi corespund funcţiile de execuţie care necesita cunoştinţe de învăţământ
de nivel mediu sau o experienţă profesionala de nivel echivalent.
d) În categoria D se regăsesc cei care îndeplinesc misiuni de secretariat, arhiva ;
Categoria D presupune doar patru grade, regrupate în funcţii desfăşurate, în general, pe
doua gradaţii, si ei îi corespund funcţiile manuale sau de serviciu care necesita cunoştinţe
de nivel de învăţământ primar, eventual completate de cunoştinţe tehnice.
În aceasta ultima categorie, este inclus personalul de serviciu.

Recrutarea funcţionarilor comunitari se face prin concurs, iar numirea în funcţia publică
de face prin act comunitar individual – decizie.

106
 Aşadar, dobândirea calităţii de funcţionar comunitar este condiţionată de existenţa actului
de numire emis de autoritatea competentă. Ca regim juridic, actul de numire prezintă următoarele
trăsături:
 este un act unilateral, ceea ce semnifică faptul că, în momentul emiterii sale, singura
parte care îşi asumă obligaţii este emitentul însuşi;
 destinatarul sau beneficiarul actului de numire dobândeşte obligaţii doar după exprimarea
acceptului cu privire la funcţia sau demnitatea publică pentru care beneficiază de actul de
numire;
 trebuie emis doar în consideraţia unui post vacant, care a fost ocupat prin concurs sau
prin obţinerea unui mandat electiv;
 este un act de autoritate, care produce efecte numai dacă a fost emis de organul sau
instituţia competentă conform normelor de drept comunitar aplicabile;
 conferă beneficiarului sau destinatarului calitatea de funcţionar, fiind un act juridic
constitutiv de drepturi;
 este un act juridic formal, în sensul că trebuie să se prezinte în mod obligatoriu sub formă
materială, un înscris sau un document trebuie să cuprindă prevederile concrete ale actului
de numire;
 trebuie să arate în mod obligatoriu emitentul, data emiterii, funcţia vacantă, beneficiarul
actului de numire, data numirii pe funcţie şi motivele investirii.
Art. 5 din Statut clasifică funcţionarii publici în 4 categorii: A, B, C şi D. Alături de aceste
categorii distingem şi categoria LA în care sunt incluşi interpreţii şi traducătorii.
Funcţionarii aparţinând aceleaşi categorii sunt supuşi condiţiilor identice de recrutare şi de
executare a sarcinilor de serviciu. Fiecare categorie este subclasificată în grade, iar gradele în
eşaloane. In momentul emiterii actului de numire, autoritatea investită cu prerogative de investire
în funcţie trebuie să precizeze categoria, gradul şi eşalonul avute în vedere378.
Funcţionarii din categoria A sunt organizaţi în 8 grade, grupate în funcţii sau cariere. La
rândul lor, funcţiile sau carierele sunt subdivizate în 2 gradaţii sau eşaloane, astfel încât categoria
A include 16 subcategorii de funcţionari. Pentru ocuparea acestor funcţii normele dreptului
comunitar impun măcar cunoştinţe de nivel universitar, orice diplomă superioară fiind un atu al
candidatului la funcţia respectivă.
Funcţionarii din categoria A ocupă funcţii de direcţie, de concepţie şi de studiu. Astfel,
directorii generali sunt desemnaţi cu indicativul A1, directorii executivi cu indicativul A2 iar şefii de
divizie cu indicativul A3.
Categoria B cuprinde cinci grade, grupate în cariere sau funcţii, fiecare dintre ele fiind
desfăşurate pe două gradaţii. Funcţionarii din categoria B corespund funcţiilor de aplicare şi
încadrare, care necesită cunoştinţe de nivel de învăţământ secundar (studii medii). Categoria B
cuprinde pe cei care primesc şi analizează informaţiile necesare fie pentru elaborarea politicilor
Uniunii, fie pentru a supraveghea şi a face respectată legislaţia, cuprinzând aproximativ 2892
agenţi.
În categoria C sunt cuprinse tot 5 grade, desfăşurate fiecare pe câte doua gradaţii. În
această categorie se regăsesc funcţionarii absolvenţi ai învăţământului mediu sau cu o experienţă
profesională echivalentă care îndeplinesc sarcini de secretariat, arhivă sau alte activităţi
administrative cu caracter permanent. Numărul funcţionarilor din categoria C este dublul numărului
de funcţionari din categoria B.
Categoria D grupează doar 4 grade şi reuneşte funcţionarii care desfăşoară activităţi care
presupun munca fizică. Nivelul de pregătire profesională minimă pentru personalul din această
categorie este de studii primare, eventual completate cu o serie de cunoştinţe tehnice, impuse de
particularităţile activităţii vizate de postul respectiv. În această categorie se regăsesc de obicei,
funcţionarii pentru activităţi de pază, curierat, personalul de serviciu etc. Pe lângă personalul care
lucrează pentru organisme sau instituţii comunitare având calitatea de funcţionari publici, mai
lucrează şi persoane cu contract de muncă sau cu contract de colaborare, desemnaţi cu titulatura
de agenţi contractuali.
Calitatea de agent contractual este diferită de cea de funcţionar deoarece agentul nu
beneficiază de dreptul la carieră, nu este stabil în postul ocupat şi nici nu dobândeşte mare parte
din drepturile cuprinse în STATUT. Agenţii contractuali pot beneficia de prevederile STATUTULUI

378
Iorgovan, A. , op. cit., p. 565.

107
numai dacă îi vizează expres, altfel situaţia lor este guvernată de regulile aplicabile contractului
prin care au devenit agenţi contractuali comunitari. Aceşti angajaţi pe bază de contract de drept
privat nu participă direct la prestarea serviciului public şi nu sunt investiţi cu autoritatea publică în
desfăşurarea activităţii lor, prin urmare nu beneficiază de aceeaşi ocrotire a drepturilor ca şi
funcţionarii comunitari.
În rândul agenţilor comunitari care lucrează pe bază de contract se disting două categorii:
agenţii contractuali care deservesc diferite instituţii sau organisme comunitare situate la nivelul
Uniunii Europene şi agenţii contractuali de drept privat local. Se includ în această categorie
angajaţii pe bază de contract pentru a deservi un reprezentant al Comunităţii într-un stat membru
sau nemembru al Uniunii, sau personalul angajat pentru a duce la îndeplinire anumite sarcini ale
Uniunii pe plan local.
Aceste persoane beneficiază doar de remuneraţie din surse comunitare, dar întreaga lor
activitate se desfăşoară funcţie de regulile de drept ale statului în care îşi desfăşoară activitatea.
Mai mult, dacă pentru litigiile apărute cu privire la activitatea agenţilor contractuali comunitari sunt
competente să se pronunţe instanţele comunitare (Curtea Europeană de Justiţie sau Tribunalul de
Primă Instanţă, după caz), pentru soluţionarea proceselor în care sunt implicaţi agenţi contractuali
de drept local sunt competente instanţele locale.
Pentru distincţia contractualilor de drept comunitar de funcţionarii europeni, în sensul
restrâns al noţiunii, trebuie avut în considerare faptul că întotdeauna activitatea concretă a
agentului contractual trebuie să se circumscrie uneia dintre următoarele situaţii:
 să desfăşoare o activitate cu caracter temporar, ocupând în mod vremelnic un post care
are un caracter temporar dar pentru care titularul este, pentru o perioadă de timp
determină, indisponibilă;
 să desfăşoare o activitate auxiliară faţă de activitatea curentă a serviciului în care
activează, îndeplinind sarcini precare prin natura lor.
Au existat situaţii de utilizare abuzivă a denumirii de post auxiliar, deşi persoana încadrată
urma să desfăşoare activităţi permanente pe o perioadă îndelungată de timp. În aceste situaţii,
judecătorii de la Curtea Europeană de Justiţie au procedat la recalificarea contractului, modificând
în mod obiectiv denumirea utilizată pentru funcţia respectivă (vezi şi C.J.C.E., 01.02.1979,
Desharmes, Aff.17/87, Rec. 189).
- să aibă calitatea de consilieri de specialitate, adică personalităţi angajate în instituţiile
comunitare datorită notorietăţii într-un anumit domeniu; dacă pentru interesele comunităţii este
necesară priceperea şi competenţa lor intr-un anumit moment, atunci vor avea calitatea de agenţi
contractuali de drept comunitar, în baza unui contract de consiliere (consultanţă de specialitate).
Legat de problematica recrutării funcţionarilor comunitari, la nivelul Uniunii Europene s-a
constituit Biroul de Selectare a Personalului European379, birou care a devenit operaţional în
ianuarie 2003, cu sediul la Brussels, al cărui scop este de ―a organiza o competiţie deschisă
pentru a selecta un personal cu înaltă calificare pentru toate instituţiile Uniunii Europene‖,
respectiv ―de a asigura standarde şi principii comune de selecţie‖380.
Potrivit unei alte lucrări publicate de către Comisia Europeană381, procesul de selecţie a
funcţionarilor comunitari este prin competiţie deschisă şi presupune:
- publicarea concursurilor pe posturi în presa statelor membre UE precum şi pe internet;
- un test de preselecţie382,
- examinare scrisă, susţinută de candidaţii care au promovat procesul de preselecţie,
- interviu oral susţinut la Brussels de candidaţii care au promovat proba scrisă.
În practică, se încearcă repartiţia echilibrată a resortisanţilor statelor membre în funcţiile
publice, deşi nu există prevederi legale care să impună acest lucru383. La nivel inferior se constată

379
În textul original „The European Personnel Selection Office (EPSO)”.
380
European Personnel Selection Office, Info-Recruitment C-80 00/48 B-1049, Brussels.
381
European Commission, Directorate-General for Press and Communication Publications, Serving the people of
Europe What the European Commission does for you, B-1049 Brussels, 2005.
382
Preselecţia presupune teste scrise cu răspunsuri multiple, care verifica nivelul de cunoştinţe in domeniul Uniunii
Europene, competentele lingvistice si abilităţile legate de raţionamentele logice. Ocupanţii posturilor vor urma
traininguri speciale care sa îi pregătească pentru lucrul in instituţiile care îi angajează; pentru alte detalii, a se vedea
www.europeana.ro.
383
Exemplificativ, începând cu 22 decembrie 2006, Biroul European de Selectare a Personalului a publicat ultimele
informaţii legate de concursurile in vederea recrutării de personal pentru instituţiile europene din noile state membre.

108
însă preponderenţa funcţionarilor de origine belgiană.
Potrivit aceleiaşi lucrări citate a Comisiei Europene, funcţionarii comunitari sunt bine plătiţi,
fiind remuneraţi cu sume mai mici decât în organizaţiile internaţionale private, dar mai bine decât
colegii lor din administraţiile naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene.
Cariera funcţionarilor comunitari, potrivit Biroului de selectare a Personalului
European384, presupune specializarea într-un spectru larg de domenii, cum sunt:
- ştiinţă şi cercetare;
- interpreţi şi translatori;
- tehnologia informaţiei;
- economie;
- finanţe;
- ştiinţe politice;
- audit;
- drept (spre exemplu la Curtea de Justiţie).
De asemenea, potrivit lucrării citate, cariera funcţionarilor comunitari se bazează şi pe
specializări combinate, cum ar fi specializarea în IT manager.
Funcţionarii europeni sunt stabili în funcţie şi au drept la carieră în instituţia comunitară.

IV.1.2.Agenţii cu contract temporar

Alături de funcţionarii publici comunitari, personalul Uniunii Europene este format şi din
agenţi comunitari, care pot fi:
- agenţi auxiliari, care înlocuiesc titularii posturilor o anumită perioadă de timp sau
îndeplinesc atribuţii provizorii, de scurtă durată;
- agenţii temporari, angajaţi pentru proiecte precise, pentru o perioadă determinată de timp,
cum ar fi cercetătorii.
Agenţii comunitari se disting de funcţionarii publici comunitari prin:
- absenţa dreptului la carieră,
- absenţa stabilităţii în funcţie,
- durata determinată a angajării.

IV.2. Principiile administraţiei publice la nivel european. Codul bunei cuviinţe în

administraţia publică385

În contextul dreptului Uniunii Europene, trebuie menţionat şi faptul că, aspectele de ordin
normativ privind funcţia publică au fost influenţate de adoptarea de către Comisia Europeană a
Cărţii Albe cu privire la reforma administrativă, încă din martie 2000. Acest document a evidenţiat
principiile administraţiei publice la nivel european, punându-se accent pe :
- calitatea serviciilor oferite,
- independenţa funcţionarului,
- angajarea răspunderii acestuia pentru toate faptele săvârşite,
- eficienţa şi transparenţa serviciului public prestat către cetăţenii europeni.
Pentru transpunerea în practică a acestor principii a fost adoptat în 13 septembrie 2000
Codul bunei cuviinţe în administraţia publică, conceput în primul rând ca un instrument de lucru
pentru personalul instituţiilor Uniunii Europene care lucrează în mod direct cu publicul şi care în

Concursurile sunt pentru posturi de administratori in domeniul Administraţiei Europene (360 de posturi, dintre care
135 rezervate Poloniei), precum si de Asistenţi in Administraţie Europeană, Resurse Umane, Management Financiar,
Tehnologia Informaţiei (955 de posturi); posturile sunt publicate pe www.europeana.ro.
384
European Personnel Selection Office, Careers at the EU institutions, Info-recruitment, C- 80 00/48, B-1049,
Brussels.
385
„The Code of Good Administrative Behaviour”, aprobat de Parlamentul European în septembrie 2001; Prima
propunere de creare a Codului a venit din partea deputatului în Parlamentul European Roy PERRY în anul 1998. Ca o
consecinţă a anchetei desfăşurate din proprie iniţiativă, Mediatorul European a întocmit proiectul textului ,pe care la
prezentat apoi Parlamentului European sub forma unui raport special. Rezoluţia Parlamentului European referitoare la
acest Cod se bazează pe proiectul Mediatorului European împreună cu modificările introduse de către domnul PERRY,
raportorul Comisiei pentru Petiţii a Parlamentului European. Codul ia în considerare principiile dreptului administrativ
european cuprinse în hotărârile Curţii de Justiţie şi de asemenea se inspiră din legislaţia diferitelor ţări ; luat din lucrarea
emisă de Biroul pentru Publicaţii sociale ale Comunităţilor Europene, Codul European al Bunei Conduite
Administrative, Luxembourg, 2005.

109
primul rând trebuie respectat de instituţiile şi organele Uniunii Europene. În acest sens, Codul oferă
următoarele explicaţii terminologice :
- prin termenul „instituţie― în sensul prevederilor Codului se desemnează o instituţie sau un
organism al Comunităţii;
- Prin „Funcţionar― în sensul prevederilor Codului se desemnează un funcţionar sau alt
angajat al Comunităţilor Europene.
Influenţa Codului bunei cuviinţe în administraţia publică nu se limitează însă la instituţiile şi
organele Uniunii, constatându-se că numeroase State Membre şi ţări candidate utilizează acest
Cod. Codul urmăreşte de asemenea şi informarea cetăţenilor asupra dreptului de a beneficia de
servicii de calitate, asupra condiţiilor în care trebuie să se aştepte să fie trataţi în momentul în care
abordează în instituţie europeană.
Codul reiterează principiile generale care stau la baza activităţii cu publicul desfăşurată de
Comisia Europeană, principii cum sunt:
- legalitatea,
- non-discriminarea,
- proporţionalitatea dintre măsurile întreprinse şi scopul urmărit şi
- consistenţa de conduită în sectorul administrativ.
Aplicarea în situaţiile practice şi respectarea efectivă a codului este monitorizată fără
întrerupere de la 1 noiembrie 2000, data intrării în vigoare. Orice cetăţean European care
consideră că nu a fost tratat conform prevederilor şi principiilor codului are dreptul să formuleze o
plângere. Comisia Europeană va întocmi în mod regulat rapoarte despre succesele aplicării
codului dar şi despre situaţiile rezolvate mai puţin eficient.
Dintre prevederile codului cel mai intens mediatizate şi analizate în literatura de specialitate
remarcăm dreptul cetăţeanului la o bună administraţie realizată de către instituţiile şi organele
Uniunii Europene, principiu de maximă generalitate care are o implicaţie multivalentă asupra
întregii activităţi în administraţia publică şi care este apreciat ca drept fundamental în cuprinsul
art.41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

IV.3. Categorii ale funcţiei publice europene

Există două categorii de funcţii publice în ţările Uniunii Europene:

- mai întâi, sunt funcţionarii care lucrează la nivelul instituţiilor comunitare şi care pot fi
desemnaţi cu titulatura de funcţionari europeni,
- iar mai apoi există corpul de funcţionari care lucrează în administraţia proprie a fiecărui
stat. De remarcat că şi în acest domeniu se verifică principiul general al subsidiarităţii legislaţiei
comunitare.
Fiecare stat membru reglementează regimul corpului de funcţionari proprii în acord cu
exigenţele sistemului legislative autohton. Cu privire la funcţionarii europeni, reglementarea
statutului acestora revine instituţiilor comunitare386.
În ceea ce priveşte reglementarea funcţiei publice există în ţările Uniunii Europene o
dispută între concepţia axată pe ideea de statut legal al funcţionarului public (ca în situaţia
adoptată în reglementarea românească) şi concepţia statutului contractual. Între cele două soluţii
posibile diferenţa majoră constă în încadrarea funcţionarului în sfera instituţiilor de drept public,
model adoptat de legislaţia din ţara noastră, sau în sfera instituţiilor dreptului privat.
În plus, este cunoscut regimul juridic al interimatului 387. Conform art.7 (8) aliniatul (2)
din Statut, este cunoscută posibilitatea ca funcţionarul să poată ocupa, în calitate de interimar, o

386
aceste aspecte fiind tratate în cuprinsul acestei lucrări.
387
Noţiunea de “interimat” evoca o situaţie de imposibilitate de exercitare a atribuţiilor de către un funcţionar sau
demnitar public, care poate avea un caracter temporar sau caracter definitiv. Astfel de împrejurări sunt de mai multe
categorii : împrejurări naturale, care pot fi temporare sau definitive (ex. cazuri medicale, deces) ; împrejurări voluntare
care apar la iniţiativa unor autorităţi competente sau la iniţiativa titularului funcţiei sau demnităţii publice respective.
Există reglementări care limitează în timp perioada de imposibilitate a exercitării unei anumite funcţii, spre exemplu
art.106 alin. 3 din Constituţia României, care prevede durata maximă a interimatului unui membru al Guvernului la 45
de zile, aceasta fiind fixată, după cum apreciază autorul citat, în mod absolut arbitrar. De asemenea există prevederi care
nu limitează o asemenea situaţie, spre exemplu art. 97 din Constituţia României, care reglementează interimatul funcţiei
de preşedinte al României. In ceea ce priveşte interimatul în funcţia publică comunitară, acesta este limitat la perioadă
de 1 an - a se vedea Deleanu,I., Instituţii şi proceduri constituţionale,Editura Servo-Sat,Arad 1998, vol. II,pp.344-345.

110
funcţie de categoria sau de încadrarea sa, superioară funcţiei căreia el îi aparţine. După o anumită
perioadă, respectiv începând cu a patra lună a interimatului său, funcţionarul aflat într-o asemenea
situaţie are dreptul să primească o indemnizaţie diferenţiată, egală cu diferenţa dintre retribuţia
aferentă gradului şi eşalonului său şi cea corespunzătoare eşalonului în care funcţionează,
respectiv salariul de bază care i s-ar cuveni dacă ar fi numit în funcţia pentru care asigură
interimatul. Reglementarea face referire si la limitarea în timp a interimatului, la termenul de 1 (un)
an, cu excepţia cazurilor în care se urmăreşte, direct sau indirect, înlocuirea unui funcţionar
detaşat în interesul serviciului, chemat sub drapel (concentrat) sau aflat în concediu de boală de
lungă durată.
În fiecare ţară apuseană există tradiţii ale funcţiei publice. Se apreciază că prima ţară care
a adoptat un Statut general al funcţiei publice este Spania, în anul 1852, urmată de Luxemburg, în
anul 1872 şi Danemarca, în anul 1899. În Italia, primul statut al funcţionarilor civili a fost adoptat în
anul 1908 iar în Republica Irlanda prima lege privind funcţia publică datează din anul 1922. Olanda
şi Belgia au adoptat prima lege privind funcţionarii în 1929 iar Regulamentul general al
funcţionarilor din Regatul unit al Marii Britanii şi Irlandei de nord apare în 1931388.
În Franţa şi Germania, funcţia publică este văzută ca o forţă independentă care asigură
―continuitatea statului‖. Aceasta acţionează ca mediator între stat şi societate şi garantează
respectul interesului public. În Germania funcţionarii sunt numiţi în principiu pe viaţă389. Germania
are tradiţii în ceea ce priveşte funcţia publică încă din evul mediu, existând un Cod bavarez al
funcţiei publice390 încă de la începutul secolului al XIX-lea.
Grecia a adoptat primul Statut al funcţionarului public în anul 1951, fiind inspirat din statutul
francez, din dreptul german şi din dreptul englez al funcţiei publice.
În Regatul Unit diferenţa se face între dreptul comun şi regimul statutar al funcţiei publice,
fiind admis că servitorii coroanei391 sunt supuşi regulilor lui common law (dreptul comun) pe când
statutul de funcţionar public392 este în exclusivitate rezervat agenţilor din administraţia de stat. În
Marea Britanie, funcţionarii publici sunt consideraţi ajutoare credincioase ale guvernului, ales în
mod democratic. Desigur, miniştrii au o oarecare putere discreţionară în numirea înalţilor
funcţionari direct subordonaţi lor. De asemenea, în Danemarca se remarcă o situaţie particulară,
majoritatea covârşitoare a funcţionarilor fiind supuşi regimului statutar, iar nu celui contractual.

IV.4. Recrutarea funcţionarilor publici europeni

În democraţiile europene, recrutarea funcţionarilor publici, imparţiali şi cu o înaltă calificare,
este unul dintre rolurile esenţiale ale statului, recrutarea făcându-se, în principal, pe baza
următoarelor principii:
- principiul egalităţii la acces, care figurează în Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului din 1789, şi este reluat în art. 21 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu
următoarea formulare: ―toate persoanele au dreptul de a accede, în condiţii de egalitate, la funcţii
publice în ţara lor‖;
- principiul concursului public, care guvernează recrutarea funcţionarilor publici;
- principiul independenţei, care are în vedere faptul că un funcţionar al Uniunii Europene
nu este în slujba statului a cărui cetăţenie o poartă, ci trebuie să acţioneze doar în vederea
atingerii idealurilor comunitare, în calitate de cetăţean european;
- principiul competenţei, care are în vedere obligaţia funcţionarului de a proba înalte
calităţi profesionale şi morale, conforme cu postul ocupat şi cu misiunile atribuite acestuia;
- principiul randamentului, care are o conotaţie practică puternic evidenţiată prin
evaluarea periodică la care este supusă activitatea funcţionarilor;
- principiul integrităţii, care este strâns legat de moralitatea acestuia, adică de
respectarea regulilor de conduită care se situează mai curând în registrul etic şi al bunei cuviinţe
decât în latura strict normativă a relaţiilor de serviciu;
- principiul dispersiei teritoriale a funcţionarilor public europeni, care are semnificaţia
acoperirii, pe cât posibil, a locurilor din administraţia europeană pe criteriul reprezentării tuturor
zonelor geografice ale statelor membre;
388
Iorgovan,A., Tratat de drept administrativ, Editura Allbeck, Bucureşti, 2001, ediţia a III-a, vol. I, p. 530.
389
Amstellung auf Lebenszeit
390
Hauptlandespragmatik fur die Dienstverhaltnisse des Staatsdiener
391
crown servants
392
civil servant

111
 - principiul stabilităţii în funcţia publică, a cărui respectare implică o atentă preocupare în
legislaţia Uniunii Europene şi a statelor membre, î unele state existând categorii de funcţionari
care sunt numiţi în principiu pe viaţă (Amstellung auf Lebenszeit).

IV.5. Dreptul la carieră al funcţionarului public european

În legislaţiile naţionale ale ţărilor membre al Uniunii Europene se constată o permanentă
preocupare pentru consacrarea şi protejarea juridică a dreptului la carieră al funcţionarului public.
Dreptul la carieră presupune, înainte de toate, stabilitatea în funcţie, reglementată sub
forme foarte diverse. Stabilitatea funcţionarului ne apare ca o consecinţă a continuităţii funcţiei
publice, chiar dacă aceasta are o existenţă obiectivă, dincolo de persoana titularului. Avem în
vedere aspectul juridic al acestei problematici şi nu motivaţia reală care ar putea conduce la un
moment dat la restructurarea unui aparat de funcţionari, cu consecinţa formării de noi funcţii şi
suprimarea unora din cele existente.
Sistemul de carieră reprezintă o formă de apreciere a activităţii pe care o desfăşoară
funcţionarul, cu consecinţe pozitive asupra remuneraţiei acestuia şi asupra altor drepturi pe care i
le conferă legea în evoluţia sa profesională, inclusiv materializarea dreptului la avansare.
În sistemul de carieră, avansarea în carieră a funcţionarilor publici se concretizează de la
grad la grad şi, în cadrul gradului, de la eşalon la eşalon. O asemenea avansare este posibilă doar
dacă există locuri vacante, concomitent cu dovedirea de către cel în cauză a unor meritele şi
condiţii de vechime şi formarea profesională.

112
 Capitol V
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

1. Aspecte generale
Preocuparea pentru protecția drepturilor omului a apărut destul de târziu la nivelul Uniunii
Europene. Inițial statele au fost axate pe o integrare economică, nefiind introduse în tratatele
fondatoare nicio prevedere expresă cu privire la drepturile omului, pe de o parte, datorită ariei de
acoperire destul de restrânse a tratatelor fondatoare, iar pe de altă parte și datorită eșecului
realizării „Comunității Politice Europene‖. Mai mult, respectarea drepturilor omului era asigurată în
sistemul Consiliului Europei, sub egida Curții Europene a Drepturilor Omului.
Totuși, în orice societate, drepturile omului reprezintă valorile fundamentale ale acesteia. În
lipsa unor prevederi exprese, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în jurisprudența sa393, și-a găsit
inspirație în valorile constituționale comune ale statelor membre, dar și în principiile generale ale
dreptului european, precum și în convențiile internaționale cu privire la drepturile omului, în special
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (la care statele membre
erau parte)394. Astfel, trebuia stabilit un raport între drepturile fundamentale prevăzute în constituțiile
statelor, drepturile omului europene și cele prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului
și Libertăților Fundamentale. În acest sens, sarcina Curții de Justiție nu a fost facilă și s-a simțit tot
mai mult necesitatea preocupării pentru stabilirea unor drepturi „autonome‖ la nivelul Uniunii
Europene.
Prima consacrare a drepturilor fundamentale se regăsește în Tratatul de la Maastricht
(1992), potrivit căruia „Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la
Roma la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor
membre, ca principii generale de drept comunitar‖ (art. F, pct. 2 din Tratatul de la Maastricht)395.
Un alt moment important în evoluția drepturilor europene a fost decizia de elaborare a unui
document prin care să se garanteze drepturile omului la nivelul Uniunii Europene –„Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene‖396. Astfel, Consiliul European a creat un un organism însărcinat
cu redactarea textului Cartei – „Convenția europeană‖397. Carta a fost proclamată în anul 2000 la
Nisa, în cadrul Consiliului European. Însă, Carta nu a fost introdusă în Tratatul de la Nisa, fiind un
simplu document politic, fără forță juridică și fără a impune o obligație oficială în sarcina instituțiilor
comunitare. Pe de altă parte, Uniunea Europeană primea un instrument esențial, o sinteză a
valorilor comune a statelor membre, instrument ce demonstra dimensiunea politică a integrării
europene.
Carta drepturilor fundamentale avea o semnificație aparte, Curtea de Justiție putea cel puțin
să își justifice interpretarea, făcând referire la aceasta, așa cum proceda și în cazul altor texte. În
perioada următoare s-a urmărit posibilitatea de a-i conferi o forță juridică propriu-zisă prin
introducerea Cartei în „Proiectul de Tratat care instituie o Constituție pentru Europa‖. Pe lângă
Cartă, Proiectul de Constituție prevedea și aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Astfel, se dorea o precizare clară că Uniunea
Europeană recunoaște, pe lângă Cartă, și drepturi fundamentale rezultate din două surse de
inspirație: Convenția europeană a drepturilor omului și tradițiile constituționale comune a statelor

393
Așa cum s-a constata și în doctrină, încă de la înființarea s-a, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat cu
privire la constituționalitatea unui act european în lumina drepturilor fundamentale (Cauza 1/58 Stork & Cie/Înalta
Autoritate a Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului, 1958). A se vedea Schutze, R., Dreptul constituțional al
Uniunii Europene, Editura Universitară, București, 2012, p. 409.
394
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a fost elaborată sub egida Consiliului Europei
și adoptat la 4 noiembrie 1950 la Roma. Aceasta garantează protecția drepturilor omului la nivel european, fiind unul
dintre cele mai complexe instrumente internaționale constituite în acest scop.
395
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C191 din
29.07.1992.
396
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C303 din
2007. În continuare, referirea la acest document se va face prin sintagma „Cartă”.
397
Convenția era formată din reprezentanți a șefilor de stat și de guvern, ai instituțiilor Uniunii Europene, dar și ai
instituțiilor naționale precum și ai Consiliului Europei. A se vedea Scăunaș, S., op. cit., p. 224.

113
membre. Poiectul de Constituție a fost respins, motiv pentru care și Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene a rămas la nivel de declarație politică până în anul 2007, când a fost semnat
Tratatul de la Lisabona.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în 2009, Carta primește valoare
juridică identică cu cea a tratatelor. Potrivit art. 6 alin. (1) TUE, acesta a fost „adaptată‖ pentru a ține
cont în special de modificările aduse înainte de încorporarea ei în Proiectul de Constituție.
Din punct de vedere structural, Carta nu a fost introdusă în tratate, fiind anexată acestora,
însă valoarea sa contrângătoare este indiscutabilă. Astfel, prevederile Cartei trebuie respectate atât
de instituțiile Uniunii Europene, cât și de statele membre și pot fi invocate în instanțe, atât în cele
ale Uniunii Europene, cât și în cele naționale. În altă ordine de idei, Carta reprezintă un instrument
care nu poate fi ignorat de instanțe în sarcina de a veghea la respectarea drepturilor fundamentale
și de a aplica dreptul Uniunii Europene.
După intrarea în vigoare a Cartei, Comisia Europeană s-a angajat să întocmească rapoarte
anuale cu privire la aplicarea Cartei pentru o bună informare a cetățenilor, dar și pentru o evaluare a
progreselor înregistrate în aplicarea acesteia398.
În temeiul art. 6 alin. (1) TUE, „dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel
competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate‖. Mai mult, potrivit preambulului Cartei,
statele membre vor interpreta și aplica dispozițiile acesteia cu respectarea principiului
subsidiarității, doar atunci când acestea pun în practică dreptul Uniunii Europene.
Analizând preambulul Cartei, observăm că s-a urmărit o ―reafirmare‖ a drepturilor ce rezultă
din tradițiile constituționale și tratatele internaționale comune statelor, din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene, dar și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în acord cu cele exprimate în
doctrină399, s-a dorit o codificare a drepturilor existente și nu neapărat crearea altora noi, din mai
multe surse convenționale și nu doar din tratatele europene.

2. Consacrarea drepturilor politice și civile, economice și culturale în Carta

Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Carta este structurată pe șapte titluri, cuprinzând 54 de articole aranjate în jurul a șase valori
fundamentale: demnitatea (art. 1-5), libertățile (art. 6-19), egalitatea (art. 20-26), solidaritatea (art.
27-38), cetățenia (art. 39-46) și justiția (art. 47-50). Ultimele articole (art. 51-54) sunt dispoziții
generale, de interpretare și aplicare a Cartei. La toate acestea se adaugă Protocolul nr.30 privind
Polonia și Regatul Unit și „explicațiile‖400 redactate pentru interpretarea Cartei.
În context menționăm că „explicațiile‖, deși formulate sub autoritatea „prezidiului Convenției
care a elaborat Carta și actualizate sub răspunderea prezidiului Convenției Europene‖401, nu au
forță juridică, însă trebuie luate în considerare în mod corespunzător la interpretarea Cartei.
Drepturile fundamentale reglementate de Cartă sunt cât se poate de complexe și cuprind
toate categoriile prevăzute și în alte instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului,
respectiv: drepturi civile și politice, drepturi economice și sociale și drepturi de „generația a treia‖.
Titlul I, consacrat Demnității umane, cuprinde cinci articole ce sintetizează temeiul acestui
drept fundamental. Astfel, demnitatea umană este inviolabilă, trebuie respectată și protejată.
Dreptul la viață este recunoscut tuturor persoanelor, nimeni nu poate fi condamnat cu moartea sau
executat. În ceea ce privește dreptul la integritate fizică și psihică, este subliniată importanța sa în
domeniul medicinei și biologiei în care consimțământul liber și în cunoștință de cauză al
donatorului și al primitorului este primordial. Referirea la practicile de eugenie are drept scop
înlăturarea organizării unor programe de selecție, cum ar fi campanii de sterilizare, sarcini forțate
sau căsătorii etnice obligatorii. De asemenea, este interzisă utilizarea corpului uman în vederea
obținerii de profit, precum și clonare umană, în scopul reproducerii. Printr-o formulare identică,
corespunzătoare Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, „nimeni nu
poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante‖. Dreptul de a
398
A se vedea Comisia Europeană, Raportul pe 2013 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, Luxembourg, Oficiul entru publicații al Uniunii Europene, 2014, p. 22.
399
A se vedea Schutze, R., op. cit., p. 420.
400
Explicațiile cu privire la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene au fost publicate în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene C303 din 2007. În continuare, referirea la acest document se va face prin sintagma „explicații”.
401
A se vedea Preambulul Cartei.

114
nu fi ținut în sclavie și a nu fi constrâns la o muncă forțată sau obligatorie este un drept inerent
ființei umane, iar în strânsă legătură cu demnitatea umană este interzis traficul de ființe umane402.
Titlul II, aferent celor 13 articole, reglementează libertățile de care se bucură cetățenii
Uniunii Europene403:
 Dreptul la libertate și la siguranță;
 Respectarea vieţii private şi de familie, cât și a domiciliului și a secretului comunicațiilor;
 Protecţia datelor cu caracter personal, ce implică o atenție deosebită consimțământului
persoanei a cărui date sunt utilizate și prelucrate, doar în scopurile precizate și sub incidența
normelor Uniunii Europene cu privire la condițiile și restrângerile aplicabile exercitării acestui drept,
cu mențiunea că autoritatea instituită în acest scop să fie o autoritate independentă.
 Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, Carta făcând trimitere la dreptul
intern al statelor în această materie, fiind libere să recunoască și alte modalități de a întemeia o
familie, potrivit tradițiilor naționale;
 ibertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie implică dreptul fiecărei persoane de a-și
schimba religia, de a se manifesta individual sau colectiv, prin diferite mijloace (practici, cult,
învățământ), dar acest drept poate fi recunoscut/îngrădit în conformitate cu tradițiile constituționale
naționale, cu dispozițiile interne al fiecărui stat;
 Libertatea de exprimare și de informare prevăzută la art. 11 din Cartă corespunde art. 10
din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, care este mult mai larg și
recunoaște libertatea de opinie, de a primi sau a transmite informații fără amestecul autorităților
publice, reglementând, totodată, posibilitatea restrângerii acestui drept, măsuri necesare într-o
societatea democratică, pentru siguranța națională, integritatea teritorială sau apărarea ordinii și
prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei. Strâns legat de acest drept este
respectată libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă;
 Libertatea de întrunire și de asociere este recunoscută atât la nivel politic, cât și social și
civic, fiind recunoscută afilierea persoanelor în vederea apărării intereselor lor la nivel european,
drept ce se întemeiază și pe art. 11 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale a
lucrătorilor. De asemenea este reglementat faptul că partidele politice europene exprimă voința
politică a cetățenilor Uniunii Europene;
 Libertatea artelor și științelor
are în vedere artele în general, precum și cercetarea
științifică, cu respectarea libertății universitare;
 Dreptul la educație
este recunoscut și prin adăugarea principiului gratuității învățământului
obligatoriu astfel încât fiecare copil să aibă acces la o instituție gratuită. De asemenea, pot fi
înființate instituții de învățământ cu respectarea normelor interne ale fiecărui stat. Mai mult, este
subliniat încă o dată dreptul părinților de a le oferi copiilor educația pe care o consideră potrivită în
raport cu convingerile religioase, filozofice și pedagogice;
 Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă
sunt drepturi economice și sociale ce
recunosc cetățenilor Uniunii Europene posibilitatea căutării unui loc de muncă, stabilirea și
prestarea de servicii în orice stat membru. În acord cu libertățile de circulație recunoscute de
Uniunea Europeană, și resortisanții statelor terțe, odată autorizați să lucreze într-unul din statele
membre, au dreptul la condiții echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii;
 ibertatea de a desfăşura o activitate comercială
este subliniată prin raportare la dreptul
intern al statelor membre, fiind în strânsă legătură cu libertatea contractuală;
 Dreptul de proprietate, inspirat din Protocolul adițional al Convenției Europeană a
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, este un drept omniprezent în legislațiile naționale,
garantând libertatea fiecărei persoane de a deține bunuri în proprietate. Toate acestea, cu
posibilitatea restrângerii acestui drept, doar pentru motive de utilitatea publică și în schimbul unei
despăgubiri juste. De o atenție deosebită din partea legiuitorului se bucură dreptul de proprietate
intelectuală, dispoziția fiind justificată de importanța tot mai mare a acestui domeniu în Uniunea
Europeană;
 Dreptul de azil este garantat de Cartă, aceasta făcând trimitere la ―Convenția de la Geneva
din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților‖ aplicate în
conformitate cu ―Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii

402
A se vedea art. 1-5 din Cartă.
403
A se vedea art. 6-19 din Cartă.

115
Europene‖404. Potrivit ―explicațiilor‖, trimiterea este utilă, tocmai pentru ca statele membre ―să
stabilească în ce măsură aplică dreptul Uniunii Europene și în ce măsură li se aplică această
dispoziție‖.
 Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare implică interzicerea expulzărilor
colective, precum și faptul că nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde
există un risc serios de a 
fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente
inumane sau degradante;
Titlul III, denumit „Egalitatea‖, cuprinde drepturile și libertățile ce decurg din egalitatea
persoanelor în fața legii405:
 Nediscriminarea reglementată de Cartă are în vedere acțiunile instituțiilor și organelor
Uniunii Europene în desfășurarea activității lor, precum și cele ale statelor membre în aplicarea
dreptului Uniunii. Mai mult, este subliniată interzicerea discriminării pe motiv de cetățenie în
domeniul de aplicare al tratatelor;
 Diversitatea culturală, religioasă și lingvistică este respectată la nivelul Uniunii Europene,
fiind consfințită la nivelul tratatelor;
 Egalitatea între femei și bărbați
constituie un obiectiv al Uniunii Europene prin instituirea
acesteia atât la încadrarea în muncă, munca, cât și în remunerare, fiind prevăzută posibilitatea
reglementării unor măsuri care să prevadă avantaje pentru sexul sub-reprezentat;
 Drepturile copilului sunt centralizate pe interesul superior al acestuia în orice măsură care îl
privește, bucurându-se de protecția și îngrijirea de care are nevoie. De asemenea, opinia copilului
va fi ascultată în funcție de gradul său de maturitate, iar corespunzător interesului său, fiecare copil
are dreptul de a întreține relații personale cu părinții săi406;
 Drepturile persoanelor în vârstă presupun desfășurarea unei vieți demne și independente,
fiindu-le garantată participarea la viața socială și culturală și, deci, politică;
 Integrarea persoanelor cu handicap este realizată prin intermediul unor măsuri care să le
asigure autonomia integrarea socială și profesională, precum și participarea la viaţa comunității.
Titlul IV reglementează un domeniu de interes deosebit al Uniunii Europene și anume
„Solidaritatea‖ și conține dispoziții referitoare la dreptul muncii și protecției sociale:
 Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii în conformitate cu
dispozițiile Uniunii Europene, dar și în limitele impuse de legislațiile și practicile naționale;
 Dreptul de negociere și de acțiune colectivă oferă posibilitatea lucrătorilor și a angajaților de
a încheia convenții colective, în conformitate cu dispozițiile Uniunii și ale statelor membre, iar la
nevoie să organizeze acțiuni colective pentru apărarea intereselor lor, fiind astfel, recunoscut
dreptul la grevă;
 Dreptul de acces la serviciile de plasament implică posibilitatea oricărei persoane de a
accesa un serviciu gratuit de plasare a forței de muncă;
 Protecția în cazul concedierii nejustificate este garantată în conformitate cu dreptul Uniunii
Europene și cel al statelor membre;
 Condițiile de muncă echitabile și corecte
au scopul de a promova securitatea și sănătatea
lucrătorilor la locul de muncă prin reglementarea duratei maxime de muncă, perioadelor de odihnă
zilnică și săptămânală, dar și a concediului plătit;
 Interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă presupune stabilirea unei
vârste minime de încadrare în muncă, ce nu trebuie să fie inferioară celei la care încetează
perioada de școlarizare obligatorie, iar încadrarea tinerilor în muncă să le protejeze sănătatea
fizică și psihică;
 Viaţa de familie și viaţa profesională trebuie armonizate cu protecția oricărei persoane de
concediere din motiv de maternitate, iar concediul de maternitate sau de creștere a copilului este
garantat;
 Securitatea socială și asistența socială este recunoscută în conformitate cu normele Uniunii
Europene și a statelor membre, fiind respectat dreptul de asistență socială, de locuință tuturor
celor care nu au resursele necesare suficiente;

404
A se vedea art. 18 din Cartă.
405
A se vedea art. 20-26 din Cartă.
406
A se vedea Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Ediția a VI-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic,
București, 2016, p. 97.

116
  Protecția sănătăţii se bucură de un nivel ridicat de atenție din partea Uniunii Europene, fiind
recunoscut dreptul oricărei persoane de a beneficia de îngrijiri medicale, desigur, în armonie cu
legislația fiecărui stat membru;
 Accesul la serviciile de interes economic general se realizează prin promovarea coeziunii
sociale și teritoriale a Uniunii Europene, fiind reglementat de practicile și dispozițiile naționale;
 Protecția mediului, în strânsă legătură cu principiul dezvoltării durabile, are în vedere
politicile impuse de Uniunea Europeană pentru îmbunătățirea calității acestuia;
 Protecția consumatorilor
este urmărită la un nivel înalt în cadrul politicilor Uniunii
Europene.
Titlul V este consacrat Drepturilor cetățenilor și expune pe larg următoarele drepturi407:
- Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European decurge din principiul de bază al
sistemului electoral într-o societate democratică, și anume, orice cetățean poate să își exercite
acest drept în statul membru de reședință. De asemenea, parlamentarii europeni sunt aleși prin vot
universal, direct, liber și secret;
- Dreptul oricărei persoane de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale
este
recunoscut în aceleași condiții ca și ca și resortisanții statului de reședință;
- Dreptul la bună administrare conferă cetățenilor Uniunii dreptul de a beneficia de un
tratament corespunzător din partea instituțiilor Uniunii Europene;
- Dreptul de acces la documente garantează transparența instituțiilor, organelor, agențiilor
Uniunii, persoanele interesate fiind îndreptățite să solicite orice informație ori document, limitarea
acestui drept fiind posibilă în condițiile prevăzute de tratate;
- Ombudsmanul European este mediatorul Uniunii Europene în cazul unei administrații
defectuoase a organismelor Uniunii, exceptând activitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene în
activitatea de înfăptuire a actului de justiție;
- Dreptul de petiționare
este recunoscut oricărui cetățean ce dorește a adresa o petiție
Parlamentului European;
- Libertatea de circulație și de şedere
este instituită în condițiile si limitele prevăzute de
tratate, atât în ceea ce ii privește pe cetățenii Uniunii Europene, cât și pe resortisanții statelor terțe
stabiliți pe teritoriul unui stat membru;
- Protecţia diplomatică şi consulară este garantată din partea oricărui stat membru, atunci
când orice cetățean al Uniunii se află pe teritoriu unui stat terț unde nu este reprezentat.
Titlul VI evidențiază drepturile oricărei persoane în Justiție, cuprinzând următoarele drepturi
cu privire la accesul la justiție408:
- Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil este inspirat din art. 13 al
Convenției Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, având o protecție mai
extinsă prin garantarea dreptului de a apela efectiv la un judecător. De asemenea, este reglementat
și un sistem de asistență judiciară pentru cazurile de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
- Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare
sunt reglementate pentru orice persoană
acuzată până la o decizie definitivă a instanțelor judecătorești; În acord cu cele exprimate în
doctrină409, în virtutea acestei dispoziții, acuzatului îi sunt recunoscute și alte drepturi: să fie
informat într-o limbă pe care o înțelege despre natura și cauza acuzațiilor care i se aduc, să
primească timpul necesar întocmirii apărării, să fie asistat de un avocat din oficiu, dacă nu dispune
de mijloace necesare;
- Principiile legalității și proporţionalităţii infracțiunilor și pedepselor, principii fundamentale în
desfășurarea actului de justiție, instituie, pe de o parte, neretroactivitatea legii și, pe de altă parte,
retroactivitatea legii penale mai favorabile. De asemenea, este prevăzut proporționalitatea
pedepselor și a infracțiunilor este preluată din constituțiile comune ale statelor membre, dar și din
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene;
- Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracţiune
consacră
regula ―non bis in idem‖ ca fiind aplicabilă și în dreptul Uniunii Europene, mai exact nu doar în
jurisidicția aceluiași stat, cât și în cadrul jurisdicțiilor mai multor state.
Titlul VII conține dispoziţii generale care reglementează interpretarea și aplicarea Cartei,

407
A se vedea art. 39-46 din Cartă.
408
A se vedea art. 47-50 din Cartă.
409
A se vedea Scăunaș, S., op. cit., p. 243.

117
fiind subliniat încă o dată principiul subsidiarității410 și faptul că Uniunea Europeană dispune doar
de competențele ce i-au fost oferite prin tratate. Astfel, competențele sale nu cresc, nu sunt
restrânse, iar principiile prevăzute de Cartă produc efecte doar în limitele acestor competențe.
Așa cum s-a constatat și în doctrină411, orice ordine juridică ce garantează și protejează
drepturile fundamentale recunoaște că unele drepturi pot fi restrânse pentru ocrotirea intereselor
generale ale societății. Carta prevede acest principiu în mod expres în unele situații412, însă
regimul restrângerilor este instituit prin art. 52 alin. 1) din Cartă ca o regulă generală de pentru
limitarea unor drepturi, desigur, cu respectarea principiului proporționalității și a substanței acestor
drepturi și libertăți.
Ultimele articole din Cartă stabilesc și raportul acesteia cu tratatele Uniunii Europene, astfel
că regimul drepturilor prevăzute deja în tratate nu este modificat de Cartă potrivit principiului ―lex
specialis derogat lex generalis‖. Cu alte cuvinte drepturile prevăzute în tratate au prioritate în raport
cu cele prevăzute de Cartă. Pe de altă parte, drepturile recunoscute de Cartă și prevăzute în
tradițiile constituționale ale statelor membre, vor fi interpretate în conformitate cu acestea din urmă.
Art. 52 alin.3) din Cartă face trimitere directă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și
Libertăților Fundamentale413, stabilind o regulă simplă de raportare, și anume, înțelesul și domeniul
de aplicare a normelor prevăzute concomitent de cele două documente sunt identice cu cele
prevăzute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Mai mult, potrivit aceluiași articol, Uniunea
Europeană poate oferi o protecție mai extinsă a drepturilor fundamentale.
În contextul art. 52 alin. 5) din Cartă s-a făcut distincție între ―drepturile‖ și ―principiile‖
reglementate de aceasta. ―Explicațiile‖ sunt cât se poate de clare: ‖drepturile trebuie respectate, în
timp ce principiile trebuie urmate‖. Principiile prevăzute de cartă pot fi puse în aplicare prin
intermediul legislației sau al actelor executive ale instituțiilor, organismelor, oficiilor Uniunii
Europene, însă în fața instanțelor judecătorești pot fi invocate doar pentru interpretare sau control
al legalității acestora.
Referitor la nivelul de protecție recunoscut, Carta urmărește menținerea acestuia în prezent,
în domeniile de aplicare respective, adică dreptul Uniunii Europene, dreptul statelor membre și cel
internațional.
Totodată, este reglementat abuzul de drept, potrivit art. 54 din Cartă, fiind interzisă
interpretarea dispozițiilor ―ca implicând vreun drept de a desfășura orice activitate sau de a
îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile și libertățile recunoscute prin
prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta
cartă‖414.
Nu în ultimul rând, Carta face trimitere la explicațiile redactate pentru a fi utilizate de către
instanțele judecătorești, atât ale Uniunii, cât și ale statelor membre în aplicarea și interpretarea
prezentei Carte.

3. Consacrarea drepturilor administrative în Carta Fundamentală a UE. Dreptul la o

bună administrare și principiul procedurii administrative

Carta Drepturilor Fundamentale a UE menţionează nu doar drepturile politice şi civile,

economice, sociale şi culturale, dar valorizează şi aduce recunoaştere unei noi categorii de
drepturi fundamentale, drepturile administrative. Astfel, proclamând în art. 41 dreptul fiecărei
persoane la o bună administrare, Carta ridică la nivel fundamental principiul procedurii
administrative415.
În Raportul Parlamentului European conţinând recomandări adresate Comisiei privind dreptul

410
Menționăm că acest principiu este prevăzut și în art. 6 alin. (1) TUE.
411
A se vedea Schutze, S., op. cit., p. 424.
412
Spre exemplu, potrivit art. 17 alin. 1), teza a doua din Cartă, “nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o
cauză de utilitate publică, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în
timp util pentru pierderea pe care a suferit-o”.
413
Potrivit „explicațiilor”, trimiterea se face atâta la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale, cât și la protocoalele sale.
414
A se vedea art.54 din Cartă.
415
Kanska, K., Towards Administrative Rights in the E.U. Impact of the Charter of Fundamental Rights, în European
Law Journal nr. 3/2004, p. 300 apud E. Bălan, D. Troanţă, Considerations of the principles an evolutions of E.U.
Administrative Procedure, în Curentul Juridic nr. 4 (55)/2013, p. 13-21.

118
de procedură administrativă al UE416 se arată că normele ce călăuzesc procedura administrativă în
ceea ce priveşte deciziile administrative trebuie să aibă în vedere:
a) iniţiativa administrativă – deciziile administrative pot fi luate de administraţia Uniunii din
proprie iniţiativă sau la solicitarea unei părţi interesate;
b) confirmarea de primire – solicitările de decizii individuale sunt confirmate în scris, indicându-
se termenul-limită pentru adoptarea deciziei în cauză. De asemenea trebuie indicate consecinţele
neadoptării deciziei în termenul-limită, respectiv („tăcerea administrativă”); în cazul unei solicitări
deficiente, confirmarea indică un termen-limită pentru remedierea deficienţei sau pentru
prezentarea unui document lipsă;
c) imparţialitatea administrativă – niciun membru al personalului nu ia parte la o decizie
administrativă în legătură cu care are un interes financiar; orice conflict de interese este comunicat
de către respectivul membru al personalului superiorului său direct, care poate lua decizia de a-l
exclude pe respectivul membru al personalului de la procedură, având în vedere circumstanţele
speciale ale cazului; în plus, un membru interesat al publicului poate solicita ca un funcţionar să nu
ia parte la luarea unei decizii care va afecta interesele individuale ale persoanei respective;
solicitarea în acest sens este trimisă în scris şi prezintă motivele pe care se bazează, iar superiorul
direct al funcţionarului ia o decizie după audierea funcţionarului respectiv; ar trebui stabilite
termene-limită adecvate pentru soluţionarea conflictelor de interese;
d) dreptul de a fi audiat – drepturile apărării trebuie respectate în fiecare etapă a procedurii; în
cazul în care administraţia Uniunii ia o decizie care va afecta în mod direct drepturile sau interesele
unor persoane, persoanele respective beneficiază de posibilitatea de a-şi exprima opiniile în scris
sau oral înainte de luarea deciziei, dacă este necesar, sau, dacă aleg acest lucru, cu asistenţa
unei persoane alese de acestea;
e) dreptul de acces la propriul dosar – unei părţi interesate i se acordă accesul deplin la propriul
dosarul, respectiv ar trebui să fie la latitudinea părţii interesate să stabilească ce documente
neconfidenţiale sunt pertinente417;
f) termenele – deciziile administrative sunt luate în termen rezonabil şi fără întârziere; termenele
sunt stabilite în norma corespunzătoare care reglementează fiecare procedură specifică; în cazul
în care nu este stabilit un termen, iniţierea unei proceduri nu ar trebui să depăşească trei luni de la
data deciziei, dacă aceasta a fost iniţiată ex officio, sau de la data solicitării părţii interesate; dacă
nu se poate lua nicio decizie în termenul respectiv din motive obiective, cum ar fi nevoia de a
asigura timp pentru remedierea unei solicitări privind o deficienţă, complexitatea chestiunilor
ridicate, obligaţia de a suspenda procedura în aşteptarea deciziei unei părţi terţe etc., persoana
respectivă este informată cu privire la acestea, iar decizia este luată în cel mai scurt timp posibil;
g) forma deciziilor administrative – deciziile administrative sunt prezentate în scris şi au o
formulare clară, simplă şi inteligibilă; ele sunt redactate în limba aleasă de către destinatar, cu
condiţia să fie una dintre limbile oficiale ale Uniunii;
h) obligaţia de motivare – deciziile administrative trebuie să prezinte în mod clar motivele pe
care se întemeiază; ele indică faptele pertinente şi temeiul juridic al acestora. Acestea trebuie să
cuprindă o expunere de motive individuală; dacă acest lucru nu este posibil din cauza faptului că
numeroase persoane sunt vizate de decizii similare, ar trebui permise comunicările standard. În
acest caz, totuşi, ar trebui să i se ofere o expunere de motive individuală oricărui cetăţean care
solicită acest lucru în mod expres;
i) notificarea deciziilor administrative – deciziile administrative care afectează drepturile şi
interesele unor persoane sunt notificate în scris persoanelor în cauză de îndată ce sunt adoptate;
j) indicarea căilor de atac disponibile – deciziile administrative menţionează în mod clar – atunci
când legislaţia Uniunii stipulează acest lucru – existenţa unor căi de atac şi descriu procedura de
urmat în acest caz, precum şi numele şi adresa biroului persoanei sau departamentului pe lângă
care trebuie introduse căile de atac şi termenul-limită pentru introducerea acestora; de asemenea,
după caz, deciziile administrative menţionează posibilitatea de a iniţia proceduri judiciare şi/sau de
a depune o plângere la Ombudsmanul European.
În contextul sus-indicat, expunerea de motive la Raport defineşte conturarea dreptului de
416
Parlamentul European-Comisia pentru Afaceri Juridice, Raport conţinând recomandări adresate Comisiei privind
dreptul de procedură administrativă al Uniunii Europene, 2012/2024(INI).
417
Acest drept este consacrat legislativ prin Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale
Comisiei (JOCE L 145 din 31 mai 2001).

119
procedură administrativă al UE care constituie o ocazie de consolidare a legitimităţii Uniunii şi, în
acelaşi timp, o ocazie de a oferi cetăţenilor şi persoanelor juridice drepturi mai clare şi o securitate
juridică sporită în relaţiile acestora cu administraţia Uniunii418, acesta trebuind să fie aplicabil, ca
lex generalis, tuturor instituţiilor Uniunii şi tuturor domeniilor de activitate a Uniunii419.
Atât normele cât şi principiile care călăuzesc decizia administrativă la nivelul administraţiei UE
sunt în mare parte reglementate prin art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE care
consacră la nivel de tratat fundamental dreptul la bună administrare420, ca fiind dreptul oricărei
persoane „de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi
într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii”. Acest drept
include în principal: (a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei
măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere… (c) obligaţia administraţiei de a-şi
motiva deciziile” (s.n.). De asemenea, orice persoană are „dreptul la repararea de către Uniune a
prejudiciilor cauzate de către instituţiile sau agenţii acesteia în exercitarea funcţiilor lor, în
conformitate cu principiile generale comune legislaţiilor statelor membre”.
Necesitatea codificării procedurii administrative a UE a fost dezbătută de altfel şi de mediul
academic, care apreciază că această codificare trebuie să ţină cont şi de numeroasele experienţe
naţionale421, art. 298 din TFUE constituind doar reglementarea de bază în materia executării
directe a legislaţiei Uniunii de către administraţia publică de la nivelul UE, aceasta fiind
reprezentată de aparatul administraţiei publice din cadrul instituţiilor, agenţiilor şi oficiilor UE422.
Executarea directă a dreptului UE de către administraţia Uniunii exclude armonizarea dreptului
administrativ naţional cu dreptul UE423.
Mai mult, s-a accentuat şi necesitatea codificării procedurii administrative în materia
contractelor publice ale UE, cu privire specială asupra contractelor de achiziţie publică. În
acest sens, profesorul Jacques Ziller a insistat asupra importanţei analizei codificării procedurii
administrative în această materie pe fondul unei legislaţii europene care suportă lacune în materia
subcontractării contractelor de achiziţie publică prin care se accesează fonduri pe calea
programelor de finanţare ale Uniunii, fiind totodată un interval mult prea mare de timp între iniţierea
unei proceduri de achiziţie publică şi finalizarea acesteia astfel încât să poată demara proiectul de
finanţare424.
Ca urmare, recent a fost adoptat Codul ReNEUAL de procedură administrativă a UE, care
conferă actelor/deciziilor administrative patru caracteristici principale, enumerate în Capitolul I al
Codului425 astfel:
- decizia să fi fost adoptată în cadrul unei acţiuni administrative care exclude actele legislative şi

418
Parlamentul European – Comisia pentru Afaceri Juridice, Raport conţinând recomandări adresate Comisiei privind
dreptul de procedură administrativă al Uniunii Europene, 2012/2024 (INI).
419
A se vedea, Cătană, E. L., Contenciosul actelor administrative asimilate, Editura C.H. Beck, București, 2017, p.438.
420
Cu privire la semnificaţia dreptului la o bună administrare, din perspectiva art. 41 din Carta Drepturilor Fudamentale
a Uniunii Europene şi din perspectivă constituţională, a se vedea Vedinaş, V., azele constituţionale ale dreptului la o
bună administrare, în Bălan, E., Iftene, C., Troanţă, D., Varia,G., Văcărelu, M., Dreptul la o bună administrare. Între
dezbatere doctrinară şi consacrarea normativă, Ed. Comunicare.ro, București, 2010, p. 37-46.
421
Schwarze, J., Europäisches Verwaltungsrecht, 2 Aufl. 2005, S. XCV ff.
422
Nieto-Garrido, E., Possible Developments of Article 298 TFEU: Towards an Open, Efficient and Independent
European Administration, (2012) 18 European Public Law, Issue 2, p. 373-397.
423
Working Group on EU Administrative Law, Working document. State of Play and Future Perspectives of EU
Administrative Law, 19 octombrie 2011, acesta fiind unul dintre documentele care a stat la baza unui alt document
important în materie, intitulat Raport conţinând recomandări adresate Comisiei privind dreptul de procedură
administrativă al Uniunii Europene, 2012/2024 (INI), adoptat de Parlamentul European, Comisia pentru Afaceri
Juridice (http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A7-2012-
0369+0+DOC+XML+V0//RO#_part1_def8); după cum am mai precizat şi anterior, concluziile acestui grup de lucru
constituit pentru analiza dreptului administrativ al Uniunii Europene, prezentate Parlamentului European, s-au fondat pe
conferinţe susţinute de personalităţi ale cercetării dreptului administrativ al Uniunii Europene, cum sunt prof. Jacques
Ziller şi prof. Jürgen Schwarze.
424
Ziller, J., prelegere în cadrul dezbaterilor Conferinţei de la León, Working Group on EU Administrative Law,
Working document. State of Play and Future Perspectives of EU Administrative Law, 19 octombrie 2011, cit. supra, p.
21-22.
425
Hofmann, H.C.H., Schneider, J.-P., Ziller, J., Dragoş, D.C., (coord.), Codul ReNEUAL de procedură administrativă
a Uniunii Europene (traducerea şi adaptarea din versiunea franceză sau cea din engleză: jud. drd. C. Codrescu, drd. E.
Rusu, jud. drd. D. Sparios, jud. drd. I. Prelipceanu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 77.

120
judiciare;
- decizia se adresează uneia sau mai multor persoane, publice sau private, fiind incluse, în
consecinţă, acte de natură colectivă, cum ar fi un grup de oameni, dar care exclude procesul
legislativ administrativ;
- spre deosebire de contract, decizia este adoptată în mod unilateral, ceea ce nu exclude ca un
acord cu privire la conţinutul său să fi fost încheiat înainte, formal sau informal, între autorităţile
publice şi particulare;
- deciziile „tranşează‖ unul sau mai multe cazuri specifice, cu efecte juridice obligatorii din punct
de vedere legal.
De remarcat este că, Parlamentul European – Comisia Pentru Afaceri Juridice – în Raportul
conţinând recomandări adresate Comisiei privind dreptul de procedură administrativă al UE
defineşte conceptul de tăcere administrativă ca fiind neadoptarea deciziei în termenul-limită pentru
adoptarea deciziei în cauză, termen-limită obligatoriu a fi comunicat persoanei care solicită
emiterea unei decizii individuale (punct 4.2 din Recomandarea 4 privind normele care călăuzesc
deciziile administrative)426.
Legat de definirea tăcerii administrative de către Comisia pentru Afaceri Juridice din cadrul
Parlamentului European, mai trebuie precizat că art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE
consacră şi dreptul oricărei persoane de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un
tratament într-un „termen rezonabil” din partea administraţiei Uniunii427.
Codul Bunei Conduite Administrative, elaborat de Ombudsmanul European428 şi aprobat
de Parlamentul European la 6 septembrie 2001429, pornind de la prevederile Cartei
Fundamentale, defineşte conceptul de „termen rezonabil” şi instituie printre obligaţiile funcţionarilor
publici din instituţiile, agenţiile şi oficiile UE şi aceea ca funcţionarul să asigure adoptarea unei
decizii cu privire la fiecare cerere sau reclamaţie adresată instituţiei într-un termen rezonabil,
fără întârziere, şi în orice caz nu mai târziu de două luni de la data primirii acesteia. Aceeaşi
regulă se aplică şi în cazul răspunsurilor la scrisorile primite din partea publicului şi al
răspunsului la notele administrative transmise de funcţionar superiorilor săi, prin care solicită
instrucţiuni legate de decizia ce urmează să fie adoptată. În cazul în care, datorită complexităţii
problemelor ridicate, nu se poate adopta o decizie asupra unei cereri sau reclamaţii în
termenul mai sus menţionat, funcţionarul va informa cât mai curând posibil autorul acesteia,
i a r o decizie definitivă va trebui comunicată autorului în cel mai scurt timp (art. 7 din Codul
bunei conduite administrative care defineşte conceptul de „termen rezonabil aferent adoptării
deciziilor”) 430.
Codul ReNEUAL de procedură administrativă a UE tratează şi contractele administrative,
consacrându-le Cartea a IV-a, care în primul rând evidenţiază necesitatea reformulării dreptului UE
cu privire la contractele publice, având în vedere ambiguitatea şi fragmentarea materialului existent
pe temă la nivelul Uniunii (legislaţie UE, jurisprudenţă, jurisprudenţa Ombudsmanului European
etc.)431. De asemenea, se evidenţiază la începutul Cărţii a IV-a din Cod inexistenţa unui consens în
ceea ce priveşte substanţa „dreptului contractelor publice” în sine, astfel că se pune întrebarea
dacă dreptul contractelor publice are în vedere doar achiziţiile publice sau implică şi celelalte
contracte încheiate de autorităţile publice?432 Analiza acestor întrebări şi cântărirea argumentelor
au condus în final la ceea ce înşişi autorii susţin că este un „compromis între ambiţie şi temperare”.
Printre rezultatele pozitive ale acestui demers notăm distincţia făcută în Codul ReNEUAL de
procedură administrativă a UE între:
- pe de o parte, contractele UE care sunt guvernate exclusiv de dreptul acestei persoane
juridice, acestea fiind în general cele care servesc ca instrument pentru implementarea politicilor

426
A se vedea, Cătană, E. L., Contenciosul actelor administrative asimilate, op. cit., 2017, p.440.
427
Ibidem.
428
Statutul Ombudsmanului European a fost aprobat prin Decizia Parlamentului european privind statutul şi condiţiile
generale pentru exercitarea funcţiilor Ombudsmanului (JOCE L 113 din 4 mai 1994, p. 15), amendată prin Decizia
Parlamentului European 2008/587/CE, Euratom din 18 iunie 2008 (JOCE L 189 din 17 iulie 2008, p. 25).
429
Ombudsmanul European, Codul European al Bunei Conduite Administrative, Luxembourg, 2013, disponibil sub
formă de broşură pe http://www.ombudsman.europa.eu, accesat la data de 28 aprilie 2015.
430
A se vedea, Cătană, E.L., Contenciosul actelor administrative asimilate, op. cit., 2017, p.441.
431
Hofmann, H.C.H., Schneider, J.-P., Ziller, J., Dragoş, D.C., (coord.), Codul ReNEUAL de procedură administrativă
a Uniunii Europene, op. cit., 2016, p. 115-116.
432
Ibidem.

121
Uniunii (păstrând puţine similarităţi cu contractele încheiate între părţile private);
- pe de altă parte, contractele UE care sunt guvernate exclusiv de legislaţia unui stat membru
sau chiar a unui stat terţ, acestea fiind de obicei contracte care ar putea fi încheiate şi între părţi
private, contracte privind cumpărarea şi vânzarea de bunuri mobile/imobile, închirieri, concesiuni,
contracte pentru furnizare de servicii; aceste contracte nu necesită prevederi contractuale ale UE
specifice, având în vedere că dreptul naţional privat în materie este suficient, însă, totuşi,
autoritatea nu se bucură de aceeaşi libertate contractuală specifică persoanelor private, având în
vedere procedurile administrative ce trebuie respectate în aplicarea dreptului la o bună
administrare433.
Mai facem precizarea că doctrina434 evidenţiază necesitatea dezvoltării unor proceduri comune
de exercitare a controlului jurisdicţional al acţiunilor administrative şi a răspunderii autorităţilor
publice în UE, care se bazează în principal pe jurisprudenţa CJUE, însă aceasta va beneficia cel
mai mult dacă se inspiră din conceptele şi principiile care sunt comune sistemelor legale ale
statelor membre.

4. Aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale

Așa cum am arătat anterior, Tratatul de la Maastricht (1992) consacra pentru prima dată
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale435 ca fiind principiu de drept
comunitar. Mai târziu, prin Tratatul de la Lisabona (2007) s-a instituit obligativitatea aderării Uniunii
Europene la Convenția europeană. Astfel, art. 6 din TUE dispune că „Uniunea aderă la Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale‖.
În prezent, Uniunea Europeană nu este membră a Consiliului Europei, urmând să intre în
rândul celor 47 de state semnatare. Deși s-a dorit ca aderarea să fie cât mai rapidă, procedura s-a
dovedit a fi complexă și implică pregătirile corespunzătoare atât la nivelul Uniunii Europene, cât și
la nivelul Consiliului Europei. În acest sens Consiliul Europei împreună cu Comisia Europeană
pregătesc instrumentele legale de aderare436.
În ceea ce privește Consiliul Europei, s-a procedat la modificarea art. 59 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care reglementează semnarea și
ratificarea convenției. Astfel, Protocolul nr. 14437 la Convenție introduce alin. 2) la art. 59 din
Convenție, potrivit căruia „Uniunea Europeană poate adera la prezenta Convenție‖.
Întrucât Uniunea Europeană nu avea competența încheierii unor astfel de tratate în materia
drepturilor omului, legislația Uniunii a fost modificată corespunzător prin Tratatul de la Lisabona.
Astfel, aderarea la convenție depinde de statele uniunii. Potrivit art. 218 alin. 8) TFUE, aderarea
Uniunii europene la Convenție se va decide în unanimitate la nivelul Consiliului. Iar ulterior, „decizia
privind încheierea acestui acord‖438 intră în vigoare după acordul statelor semnatare, potrivit
normelor constituționale interne. Așa cum s-a constatat și în doctrină439, se observă o dublă
autorizare a aderării din partea statelor, o dată în Consiliu și apoi, în afara acestuia.
De asemenea, Protocolul nr. 8440 limitează strict aderarea prin instituirea unei dispoziții
potrivit căreia ―aderarea Uniunii nu aduce atingere nici competențelor Uniunii, nici atribuțiilor
instituțiilor acesteia‖. Mai mult, tratatul de aderare nu trebuie să aducă atingere situației speciale a
statelor membre prin raportare la Convenție, atât în ceea ce privesc protocoalele semnate de

433
Ibidem.
434
A se vedea Künnecke, M., Tradition and Change in Administrative Law. An Anglo-German Comparision, Springer-
Verlag, Berlin Heidelberg, 2007, p. 2.
435
În continuare, referirea la acest document se va face prin sintagma „Convenția europeană”.
436
A se vedea Raportul final al celei de-a cincea Ședință de negociere între grupul de negociere al Comitetului director
pentru drepturile omului și Comisia europeană privind aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană privind
drepturile omului de la Strasbourg din 3-5 aprilie 2013, disponibil la adresa web:
http://www.echr.coe.int/Documents/UE_Report_CDDH_ENG.pdf, accesat la data de 05.11.2017.
437
Protocolul nr. 14 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a fost ratificat prin Legea
nr.39/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr. 238 din 22 martie 2005) și a intrat în vigoare la 1 iunie 2010.
438
A se vedea art. 218 alin. 8) TFUE, teza a doua.
439
A se vedea Schutze, R., op. cit., p. 432.
440
Protocolul nr. 8 cu privire la art. 6 alin. 2) din TUE referitor la aderarea uniunii la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

122
acestea, cât și eventualele rezerve cu privire la Convenție.
Referitor la raportul dintre Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Convenția
europeană, dispozițiile sunt destul de coerente. În temeiul art. 52 alin. 3) din Cartă ―în măsura în
care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea
lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată‖. Însă, teza a doua a aceluiași
articol dispune că ―această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai
largă‖. Deși aparent reglementarea este ambiguă, așa cum s-a apreciat și în doctrină441,
interpretarea acestei dispoziții trebuie făcută în sensul că ―nivelul protecției asigurate de cartă nu
poate fi niciodată inferior‖ celui garantat prin Convenția europeană442. Într-o altă opinie443,
―judecătorul Curții de Justiție a Uniunii Europene va trebui să integreze jurisprudența CEDO și să
fie suficient de flexibil cu privire la propriile hotărâri pentru a fi pe aceeași linie cu interpretările
Convenției europene‖.
Oricum, aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană implică participarea și
reprezentarea acesteia în cadrul organelor de implementare și supraveghere a Convenției. Astfel
va fi necesară desemnarea unui judecător în numele Uniunii (prin organizarea procedurii de
nominalizare la nivelul Consiliului Europei), precum și un reprezentant al acesteia (cel mai probabil
din cadrul Comisiei europene).
Aderarea Uniunii Europene la Convenție va întări protecția drepturilor omului la nivel
european, Uniunea fiind astfel supusă unui control extern. Astfel, orice persoană a cărui drept
recunoscut de Conveție a fost încălcat de Uniunea Europeană (implicit instituțiile, organismele
sale) va avea posibilitatea să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului, Uniunea
Europeană fiind astfel tratată ca orice stat membru. Mai mult, se dorește realizarea unui sistem
coerent de protejarea a drepturilor omului, instituirea Cartei fundamentale a Uniunii Europene și
aderarea la Convenția europeană va oferi cetățenilor protecție atât față de fiecare stat membru în
parte444, cât și față de Uniunea Europeană.

441
A se vedea Schutze, R., op. cit., p. 426.
442
În context menționăm că „explicațiile” redactate la Cartă prevăd o listă a articolelor din Cartă ce au același înțeles și
domeniu de aplicare cu articolele corespondente din Convenția europeană, precum și o listă a articolelor din Cartă ce au
același înțeles cu articolele corespondente din Convenția europeană, dar un domeniu de aplicare mai extins.
443
A se vedea van Raepenbusch, S., Dreptul instituțional al Uniunii Europene, Editura Rosetti International, București,
2011, p. 371.
444
În context menționăm că toate statele membre ale Uniunii Europene sunt state semnatare ale Convenției Europeană a
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

123
 Capitolul VI. Repere ale Curții de Justiție a Uniunii Europene

Hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, mai ales cele cu titlu
preliminar, au un impact deosebit asupra cetățenilor Uniunii, fiind un veritabil izvor de drept. Miile
de hotărâri anuale acoperă toate domeniile dreptului Uniunii Europene, din care vom prezenta, cu
titlu de exemplu, câteva din astfel de repere ale jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

1. Recurs în interpretare. Dreptul la o cale de atac efectivă. Condiționarea

admisibilității căilor de atac de constituirea unei „garanții de bună conduită”445.

Situația de fapt
În vederea extinderii și modernizării Aeroportului Oradea, instituția publică, în calitate de
autoritate contractantă, afișează în ianuarie 2014, pe site-ul Sistemul Electronic de Achiziții Publice
anunțul pentru cererile de ofertă aferente contractului de achiziții publice. În urma evaluării
ofertelor, oferta depusă de SC Construcții Napoca SA, SC aici Cluj SA și SC Icco Energ SRL a fost
clasată pe locul al doilea. Aceste societăți ofertante au introdus contestație la Consiliul Național de
Soluționare a Contestațiilor, care a respins-o ca nefondată, iar, la rândul ei, această decizie a fost
atacată la Curtea de Apel Oradea.
Curtea de Apel a adus în atenția apelantelor obligația de constituire a unei „garanții de
bună conduită‖, ca și condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității
contractante, obligație reglementată pentru procedura de atribuire a unui contract de achiziții
publice de art. 271 alin. (1)-(5) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
În acest context, reclamantele au solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu
o decizie preliminară. Astfel, Curtea de Apel Oradea a suspendat judecarea cauzei și s-a adresat
Curții, care a răspuns la următorea întrebare preliminară: „Dispozițiile art. 1 alin. (1)-(3) din
Directiva 89/665 CEE coroborate cu cele ale art. 47 din Cartă trebuie interpretate în sensul că se
opun unei dispoziții naționale care instituie, drept condiție de admisibilitate a căilor de atac
împotriva deciziilor luate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de achiziții publice,
obligația constituirii unei garanții financiare în favoarea autorității contractante precum cea
reglementată de art. 2711 și 2712 din O.U.G. nr. 34/2006?‖

Dreptul aplicabil (extrase)

- Art. 1 alin. (1)-(3) din Directiva 89/665 CEE:
―(1) Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor (…)privind coordonarea procedurilor
de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, (…).
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că, (…) deciziile luate de
autoritățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât se poate de
rapide, în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, în temeiul
nerespectării, prin aceste decizii, a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a
normelor de drept intern de transpunere a acesteia.
(2) Statele membre garantează că nu există, între întreprinderile care susțin că au suferit
un prejudiciu în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract, nicio discriminare ca rezultat al
distincției făcute de prezenta directivă între normele de drept intern de transpunere a legislației
comunitare și celelalte norme de drept intern.
(3) Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe
care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau
care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să
fie prejudiciată printr-o presupusă încălcare.‖446
- art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene:
―Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are
445
A se vedea Truchici, A.M., Neagu, L., Drepturi și libertăți. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene,
Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 63-73.
446
Directiva Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative
privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și
a contractelor publice de lucrări (89/665/CEE), așa cum este publicată la adresa web http://eur-lex.europa.eu/legal-
content, accesată la data de 07.10.2017.

124
dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile
stabilite de prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața
unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice
persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată (…)447.
- art. 2711 și 2712 din O.U.G. nr. 34/2006:
„Art. 2711
(1) În scopul de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament
necorespunzător, contestatorul are obligaţia de a constitui garanţia de bună conduită pentru
întreaga perioadă cuprinsă între data depunerii contestaţiei/cererii/plângerii şi data rămânerii
definitive a deciziei Consiliului/hotărârii instanţei de judecată de soluţionare a acesteia.
(2) Contestaţia/Cererea/Plângerea va fi respinsă în cazul în care contestatorul nu prezintă
dovada constituirii garanţiei prevăzute la alin. (1). (…)
(4) Cuantumul garanţiei de bună conduită se stabileşte prin raportare la valoarea estimată
a contractului ce urmează a fi atribuit, astfel:
a) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art.
55 alin. (2) lit. a) şi b);
b) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art.
55 alin. (2) lit. c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 10.000 euro, la cursul BNR de la data
constituirii garanţiei;
c) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice
prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. a) şi b), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 25.000 euro, la
cursul BNR de la data constituirii garanţiei;
d) 1% din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice
prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 100.000 euro, la
cursul BNR de la data constituirii garanţiei. (…)
Art. 2712
(…)
(4) În situaţia în care Consiliul admite contestaţia, respectiv instanţa competentă admite
plângerea formulată împotriva deciziei Consiliului de respingere a contestaţiei, autoritatea
contractantă are obligaţia de a restitui contestatorului garanţia de bună conduită, în cel mult 5 zile
de la momentul rămânerii definitive a deciziei/hotărârii.
(5) În situaţia în care contestatorul se adresează direct instanţei de judecată şi aceasta
admite cererea introdusă, prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
(…)‖448

Soluția Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de justiție a Uniunii europene a decis că normele prevăzute de art. 1 alin. (1)-(3)
din Directiva 89/665 CEE analizate în lumina art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care
condiționează admisibilitatea unei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de
obligația reclamantului de a constitui garanția de bună conduită, din moment ce această garanție
trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în atac.
Curtea a apreciat că mobilizarea unei sume atât de mari constituie un efort financiar pentru
reclamant și totodată determină reclamantul să fie reticent în introducerea unei căi de atac, însă
acesta trebuie să dea dovadă de diligență în cadrul procedurilor ce le inițiază. Mai mult, dispozițiile
urmăresc fluidizarea contractelor de achiziție publică, prevenindu-se exercitarea abuzivă a căilor
de atac și tergiversarea încheierii contractului.

2. Recurs în interpretare. Prelucrarea datelor cu caracter personal449.

447
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene 2012/C 326/02, publicată la adresa web http://eur-
lex.europa.eu/legal-content, accesată la data de 07.10.2017.
448
O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări
publice şi a contractelor de concesiune de servicii, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 418 din 15 mai 2006,
actualizată și abrogată prin Legea 98/2016 privind achizițiile publice.
449
A se vedea Truchici, A.M., Neagu, L., op. cit., p. 182-186.

125
 Situația de fapt
Domnul Rynes a amplasat un sistem de supraveghere video cu cameră fixă, la intrarea în
locuința sa. Camera, fiind îndreptată spre ușă, înregistra și o parte din drumul public, precum și
intrarea în imobilul de vis-à-vis. Sistemul de supraveghere presupunea înregistrarea informațiilor în
mod continuu pe un hard disk, iar atunci când capacitatea acestuia se epuiza, procedeul se relua,
stocând peste datele memorate anterior. Domnul Rynes era singurul ce avea acces la informațiile
stocate, utilizarea unui astfel de sistem fiind justificată de atacurile repetate la adresa familiei sale.
Astfel, urmare a atacului din noaptea de 6 spre 7 octombrie 2007, au putut fi identificați doi
suspecți, ce au spart geamurile locuinței familiei domnului Rynes. Înregistrările au fost preluate de
poliție și utilizate ca mijloc de probă în cadrul procedurii penale începute.
Unul dintre suspecți a sesizat organismul de supraveghere a protecției datelor cu caracter
cu caracter personal din Polonia – ―Urad pro ochranu osobnich udaju450‖, în vederea stabilirii
legalității sistemului de supraveghere utilizat de domnul Rynes. Potrivit legislației naționale
poloneze, Urad a stabilit că domnul Rynes a colectat date cu caracter personal al tuturor celor care
se deplasau în fața locuinței sale, precum și intrau în locuința de vis-à-vis, fără acordul acestora.
Mai mult, aceste persoane nu au fost informate cu privire la stocare, prelucrare, tipul de sistem si
operatorul în cauză. Potrivit legislației naționale, domnul Rynes ar fi avut obligația să notifice Urad
cu privire la sistemul de supraveghere folosit.
Împotriva acestei decizii, domnul Rynes a formulat apel, instanța de apel adresând Curții de
Justiție a Uniunii Europene, următoarea întrebare preliminară: „Operarea unui sistem de
supraveghere video instalat într-o locuință de familie în vederea protejării proprietății, sănătății și a
vieții proprietarilor locuinței poate fi calificată drept prelucrare a datelor cu caracter personal
efectuată <de către o persoană fizică în cursul unei activități exclusiv personale sau domestice> în
sensul art. 3 alin. (2) din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24
octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu
caracter personal și libera circulație a acestor date?‖.

Dreptul aplicabil (extrase)

- art. 3 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie
1995451 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter
personal și libera circulație a acestor date:
„(1) Prezenta directivă se aplică prelucrării automate, în totalitate sau parțial, precum și
prelucrării neautomate a datelor cu caracter personal, conținute sau care urmează să fie conținute
într-un sistem de evidență a datelor cu caracter personal.
(2) Prezenta directivă nu se aplică prelucrării datelor cu caracter personal:
(…)
efectuate de către o persoană fizică în cursul unei activități exclusiv personale sau
domestice‖.

-art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene 2012/C 326/02452,

Respectarea vieții private și de familie: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și
de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor‖.

Soluția Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea a reținut că trebuie să se pronunțe dacă o înregistrare video continuă pe un
echipament de stocare de tipul hard disk, înregistrare obținută de către o persoană fizică pe un
sistem instalat la locuința de familie în vederea protejării proprietății și a sănătății membrilor, dar
care supraveghează și spațiul public, constituie o prelucrare a datelor cu caracter personal
efectuate ―în cursul unei activități exclusiv personale sau domestice‖.
În acest sens, art. 2 lit. a) din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului
statuează că ―date cu caracter personal‖ constituie ―orice informație referitoare la o persoană fizică
450
În continuare, referirea la acest organism se va face prin sintagma „Urad”.
451
A se vedea adresa web http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A31995L0046, accesată la data
de 07.10.2017.
452
A se vedea adresa web http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A12012P%2FTXT, accesată
la data de 07.10.2017.

126
identificată sau identificabilă‖. Iar lit. b) al aceleiași directive denumește ―prelucrarea datelor cu
caracter personal‖ drept ―orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează asupra datelor
cu caracter personal, (…) cum ar fi colectarea, înregistrarea, (…) stocarea‖. Astfel, activitatea
desfășurată de domnul Rynes intră sub incidența art. 3 alin. 1) din Directiva 95/46/CE, fiind o
prelucrare de date cu caracter personal.
Cât despre despre instalarea acestui sistem de supraveghere ―în cursul unei activități
exclusiv personale sau domestice‖, s-a făcut referire, la o jurisprudență constantă, în interpretarea
și aplicarea acestor dispoziții derogatorii de la art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene. Astfel, derogările de la protecția dreptului la viața privată, prin aplicarea art. 3 alin. 2) din
Directiva 95/46/CE trebuie aplicate cu prudență și strictă interpretare.
Curtea a apreciat că folosirea sistemului de supraveghere în cazul de față nu intră în sfera
―exclusiv‖ personală sau domestică în sensul art. 3 alin. 1) din Directiva, întrucât este îndreptat
parțial la spațiul public, depășind sfera privată a utilizatorului. Însă, în ceea ce privesc persoanele
fizice, aplicarea acestei norme trebuie interpretată prin raportare la interesele legitime ale
operatorului, și anume, protejarea proprietății, a sănătății și vieții operatorului și a familiei sale.
Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că ―art. 3 alin. 2) din Directiva
95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția
persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a
acestor date, trebuie interpretat în sensul că operarea unui sistem de supraveghere video care
determină o înregistrare în mod continuu, cum ar fi un hard disk, instalat de o persoană fizică în
locuința sa de familie în vederea protejării proprietății, a sănătății și a vieții proprietarilor locuinței,
acest sistem supraveghind, de asemenea, un spațiu public, nu constituie o prelucrare a datelor cu
caracter personal efectuată în cursul unei activități exclusiv personale sau domestice în sensul
acestei dispoziții‖453.

3. Recurs în interpretare. Libera circulație a persoanelor și capitalurilor. Circulație

rutieră454

Situația de fapt
Domnul Nagy circula în localitatea Szombathely din Ungaria, când a fost supus unui control
al poliției. La control, poliția a constatat că mașina condusă de dl Nagy este înmatriculată în Austria
și nu este proprietatea personală a acestuia. Neputând prezenta un document justificativ pentru
utilizarea mașinii de către acesta, agenții de poliție au reținut plăcile de înmatriculare și autorizația
de circulație a autovehiculului. Toate acestea, deși dl Nagy a explicat că mașina, proprietate a
Alpen-Reisen Horvath OG (societate austriacă), a primit-o de la fratele său ce lucrează la această
firmă, în vederea utilizării ocazionale în interesul societății Alpen-Reisen Horvath. În acest context,
menționăm că dl Nagy este resortisant maghiar cu reședința în Ungaria și nu avea la momentul
respectiv calitatea de lucrător în sensul dreptului Uniunii Europene.
Urmare a controlului rutier, Comisariatul de poliție din Szombathely i-a acordat dlui Nagy o
amendă în valoare de 40.000 forinți, echivalentul a 1250 euro, întrucât potrivit legislației naționale,
este interzisă utilizarea vehiculelor cu număr de înmatriculare străin de către persoanele cu
reședința obișnuită în Ungaria. În susținerea contestației pe care a înaintat-o dl Nagy, s-a arătat că
acesta avea o autorizare din partea fratelui său de a utiliza autovehiculul și, mai mult, normele de
drept invocate încalcă dreptul Uniunii Europene privind libertatea de circulație a persoanelor.
Contestația a fost respinsă, Comisariatul Central constatând că dl Nagy trebuie să prezinte „pe
loc‖, în momentul controlului rutier, un document care să justifice utilizarea legală a autovehiculului
înmatriculat în Austria pe drumurile publice din Ungaria.
Astfel, dl Nagy s-a adresat instanței de judecată cu acțiune împotriva acestei decizii
susținând că art. 20 alin. (1) lit. l) și art. 25/B alin. (1) lit. b) din Legea privind circulația pe drumurile
publice a Ungariei încalcă dreptul Uniunii Europene, arătând totodată că la momentul controlului
rutier efectua o sarcină în interesul Alpen-Reisen Horvath OG, pentru care nu era remunerat.
Instanța de judecată, Tribunalul administrativ și pentru litigii de muncă din Szombathely 455,
a suspendat cauza și a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene următoarele întrebări

453
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Camera a patra, Hotărârea din 11 decembrie 2014, cauza C-212/13.
454
A se vedea Truchici, A.M., Neagu, L., op. cit., p. 232-238.
455
Szombathelyi Közigazgatási és Munkaügyi Bíróság.

127
preliminare: „Art. 18 și art. 20 alin. (2) lit. a) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru precum cea în
discuție în litigiul principal, potrivit căreia, ca regulă generală, pot circula pe drumurile publice în
statul membru respectiv doar autovehiculele care dispun de o autorizație administrativă și de
număr de înmatriculare emise de statul membru menționat, iar o persoană cu reședința în acest
stat membru, care nu are calitatea de lucrător în sensul dreptului Uniunii și care solicită exceptarea
de la aplicarea normei menționate în temeiul faptului că utilizează un vehicul care i-a fost pus la
dispoziție de un operator economic cu sediul în alt stat membru, trebuie să fie în măsură să
demonstreze pe loc, la un control al poliției, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legislația
menționată a statului membru în cauză, sub sancțiunea aplicării imediate a unei amenzi de care nu
există posibilitatea de a fi exonerat și al cărei cuantum este echivalent cu amenda aplicabilă în
cazul neîndeplinirii obligației de înmatriculare a vehiculului?‖

Dreptul aplicabil (extrase)

- art. 18 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: „În domeniul de aplicare a
tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice
discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate. Parlamentul European și Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta orice norme în vederea
interzicerii acestor discriminări‖456.
- art. 20 alin. (2) lit. a) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: „Cetățenii Uniunii
au drepturile și obligațiile prevăzute în tratate. Aceștia se bucură, printre altele, de:
(a) dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre;
- art. 63 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:
„(1) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind circulația
capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.
(2) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind plățile între
statele membre, precum și între statele membre și țările terțe‖457.

Soluția Curții de Justiție a Uniunii Europene

Potrivit jurisprudenței458 Curții, împrumutul transfrontalier a unui autovehicul, cu titlu gratuit,
între rezidenții unor state membre diferite reprezintă circulație a capitalurilor în sensul art. 63 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În principiu, chiar dacă instanța de trimitere solicită
interpretarea art. 18 și 20 alin. (2) lit. a) din Tratat, Curtea este liberă să interpreteze toate normele
dreptului Uniunii Europene care sunt relevante în cauză și pot duce la soluționarea acesteia. În
acest sens, Curtea a statuat că art. 63 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede
norme specifice de nediscriminare, și, astfel, art. 18 nu este aplicabil, urmând să se pronunțe cu
privire la interpretarea întrebărilor în lumina art. 63 din Tratat.
Referitor la cuantumul amenzii prevăzut de legislația maghiară, pentru utilizarea
autovehiculului înmatriculat în alt stat membru, ca fiind egal cu cuantumul prevăzut pentru
încălcarea obligației de înmatriculare a acestuia, Curtea a apreciat că sancțiunea este vădit
disproporționată având în vedere că acțiunea pusă în discuție în litigiu este mult mai puțin gravă.
De asemenea, restricțiile privind libertățile fundamentale prevăzute de Tratat sunt admise
doar dacă pot fi justificate de motive de interes general și sunt proporționate cu obiectivul propus.
Intr-adevăr, prin dispozițiile naționale maghiare se urmărește combaterea fraudei fiscale pentru
plata taxei de înmatriculare și pe autovehicule, dar măsurile sunt mult depășite pentru atingerea
acestui obiectiv. Curtea a apreciat că prezentarea documentelor justificative, pentru derogarea de
la dispozițiile referitoare la înmatricularea autovehiculelor, într-un termen ulterior controlului rutier
tot ar fi dus la atingerea obiectivului urmărit.
În ceea ce privește calitatea de „lucrător‖ al conducătorului auto, aceasta nu justifică
diferența de tratament față de ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, nu optimizează eficacitatea
controalelor rutiere și nu motivează aplicarea amenzii prevăzute de legislația națională.

456
A se vedea adresa web http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:12012E/TXT&from=RO,
accesată la data de 08.10.2017.
457
Idem.
458
A se vedea cauza Putten și alții, Hotărârea din 19 noiembrie 2015, cauza C-632/13.

128
 Din toate aceste considerente Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat459 că art. 63
alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene se opune reglementării naționale puse
în discuție în litigiul principal.

4. Recurs în interpretare. Dreptul la sănătate. Asigurări sociale. Îngrijiri sptalicești

acordate în alt stat membru460.

Situația de fapt
Doamna Luca a primit îngrijiri spitalicești în anul 2008, la Clinica Universitară din Viena în
valoare de 4822,15 euro. În ianuarie 2009 a formulat o cerere de eliberare a formularului E112 la
Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, dar a solicitat amânarea soluționării acestei cereri. Totuși,
în luna februarie 2009 a solicitat rambursarea cheltuielilor medicale pentru acest tratament și a
primit suma de 8123,28 lei.
În august 2009 a formulat din nou o cerere de eliberare a formularului E112, pentru
continuarea tratamentului început la clinica din Viena, urmând ca ulterior să solicite rambursarea
cheltuielilor efectuate. În noiembrie, Casa de Asigurări de Sănătate Bacău i-a rambursat suma de
4544,89 lei.
Astfel, dna Luca a formulat o acțiune împotriva Casei de Asigurări de Sănătate Bacău,
acțiune care a fost respinsă de Tribunalul Bacău întrucât cererile de eliberare a formularului E 112
au fost depuse după ce persoana asigurată plătise tratamentele efectuate în străinătate, iar Casei
de Asigurări Bacău nu i se putea reține nicio culpă pentru neeliberarea formularului și efectuarea
unei rambursări parțiale. Mai mult, Dna Luca nu a contestat modul de calcul a sumelor decontate.
In urma recursului formulat de dna Luca, Curtea de Apel a adresat Curții de Justiție a
Uniunii Europene următoarele întrebări preliminare:
―Articolul 49 CE461 și articolul 22 din Regulamentul nr. 1408/71462 se opun unor dispoziții
naționale, precum cele ale articolului 40 alineatul (l) litera b), ale articolului 45 și ale articolului 46
din Ordinul 592/2008463, potrivit cărora lucrătorul salariat sau independent sau membrii de familie
ai acestuia au dreptul să obțină rambursarea valorii totale a cheltuielilor efectuate pentru asistență
medicală în străinătate numai dacă au obținut o autorizație prealabilă în acest sens?
Plata parțială a unui tratament medical efectuat în interiorul Uniunii calculată conform
tarifelor statului membru asigurator – în speța noastră, conform articolului 7 din Ordinul
122/2007464 – reprezintă o restricție în sensul articolului 49 CE?
Dacă răspunsul la întrebarea precedentă este afirmativ, în limita cărei sume trebuie
rambursate cheltuielile efectuate de persoane asigurate în ipoteza în care cuantumul plăților
prevăzute în legislația statului membru de reședință este diferit de cuantumul prestațiilor prevăzute
de legislația statului membru în care a fost efectuat tratamentul?‖

Dreptul aplicabil (extrase)

- art. 49 CE (Tratatul de constituire a Comunității Europene - Amsterdam) : ‖În conformitate
cu dispoziţiile ce urmează, sunt interzise restricţiile privind libertatea de a presta servicii în cadrul

459
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Camera a șaptea, Hotărârea din 29 octombrie 2015, cauza C-583/14.
460
A se vedea Truchici, A.M., Neagu, L., op. cit., p. 285-291.
461
Tratatul de constituire a Comunității Europene, publicat în Jurnalul Oficial C 340, 10/11/1997 P. 0197.
462
Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială
în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora
care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al
Consiliului din 2 decembrie 1996, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 592/2008 al Parlamentului
European și al Consiliului din 17 iunie 2008 (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1408/71”).
463
Ordinul 592/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind utilizarea în cadrul sistemului de asigurări
sociale de sănătate din România a formularelor emise în aplicarea Regulamentului (CEE) nr. 1.408/71 al Consiliului
privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii independenți și cu
familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității, precum și a Regulamentului (CEE) nr. 574/72 de stabilire a
normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1.408/71.
464
Abrogat prin Ordinul 729/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice privind rambursarea și recuperarea
cheltuielilor reprezentând asistența medicală acordată în baza documentelor internaționale cu prevederi în domeniul
sănătății la care România este parte, și ulterior prin Ordinul nr. 36/2014 ale cărui dispoziții relevante, care figurează la
articolul 8 din acesta, sunt în esență identice.

129
Comunităţii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat al Comunităţii decât cel
al beneficiarului serviciilor. Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei,
poate extinde beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt
resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în cadrul Comunităţii‖465.
- art. 22 din Regulamentul nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în
raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii
familiilor acestora care se deplasează în cadrul Uniunii:
"(1) Lucrătorul salariat sau lucrătorul care desfășoară o activitate independentă care
îndeplinește condițiile impuse de legislația statului competent pentru a beneficia de prestații, luând
în considerare, dacă este cazul, dispozițiile articolului 18 și:
[...]
c) care este autorizat de instituția competentă să se deplaseze pe teritoriul unui alt stat
membru pentru a beneficia de tratament corespunzător bolii sale
are dreptul la:
(i) prestații în natură acordate pe seama instituției competente de instituția de la locul de
ședere [...], în conformitate cu dispozițiile legislației aplicate de respectiva instituție, ca și cum ar fi
asigurat la aceasta; cu toate acestea, durata perioadei de acordare a prestațiilor este reglementată
de legislația statului competent;
[...]
(2) [...]
Autorizația solicitată conform alineatului (1) litera (c) nu poate fi refuzată în cazul în care
tratamentul respectiv figurează printre prestațiile prevăzute de legislația statului membru pe al
cărui teritoriu respectiva persoană a avut reședința și unde nu i se poate acorda un astfel de
tratament în limita timpului necesar pentru obținerea tratamentului în statul membru de reședință,
luând în considerare starea sa actuală de sănătate și evoluția probabilă a bolii.
(3) [...] Alineatele (1) și (2) se aplică prin analogie membrilor de familie ai unui lucrător
salariat sau ai unui lucrător care desfășoară o activitate independentă‖466.
- art. 40 alineatul (l) litera b) din Ordinul 592/2008: „Formularul E 112 se adresează
lucrătorului salariat sau independent și membrilor de familie ai acestuia care sunt autorizați de
instituția competentă să se deplaseze într‑un alt stat membru cu scopul de a primi tratament
medical‖.
- art. 45 din Ordinul 592/2008 prevede actele ce trebuiesc anexate.
- art. 46 din Ordinul 592/2008:
"(1) Formularul E 112 se eliberează înainte de plecarea persoanei beneficiare.
(2) Formularul poate fi emis și după plecarea persoanei beneficiare dacă, din motive de
forță majoră, nu a putut fi eliberat anticipat. Formularul se eliberează numai dacă nu a fost achitată
contravaloarea serviciilor medicale. Din momentul efectuării plății, formularul nu mai produce
efectele juridice pentru care este solicitat.
(3) În cazul prevăzut la alineatul (2), casa de asigurări întocmește un referat prin care se
argumentează și se justifică situația de forță majoră, document care va sta la baza eliberării
formularului E 112.
(4) La întocmirea referatului prevăzut la alineatul (3) se vor detalia împrejurările de origine
externă, cu caracter extraordinar, absolut imprevizibile și inevitabile, inclusiv împrejurări de natură
medicală, care au condus la situația de forță majoră‖467.
- art. 7 din Ordinul 122/2007:
―(1) În condițiile în care un asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate din
România se deplasează într‑un stat membru al Uniunii Europene cu scopul de a primi tratament
medical, fără aprobarea prealabilă a casei de asigurări de sănătate unde este luat în evidență ca
persoană asigurată, acesta suportă contravaloarea serviciilor medicale acordate.

465
A se vedea adresa web, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/GA/TXT/?uri=CELEX:11997E049 accesată la data de
08.10.2017.
466
A se vedea adresa web http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:31971R1408, accesată la data
de 08.10.2017.
467
A se vedea adresa web, https://lege5.ro/Gratuit/geytonbugu/norma-metodologica-privind-utilizarea-in-cadrul-
sistemului-de-asigurari-sociale-de-sanatate-din-romania-a-formularelor-emise-in-aplicarea-regulamentului-cee-nr-1408-
71-al-consiliului-privind-aplicarea/2, accesată la data de 08.10.2017.

130
 (2) La solicitarea scrisă a asiguratului, însoțită de documente justificative, casa de asigurări
de sănătate rambursează contravaloarea serviciilor medicale acordate potrivit alineatului (1) și
plătite de acesta, la nivelul tarifelor prevăzute la alineatul (4).
(3) Rambursarea cheltuielilor în condițiile alineatelor (1) și (2) se efectuează de către casa
de asigurări de sănătate unde este luată în evidență persoana asigurată către asiguratul care
solicită rambursarea, în lei.
(4) Nivelul la care se realizează operațiunea de rambursare prevăzută la alineatul (3) se
stabilește după cum urmează:
[...]
b) pentru spitalizarea continuă: ICM x TCP, unde ICM este cel mai mare indice de
case‑mix, aferent spitalelor din România și prevăzut în actele normative care reglementează
sistemul de asigurări sociale de sănătate în vigoare la data efectuării plății serviciului de către
asigurat, iar TCP este tariful pe caz ponderat al aceluiași spital, aferent aceluiași an;
c) pentru spitalizarea de zi: o treime din suma rezultată în urma aplicării procedurii
prevăzute la litera b).
(5) Rambursarea prevăzută la alineatul (3) poate avea loc numai în situația în care serviciul
medical acordat într‑un stat membru al Uniunii [...] și achitat de către asigurat face parte din
pachetul de servicii de bază din sistemul de asigurări sociale de sănătate din România‖468.

Soluția Curții de Justiție a Uniunii Europene

Potrivit jurisprudenței469, Curtea a stabilit anterior că art. 49 CE nu se opune instituirii unei
autorizări prealabile (eliberarea formularului E112) pentru ca un pacient să poate primi îngrijiri
medicale în alt stat membru și rambursarea cheltuielilor de sistemul la care este afiliat. Toate
acestea, deși Curtea a apreciat că instiuirea autorizației prealabile constituie un obstacol în calea
prestării serviciilor medicale, atât în ceea ce ii privește pe pacienți, cât și pe prestatori de servicii.
Totuși, criteriile de acordare a acestei autorizări trebuie să fie în concordanță cu scopul și rezultatul
urmărit, iar criteriile să fie obiective, nediscriminatorii și cunoscute, autoritățile statului neputând
acționa arbitrar.
De asemenea, Curtea a statuat că, în situația în care solicitantul este refuzat de autoritatea
competentă, fiind ulterior constatat refuzul ca nefondat (prin decizie jurisdicțională sau chiar de
instituția în cauză), asiguratul are dreptul de a-i fi rambursate cheltuielile, întocmai dacă autorizația
ar fi fost eliberată de la început.
Curtea a stabilit470 că îngrijirile spitalicești acordate în alt stat membru trebuie să fie
rambursate de instituția competentă în limita cuantumului stabilit de legislația acestui stat membru
dacă au făcut obiectul autorizației impuse de art. 22 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 1408/71. În
situația în care acest cuantum este inferior celui care ar fi rezultat din aplicarea legislației în
vigoare în statul membru al cărui rezident este asiguratul în cazul spitalizării în acest din urmă stat,
trebuie să se acorde în plus de către instituția competentă, în temeiul art. 49 CE, astfel cum a fost
interpretat de Curte, o rambursare suplimentară corespunzătoare diferenței dintre aceste două
valori, în limita cheltuielilor efectuate în realitate.
În celelalte cazuri, asigurații sociali care beneficiază de îngrijiri spitalicești în alt stat
membru decât statul membru de reședință nu pot solicita rambursarea respectivelor cheltuieli, în
temeiul art. 49 CE, decât în limita acoperirii garantate de regimul de asigurări de sănătate la care
sunt afiliați.
Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că: ―art. 49 CE și art. 22 din
Regulamentul nr. 1408/71 nu se opun în principiu unei reglementări a unui stat membru care
condiționează rambursarea integrală de către instituția competentă a cheltuielilor aferente
îngrijirilor spitalicești acordate în alt stat membru de obținerea unei autorizații prealabile. În schimb,
aceste articole se opun unei astfel de reglementări interpretate în sensul că exclude, în toate
cazurile, rambursarea integrală de către instituția competentă a cheltuielilor aferente unor astfel de
îngrijiri acordate fără autorizație prealabilă.

468
A se vedea adresa web https://lege5.ro/Gratuit/gezdmobyg4/norma-metodologica-privind-rambursarea-si-
recuperarea-cheltuielilor-reprezentand-asistenta-medicala-acordata-in-baza-documentelor-internationale-cu-prevederi-
in-domeniul-sanatatii-la-care-romania-este, accesată la data de 08.10.2017.
469
A se vedea cauza Elchinov C-173/09, republicată, p. I-8889.
470
Idem.

131
 Atunci când un refuz al rambursării, motivat numai de absența autorizației prealabile, a
cheltuielilor aferente îngrijirilor spitalicești acordate în alt stat membru și achitate de persoana
asigurată nu este, ținând seama de împrejurările specifice, întemeiat, cheltuielile aferente îngrijirilor
menționate trebuie rambursate de instituția competentă persoanei asigurate în cauză în limita
cuantumului stabilit de legislația acestui stat membru. În situația în care cuantumul respectiv este
inferior celui care ar fi rezultat din aplicarea legislației în vigoare în statul membru al cărui rezident
este asiguratul în cazul spitalizării sale în acest din urmă stat, instituția competentă trebuie să
acorde în plus o rambursare suplimentară corespunzătoare diferenței dintre aceste două valori, în
limita cheltuielilor efectuate în realitate.
Atunci când un astfel de refuz este întemeiat, persoana asigurată poate solicita, în temeiul
art. 49 CE, rambursarea cheltuielilor aferente îngrijirilor spitalicești numai în limita acoperirii
garantate de regimul de asigurări de sănătate la care este afiliată‖471.

5. Recurs în interpretare. Egalitate de tratament între bărbați și femei în domeniul

securității sociale. Încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii Europene472

Situația de fapt
X a suferit un accident de muncă în anul 1991, iar în urma unei hotărâri pronunțate de
Tribunalul pentru Asigurări Sociale473 (Finlanda) s-a stabilit că acesta avea dreptul la o
indemnizație forfetară pentru invaliditate permanentă. Astfel, compania de asigurări a calculat
suma forfetară în cuantum de 4197,98 euro cu majorările incluse.
În urma acestei decizii, X a formulat contestație pe motiv că indemnizația pentru invaliditate
trebuie calculată potrivit acelorași criterii atât în cazul femeilor, cât și al bărbaților. În acest sens s-a
constatat o diferență de 278,89 euro în minus, față de cât ar fi primit o femeie aflată în aceeași
situație. Mai mult, X acuză că dispozițiile legale naționale încalcă prevederile Uniunii Europene cu
privire la egalitatea de tratament dintre bărbați și femei.
Contestația a fost respinsă, motiv pentru care X s-a adresat instanței de judecată,
Tribunalul Administrativ Helsinki474, solicitând obligarea statului finlandez la plata acestei sume.
Nefiind competent, Tribunalul Administrativ Helsinki a declarat inadmisibilă acțiunea, iar, ulterior,
Curtea Administrativă Supremă475 a anulat decizia Tribunalului și s-a adresat Curții Europene de
Justiție cu următoarele întrebări preliminare:
„Art. 4 alin. (1) din Directiva 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea
treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale
trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme naționale care prevede că, pentru calcularea
prestațiilor legale de securitate socială care urmează să se plătească în urma unui accident de
muncă, se aplică drept criteriu actuarial diferența de speranță de viață dintre bărbați și femei, în
cazul în care prin utilizarea acestui criteriu despăgubirea unică ce urmează să se plătească unui
bărbat este mai redusă decât despăgubirea de care ar beneficia o femeie de aceeași vârstă, care
s‑ar afla în rest într‑o situație similară?
În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: există în speță o încălcare suficient de
gravă a dreptului Uniunii pentru a angaja răspunderea statului membru ?(…)‖

Dreptul aplicabil (extrase)

- art. 4 alin. (1) din Directiva 79/7/CEE:
„Principiul egalității de tratament presupune inexistența oricărei discriminări pe criterii de
sex, în raport, direct sau indirect, în special cu starea civilă sau familială, îndeosebi în ceea ce
privește:
- domeniul de aplicare al regimurilor și condițiile de acces la acestea;
- obligația de a cotiza și calculul cotizațiilor;
- calculul prestațiilor, inclusiv sporurile datorate celuilalt soț și persoanelor aflate în
întreținere și condițiile care reglementează durata și menținerea dreptului la prestații‖476.
471
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Camera a opta, Ordonața din 11 iulie 2013, cauza C-430/12.
472
A se vedea Truchici, A.M., Neagu, L., op. cit., p. 307-313.
473
Vakuutusoikeus.
474
Helsingin Hallinto-oikeus.
475
Korkein Hallinto-oikeus.
476
A se vedea adresa web

132
 Soluția Curții de Justiție a Uniunii Europene
Curtea a observat că, în cazul indemnizației datorate pentru prejudiciu rezultat dintr-un
accident de muncă, plata se face o singură dată, fiind calculată forfetar. Calculul indeminzației are
în vedere, printre altele, vârsta lucrătorului și speranța de viață rămasă a acestuia, criteriu care se
raportează la sex. Într-adevăr, potrivit legislației finlandeze, o persoană de sex feminin care a
suferit același accident, cu aceleași prejudicii, primește o indemnizație superioară dl. X.
Pe de altă parte, guvernul finlandez explică faptul că diferențierea în funcție de sex este
necesară pentru protejarea femeilor în raport cu bărbații, acestea având o speranță de viață mai
ridicată decât bărbații, iar aplicarea aceluiași coeficient de mortalitate ar conduce la situația în care
despăgubirea unui accidentat de sex feminin să nu mai corespundă cu speranța medie de viață
rămasă a acestuia.
În acest sens Curtea a constatat că trebuie să aprecieze dacă dispozițiile pentru asigurări
de accident al sistemului finlandez presupune o inegalitate de tratament care poate constitui o
discriminare contrară art. 4 alin. (1) din Directiva 79/7/CEE și dacă această inegalitate poate fi
justificată.
Din analiza art. 4 alin. (1) din Directiva 79/7/CEE nu rezultă că statele membre au libertatea
de a concepe motive de derogare de la prevederile acestuia și nu poate fi interpretat în sensul că
acestea ar putea lua în calcul un astfel de criteriu la calculul indemnizației. Mai mult, acest aspect
nu reiese nici din analiza alin. (2), ce reglementează protecția femeilor în caz de maternitate.
De asemenea, generalizarea în baza speranței de viață medii a femeilor și a bărbaților
poate conduce la o discriminare a asiguraților de sex masculin față de cei de sex feminin, tocmai
datorită lipsei certitudinii că asiguratul de sex feminin va avea o durată de viață mai lungă decât
asiguratul de sex masculin. Astfel, Curtea apreciază că sistemul național în discuție nu poate fi
justificat.
În ceea ce privește cea de a doua întrebare, Curtea a făcut trimitere la jurisprudență477, în
care a stabilit anterior că printre elementele care trebuie să le ia în considerare instanța
competentă în aprecierea încălcării dreptului Uniunii ca fiind ―suficient de gravă‖ sunt: ―gradul de
claritate și de precizie a normei încălcate, întinderea marjei de apreciere pe care această normă o
lasă autorităților naționale sau celor ale Uniunii, caracterul intenționat sau neintenționat al încălcării
comise sau al prejudiciului cauzat, caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de
drept și împrejurarea că atitudinile adoptate de către o instituție a Uniunii au putut contribui la
neadoptarea, la adoptarea sau la menținerea unor măsuri sau a unor practici naționale contrare
dreptului Uniunii‖478.
Tot astfel, Curtea a arătat că instanțele naționale trebuie să pună în aplicare condițiile ce
permit răspunderea statului membru pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale
dreptului Uniunii Europene, potrivit îndrumărilor date de Curte pentru a efectua această punere în
aplicare.
Totuși, Curtea a ținut să atragă atenția asupra anumitor aspecte. În cazul de față întinderea
principiului egalității așa cum este prevăzut de art. 4 alin. (1) din Directiva 79/7/CEE, nu a mai făcut
obiectul unei hotărâri a Curții. Reglementarea finlandeză nu era vizată la momentul respectiv de
altă acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul art. 258 TFUE479 pentru încălcare art.
4 alin. (1) din Directiva 79/7/CEE. Mai mult, prin art. 5 alin. (2) din Directiva 2004/113480 s‑a
acordat statelor membre posibilitatea de a autoriza, înainte de 21 decembrie 2007, diferențe
proporționale în materie de prime și de prestații pentru cei asigurați în cazul în care sexul
reprezintă un factor determinant în evaluarea riscurilor, pe baza unor date actuariale și statistice
pertinente și precise. Astfel, rămâne la latitudinea instanței naționale de stabili dacă încălcarea

http://curia.europa.eu/juris/celex.jsf?celex=62013CJ0318&lang1=fr&lang2=RO&type=TXT&ancre=, accesată la data

de 09.10.2017.
477
A se vedea Hotărârea Brasserie de pêcheur și Factortame (C-46/93 și C-48/93).
478
Idem, punctul 56.
479
Potrivit ar. 258 TFUE „În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care
îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză
posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul
stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene”.
480
Începând cu 21 decembrie 2012, art. 5 alin. (2) din Directiva 2004/113 de aplicare a principiului egalității de
tratament între femei și bărbați privind accesul la bunuri și servicii și furnizarea de bunuri și servicii este nevalid.

133
dreptului Uniunii Europene este destul de gravă.
Față de cele arătate Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit:
―Art. 4 alin. (1) din Directiva 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea
treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale
trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că, pentru
calcularea unei prestații legale de securitate socială care urmează să se plătească în urma unui
accident de muncă, se aplică drept criteriu actuarial diferența de speranță de viață dintre bărbați și
femei, în cazul în care prin aplicarea acestui criteriu despăgubirea unică ce urmează să se
plătească în temeiul prestației menționate unui bărbat este mai redusă decât despăgubirea de care
ar beneficia o femeie de aceeași vârstă, care se află într‑o situație similară.
Incumbă instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă sunt îndeplinite condițiile pentru
angajarea răspunderii statului membru (…)‖481.

6. Acțiune în neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru. Egalitate de

tratament între bărbați și femei482

Situația de fapt
Comisia Europeană a înaintat o acțiune în neîndeplinirea obligațiilor împotriva Regatului
Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, în temeiul art. 169 din Tratatul CEE 483. Comisia a acuzat
Regatul Unit că nu a adoptat în termenul prevăzut dispozițiile necesare pentru aplicarea Directivei
76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de
tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și
promovarea profesională, precum și condițiile de muncă.
Regatul Unit al Marii Britanii nu a completat și modificat corespunzător Sex Discrimination
Act din 1975, fiind încă aplicabile anumite criterii de discriminare, deși au fost eliminate anumite
discriminări în materie de ocupare a forței de muncă.
Comisia Europeană a motivat acțiunea pe câteva aspecte.
În primul rând, legislația Regatului Unit nu prevede că orice dispoziție contrară principiului
egalității de tratament între bărbați și femei prevăzută în contractele colective de muncă sau în
regulamentele de ordine interioară ale întreprinderilor sau în statutele profesiilor independente,
este nulă sau anulabilă.
În al doilea rând, Sex Discrimination Act prevede excepții de la interdicția de discriminare în
cazurile de angajare în reședință privată sau atunci când sunt angajate mai puțin de cinci persoane
la un angajator.
În al treilea rând, Sex Discrimination Act prevede expres excluderea de la aplicarea
principiului nediscriminării pe criterii de sex în ceea ce privește ocuparea forței de muncă,
promovarea și formarea de moașe.

Dreptul aplicabil (extrase)

- art. 2 alin. 2) din Directiva 76/207/CEE: ‖Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului
statelor membre de a exclude din domeniul său de aplicare acele activități profesionale și, după
caz, formarea care conduce la acestea, pentru care, date fiind natura sau condițiile exercitării lor,
sexul constituie o condiție determinantă‖484.
-secțiunea 6 alin. (3) din Sex Discrimination Act din 1975 : ‖Prin excepție de la aplicarea
cazurilor de discriminare care intră sub incidența secțiunii 4, alin. (1) și (2), nu se aplică la
angajare:
(a) în scopul unei gospodării private; sau
481
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Camera a doua, Ordonața din 3 septembrie 2014, cauza C-318/13.
482
A se vedea Truichici, A., Neagu, L., op. cit., p. 108-112.
483
Potrivit art. 169 din Tratatul privind instiuirea Comunității Economice Europene (11957E/TXT) ”În cazul în care
Comisia consideră că un stat membru nu și-a îndeplinit una dintre obligațiile care îi revin în temeiul prezentului tratat,
acesta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a acordat statului respectiv posibilitatea de a-și prezenta
observațiile. În cazul în care statul în cauză nu respectă prezentul aviz în termenul stabilit de Comisie, Comisia poate
sesiza Curtea de Justiție.” Disponibil la adresa web http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/FR/TXT/PDF/?uri=CELEX:11957E/TXT&from=RO, accesată la data de 10.10.2017.
484
A se vedea adresa web http://www.mmssf.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/DIRECTIVE/Dir76-207.pdf,
accesată la data de 10.10.2017.

134
 (b) în cazul în care numărul de persoane angajate de angajator, adăugat la numărul
angajați de către angajatorii asociați ai acestuia, nu depășește cinci (fără a lua în considerare
persoanele angajate în scopul unei gospodării private)‖485.
- secțiunea 20 din Sex Discrimination Act:
‖(1) Secțiunea 6 (1) nu se aplică în cazul angajării ca moașă.
(2) Secțiunea 6 (2) (a) nu se aplică promovării, transferului sau formării ca moașă.
(3) Secțiunea 14 nu se aplică formării ca moașă‖486.

Soluția Curții de Justiție

Trebuie precizat că, în Regatul Unit contractele colective de muncă nu erau obligatorii. Mai
mult, Guvernul Regatului Unit a arătat că, potrivit Equal Pay Act din 1970487, orice dispoziție
contrară egalității de tratament este nulă. De asemenea, efectele sunt nule și în cazul în care sunt
prevăzute astfel de dispoziții în regulamentele de ordine interioară sau în statutele unor profesii
independente, precum și în contractele încheiate între membrii acestor profesii sau între aceștia și
o întreprindere sau o organizație profesională cu personalitate juridică.
Totuși, cu privire la motivele invocate de Guvernul Regatului Unit, Curtea a apreciat că
aceste argumente nu sunt suficiente pentru respingerea celor formulate de Comisia Uniunii
Europene, iar toate clauzele din contractele de muncă încheiate ce sunt incompatibile cu directiva
trebuie să devină inoperabile. În acest sens, Regatul Unit trebuie să ia toate măsurile necesare
pentru ca prevederile directivei să fie eficiente.
Guvernul Regatului Unit a susținut că excepția de la aplicarea principiului nediscriminării
prevăzută de Sex Discrimination Act poate fi motivată de art. 2 alin. 2) din Directiva 76/207/CEE,
potrivit căruia ‖prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a exclude din
domeniul său de aplicare acele activități profesionale și, după caz, formarea care conduce la
acestea, pentru care, date fiind natura sau condițiile exercitării lor, sexul constituie o condiție
determinantă‖488.
Totuși, Curtea a apreciat că deși această excepție poate fi justificată de principiul
respectării vieții private în cazul angajărilor în reședințe private, aceasta nu poate fi aplicabilă în
toate situațiile. Astfel, dispoziția din dreptul Regatului Unit depășește obiectivele vizate de art. 2
alin. (2) din Directiva 76/207/CEE.
Legat de motivul invocat de Comisia Europeană referitor la imposibilitatea bărbaților de a
accesa profesia de moașă, Guvernul Regatului Unit justifică această excepție de la principiul
nediscriminării pe faptul că, în mod tradițional, această profesie este practicată de femei, iar
formarea profesională a acestora se realizează în locuri specifice și implică respectarea
sensibilității pacientei. De aceea, s-a apreciat că dispoziția este în conformitate cu art. 2 alin. (2)
din Directiva 76/207/CEE. Mai mult, Guvernul a arătat că procedează la supravegherea activităților
profesionale în care există excepții de la aplicarea art. 2 alin. (2) din Directiva 76/207/CEE, pentru
a stabili utilitatea menținerii excepțiilor respective. În acest sens, Curtea a decis nerespectarea
parțială a principiului prevăzut de directivă, Regatul Unit nedepășind limitele competenței
recunoscute statelor.
Față de cele arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dispus că:
‖1) Prin neadoptarea, în conformitate cu Directiva 76/207 din 9 februarie 1976, a măsurilor
necesare pentru ca dispozițiile contrare principiului egalității de tratament care figurează în
contractele colective de muncă sau în regulamentele de ordine interioară ale întreprinderilor,
precum și în statutele profesiilor independente să fie nule, să poată fi declarate nule sau să poată fi
modificate și, prin excluderea de la aplicarea principiului a muncii prestate într-o reședință privată
sau, în orice caz, în care numărul angajaților nu este mai mare de cinci, Regatul Unit nu și-a
îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul tratatului.
2) Respinge acțiunea în privința celorlalte aspecte.

485
A se vedea adresa web https://www.legislation.gov.uk/ukpga/1975/65/enacted/data.pdf, accesată la data de
10.10.2017.
486
Ibidem.
487
A se vedea adresa web https://www.legislation.gov.uk/ukpga/1970/41/enacted, accezată la data de 10.10.2017.
488
A se vedea adresa web http://www.mmssf.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/DIRECTIVE/Dir76-207.pdf,
accesată la data de 10.10.2017.

135
 3) Fiecare parte își suportă propriile cheltuieli de judecată‖489.

489
A se vedea Hotărârea Curţii din 8 noiembrie 1983, Comisia Comunităţilor Europene împotriva
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Cauza 165/82, disponibilă la adresa web
http://www.ier.ro/sites/default/files/traduceri/61982J0165.pdf, accesată la 10.10.2017.

136
 Anexa 1: Istoricul aderării statelor la Uniunea Europeană

Anul aderării Statul

1952 Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda Luxemburg

1973 Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Irlanda, Danemarca

1981 Grecia

1986 Spania, Portugalia

1995 Austria, Finlanda, Suedia

2004 Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia,
Ungaria, Slovenia
2007 România, Bulgaria

2013 Croația

137
 Anexa 2: Harta Uniunii Europene490

Statele membre ale Uniunii Europene

Țări candidate și potențial candidate

490
Sursa: Uniunea Europeană în imagini, disponibil la adresa web: https://europa.eu/european-union/documents-
publications/slide-presentations_ro, accesată la data de 09.11.2017.

138
 Anexa 4: Statele canditate și potențial candidate la Uniunea Europeană491

Suprafața Populație Bogăție

Statul
(km2) (milioane) (PIB pe cap locuitor)

Bosnia și Herțegovina 51.000 3,800.000 7.800

Muntenegru 14.000 600.000 10.600

Kosovo 11.000 1.800.000 -

Fosta Republică
Iugoslavă a 25.000 2.100.000 10.000
Macedoniei
Albania 28.000 2.900.000 7.800

Serbia 77.000 7.200.000 9.600

Turcia 783.000 77.700.000 14.400

Toate statele UE 4.272.000 508.000.000 27.400

491
Sursa: Uniunea Europeană în imagini, disponibil la adresa web: https://europa.eu/european-union/documents-
publications/slide-presentations_ro, accesată la data de 09.11.2017.

139
 Anexa 3: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene492

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE

Parlamentul European, Consiliul și Comisia proclamă în mod solemn textul următor ca fiind
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE

Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să
împărtășească un viitor pașnic întemeiat pe valori comune.
Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile
indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se
întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul
acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.
Uniunea contribuie la păstrarea și la dezvoltarea acestor valori comune, respectând
diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor
membre și organizarea autorităților lor publice la nivel național, regional și local; Uniunea caută să
promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, serviciilor,
mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.
În acest scop, este necesară consolidarea protecției drepturilor fundamentale, făcându-le
mai vizibile prin cartă, în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și
tehnologice.
Prezenta cartă reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a
principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din
obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către
Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții
Europene a Drepturilor Omului. În acest context, carta va fi interpretată de către instanțele
judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre, acordând atenția cuvenită explicațiilor redactate
sub autoritatea prezidiului Convenției care a elaborat carta și actualizate sub răspunderea
prezidiului Convenției Europene.
Beneficiul acestor drepturi implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și
față de comunitatea umană în general și față de generațiile viitoare.
În consecință, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în continuare.

TITLUL I
DEMNITATEA

Articolul 1.Demnitatea umană. Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie

respectată și protejată.
Articolul 2. Dreptul la viață. (1) Orice persoană are dreptul la viață.
(2) Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.
Articolul 3. Dreptul la integritate al persoanei. (1) Orice persoană are dreptul la
integritate fizică și psihică.
(2) În domeniile medicinei și biologiei trebuie respectate în special:
a) consimțământul liber și în cunoștință de cauză al persoanei interesate, în
conformitate cu procedurile prevăzute de lege;
b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecția
persoanelor;
c) interzicerea utilizării corpului uman și a părților sale, ca atare, ca sursă de profit;

492
Sursa: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 2016/C 202/02, p. 389-405.

140
 d) interzicerea clonării ființelor umane în scopul reproducerii.

Articolul 4. Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau

degradante. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante.
Articolul 5. Interzicerea sclaviei și a muncii forțate. (1) Nimeni nu poate fi ținut în
sclavie sau în servitute.
(2) Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forțată sau obligatorie.
(3) Traficul de ființe umane este interzis.
TITLUL II
LIBERTĂȚILE

Articolul 6. Dreptul la libertate și la siguranță. Orice persoană are dreptul la libertate și

la siguranță.
Articolul 7. Respectarea vieții private și de familie. Orice persoană are dreptul la
respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.
Articolul 8. Protecția datelor cu caracter personal. (1) Orice persoană are dreptul la
protecția datelor cu caracter personal care o privesc.
(2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza
consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice
persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține
rectificarea acestora.
(3) Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.
Articolul 9. Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie. Dreptul la căsătorie
și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care
reglementează exercitarea acestor drepturi.
Articolul 10. Libertatea de gândire, de conștiință și de religie.(1) Orice persoană are
dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a-și
schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea
individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului,
practicilor și îndeplinirii riturilor.
(2) Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile
interne care reglementează exercitarea acestui drept.
Articolul 11. Libertatea de exprimare și de informare. (1) Orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a
transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.
(2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.
Articolul 12. Libertatea de întrunire și de asociere. (1) Orice persoană are dreptul la
libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere la toate nivelurile și în special în
domeniile politic, sindical și civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înființa împreună
cu alte persoane sindicate și de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale.
(2) Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinței politice a cetățenilor
Uniunii.
Articolul 13. Libertatea artelor și științelor. Artele și cercetarea științifică sunt libere.
Libertatea universitară este respectată.
Articolul 14. Dreptul la educație. (1) Orice persoană are dreptul la educație, precum și la
accesul la formare profesională și formare continuă.
(2) Acest drept include posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu.
(3) Libertatea de a înființa instituții de învățământ cu respectarea principiilor democratice,
precum și dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor, potrivit propriilor
convingeri religioase, filozofice și pedagogice, sunt respectate în conformitate cu legile interne care
reglementează exercitarea acestora.

141
 Articolul 15.Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă. (1) Orice persoană
are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber.
(2) Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a
se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru.
(3) Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au
dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.
Articolul 16. Libertatea de a desfășura o activitate comercială. Libertatea de a
desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu
legislațiile și practicile naționale.
Articolul 17. Dreptul de proprietate. (1) Orice persoană are dreptul de a deține în
proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod
legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile
și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru
pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse
de interesul general.
(2) Proprietatea intelectuală este protejată.
Articolul 18. Dreptul de azil. Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor
prevăzute de Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967
privind statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene (denumite în continuare „tratatele‖).
Articolul 19. Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare. (1) Expulzările
colective sunt interzise.
(2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc
serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau
degradante.
TITLUL III
EGALITATEA

Articolul 20. Egalitatea în fața legii. Toate persoanele sunt egale în fața legii.
Articolul 21. Nediscriminarea. (1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe
motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba,
religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate
națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.
(2) În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale
acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie.
Articolul 22. Diversitatea culturală, religioasă și lingvistică. Uniunea respectă
diversitatea culturală, religioasă și lingvistică.
Articolul 23. Egalitatea între femei și bărbați. Egalitatea între femei și bărbați trebuie
asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește încadrarea în muncă, munca și
remunerarea.
Principiul egalității nu exclude menținerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă
avantaje specifice în favoarea sexului sub-reprezentat.
Articolul 24. Drepturile copilului. (1) Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare
pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare
în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.
(2) În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice
sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.
(3) Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe
cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.
Articolul 25. Drepturile persoanelor în vârstă. Uniunea recunoaște și respectă dreptul
persoanelor în vârstă de a duce o viață demnă și independentă și de a participa la viața socială și
culturală.

142
 Articolul 26. Integrarea persoanelor cu handicap. Uniunea recunoaște și respectă
dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea
socială și profesională, precum și participarea la viața comunității.
TITLUL IV
SOLIDARITATEA

Articolul 27. Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii.

Lucrătorilor sau reprezentanților acestora li se garantează, la nivelurile corespunzătoare,
informarea și consultarea în timp util, în cazurile și în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii și de
legislațiile și practicile naționale.
Articolul 28. Dreptul de negociere și de acțiune colectivă. Lucrătorii și angajatorii sau
organizațiile lor au dreptul, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale,
de a negocia și de a încheia convenții colective la nivelurile corespunzătoare și de a recurge, în
caz de conflicte de interese, la acțiuni colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă.
Articolul 29. Dreptul de acces la serviciile de plasament. Orice persoană are dreptul de
acces la un serviciu gratuit de plasament.
Articolul 30. Protecția în cazul concedierii nejustificate. Orice lucrător are dreptul la
protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu
legislațiile și practicile naționale.
Articolul 31. Condiții de muncă echitabile și corecte. (1) Orice lucrător are dreptul la
condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.
(2) Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de
odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.
Articolul 32. Interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă.
Încadrarea în muncă a copiilor este interzisă. Vârsta minimă de încadrare în muncă nu poate fi
inferioară celei la care încetează perioada de școlarizare obligatorie, fără a aduce atingere
normelor mai favorabile tinerilor și cu excepția unor derogări limitate.
Tinerii acceptați să lucreze trebuie să beneficieze de condiții de muncă adaptate vârstei și
să fie protejați împotriva exploatării economice sau a oricărei activități care ar putea pune în pericol
securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială sau care le-ar putea
compromite educația.
Articolul 33. Viața de familie și viața profesională. (1) Familia se bucură de protecție
juridică, economică și socială.
(2) Pentru a putea concilia viața de familie și viața profesională, orice persoană are dreptul
de a fi protejată împotriva oricărei concedieri din motive de maternitate, precum și dreptul la un
concediu de maternitate plătit și la un concediu parental acordat în urma nașterii sau adopției unui
copil.
Articolul 34. Securitatea socială și asistența socială. (1) Uniunea recunoaște și
respectă dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale care acordă
protecție în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependență de alte persoane sau
bătrânețe, precum și în caz de pierdere a locului de muncă, în conformitate cu normele stabilite de
dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.
(2) Orice persoană care are reședința și se deplasează în mod legal în cadrul Uniunii are
dreptul la prestații de securitate socială și la avantaje sociale, în conformitate cu dreptul Uniunii și
cu legislațiile și practicile naționale.
(3) Pentru a combate marginalizarea socială și sărăcia, Uniunea recunoaște și respectă
dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață
demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu normele stabilite de
dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.
Articolul 35. Protecția sănătății. Orice persoană are dreptul de acces la asistența
medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și
practicile naționale. În definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii se
asigură un nivel ridicat de protecție a sănătății umane.

143
 Articolul 36. Accesul la serviciile de interes economic general. Uniunea recunoaște și
respectă accesul la serviciile de interes economic general, astfel cum se prevede în legislațiile și
practicile naționale, în conformitate cu tratatele, în scopul promovării coeziunii sociale și teritoriale
a Uniunii.
Articolul 37. Protecția mediului. Politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de
protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu
principiul dezvoltării durabile.
Articolul 38. Protecția consumatorilor. Politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de
protecție a consumatorilor.
TITLUL V
DREPTURILE CETĂȚENILOR

Articolul 39. Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European. (1) Orice

cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul
European, în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții
acestui stat.
(2) Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret.
Articolul 40. Dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale. Orice cetățean
al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care
acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.
Articolul 41. Dreptul la bună administrare. (1) Orice persoană are dreptul de a
beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen
rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.
(2) Acest drept include în principal:
a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri
individuale care ar putea să îi aducă atingere;
b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor
legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;
c) obligația administrației de a-și motiva deciziile.
(3) Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de
către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile
generale comune legislațiilor statelor membre.
(4) Orice persoană se poate adresa în scris instituțiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor
și trebuie să primească răspuns în aceeași limbă.
Articolul 42. Dreptul de acces la documente. Orice cetățean al Uniunii și orice persoană
fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de acces la
documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se
află aceste documente.
Articolul 43. Ombudsmanul European. Orice cetățean al Uniunii, precum și orice
persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru au dreptul de
a sesiza Ombudsmanul European cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în activitatea
instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii
Europene în exercitarea funcției sale jurisdicționale.
Articolul 44. Dreptul de petiționare. Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau
juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa petiții
Parlamentului European.
Articolul 45. Libertatea de circulație și de ședere. (1) Orice cetățean al Uniunii are
dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor membre.
(2) Libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele,
resortisanților țărilor terțe stabiliți legal pe teritoriul unui stat membru.
Articolul 46. Protecția diplomatică și consulară. Orice cetățean al Uniunii beneficiază,
pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de

144
protecția autorităților diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și
resortisanții acelui stat.
TITLUL VI
JUSTIȚIA

Articolul 47. Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil. Orice

persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o
cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de
prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața
unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice
persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.
Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura
în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.
Articolul 48. Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare. (1) Orice persoană
acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.
(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.
Articolul 49. Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor.
(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu
constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate
aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în
care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din
urmă.
(2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane care s-a făcut
vinovată de o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, era incriminată pe baza
principiilor generale recunoscute de comunitatea națiunilor.
(3) Pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.
Articolul 50. Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași
infracțiune. Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja
achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu
legea.
TITLUL VII
DISPOZIȚII GENERALE CARE REGLEMENTEAZĂ INTERPRETAREA ȘI APLICAREA CARTEI

Articolul 51. Domeniul de aplicare. (1) Dispozițiile prezentei carte se adresează

instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum
și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare,
acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile
pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate.
(2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara
competențelor Uniunii, nu creează nici o competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu
modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.
Articolul 52. Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor. (1) Orice
restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie
prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului
proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai
dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității
protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
(2) Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute
de tratate se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea.
(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate
prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această
dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.

145
 (4) În măsura în care prezenta cartă recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă
acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în
conformitate cu tradițiile menționate.
(5) Dispozițiile prezentei carte care conțin principii pot fi puse în aplicare prin acte
legislative și de punere în aplicare adoptate de instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii,
precum și prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii,
în exercitarea competențelor lor respective. Invocarea lor în fața instanței judecătorești se admite
numai în scopul interpretării și controlului legalității unor astfel de acte.
(6) Legislațiile și practicile naționale trebuie să fie luate în considerare pe deplin, după
cum se precizează în prezenta cartă.
(7) Instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile
redactate în vederea orientării interpretării prezentei carte.
Articolul 53. Nivelul de protecție. Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi
interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale
recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional,
precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în
special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
precum și prin constituțiile statelor membre.
Articolul 54. Interzicerea abuzului de drept. Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu
trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfășura orice activitate sau de a
îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile și libertățile recunoscute prin
prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă.
°
°°
Textul anterior preia, cu adaptări, carta proclamată la 7 decembrie 2000 și, de la data
intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, înlocuiește respectiva cartă

146
 Anexa 4: Codul European al bunei conduite administrative

La 6 septembrie 2001, Parlamentul European a aprobat rezoluția care ratifică Codul Bunei
Conduite Administrative, pe care trebuie să îl respecte instituțiile şi organele Uniunii Europene,
serviciile lor administrative şi funcționarii în contact cu persoanele individuale493.
Prima propunere de creare a Codului a venit din partea deputatului în Parlamentul
European Roy PERRY în anul 1998. Ca o consecință a anchetei desfășurate din proprie inițiativă,
Mediatorul European a întocmit proiectul textului, pe care l-a prezentat apoi Parlamentului
European sub forma unui raport special. Rezoluţia Parlamentului European referitoare la acest
Cod se bazează pe proiectul Mediatorului European împreună cu modificările introduse de către
domnul PERRY, raportorul Comisiei pentru Petiţii a Parlamentului European.
Codul ia în considerare principiile dreptului administrativ european cuprinse în hotărârile
Curţii de Justiţie şi de asemenea se inspiră din legislaţia diferitelor ţări.
Codul aprobat de Parlamentul European conţine următoarele prevederi de fond494:

Articolul 1 - Prevederi Generale

În raporturile cu publicul, Instituţiile şi funcţionarii acestora vor respecta principiile stabilite
în prezentul Cod al bunei conduite administrative, denumit în cele ce urmează „Codul".
Articolul 2 - Domeniul specific de aplicare
1. Codul se aplică tuturor funcţionarilor şi altor angajaţi cărora li se aplică Statutul
Personalului şi Condiţiile de angajare a altor angajaţi, cu privire la raporturile acestora cu publicul.
În cele ce urmează, termenul funcţionar se va referi atât la funcţionari, cât şi la ceilalţi angajaţi.
2. Instituţiile şi administraţiile acestora vor lua măsurile necesare în vederea asigurării
faptului că prevederile prezentului Cod se aplică, de asemenea, altor angajaţi ai acestora, cum ar fi
persoanele angajate în baza contractelor de drept privat, experţilor detaşaţi din cadrul
administraţiei publice naţionale şi stagiarilor.
3. Termenul 'Publicul' desemnează persoanele fizice şi juridice, indiferent dacă acestea
domiciliază sau îşi au sediul social într-un Stat Membru sau nu.
4. În înţelesul prezentului Cod:
(a) termenul „Instituţie" desemnează o instituţie sau un organism al Comunităţii;
(b) „Funcţionar" reprezintă un funcţionar sau alt angajat al Comunităţilor Europene.
Articolul 3 - Domeniul relevant de aplicare
1. Prezentul Cod conţine principiile generale de bună conduită administrativă, care se
aplică tuturor raporturilor dintre Instituţii şi administraţiile acestora şi public, cu excepţia cazului în
care acestea cad sub incidenţa unor prevederi specifice.
2. Principiile stabilite în prezentul Cod nu se aplică raporturilor dintre Instituţii şi oficialii
acestora. Respectivele raporturi cad sub incidenţa Statutului Personalului.
Articolul 4 - Legalitate
Funcţionarul va acţiona în conformitate cu legea şi va aplica normele şi procedurile stabilite
de legislaţia Comunităţii. În special, funcţionarul se va asigura că deciziile care afectează drepturile
sau interesele persoanelor au o bază legală şi conţinutul acestora este conform legii.
Articolul 5 - Nediscriminare
1. În procesarea cererilor publicului şi în adoptarea deciziilor, funcţionarul va asigura
respectarea principiului de egalitate a tratamentului. Persoanele care se află în aceeaşi situaţie vor
fi tratate într-o manieră similară.
2. În cazul unei diferenţieri a tratamentului, funcţionarul se va asigura că acest fapt este
justificat de caracteristicile obiective relevante ale cazului particular.
3. Funcţionarul va evita în special orice discriminare nejustificată între membrii publicului,
bazată pe naţionalitate, sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, trăsături genetice, limbă,
religie sau credinţă, opinii politice sau de altă natură, apartenenţă la o minoritate naţională,
proprietate, naştere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

493
A se vedea, Mediatorul European, Codul European al Bunei conduite administrative, Luxembourg: Biroul pentru
Publicaţiilor oficiale ale Comunităţilor Europene, 2005, p. 6 și următoarele.
494
Ibidem.

147
 Articolul 6 - Proporţionalitate
1. În adoptarea deciziilor, funcţionarul se va asigura că măsurile luate sunt proporţionale cu
scopul urmărit. În special, funcţionarul va evita limitarea drepturilor cetăţenilor sau impunerea unor
obligaţii în sarcina acestora, în cazul în care aceste limitări sau sarcini nu se află într-un raport
rezonabil cu scopul acţiunii urmărite.
2. În adoptarea deciziilor, funcţionarul va respecta echilibrul corect între interesele
persoanelor particulare şi interesul publicului larg.
Articolul 7 - Lipsa abuzului de putere
Puterile vor fi exercitate exclusiv în scopul în care au fost conferite de prevederile
relevante. În special, funcţionarul va evita folosirea acestor puteri în scopuri care nu au bază legală
sau care nu sunt justificate de nici un interes public.
Articolul 8 - Imparţialitate şi independenţă
1. Funcţionarul va fi imparţial şi independent. Funcţionarul se va abţine de la orice acţiune
arbitrară care afectează în mod negativ publicul, precum şi de la orice tratament preferenţial
acordat în baza oricăror motive.
2. Conduita funcţionarului nu va fi niciodată ghidată de interese personale, familiale sau
naţionale sau de presiuni politice. Funcţionarul nu va participa la adoptarea nici unei decizii în care
acesta sau aceasta, sau orice membru apropiat al familiei sale deţine un interes financiar.
Articolul 9 - Obiectivitate
În adoptarea deciziilor, funcţionarul va lua în considerare factorii relevanţi şi va acorda
fiecărui asemenea factor ponderea adecvată în luarea deciziei, ignorând orice elemente irelevante.
Articolul 10 - Aşteptări legitime, consecvenţă şi avizare
1. Funcţionarul va fi consecvent în propria sa conduită administrativă, precum şi în
activitatea administrativă a Instituţiei. Funcţionarul va aplica practicile administrative uzuale
(normale) ale Instituţiei, cu excepţia cazului în care vor exista motive legitime de derogare de la
aceste practici într-un anumit caz; aceste motive se vor înregistra în scris.
2. Funcţionarul va respecta aşteptările legitime şi rezonabile ale publicului, conform
modului în care a acţionat Instituţia în trecut.
3. Ori de câte ori va fi necesar, funcţionarul va aviza publicului modalitatea în care va fi
urmărită o problemă care intră în atribuţiile acestuia / acesteia şi maniera de rezolvare a problemei.
Articolul 11 - Corectitudine
Funcţionarul va acţiona într-o manieră imparţială, corectă şi rezonabilă.
Articolul 12 - Amabilitate
1. Funcţionarul va fi dedicat îndatoririlor sale de serviciu, corect, amabil şi accesibil în
raporturile cu publicul. În cadrul răspunsurilor la corespondenţă, la apelurile telefonice şi la
mesajele electronice, funcţionarul va încerca să acorde tot sprijinul posibil şi va răspunde la
întrebările adresate cât mai complet şi exact posibil .
2. În cazul în care funcţionarul nu are atribuţii legate de problema în cauză, va îndruma
cetăţeanul către funcţionarul competent.
3. În cazul producerii unei erori care afectează în mod negativ drepturile sau interesele unei
persoane, funcţionarul îşi va cere scuze pentru aceasta şi va depune toate eforturile în vederea
corectării într-o manieră cât mai oportună a efectelor negative datorate erorii sale şi va informa
persoana respectivă cu privire la orice drepturi de atac, în conformitate cu Articolul 19 din Cod.
Articolul 13 - Transmiterea răspunsului la scrisori în limba cetăţeanului
Funcţionarul se va asigura că fiecare cetăţean al Uniunii sau oricare membru al publicului
care se adresează în scris Instituţiei într-una din limbile Tratatului va primi un răspuns redactat în
aceeaşi limbă. Această prevedere se aplică în măsura posibilă persoanelor juridice, cum ar fi
asociaţiile (ONG-uri) şi societăţile.
Articolul 14 - Confirmarea de primire şi indicarea funcţionarului competent
1. Pentru fiecare scrisoare sau reclamaţie adresată Instituţiei se va primi, în termen de
două săptămâni, o confirmare de primire, cu excepţia cazului în care, în acest termen, va putea fi
trimis un răspuns pe fondul problemei.
2. Răspunsul sau confirmarea de primire va indica numele şi numărul de telefon al
funcţionarului însărcinat cu soluţionarea problemei, precum şi serviciul în cadrul căruia acesta sau
aceasta îşi desfăşoară activitatea.

148
 3. Nu va fi necesară transmiterea unei confirmări de primire sau a unui răspuns în cazul în
care scrisorile sau reclamaţiile sunt abuzive prin numărul excesiv al acestora sau prin natura
repetitivă sau inutilă a acestora.
Articolul 15 - Obligaţia transferării către serviciul competent din cadrul instituţiei
1. În cazul adresării sau transmiterii unei scrisori sau a unei reclamaţii destinate Instituţiei
către o Direcţie Generală, Direcţie sau Unitate care nu are competenţa de a soluţiona aspectele
ridicate, serviciile acesteia se vor asigura că dosarul va fi transferat fără întârziere serviciului
competent din cadrul Instituţiei.
2. Serviciul care a primit iniţial scrisoarea sau reclamaţia va informa autorul cu privire la
acest transfer şi va indica numele şi numărul de telefon al funcţionarului căruia i-a fost transferat
dosarul.
3. Funcţionarul va atrage atenţia persoanei sau organizaţiei cu privire la orice erori sau
omisiuni din cadrul documentelor şi îi va acorda acesteia posibilitatea rectificării acestora.
Articolul 16 - Dreptul de a fi audiat şi de a da declaraţii
1. În cazurile referitoare la drepturile sau interesele persoanelor, funcţionarul se va asigura
de respectarea dreptului la apărare pe parcursul fiecărei etape a procedurii de adoptare a
deciziilor.
2. Fiecare membru al publicului va avea dreptul, în cazurile în care urmează să fie adoptată
o decizie care îi afectează drepturile sau interesele, să depună note scrise şi, ori de câte ori va fi
necesar, să prezinte comentarii verbale anterior adoptării deciziei.
Articolul 17 - Termen rezonabil aferent adoptării deciziilor
1. Funcţionarul va asigura adoptarea unei decizii cu privire la fiecare cerere sau reclamaţie
adresată Instituţiei într-un termen rezonabil, fără întârziere, şi în orice caz nu mai târziu de două
luni de la data primirii acesteia. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul răspunsurilor la scrisorile
primite din partea publicului şi al răspunsurilor la notele administrative transmise de funcţionar
superiorilor săi, prin care solicită instrucţiuni legate de decizia care urmează să fie adoptată.
2. În cazul în care, datorită complexităţii problemelor ridicate, nu se poate adopta o decizie
asupra unei cereri sau reclamaţii în termenul mai sus menţionat, funcţionarul va informa cât mai
curând posibil autorul acesteia în acest sens. În această situaţie, o decizie definitivă va trebui
comunicată autorului în cel mai scurt timp.
Articolul 18 - Obligaţia de a menţiona temeiul deciziilor
1. Fiecare decizie adoptată de Instituţie, care poate afecta în mod negativ drepturile sau
interesele unei persoane particulare , va menţiona temeiurile pe care se bazează , indicând în mod
clar faptele relevante şi baza legală a deciziei.
2. Funcţionarul va evita adoptarea de decizii bazate pe temeiuri sumare sau vagi sau care
nu conţin raţionamente individuale.
3. Dacă datorită numărului ridicat de persoane vizate de decizii similare nu este posibilă
comunicarea în detaliu a temeiurilor care stau la baza adoptării deciziilor, iar în cazurile în care
există răspunsuri standard în acest sens, funcţionarul va garanta faptul că va furniza ulterior
cetăţeanului care a solicitat aceasta în mod expres raţionamentul individual.
Articolul 19 - Indicarea posibilităţilor de atac
1. O decizie a Instituţiei care ar putea afecta în mod negativ drepturile sau interesele unei
persoane particulare va conţine o indicaţie referitoare la posibilităţile de atac existente pentru
contestarea deciziei. În special, va indica natura mijloacelor de recurs, organele înaintea cărora pot
fi exercitate acestea, precum şi termenele de exercitare a acestora.
2. Deciziile se vor referi în special la posibilitatea iniţierii unor proceduri judiciare şi
depunerii de reclamaţii la Mediator, în condiţiile prevăzute la Articolele 230 şi respectiv 195 din
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Articolul 20 - Notificarea deciziei
1. Funcţionarul va asigura notificarea în scris către persoana sau persoanele vizată(e),
imediat după adoptarea deciziei, a deciziilor care afectează drepturile sau interesele persoanelor
fizice.
2. Funcţionarul se va abţine de la comunicarea deciziei către alte surse anterior informării
persoanei sau persoanelor vizate.
Articolul 21 - Protecţia datelor
1. Funcţionarul care procesează date cu caracter personal referitoare la un cetăţean va
respecta intimitatea şi integritatea persoanei, în conformitate cu prevederile Regulamentului

149
Parlamentului European şi al Consiliului (CE) Nr. 45/2001 din data de 18 decembrie 2000 privind
protecţia persoanelor fizice în legătură cu procesarea datelor cu caracter personal de către
instituţiile şi organismele Comunităţii şi libera circulaţie a acestor date.
2. Funcţionarul va evita în special procesarea datelor cu caracter personal în scopuri
nelegitime sau transmiterea acestor date către persoane neautorizate.
Articolul 22 - Solicitarea de informaţii
1. Ori de câte ori problema în discuţie cade în sfera sa de competenţă, funcţionarul va
aduce la cunoştinţa publicului informaţiile solicitate. Ori de câte ori va fi cazul, funcţionarul va aviza
cu privire la modalitatea de iniţiere a unei proceduri administrative aflate în sfera sa de
competenţă. Funcţionarul se va asigura că informaţiile comunicate sunt clare şi inteligibile.
2. În cazul în care o solicitare de informaţii exprimată verbal este mult prea complicată sau
mult prea complexă, funcţionarul va recomanda persoanei vizate să îşi formuleze cererea în scris.
3. În cazul în care, datorită caracterului confidenţial, un funcţionar nu poate divulga
informaţiile solicitate, atunci acesta, în conformitate cu prevederile Articolului 18 din prezentul Cod,
va indica persoanei vizate motivele pentru care nu poate comunica informaţiile.
4. În urma solicitărilor de informaţii cu privire la probleme care nu se află în sfera sa de
competenţă, funcţionarul va îndruma solicitantul către persoana competentă, indicând numele şi
numărul de telefon al acesteia. În urma solicitărilor de informaţii referitoare la altă instituţie sau alt
organism al Comunităţii, funcţionarul va îndruma solicitantul către respectiva instituţie sau
respectivul organism.
5. Dacă este cazul, în funcţie de obiectul solicitării, funcţionarul va îndruma persoana care
solicită informaţii către serviciul responsabil cu informarea publicului din cadrul Instituţiei.
Articolul 23 - Solicitarea accesului publicului la documente
1. Funcţionarul va instrumenta cererile legate de accesul la documente în conformitate cu
normele adoptate de Instituţie şi în conformitate cu principiile şi limitările generale stabilite în
Regulamentul (CE) Nr. 1049/2001.
2. În cazul în care funcţionarul nu poate răspunde unei solicitări verbale legată de accesul
la documente, cetăţeanului i se va recomanda să o formuleze în scris.
Articolul 24 - Păstrarea evidenţelor adecvate
Departamentele Instituţiei vor păstra evidenţe adecvate ale corespondenţei primite şi
transmise, ale documentelor primite şi ale măsurilor luate de acestea.
Articolul 25 - Publicitatea Codului
1. Instituţia va lua măsuri eficiente de informare a publicului cu privire la drepturile de care
beneficiază în virtutea prezentului Cod. Dacă este posibil, Instituţia va asigura posibilitatea
accesării textului în format electronic, pe pagina sa de Internet.
2. În numele tuturor instituţiilor, Comisia va publica şi distribui Codul către cetăţeni, sub
forma unei broşuri.
Articolul 26 - Dreptul de a adresa reclamaţii către Mediatorul European
Orice nerespectare de către o Instituţie sau un funcţionar a principiilor stabilite de prezentul
Cod va putea face obiectul unei reclamaţii adresate Mediatorului European în conformitate cu
prevederile Articolul 195 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi ale Statutului
Mediatorului European.
Articolul 27 - Analiza funcţionării
Fiecare Instituţie va analiza implementarea Codului după doi ani de funcţionare şi va
informa Mediatorul European cu privire la rezultatele analizei sale.

150
 BIBLIOGRAFIE

I. Literatură de specialitate

A. Doctrină

1.Bărbulescu, I.Gh., De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană. Uniunea

Europeană : aprofundare şi extindere, Editura 3, Bucureşti, 2001
2.Bărbulescu, I.Gh., Sistemul instituţional, Colecţia:Uniunea Europeană, Seria:Europa
mea, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007
3.Buzelay,A., Intégration et désintegration européennes, Economica, Paris, 1996
4.Baldwin, R., Wyplosz, C., Economia integrării europene, Editura Economică, Bucureşti,
2004
5.Biroul pentru Publicaţii sociale ale Comunităţilor Europene, Codul European al Bunei
Conduite Administrative, Luxembourg, 2005
6.Cotea, F., Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009
7. Cătană, E. L., Contenciosul actelor administrative asimilate, Editura C. H. Beck,
București, 2017
8.Cătană, E.L., Principiile bunei guvernări. Evoluţii europene şi studii comparative, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009
9.Cătană, E.L., Fărcaş, A.V., Drept comunitar european, Editura „Dimitrie Cantemir‖, 2006
10.Dragoş, D.C., Uniunea Europeană – Instituţii. Mecanisme, ediţia 2, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005
11.Dragoş, D.C., Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Ediţia 3, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007
12.Diaconu, N., Dreptul Uniunii europene-tratat, ediţia a II-a revizuită, Editura Lumina Lax,
Bucureşti, 2011
13.Deleanu, D., Instituţii şi proceduri constituţionale,ed. servo-sat,Arad, 1998, vol. II
14.European Personnel Selection Office, Info-Recruitment C-80 00/48 B-1049, Brussels
15.European Commission, Directorate-General for Press and Communication
Publications, Serving the people of Europe What the European Commission does for you, B-1049
Brussels, 2005
16.European Personnel Selection Office, Careers at the EU institutions, Info-recruitment,
C- 80 00/48, B-1049, Brussels
17.Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, editat de S.C.
Universul Juridic S.R.L., Bucureşti, 2004
18.Fuerea,A., Manualul Uniunii Europene, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006
19.Fuerea,A., Temeiurile logico-juridice ale Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru
Europa (necesitate, oportunitate, ireversibilitate din perspectivă instituţională şi normativă), în
« Revista de drept public », nr. 2/2006
20. Fuerea, A., Dreptul Uniunii Europene, Principii, Acțiuni. ibertăți, Editura Universul
Juridic, București, 2016;
21. Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, Ediția a VI-a revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2016
22.Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii
Europene, Editura Polirom, Bucureşti, 1999
23.Filipescu, I. P., Fuerea,A., Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura
Actami, Bucureşti, 2000
24.Gheorghe, C.,Drept comercial comunitar, Editura LOGISTICON, Bucureşti, 2005
25. Hofmann, H.C.H, Schneider, J.-P., Ziller, J., Dragoş, D.C. (coord.), Codul ReNEUAL
de procedură administrativă a Uniunii Europene (traducerea şi adaptarea din versiunea franceză

151
sau cea din engleză: jud. drd. C. Codrescu, drd. E. Rusu, jud. drd. D. Sparios, jud. drd. I.
Prelipceanu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016
26.Iorgovan, A., „Tratat de drept administrativ‖, vol. I şi II, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
27.Iorgovan, I.,Tratat de drept administrativ, Editura Allbeck, Bucureşti, 2001, ediţia a III-a,
vol. I
28.Jinga,I., Uniunea Europeană în căutarea viitorului. Studii europene, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008
29. Künnecke, M., Tradition and Change in Administrative Law. An Anglo-German
Comparision, Springer-Verlag, Berlin Heidelberg, 2007
30.Mazilu, D., Integrare Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina
Lex, 2001
31.Mediatorul European, Codul European al Bunei conduite administrative, Luxembourg:
Biroul pentru Publicaţiilor oficiale ale Comunităţilor Europene, 2005
32.Moroianu-Zlătescu, I., Drept şi acquis comunitar- suport de curs-, partea I, Şcoala
Naţională de Studii Politice şi Administrative- Facultatea de Administraţie Publică (Departamentul
Pentru Învăţământ La Distanţă), Bucureşti, 2005
33.Manolache, O.,Drept comunitar, ediţia a IV-a, Editura All Beck, 2003
34.Micu, G., Ordinea juridică instituţională comunitară, Editura Paideia, Bucureşti, 2007
35.Manolache, O., Drept comunitar, ediţia a III-a revăzută, Editura All Beck, Bucureşti,
2001
36.Mazilu, D., Integrare europeană, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2006
37.Niţă,I., Integrarea României în Uniunea Europeană – acquis-ul comunitar, negocierile şi
Tratatul de aderare, impactul integrării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005
38.Preda, M., Drept administrativ.Partea generală, ed. a III-a,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2004
39.Prisăcaru, V., Tratat de drept administrativ.Partea generală, ed. a III-a revăzută şi
adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
40. S. van Raepenbusch, Dreptul instituțional al Uniunii Europene, Editura Rosetti
International, București, 2011
41.Rusu, I., Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
42.Richardson, J.J., European Union: power and policy-making, 2nd Edition, Routledge,
Abingdon, 2001
43.Scăunaş, S., Uniunea Europeană – Construcţie, reformă, instituţii, drept, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008
44. R. Schutze, Dreptul constituțional al Uniunii Europene, Editura Universitară, București,
2012
45.Ştefan, T., Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
46. Truchici, A.M., Neagu, L., Drepturi și libertăți. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene, Editura Universul Juridic, București, 2017
47.The European Ombudsman, The European ombudsman annual report 2005,
Strasbourg, 13 March 2006
48.Voican, M., Burdescu R., Mocuţa Gh., Curţi internaţionale de justiţie, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
49.Vataman, D., Dreptul Uniunii Europene, curs universitar, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010
50.Vataman, D., Drept instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul
Juridic, 2010
51.Voicu, M., Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007
52.Watts, D., The European Union, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2008

B. Studii:

1. Bălan, E., Troanţă, D., Considerations of the principles an evolutions of E.U.

Administrative Procedure, în Curentul Juridic nr. 4 (55)/2013
2. Cristea, S., Consideraţii privind statutul legal al funcţiei publice, Revista de drept public,
nr. 2/1999

152
 3.Cătană, E.L., Europenizare şi subsidiaritate în reformele administrative din Europa
Centrală şi de Est. Cazul României, lucrare prezentată la Simpozionul ştiinţific internaţional
„Cercetarea ştiinţifică - o competiţie permanentă‖, organizat de Universitatea Dimitrie Cantemir
Târgu-Mureş, 27 octombrie 2006
4. Kanska, K., Towards Administrative Rights in the E.U. Impact of the Charter of
Fundamental Rights, în European Law Journal nr. 3/2004
5. Negruţ, V., Încredere şi previzibilitate în administraţia publică europeană, studiu
prezentat Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice ―Implicaţiile Tratatului instituind o Constituţie
pentru Europa asupra dreptului public şi a serviciilor publice‖ organizată de Institutul de Ştiinţe
Administrative ―Paul Negulescu‖, Sibiu, 19-20 mai 2006
6. Nieto-Garrido, E., Possible Developments of Article 298 TFEU: Towards an Open,
Efficient and Independent European Administration, (2012) 18 European Public Law, Issue 2
7. J. Schwarze,J., Europäisches Verwaltungsrecht, 2 Aufl. 2005, S. XCV ff.
8.Vesmaş, D.M., Aspecte privind principiul subsidiarităţii în lumina Tratatului constituţional
al Comunităţii şi Uniunii Europene, op.cit.,, lucrare prezentată la Sesiunea anuală de comunicări
ştiinţifice ―Implicaţiile Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa asupra dreptului public şi a
serviciilor publice‖ organizată de Institutul de Ştiinţe Administrative ―Paul Negulescu‖, Sibiu, 19-20
mai 2006
9. Vedinaş,V., Bazele constituţionale ale dreptului la o bună administrare, în E. Bălan, C.
Iftene, D. Troanţă, G. Varia, M. Văcărelu, Dreptul la o bună administrare. Între dezbatere
doctrinară şi consacrarea normativă, Ed. Comunicare.ro, București, 2010

II. Legislaţie

A. Legislaţie a Uniunii Europene

1.Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind

funcţionarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C
83, 30.03.2010
2.Regulamentul CEE,CECA,CEEA nr.259/68/29.02.1968, publicat in JOCE
nr.54/4.03.1968,cu modificările şi completările ulterioare
3. Regulamentul (CE) nr. 58/2003 al Consiliului Uniunii Europene, Jurnalul oficial al
Uniunii Europene O L 11 din 16.01.2003
4.Regulamentul (CE) nr. 1080/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 Iulie
2006 privind Fondul European de Dezvoltare Regională şi de abrogare a Regulamentului (CE) Nr.
1783/1999, Jurnalul oficial al Uniunii Europene L 210/1
5.Decizia 2009/496/CE a Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, a Curţii de
Justiţie, a Curţii de Conturi, a Comitetului Economic şi Social European şi a Comitetului Regiunilor
privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru Publicaţii al Uniunii Europene, publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L168/41 din 30 iunie 2009
6.Decizia 2002/620/CE a Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, a Curţii de
Justiţie, a Curţii de Conturi, a Comitetului Economic şi Social, a Comitetului Regiunilor şi a
Mediatorului European din 25 iulie 2002 de înfiinţare a Oficiului pentru Selecţia Personalului
Comunităţilor Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 197 din 26 iulie 2002
7.Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2004/752/CE privind instituirea Tribunalului
Funcţiei Publice al Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 9
noiembrie 2004
8.Decizia Consiliului European 2009/882/UE din 1 decembrie 2009 privind Regulamentul
de procedură al Consiliului European, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 315/52
din 2.12.2009
9.Comisia Comunităţilor Europene, Comunicare către Parlamentul European şi
Consiliu „Agenţiile europene: calea de urmat‖, COM(2008) 135
10. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene 2016/C 202/02

153
 11. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Raport anual 2016, Luxemburg: Oficiul pentru
Publicații al Uniunii Europene, publicat on line pe www.curia.europa.eu (link:
https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2017-
04/ti_pubpdf_qdaq17001ron_pdfweb_20170424173204.pdf)
12. Comisia Europeană, Raportul final al celei de-a cincea Ședință de negociere între
grupul de negociere al Comitetului director pentru drepturile omului și Comisia europeană privind
aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană privind drepturile omului de la Strasbourg din
3-5 aprilie 2013, disponibil la adresa web:
http://www.echr.coe.int/Documents/UE_Report_CDDH_ENG.pdf, accesat la data de 05.11.2017.
13. Comisia Europeană, Raportul pe 2013 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene, Luxembourg, Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene, 2014;
14. Parlamentul European, Raportul privind rezultatul alegerilor europene și naționale,
Serviciul de cercetare al Parlamentului European, 2015;
15. Parlamentul European, European Parliament resolution of 3 october 2017 on the state
of play of negotiations with the United Kingdom (2017/2847 (RSP)), disponibil la adresa web
http://www.epgencms.europarl.europa.eu/cmsdata/upload/cd4c389a-cfd7-4703-bbf8-
be07f0272cd7/European_Parliament_Resolution_3_October.pdf, accesată la data de 10.11.2017.
16. Parlamentul European, UK withdrawal from the European Union, Serviciul de cercetare
al Parlamentului European, Martie 2017 – PE 599.352.
17. Consiliul European, Guidelines following the United Kingdom's notification under article
50 TEU, Secretariatul general al Consiliului European, Bruxelles, 2017.
18. Consiliul European, Secretariatul General al Consiliului, Consiliul (articolul 5 )
autorizează începerea negocierilor privind Brexitul și adoptă directivele de negociere, Bruxelles,
2017, disponibil la adresa web http://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-
releases/2017/05/22/brexit-negotiating-directives/pdf, accesată la data de 10.11.2017.
19. Parlamentul European-Comisia pentru Afaceri Juridice, Raport conţinând recomandări
adresate Comisiei privind dreptul de procedură administrativă al Uniunii Europene, 2012/2024(INI).
20. Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 30 mai
2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei
(JOCE L 145 din 31 mai 2001).
21. Parlamentul European – Comisia pentru Afaceri Juridice, Raport conţinând
recomandări adresate Comisiei privind dreptul de procedură administrativă al Uniunii Europene,
2012/2024 (INI).
22. Ombudsmanul European, Codul European al Bunei Conduite Administrative,
Luxembourg, 2013, disponibil sub formă de broşură pe http://www.ombudsman.europa.eu, accesat
la data de 28 aprilie 2015.

B. Legislaţie internă

Legea nr. 86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea
publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25
iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 22 mai 2000

III. Surse web

www.curia.europa.eu
www.europeana.ro
www.europa.eu
www.europarl.europa.eu
www.ecb.int
www.mae.ro
www.ier.ro
www.oecd.org

154