Anul I Sem II Doctrine Juridice

DOCTRINE JURIDICE
CONF. UNIV. DR. SIMONA CRISTEA
1
UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI
FACULTATEA DE DREPT
CATEDRA DE DREPT PUBLIC
DOCTRINE JURIDICE
Învăţământ la distanţă
Coordonatorul cursului:
Simona CRISTEA: conferenţiar universitar la Facultatea de Drept,
Universitatea Bucureşti, doctor în drept al Universităţii Paris I Panteon-Sorbona.
Adresă la care poate fi contactată: email universitate -
simona.cristea@drept.unibuc.ro
INTRODUCERE
Doctrinele juridice reprezintă o continuare şi o completare a Teoriei

generale a dreptului, pentru că explică evoluţia în timp a conceptelor, a
principiilor şi instituţiilor juridice. Analiza evoluţiei în timp nu înseamnă o
simplă prezentare istorică, o simplă cronologie a şcolilor de drept, a teoriilor şi
curentelor juridice, ci arată crearea şi devenirea conceptelor fundamentale ale
dreptului. Astfel, se remarcă faptul că în literatura juridică, a existat o
preocupare constantă privind definirea conceptului de drept, de justiţie,
izvoarele dreptului, principiile dreptului etc.
Cunoaşterea oricărei ştiinţe autentice (deci şi ştiinţa dreptului) presupune
asimilarea devenirii în timp a acesteia şi deci, apelul la cunoaşterea curentelor
ştiinţifice care au fundamentat-o. Se spune că în drept nu există scheme
conceptuale imuabile, pentru că dreptul este mai mult, poate ca oricare alta, o
2
ştiinţă ce permite interpretarea. La ora actuală, acestea sunt teoriile de referinţă
în gândirea juridică, în timp, sigur vor apărea şi altele, dar scopul acestei lucrări
este şi unul didactic şi de aceea, am preferat să ne oprim la acestea.
Acest suport de curs are rolul de a ajuta procesul de învăţare, arătând la
fiecare temă în parte obiectivele urmărite, o serie de aplicaţii sau teste de
autoevaluare, care ajută la aprofundarea cunoştinţelor, bibliografia necesară,
precum şi un model de tratare a unui subiect de examen, arondat fiecărei unităţi
de învăţare.
Însă, pregătirea examenului, ca şi pregătirea ca jurist presupune mult studiu
individual. Astfel, este necesară parcurgerea bibliografiei indicate. Apoi,
plecând de la studiul bibliografiei, se va încerca să se răspundă la teste, ţinând
cont de specificul fiecăreia în parte.
Obiectivele generale ale disciplinei sunt următoarele:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor
specifice disciplinei):
Inţelegerea corelaţiei dintre ştiinţă şi drept , drept – istorie, drept – religie,
drept - morală
Înţelegerea noţiunilor de justiţie, putere judecătorească, lege
Însuşirea noţiunilor de bază privitoare la pozitivismul juridic, normativismul
juridic, raţionalismul juridic etc.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,

procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei):
Înţelegerea şi însuşirea mecanismului de evoluţie a gândirii juridice
Explicarea formării şi evoluţiei conceptelor fundamentale ale dreptului, a
principalelor şcoli şi curente juridice
Explicarea relaţiei dintre ştiinţa dreptului şi filosofia dreptului
3
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor
practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare
şi de aplicare):
Analiza curentelor de gândire juridică şi rolul lor în formarea dreptului
Analiza noţiunilor şi a conceptelor juridice formulate de principalele şcoli
juridice, precum şi a evoluţiei acestor noţiuni şi concepte (norma juridică,
noţiunea de interpretare a normei juridice, raportul juridic, răspunderea
juridică, izvoarele dreptului)
Corelarea cunoştinţelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică
4. Atitudinale:
Înţelegerea importanţei disciplinei Doctrine juridice pentru formarea şi
evoluţia dreptului
Promovarea principiilor dreptului, a valorilor statului de drept
Promovarea regulilor de deontologie profesională a partenerilor la înfăptuirea
actului de justiţie
Manifestarea unei atitudini responsabile faţă de pregătirea continuă,
cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a noilor legi sau a
modificărilor şi a jurisprudenţei
Disciplina „Doctrine juridice” este prevăzută în planul de învăţământ cu

un nr. de 3 credite. Modulul este structurat pe trei unităţi de învăţare (părţi ale
disciplinei). La începutul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor fi întâmpinaţi
de obiectivele specifice unităţii, după care vor întâlni noţiunile de bază,
conceptele şi categoriile fundamentale juridice. Am prezentat şi aplicaţii practice
care să permită nu numai înţelegerea teoriei, dar şi dezvoltarea unor abilităţi
necesare unui practician.
4
Fiecare unitate este structurată la rândul ei, în aşa fel ca să cuprindă, pe
lângă textul de bază şi elemente de sinteză, teste de autoevaluare, lucrări de
verificare şi bibliografie, toate acestea având menirea de a veni în sprijinul
asimilării şi însuşirii cunoştinţelor de bază.
La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor găsi lucrări de
verificare, care constituie evaluarea continuă. Evaluarea finală se face prin
examen. Aprecierea nivelului de pregătire a studentului, având ca bază cele două
tipuri de evaluare, se stabileşte de către tutore şi se anunţă la începutul anului.
Lucrările de verificare se transmit tutorelui prin metoda stabilită de comun
acord (email, fax, predare directă etc.). Pentru o identificare corectă, acestea
trebuie să conţină numele studentului şi denumirea modulului.
CUPRINSUL MODULULUI:
Unitatea de învăţare I: Evoluţia dreptului din perioada antichităţii până în

epoca modernă. Prezentarea modului de formare a dreptului în funcţie de
evoluţia istorică a societăţii
1. Sistemul ştiinţei dreptului. Locul Doctrinelor juridice în acest sistem
2. Dreptul şi justiţia în antichitate: Grecia antică
3. Dreptul şi justiţia în Roma antică
4. Formarea dreptului modern: rolul creştinismului. Doctrina juridică a
Sfântului Augustin
5. Concepţia despre drept şi lege a Sfântului Toma d’Aquino
6. Laicizarea dreptului
Unitatea de învăţare II: Criza dreptului

7. Teoriile formaliste: juridicizarea şi etatizarea dreptului
5
8. Teoriile antiformaliste: C. Schmitt şi decizionismul juridic, Fr. Gény şi
şcoala liberului drept
9. Teoriile antiformaliste: realismul juridic, sociologia dreptului şi
pluralismul juridic
10. Teoriile idealiste ale dreptului: neokantianismul şi fenomenologia
juridică
Unitatea de învăţare III: Conceptul de drept şi structura sistemului

juridic actual
11. Reabilitarea dreptului natural: Leo Strauss şi Michel Villey
12. Neopozitivismul juridic: H.L. Hart, N. MacCormick
13. Reconstrucţia dreptului: R. Dworkin şi crearea dreptului.
14. Concepţia şcolii germane (J. Habermass) şi a şcolii italiene
contemporane asupra dreptului
6
PREZENTAREA ANALITICĂ A CONŢINUTULUI MODULULUI.
ASPECTE ESENŢIALE
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I:
EVOLUŢIA DREPTULUI DIN PERIOADA ANTICHITĂŢII PÂNĂ ÎN

EPOCA MODERNĂ. PREZENTAREA MODULUI DE FORMARE A
DREPTULUI ÎN FUNCŢIE DE EVOLUŢIA ISTORICĂ A SOCIETĂŢII
CUPRINS:
1. Sistemul ştiinţei dreptului. Locul Doctrinelor juridice în acest sistem
2. Dreptul şi justiţia în antichitate: Grecia antică
3. Dreptul şi justiţia în Roma antică
4. Formarea dreptului modern: rolul creştinismului. Doctrina juridică a
Sfântului Augustin
5. Concepţia despre drept şi lege a Sfântului Toma d’Aquino
6. Laicizarea dreptului
7. Teste de autoevaluare (sunt arondate fiecărei teme în parte)
8. Lucrare de verificare Unitatea I
9. Bibliografie pentru Unitatea I
OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE:

1. SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI. LOCUL DOCTRINELOR
JURIDICE ÎN ACEST SISTEM
OBIECTIVE:
7
• definiţia doctrinelor juridice: 3 sensuri - izvor de drept, sens obişnuit şi
sensul de teorie
• cunoaşterea locului şi rolului Doctrinelor juridice în sistemul ştiinţei
dreptului: relaţia dintre doctrinele juridice şi teoria generală a dreptului;
relaţia dintre doctrinele juridice şi filosofia dreptului
• cunoaşterea obiectului de studiu al disciplinei: studiul critic al principiilor
sistemului ştiinţei dreptului prin apelul la metoda istorică
• cunoaşterea scopului disciplinei: de a prezenta geneza instituţiilor
dreptului
2.DREPTUL ŞI JUSTIŢIA ÎN ANTICHITATE: GRECIA ANTICĂ

OBIECTIVE:
• explicarea definiţiei dreptului, a scopului legii: la Platon şi Aristotel
• înţelegerea semnificaţiei termenului dikaion
• cunoaşterea clasificării justiţiei
• cunoaşterea concepţiei asupra izvoarelor dreptului: la Platon şi Aristotel
• explicarea Teoria legilor pozitive: teza filosofului-rege, cele 3 tipuri de
guvernământ, principiul princeps legibus solutus est şi limitele puterii
legilor
3. DREPTUL ŞI JUSTIŢIA ÎN ROMA ANTICĂ

OBIECTIVE:
8
• explicarea influenţa greceşti asupra principiilor dreptului roman:
influenţa doctrinei lui Platon şi a lui Aristotel
• prezentarea contribuţiei lui Cicero în ceea ce priveşte:
o definiţia legii naturale
o conceptul de drept, jus naturale, jus gentium, jus civile
o conceptul de cetăţenie şi evoluţia lui
o principiul egalităţii
4. FORMAREA DREPTULUI MODERN: ROLUL CREŞTINISMULUI.

DOCTRINA JURIDICĂ A SFÂNTULUI AUGUSTIN
OBIECTIVE:
• înţelegerea Teoriei legilor profane: principii, conceptul de drept şi
de justiţie, jus humanum
• înţelegerea conceptului de respect al legilor profane; justificarea
concepţiei Sf. Augustin
• înţelegerea conţinutului dreptului, a sensului noţiunii de justiţie,
trăsăturile justiţiei creştine
• explicarea relaţia drept creştin – drept laic
• explicarea Teoriei izvoarelor dreptului: sunt 3 mari izvoare ale
dreptului - dreptul natural, legea lui Moise, legea lui Hristos
• înţelegerea Teoriei statului promovate de Sf. Augustin:
fundamentul statului - legea creştină, crearea cetăţii divine
5. CONCEPŢIA DESPRE DREPT ŞI LEGE A SFÂNTULUI TOMA

D’AQUINO
OBIECTIVE:
9
• înţelegerea noilor semnificaţii ale Teoriei dreptului natural
• înţelegerea distincţiei dreptul natural – legile omeneşti
• explicarea teoriei legii omeneşti (legea profană): necesitatea ei, originea
legii, continuitatea, calităţile şi autoritatea acestei legi
• înţelegerea contribuţiei creştinismului, a dublului său rol în formarea
dreptului
• semnificaţia termenului drept
• explicarea izvoarele dreptului
• înţelegerea conceptului de lege creştină
• explicarea distincţiei dreptului în drept public şi drept privat
6. LAICIZAREA DREPTULUI
OBIECTIVE:
10
• înţelegerea Teoria asupra statului, în concepţia lui H. Grotius, Th. Hobbes,
J. Locke şi J-J Rousseau
• cunoaşterea definiţiei dreptului şi a concepţiei privind crearea lui la H.
Grotius, Th. Hobbes, J. Locke şi J-J Rousseau
• cunoaşterea concepţiei lui Kant cu privire la drept, bazate pe separarea
dreptului de morală şi a dreptului natural de dreptul pozitiv
• definirea dreptului natural şi a dreptului pozitiv în concepţia lui Kant
• înţelegerea distincţiei dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv
• cunoaşterea Teoriei drepturilor inalienabile ale omului şi a celor 3
concepte fundamentale consacrate: fericire, libertate, egalitate şi a celor 3
drepturi fundamentale: dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi dreptul la
proprietate
• analiza celor 3 drepturi fundamentale
• înţelegerea scopului suprem al drepturilor omului
• înţelegerea ideii statului de drept: statul trebuie să se autolimiteze prin
drept
• cunoaşterea contribuţiei raţionaliştilor moderni: Hegel şi reprezentanţii
pozitivismului juridic
• înţelegerea, în cadrul pozitivismului juridic a rolului şcolii exegezelor
(şcoala franceză), a şcolii engleze şi a şcolii germane, în formarea
dreptului modern
11
1. SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI. LOCUL DOCTRINELOR
JURIDICE ÎN ACEST SISTEM
CONŢINUT
Instituţiile juridice nu au fost formulate dintr-o dată în ştiinţa dreptului, ele

sunt rezultatul cristalizării gândirii juridice şi se bazează pe principii, teorii,
curente, pe adevărate sisteme juridice. Dreptul nu poate fi conceput fără
cunoaşterea acestor principii şi teorii, deoarece ele explică evoluţia lui în timp,
nevoia permanentă de adaptare la realităţile sociale şi găsirea celor mai adecvate
soluţii.
Tradiţional, au fost trei mari preocupări ale gândirii juridice:
– cele legate de definirea dreptului sau ontologia juridică;
– izvoarele dreptului;
– axiologie juridică (principiile care guvernează conţinutul dreptului).
I. Definiţia doctrinelor juridice
Termenul de doctrină poate comporta mai multe accepţiuni. Astfel, într-un

prim sens, prin doctrină înţelegem opiniile emise asupra dreptului de persoane
care au funcţia de a-l studia (profesori, magistraţi, avocaţi etc. Este vorba despre
sensul de izvor de drept, adică opiniile profesorilor sau ale savanţilor (communis
opinio doctorum), fiind opus celui de jurisprudenţă, cutumă sau lege.
În sens obişnuit, prin doctrină înţelegem o opinie exprimată asupra unei

chestiuni particulare.
12
Termenul de doctrină, folosit la plural (doctrine juridice) desemnează, într-
un alt sens, totalitatea teoriilor, curentelor, şcolilor cu privire la fenomenul
juridic. Acesta este sensul care ne interesează.
II. Locul şi rolul doctrinelor juridice în sistemul ştiinţei dreptului
Doctrinele juridice nu sunt în afara sistemului ştiinţei dreptului.
A. Relaţia dintre doctrinele juridice şi teoria generală a dreptului
Teoria generală a dreptului a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea ca o

reacţie la filosofia dreptului de până atunci, considerată prea speculativă şi
preocupată de un drept ideal. Teoria generală a dreptului este preocupată de
studiul dreptului pozitiv, ea descrie dreptul aşa cum este el. Doctrinele juridice
sunt o completare firească a Teoriei generale a dreptului, contribuind la
înţelegerea evoluţiei Teoriei generale a dreptului, la crearea şi devenirea
conceptelor, a ramurilor şi instituţiilor juridice. În plus, doctrinele juridice pun
accentul pe analiză faţă de sinteză, fiind un răspuns la tendinţa de schematizare
şi generalizare.
B. Relaţia dintre doctrinele juridice şi filosofia dreptului
În literatura de specialitate se afirmă că trebuie făcută o distincţie între

filosofia dreptului a filosofilor şi filosofia dreptului a juriştilor. Astfel, filosofia
dreptului aparţinând filosofilor este o filosofie aplicată, care ar consta în principal
în transpunerea problemelor de drept şi de justiţie ale marilor doctrine filosofice.
Filosofia dreptului a juriştilor este mult mai analitică, sistematică şi este

fondată pe experienţa juridică. Norberto Bobbio subliniază că această categorie
de filosofie a dreptului studiază conceptul dreptului, teoria justiţiei şi teoria
ştiinţei juridice, plecând de la studiul fenomenelor juridice şi fără a face
speculaţii asupra esenţelor.
13
Doctrinele juridice nu se confundă nici cu filosofia dreptului a filosofilor şi
nici cu cea a juriştilor. Ea se deosebeşte prin faptul că nu cuprinde o înşiruire a
opiniilor juridice, ci oferă o analiză a formării şi evoluţiei principalelor concepte
şi categorii juridice, rezultat al gândirii juridice din antichitate până în perioada
contemporană.
În ce priveşte rolul Doctrinelor juridice în sistemul ştiinţei dreptului,

apreciem că prin punerea în evidenţă a principalelor dezbateri juridice cu privire
la evoluţia dreptului, se contribuie la mai buna înţelegere a evoluţiei şi a altor
discipline juridice (Teoria generală a dreptului, disciplinele de ramură,
disciplinele ajutătoare sau participative), neputându-se face abstracţie de faptul
că fiecare instituţie juridică, fiecare concept este rezultatul unui proces
îndelungat, iar de cunoaşterea acestui proces depinde înţelegerea devenirii
continue a conceptelor juridice.
Prin construcţiile sale, prin soluţiile şi modelele juridice pe care le propun,

doctrinele juridice contribuie la crearea dreptului, dat fiind că, adeseori,
principiile pe care le formulează sunt preluate de legiuitor sau de practica
judecătorească.
Dreptul trebuie pus în corelaţie cu originile şi sursele sale. Dar, pentru a

defini dreptul, pentru a găsi specificul său, trebuie „să privilegiem” doctrina. În
acest spirit, s-a afirmat că dreptul este în fapt, doctrina dreptului.
III. Obiectul de studiu al disciplinei
Disciplina Doctrine juridice are ca obiect studiul critic al principiilor

sistemelor ştiinţei dreptului.
În concret, obiectul de studiu al disciplinei priveşte: Dreptul şi justiţia în

antichitate; Formarea dreptului modern: rolul creştinismului, Evul mediu, teoria
14
contractului social, teoria separaţiei puterilor, drepturile inalienabile, şcoala
dreptului natural, raţionaliştii moderni; Criza dreptului: teoriile formaliste (H.
Kelsen şi normativismul juridic, C. De Malberg sau pozitivismul etatist francez);
Teoriile antiformaliste: C. Schmitt şi decizionismul juridic, realismul american,
realismul scandinav, Fr. Gény şi şcoala liberului drept, M. Weber şi sociologia
dreptului, teoriile pluralismului juridic; Teoriile idealiste ale dreptului:
neokantianismul, fenomenologia juridică; Renaşterea dreptului natural: Leo
Strauss, Michel Villey, şcoala germană; Neopozitivismul juridic: H.L.A. Hart,
Neil MacCormick; Reconstrucţia dreptului: R. Dworkin, J. Habermas, şcoala
italiană a dreptului.
IV. Scopul disciplinei
Dincolo de regulile şi de soluţiile prezentate de sistemele de drept, există

principii, raţionamente care le explică şi le fac viabile. Dacă Teoria generală a
dreptului are menirea de a prezenta ce este dreptul, Doctrinele juridice
precizează nu numai ce poate fi dreptul, ci şi ceea ce trebuie să fie dreptul.
Sistemul ştiinţei dreptului are la bază principiile şi doctrinele formulate de

şcolile de drept. Prin urmare, şcolile juridice sunt cele în care s-au cristalizat
conceptele, categoriile, noţiunile fundamentale ale dreptului, formulându-se
teorii generale.
Scopul disciplinei este de a pune în lumină geneza instituţiilor juridice,

pentru a desprinde semnificaţia şi finalităţile juridicului.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Locul şi rolul disciplinei Doctrine juridice în sistemul ştiinţei dreptului
2. Obiectul şi scopul disciplinei
15
2. DREPTUL ŞI JUSTIŢIA ÎN ANTICHITATE: GRECIA ANTICĂ
CONŢINUT
În Grecia antică, evoluţia dreptului este marcată îndeosebi de operele lui
Platon şi Aristotel, care au avut influenţe şi în Roma antică.
În ceea ce priveşte Grecia antică, plecând de la aceşti doi mari filosofi, vom
prezenta preocupările legate de definirea dreptului (I), izvoarele dreptului (II),
teoria legilor pozitive (III).
I. Definiţia dreptului
La Platon, definiţia dreptului este corelată cu noţiunea de justiţie şi cu rolul

juristului în societate. Astfel, juristul nu are doar rolul de a aplica legea. Aceasta
se justifică cu atât mai mult cu cât, în concepţia sa, o lege injustă nu este lege, nu
este drept. Justiţia are ca principal rol acela de a da fiecăruia ce este al său.
Scopul legii este virtutea, iar obiectul de reglementare al legii trebuie să

privească doar proprietatea, succesiunile, contractele, bunele moravuri,
educaţia.
În limba greacă există un singur termen, dikaion, care desemnează atât

termenul de drept, cât şi cel de justiţie.
Regimul constituţional just este acela unde oamenii sunt subordonaţi

curajului şi raţiunii.
În concluzie, la Platon, dreptul nu se diferenţiază de morală.
La Aristotel, justiţia este o virtute universală, care include toate virtuţile.

Justiţia este clasificată în justiţie distributivă şi justiţie comutativă.
16
Justiţia distributivă priveşte raporturile dintre membrii cetăţii şi are drept
scop principal distribuirea bunurilor, a onorurilor, a sarcinilor publice, iar pe de
altă parte, respectarea proporţiei, a egalităţii între schimburi. Justiţia comutativă
priveşte relaţiile dintre particulari, fiecare trebuie să primească nici mai mult,
nici mai puţin decât cere buna cumpătare. Ceea ce este important este faptul că
la Aristotel, justiţia este distinctă de morală, iar cele două forme de justiţie sunt
considerate de unii autori originea distincţiei dreptului în drept public şi drept
privat.
Cele două sensuri ale termenului dikaion, just şi drept, dobândesc nuanţe
diferite. Astfel, just înseamnă echilibrul realizat între membrii cetăţii, este vorba
despre un just politic instaurat între oamenii liberi ai cetăţii, între care se împart
onorurile şi bunurile. Sensul de drept se regăseşte numai în ceea ce priveşte
raporturile dintre cetăţeni.
II. Izvoarele dreptului
Dintre cele două sensuri ale lui dikaion, cel de drept este cel mai sugestiv
pentru a ne ajuta să desprindem concepţia lui Platon în privinţa izvoarelor
dreptului. Dreptul are sensul de lege, dar este lege numai ceea ce este relevat de
oamenii de artă, printr-o ştiinţă speculativă.
Metoda lui Platon de a descoperi legile se pare că este fondată pe natură,

Platon pune în centrul concepţiei sale tot ce vine din lumea exterioară, iar
singurul care are rolul de legiuitor este filosoful, idee susţinută atât în Republica,
cât şi în Legi. De altfel, se acordă o mare atenţie educării viitorilor legiuitori, în
sensul că un filosof trebuie să aibă studii de matematică, de dialectică, pentru a
putea vedea ideile. Dar, descoperirea legilor presupune şi un proces de
purificare, de apropiere de divinitate, de unde rezultă că la Platon, unul dintre
izvoarele dreptului îl constituie religia.
17
Elementul religios va fi preluat de creştinism, fiind dezvoltat în special la
Sfântul Augustin. Deşi la Platon, dreptul are un caracter ideal, acesta nu poate fi
totuşi, considerat drept natural.
În concepţia lui Aristotel, sunt două mari surse ale dreptului, dreptul natural
şi legile scrise ale statului. Primul moment în elaborarea dreptului presupune
studiul naturii; este un moment intelectual. Termenul natură are mai multe
sensuri: lume exterioară, finalitate („Natura fiecăruia este scopul său, finalitatea
sa.”). Omul este un animal social (zoon politikon), numai cetatea este naturală.
Însă, la Aristotel, dreptul natural este dedus din principii, fie din principii
apriori, ale raţiunii practice, fie din definiţii abstracte ale naturii umane. Acest
lucru este considerat a anunţa dreptul comparat şi sociologia juridică.
III. Teoria legilor pozitive
La Platon, dreptul are un puternic caracter normativ, legile trebuie să fie

foarte exigente. De altfel, ele sunt create de un filosof cu o putere absolută.
Iniţial, Platon este împotriva legii scrise, demonstrând că este plină de

defecte. Legea scrisă afectează justiţia înseşi, deoarece aceasta nu poate fi dată
cetăţenilor în baza formulelor scrise; de fapt, orice lege scrisă se dovedeşte
Platon descrie, de asemenea, trei tipuri de guvernământ: monarhia,

aristocraţia şi democraţia, care degenerează fiecare în tiranie, oligarhie şi
demagogie, din cauza faptului că legile constituţionale sunt violate de putere.
Astfel, ideea legalităţii ia locul central în concepţia sa, Platon ajungând să-şi
schimbe concepţia în favoarea legilor scrise.
Cu toate acestea, el subliniază că legile nu vin de la popor, ele vin de sus,

prin intermediul filosofului, care devine legiuitor şi care dictează ansambluri de
legi. Legile trebuie precedate de un preambul, iar poporul va participa, de fapt,
18
prin intermediul legilor la justiţia propusă de filosofi. Dar, nu trebuie uitat că
legile nu sunt altceva decât o copie proastă a justiţiei perfecte. Cetăţenii sunt
supuşi legii, se cere, de fapt, o strictă obedienţă faţă de lege. La fel, judecătorii
trebuie să aplice cu stricteţe legile scrise. Interesant este faptul că prinţul este
scutit de supunerea faţă de lege (Princeps legibus solutus est).
Aristotel subliniază necesitatea legilor, plecând de la observarea naturii.

Dreptul este obiect de cercetare, bazată pe dialectică şi observaţie. În Retorica,
sunt arătate două moduri de creare a legilor scrise: pe de o parte, cu ajutorul
legiuitorilor prudenţi, înţelepţi şi avertizaţi, pe de altă parte, cu ajutorul
imparţialităţii, dar nu a judecătorilor, care pot cădea într-o stare de simpatie sau
frică, ci este vorba de imparţialitatea legiuitorului.
Puterea legislativă sau judecătorească este deţinută de cel care conduce

afaceri publice, ceea ce contează este situaţia pe care o are (starea materială,
onoruri, nivel de cultură).
Aristotel stabileşte, totuşi, anumite limite ale puterii legilor. Astfel, legile
pozitive nu pot avea valoare decât dacă sunt stabilite în cadrul unui just natural.
Pe de altă parte, legile trebuie să emane de la autorităţile competente, dar
Aristotel admite că legile pot lua naştere şi datorită cutumei, jurisprudenţei sau
emanând direct de la popor.
- Ce este dreptul în concepţia lui Platon? Cu ce alte noţiuni se
corelează?
- Care este rolul justiţiei în concepţia lui Platon?
- Care este scopul legii? Dar obiectul de reglementare?
- Ce semnifică termenul dikaion? Explicaţi.
- La Platon, dreptul se diferenţiază de morală?
19
- Ce este justiţia în concepţia lui Aristotel?
- Ce înseamnă justiţia distributivă şi justiţia comutativă?
- La Aristotel, dreptul se confundă cu morala?
- Termenul dikaion are aceeaşi semnificaţie ca la Platon?
- Pe ce se fondează teoria izvoarelor dreptului la Platon?
- Care sunt izvoarele dreptului în concepţia lui Platon? Dar în concepţia
lui Aristotel?
- În ce constă teoria dreptului natural la Platon şi Aristotel?
- Care este teoria legilor pozitive la Platon?
- Care este rolul legii scrise la Platon? Cine are calitatea de legiuitor?
- Care este relaţia dintre legea scrisă şi justiţie?
- Care sunt cele 3 tipuri de guvernământ analizate de Platon?
- De unde vin legile? Cine trebuie să se supună legii, în concepţia lui
Platon?
- Arătaţi care sunt modalităţile de creare a legilor scrise la Aristotel.
- Există limite ale puterii legilor?
3. DREPTUL ŞI JUSTIŢIA ÎN ROMA ANTICĂ
CONŢINUT
I. Influenţa greacă şi principiile dreptului roman
Stoicismul roman a fost influenţat de stoicismul grec. Însă, doctrina

stoicismului roman este mai degrabă o doctrină morală decât juridică. Există o
lege naturală care constă în raţiunea universală, o parte a acestei raţiuni se
regăseşte în conştiinţa fiecărui om, dar are o influenţă morală.
Această concepţie morală va determina conţinutul dreptului roman clasic.

Dreptul natural îşi pierde din amploare, instituţiile juridice nu sunt considerate
20
permanenţe. Ele derivă dintr-o sursă istorică şi nu din dreptul natural.
Platon a influenţat, de asemenea, dreptul roman, fiind recunoscute două

principii create de concepţia sa: Quod principi placuit, legis habet vigorem (ceea
ce place principilor are forţă de lege) şi Princeps legibus solutus est (principele
este absolvit de legi).
Neoplatonismul dezvoltat în Imperiul roman a susţinut ideea unui drept

autoritar, în formă legislativă.
Astfel, ca şi la Aristotel, justiţia înseamnă a da fiecăruia ceea ce este al său

(suum cuique tribuere); dreptul este ceea ce este just şi derivă din justiţie. Pe de
altă parte şi crearea dreptului, precum şi interpretarea acestuia respectă doctrina
lui Aristotel, în sensul că în ambele cazuri, trebuie să se recurgă la texte,
avându-se în vedere fie tradiţia jurisprudenţială, fie actele pretorului sau ale
Senatului. Dacă era necesară modificarea textelor, aceasta se făcea în numele
echităţii, prin confruntarea opiniilor juriştilor şi şcolilor de jurisprudenţă. Nu se
cercetau toate legile, ci numai legile juste. Se considera că justul se găsea în
natura lucrurilor, în dreptul natural. Acest lucru se explică prin faptul că regula de
drept nu se poate crea decât plecând de la ceea ce este just.
În privinţa izvoarelor dreptului, izvorul principal nu este legea, ci natura.

Dreptul clasic roman este în special, opera doctrinei.
II. Cicero
Cicero a fost influenţat de scepticism, care punea accentul pe studiul

jurisprudenţei şi a formulat noi obligaţii: obligaţia de a respecta în fiecare om,
fie şi sclav raţiunea, umanitatea, sinceritatea, pietatea în raporturile familiale.
În Republica, Cicero a definit legea naturală, afirmând că este raţiunea

dreaptă, acordată naturii, răspândită în conştiinţa fiecărui om. Ea este o lege
21
veritabilă, constantă, eternă.
Moştenirea greacă se observă cel mai bine în conceptul de drept natural.
Astfel, în ceea ce priveşte dreptul, acesta nu este rezultatul voinţei libere, ci

este dictat de natură.
Dreptul nu se fondează pe o pură pozitivitate, pentru că ar rezulta că în

anumite cazuri şi legile tiranilor ar fi drept. De aceea, este necesar să ne
raportăm la o justiţie naturală şi imuabilă.
Dintr-un jus naturale decurge un jus gentium, care serveşte ca bază în

relaţiile reciproce dintre popoare, pentru că este fondat pe nevoi comune.
Jus civile este dreptul pe care îl are fiecare popor în particular.
Ceea ce este interesant în concepţia lui Cicero este faptul că, deşi recunoaşte
necesitatea dreptului natural, susţine că acesta poate fi ameliorat cu ajutorul
legiuitorului.
Ideea dreptului natural comun tuturor oamenilor provine din stoicism şi se

întâlneşte la majoritatea juriştilor romani, fundamentele dreptului se găsesc în
natura lucrurilor, jus naturale este în fapt legat de aequitas, de unde rezultă
tratamentul egal al lucrurilor.
Dreptul natural ajută la formularea principiilor generale, unul dintre cele mai
importante principii fiind acela că în mod natural, oamenii sunt egali şi liberi.
Dacă jus gentium este un concept propriu romanilor, jus naturale este un
concept de tradiţie greacă, preluat de romani, în special de Cicero.
Un concept cu o evoluţie interesantă este cel de cetăţenie, care a fost dezvoltat

şi de Cicero. Până la apariţia codurilor (Codices) în dreptul roman, când toţi au fost
supuşi unei legi unice şi nu se mai făcea distincţie între romani şi străini, cetăţenia
22
romană nu apărea în prim-plan decât cu ocazia litigiilor privind dobândirea sau
pierderea cetăţeniei. După codificare, care a însemnat unificarea tuturor, cetăţenia
romană a devenit mai mult un statut social, de unde rezultă două consecinţe:
1) cetăţenia este exclusivă, în sensul că nimeni nu poate fi

cetăţean a două sau mai multe cetăţi;
2) a doua consecinţă este de ordin pragmatic, în sensul că
buna funcţionare a cetăţii romane presupune a anumită
egalitate a drepturilor între cetăţeni.
Această a doua consecinţă a fost dezvoltată de Cicero. Astfel, egalitatea între

cetăţeni a devenit:
- o egalitate juridică în faţa legii civile şi
- o egalitate politică în faţa funcţiilor legislative şi executive.
Egalitatea politică a dus la apariţia anumitor privilegii, care au influenţat dreptul

public, dar şi dreptul privat, unde apare ereditatea obligatorie în exercitarea
anumitor profesii, ceea ce a presupus anumite privilegii. La fel, în dreptul penal, din
cauza privilegiilor apare inegalitatea între pedepsele şi procedura aplicabilă.
Prin urmare, cetăţenia romană este în fapt un statut social superior

diferenţiat, neunitar, aflându-se la baza distincţiei dreptului public de dreptul
privat.
- Cum a influenţat Platon dreptul roman?
- Există o influenţă a moralei asupra dreptului roman?
- Ce se înţelege prin conceptul de justiţie în sensul dreptului roman?
- Care sunt izvoarele dreptului?
- Cum defineşte Cicero dreptul natural?
23
- Ce înseamnă jus gentium? Dar jus civile?
- Există o corelaţie între jus naturale – jus gentium – jus civile?
- Care este relaţia între jus naturale şi aequitas?
- În ce constă rolul legiuitorului în concepţia lui Cicero?
- Care este evoluţia conceptului de cetăţenie în dreptul roman?
- Care sunt consecinţele evoluţiei conceptului de cetăţenie? Care este
rolul lui Cicero?
- Ce semnifică egalitatea drepturilor între cetăţeni?
4. FORMAREA DREPTULUI MODERN: ROLUL CREŞTINISMULUI.

DOCTRINA JURIDICĂ A SFÂNTULUI AUGUSTIN
CONŢINUT
La Sfântul Augustin întâlnim o distincţie între legea divină şi legea

omenească pe care o califică drept profană, elaborând o teorie originală a legii
profane (I) şi, de asemenea, o teorie a conţinutului şi izvoarelor dreptului (II),
precum şi a statului (III).
I. Teoria legilor profane
Teoria Sfântului Augustin asupra legilor are la bază două principii: legile
profane nu sunt juste, însă, deşi injuste, legile omeneşti trebuie respectate.
În lucrarea sa De civitate Dei, Sfântul Augustin critică toate instituţiile

statului, sociale, judiciare şi militare. Dreptul nu poate fiinţa decât dacă este just,
iar justiţia constă în a da fiecăruia ce este al său, însă nu poate fi numită justiţie
cea care nu Îl are în centru pe Dumnezeu, Autorul şi Stăpânul tuturor lucrurilor,
precum şi onoarea şi respectul pe care I le datorăm. Prin urmare, justiţia romană
24
este injustă, pentru că nu are la bază credinţa creştină, iar unde nu există justiţie,
nu există nici drept.
Nu trebuie să numim drept ceea ce stabilesc oamenii, pentru că ei înşişi nu

numesc drept decât ceea vine de la justiţie.
Astfel, la Sfântul Augustin, definiţia care este dată dreptului este că:
dreptul este ceea ce este just
El ajunge să desemneze prin expresia jus humanum legile cetăţii terestre, dar
nu este decât o facilitate de limbaj: propriu-zis, el ţine să sublinieze că instituţiile
profane nu sunt deloc drept.
Cu toate acestea, legile profane trebuie respectate, pentru că trebuie să dăm

Cezarului ce este al Cezarului. Creştinul are nevoie de stat şi de legile sale
profane; prin urmare, este firesc să le respecte.
Justificarea respectării legilor profane injuste constă în faptul că:
- ele ajută la pacea cetăţii, fiecare se înscrie în realizarea unei anumite

ordini;
- supunându-ne legilor umane, ne supunem implicit unui plan divin,
pentru că ele au rostul lor în planul lui Dumnezeu, nimic nu se
întâmplă fără voia lui Dumnezeu.
Doctrina Sfântului Augustin este diferită de tot ceea ce se afirmase până

atunci în epocă, este diferită de dreptul natural, apropiindu-se după unii autori de
pozitivismul juridic, promovând noţiuni ca ordine publică, respectarea istoriei,
respectarea legilor pozitive, cum susţin pozitiviştii.
II. Conţinutul dreptului. Teoria izvoarelor dreptului
25
Pentru a înţelege conţinutul dreptului, trebuie să arătăm sensul noţiunii de
justiţie în concepţia Sfântului Augustin. Sensul este diferit faţă de cel din
antichitate, pentru că la Sfântul Augustin, justiţia nu înseamnă egalitate, ci
caritate, gratuitate şi generozitate.
El fixează câteva trăsături ale justiţiei creştine:
– justiţia creştină are caracter subiectiv. Justiţia creştină, fiind o justiţie de

caritate conţine reguli imprecise, care se aplică diferit. Justiţia este informulabilă,
ea nu poate fi reală, adevărată, decât dacă are la bază credinţa în Dumnezeu;
– justiţia creştină are ca scop perfecţiunea, ea nu admite realizarea niciunui

interes personal. Sfântul Augustin susţine ideea proprietăţii private, dar dezvoltă
şi ideea proprietăţii comune, obşteşti, prin punerea în comun a bunurilor de către
creştini. În fapt, în privinţa acestui aspect, întâlnim o reafirmare a dreptului
natural, justiţia devenind în concepţia Sfântului Augustin, comunitară.
– în justiţia creştină lipseşte sancţiunea. Acesta este un element de esenţă

pentru dreptul creştin, el nu poate sancţiona şi nu poate fi sancţionat pe pământ.
Ceea ce este interesant: dreptul creştin poate coexista în armonie cu dreptul

laic, terestru, trecător. Faptul că nu au puncte comune, nu înseamnă că trebuie
să se opună unul altuia. Dreptul creştin pune accent pe îndepărtarea omului de
cele materiale, terestre, iar celălalt se ocupă de lucrurile trecătoare (libertatea
noastră, familie, statut social, bunuri etc.).
Dreptul creştin se conciliază cu dreptul laic, pentru că, pentru un creştin,

între respectarea legii divine şi a celei laice contează legea divină, neavând
importanţă ce dispune legea laică (de exemplu, pentru un creştin chiar
suprimarea propriei vieţi de către justiţie, nu are importanţă, dacă el a respectat
legea divină), astfel că legea laică poate fi menţinută.
26
În privinţa izvoarelor dreptului, Sfântul Augustin subliniază că există 3
categorii de legi prin care ni se relevă ce înseamnă justiţia:dreptul natural, legea
lui Moise, legea lui Hristos.
1. Dreptul natural
Dreptul natural ne ajută să cunoaştem ceea ce este just şi modul de funcţionare

a justiţiei. Totuşi, Sfântul Augustin nu este un adept al dreptului natural, doctrina
sa rămâne marcată de puternice sentimente religioase, dar există elemente de
armonie între dreptul natural şi cel creştin. În concepţia sa, Dumnezeu a impus o
ordine în natură, iar justiţia oamenilor nu ar trebui decât să execute această ordine
naturală.
2. Legea lui Moise
Poate părea bizar faptul că Sfântul Augustin consideră legea mozaică o sursă
importantă a dreptului şi susţine modelul de justiţie promovat de Tora, pentru că
aceasta este fundamental diferită de legea creştină. El o susţine pentru că aceasta
provine de la Dumnezeu, a fost dată direct de Dumnezeu în mâinile lui Moise, dar
o consideră adecvată acelui timp, fiind depăşită de legea creştină.
3. Legea lui Hristos
Legea lui Hristos sau legea creştinilor este singura capabilă să-i conducă pe
oameni spre justiţie şi spre descoperirea sensului termenului drept, just. Ea se
regăseşte în cele 4 Evanghelii.
În De civitate Dei, se subliniază faptul că ceea ce este just îşi are originea în
credinţă, deoarece credinţa este principiul cunoaşterii, ceea ce este valabil şi
pentru drept. Pe de altă parte, Sfântul Augustin subliniază că legile şi cutumele
nu au valoare decât dacă textele divine tac, mai exact au rolul de lex specialia.
Explicaţia constă în faptul că Hristos a spus „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”
27
şi nu tradiţia, cutuma sunt veşnic de urmat pentru omenire.
III. Teoria statului
Statul trebuie să se bazeze pe legi creştine, el trebuie să pedepsească

atingerile aduse bisericii creştine, mergând până la folosirea forţei pentru
respectarea credinţei. Legile omeneşti ar trebui să fie în concordanţă cu legile
creştine, dar aceasta nu este automat o condiţie pentru respectarea şi aplicarea
lor. Sfântul Augustin afirmă că, oricum, creştinii trebuie să respecte legile
terestre, chiar dacă sunt rele, pentru că şi ele sunt o parte din întregul ordinii
divine. Este ideal ca ele să fie juste, dar justul nu poate fi cunoscut decât prin
credinţă şi revelaţie divină.
- Explicaţi teoria legilor profane. Care sunt principiile care stau la baza ei?
- În ce constă conceptul de drept şi de justiţie?
- Ce înseamnă jus humanum?
- Sfântul Augustin susţine că legile profane, prin definiţie injuste, trebuie
respectate. Care este justificarea respectării acestor legi?
- Care sunt trăsăturile justiţiei creştine?
- Dreptul creştin poate coexista cu dreptul laic? Explicaţi.
- Care sunt izvoarele dreptului în concepţia Sfântului Augustin?
- Ce rol au legile scrise şi cutumele în tabloul izvoarelor dreptului creat de
Sfântul Augustin?
- Explicaţi teoria statului.
28
5. CONCEPŢIA DESPRE DREPT ŞI LEGE A SFÂNTULUI TOMA
D’AQUINO
CONŢINUT
Sfântul Toma d’Aquino a preluat teoria dreptului natural (I) şi a arătat

contribuţia covârşitoare a creştinismului la crearea şi evoluţia dreptului (II).
I. Noi semnificaţii ale Teoriei dreptului natural
La Sfântul Toma, întâlnim distincţia dintre dreptul natural şi legile

omeneşti.
Dreptul natural nu se confundă cu morala şi este muabil (şi nu imuabil),

deoarece natura noastră umană este muabilă, schimbătoare. Din această cauză, ar
trebui ca şi legile omeneşti să fie schimbătoare, pentru că ele sunt consecinţele
dreptului natural.
În ceea ce priveşte legile omeneşti pozitive, doctrina Sfântului Toma este

concentrată pe cinci aspecte: necesitatea legii omeneşti, originea legii, continuitatea
legii, calităţile şi autoritatea legii.
1. Necesitatea legii omeneşti se justifică nu prin faptul că legea este un

remediu al răului, al păcatului, ci prin faptul că provine din natura umană, pe
care o reflectă. Legea omenească are în conţinutul său dispoziţii nu numai
represive, ci şi permisive şi preventive.
2. Originea legii este legată de regimul politic şi cuprinde dispoziţii pentru

monarh, pentru cei bogaţi sau înţelepţi şi pentru popor. Este preluată ideea lui
Aristotel că legile concentrează un maximum de virtute (leges habent maximam
virtutem).
29
3. Continuitatea legii este explicată tot prin intermediul dreptului natural, pentru
că orice lege omenească provine din dreptul natural. Legea creată de legiuitor nu este
altceva decât expresia justului natural. Dreptul este rezultatul a două componente
importante: raţiunea şi voinţa.
4. În ceea ce priveşte calităţile legii, bineînţeles aceasta trebuie să fie justă,

adică să reflecte binele comun şi nu interesele personale ale legiuitorului, dar,
trebuie să fie şi corespunzătoare condiţiilor de spaţiu şi timp, în conformitate cu
justul natural.
5. Autoritatea legii nu poate exista decât dacă legea este justă, dacă ea
corespunde justului natural. Dacă ea este expresia a ceea ce este just, va fi
înţeleasă şi aplicată de oameni. Dacă legea este injustă, atunci ea trebuie
sancţionată de judecător.
Din concepţia Sfântului Toma rezultă că:
termenul drept se confundă în continuare cu cel de just, ca la greci şi la

romani, fiind un just care derivă din natură
Este vorba despre un just natural, flexibil, care nu oferă, însă, reguli fixe.
Prin urmare, dreptul natural, la Sfântul Toma, nu are decât rolul de a oferi
reguli generale, imprecise, schimbătoare. Legile omeneşti, pozitive ocupă
partea preponderentă în ansamblul dreptului natural.
II. Contribuţia creştinismului la crearea şi evoluţia dreptului
Rolul creştinismului în formarea dreptului este dublu:
- pe de o parte, divinitatea are rolul de a ne arăta că natura noastră

umană nu este singură în Univers, că există o lume spirituală puternică
deasupra ei;
30
- pe de altă parte, cunoaşterea umană poate fi ajutată de revelaţia divină.
Dumnezeu călăuzeşte omul de-a lungul vieţii şi îl iluminează să
descopere adevăruri raţionale.
Termenul drept are aceeaşi semnificaţie ca la Aristotel, adică dreptul este

obiectul justiţiei. Se recunoaşte existenţa dreptului natural, a dreptului ginţilor.
Dreptul pozitiv nu poate avea ca izvor decât legile omeneşti, profane.
Legea supremă este legea eternă, cauza supremă a tuturor lucrurilor şi din
care derivă totul, pentru că ea este divină. Preceptele sale nu sunt cunoscute
direct de om, ele trec în legea naturală.
Sfântul Toma arată că legea omenească derivă din legea naturală, este o
prelungire a acesteia şi este expresia raţiunii profane.
În ceea ce priveşte izvoarele dreptului, acestea sunt de origine creştină, şi

anume, Vechiul şi Noul Testament, adică legea veche şi legea nouă.
Scopul acestor două izvoare este de a ne dezvălui o dimensiune spirituală în

plus, cea a existenţei divinităţii, prin care ne putem salva sufletul. Mântuirea
sufletului ne asigură accesul la o altfel de existenţă, marcată de această dată de
constanţă, pentru că este o existenţă veşnică, caracterizată de Sfântul Toma ca
fiind o beatitudine eternă. Fără credinţă însă, refuzând să respectăm legile
divine, nu putem accede la această lume nouă, pe care Dumnezeu vrea să o
împartă cu noi.
Această concepţie este pur religioasă, aparent fără nici o legătură cu dreptul.
Legea nouă, legea lui Hristos este total diferită de legea umană, ea nu are
conţinutul clasic şi forma legii scrise. Legea creştină, fiind destinată celor care
doresc să fie desăvârşiţi, nu seamănă cu nimic din ceea ce înseamnă lege
omenească, ea este atipică, pentru că presupune o revoluţie interioară, o
31
permanentă luptă pentru a ne schimba. Legea creştină este o stare de spirit, pe
care trebuie să o trăim în permanenţă.
Observăm astfel, că spre deosebire de Sfântul Augustin, la Sfântul Toma

apare o distincţie între legea creştină şi drept, acesta din urmă rămânând la
îndemâna tuturor, inclusiv a celor care nu sunt credincioşi.
Ceea ce este interesant este faptul că doctrina Sfântului Toma readuce în

prim-plan teoria dreptului natural al antichităţii. Şi la el întâlnim distincţia
dreptului în drept public şi drept privat.
Pentru dreptul public, a susţinut teoria laică a suveranităţii, ceea ce deschis

calea apoi pentru separarea statului de biserică. Suveranitatea sau autoritatea
politică a statului este explicată prin intermediul teoriei dreptului natural; ea derivă
din natură, dominaţia politică este naturală.
Dreptul privat este marcat de teoria proprietăţii private (dominium),

respingându-se teoria proprietăţii obşteşti, comunitare a creştinilor, din planul
dreptului şi plasând-o în sfera moralei. Se face referire la noţiunea de vânzare-
cumpărare, de uz, de contracte, Sfântul Toma reiterează, de asemenea, noţiunea
de delict aşa cum a fost ea consacrată de dreptul roman.
Instituţia căsătoriei are un regim mixt, juridico-religios, în sensul că aceasta

are şi un rol divin, de unire cu Hristos şi cu biserica, de unde rezultă interdicţia
divorţului, a poligamiei şi a incestului.
- În ce constă teoria dreptului natural la Sfântul Toma?
- Care este semnificaţia termenului drept ?
- Cum se poate aplica dreptul natural de către judecător?
32
- Care este conţinutul dreptului natural?
- Care este contribuţia creştinismului la crearea şi evoluţia dreptului?
- Care este relaţia dintre legea laică, omenească şi legea naturală?
- Dreptul se identifică cu legea creştină sau este distinct de aceasta?
- În concepţia Sfântului Toma, dreptul se poate divide în drept public şi
drept privat? Care este teoria care fundamentează dreptul public? Dar dreptul
privat?
- Care este regimul instituţiei căsătoriei?
6. LAICIZAREA DREPTULUI
CONŢINUT
Dacă doctrina despre drept a Sfântului Toma îl are în centru pe Dumnezeu,

ulterior epocii sale, se observă tendinţa de a conferi omului un rol tot mai
important în cunoaşterea dreptului, cu ajutorul raţiunii. Dreptul natural se
raţionalizează. Procesul de laicizare, numit şi de raţionalizare (de cunoaştere
prin intermediul raţiunii) a cuprins şi dreptul, după ce s-a manifestat în toate
celelalte domenii ale ştiinţei. Astfel, au apărut noi teorii care au influenţat
puternic şi modernizarea dreptului: teoria contractului social, teoria separaţiei
puterilor, drepturile inalienabile, jus naturalismul etc.
I. Teoria contractului social şi Teoria separaţiei puterilor
Teoria contractului social şi teoria separaţiei puterilor au aşezat pe

fundamente noi teoria asupra statului (A) şi definiţia dreptului (B).
A. Influenţele asupra teoriei statului
33
Teoria asupra statului a suportat influenţe diferite, în funcţie de
reprezentanţii Teoriei contractului social şi ai separaţiei puterilor. Astfel,
conform concepţiei lui Hugo Grotius, crearea fiecărui stat este precedată de
un contract social prin care poporul transmite puterea guvernanţilor şi îşi
stabileşte forma sa de guvernământ. După încheierea contractului, poporul
pierde dreptul de a-i controla sau pedepsi pe guvernanţi.
În ceea ce priveşte forma pactului, aceasta trebuie să aibă forma tratatului

internaţional şi nu forma actelor interne, a contractelor, Grotius invocând forţa
obligatorie a tratatelor internaţionale.
La Thomas Hobbes, statul este creat, de asemenea, în baza unui contract

social, pentru a se menţine siguranţa şi pacea în societate, deoarece omul pentru
om este lup (homo homini lupus), iar starea naturală a oamenilor, care preexistă
statului, este războiul tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes). Ca
şi la Grotius, cu ocazia contractului social, oamenii cedează anumite drepturi în
favoarea statului, dar nu puterea ca la Grotius, ci drepturile lor naturale, în
schimbul păcii. De aceea, în concepţia lui Hobbes, statul este totalitar.
Contractul se încheie între stat şi popor şi nu între suveran şi popor.
Statul este singura sursă a dreptului, numai statul spune dreptul, numai el îl
defineşte, pentru că numai el are puterea de comandă, iar legea este un
comandament. Puterea statului este un summum imperium, are caracter absolut,
este suverană.
În concepţia lui John Locke, omul este natural sociabil, dar nu se află într-o
stare de război, ci într-o stare de natură. Starea de natură cuprinde mai multe
drepturi fundamentale: dreptul la libertate, dreptul la muncă, dreptul la proprietate
privată. Contractul social la Locke are ca scop garantarea drepturilor naturale în
cadrul dreptului pozitiv. Autorităţile publice ale statului sunt învestite cu putere, dar
ele trebuie să garanteze aceste drepturi naturale. Dacă abuzează de puterea
34
încredinţată, poporul are dreptul de a-şi lua înapoi suveranitatea.
Din acest fapt, rezultă pentru autorităţile statului bilateralitatea obligaţiei

politice: obligaţia poporului de a se supune legilor pozitive ale statului se
sprijină pe obligaţia pentru stat de a respecta drepturile naturale ale
oamenilor.
Astfel, supunerea faţă de puterea politică nu este necondiţionată, pentru că

drepturile fundamentale sunt o condiţie permanentă a exerciţiului puterii.
John Locke este considerat fondatorul liberalismului politic, un pact cu

majoritatea înseamnă un act al întregii societăţi; de exemplu, un vot majoritar
poate să retragă unui individ dreptul inalienabil al proprietăţii private.
Scopul statului nu îl constituie pacea, securitatea individului ca la Hobbes, ci

maximum de libertate pentru om.
Cel mai de seamă reprezentant al Teoriei contractului social, J.-J. Rousseau

susţine că omul se află într-o stare de natură, omul nu este un animal social, ci
un biet animal, cu două tendinţe: mila şi perfectibilitatea, care-l fac uman. Omul
se asociază cu alţii, încheie un contract prin care cedează totalitatea drepturilor
sale naturale entităţii create prin contract, statul, care i le restituie imediat.
Astfel, drepturile naturale, prin intermediul contractului, devin drepturi civile.
În concepţia lui Rousseau, pactul are la bază totalitatea voinţelor individuale

care se contopesc într-o voinţă generală, ajungându-se la o comunitate politică
prin fuziune. Voinţa generală este raţiunea publică. Suveranul este reprezentat
de ansamblul cetăţenilor, dacă voinţa lor poate valora voinţă politică. Oricum,
guvernarea democratică este un ideal, nu este adaptabilă la oameni.
B. Definiţia dreptului
La Grotius, dreptul este mijlocul raţional şi natural de a asigura pacea.
35
Dreptul natural este imuabil, Se preia ideea lui Aristotel că omul este un animal
social, astfel că simpla sociabilitate a omului este suficientă pentru crearea
dreptului. Sociabilitatea omului decurge din dreptul natural, ea se realizează prin
intermediul pactului social.
În doctrină, se apreciază că dreptul natural al lui Grotius se situează între

curentul dogmatic al dreptului natural creştin, care tinde să se subordoneze
dreptul natural dreptului divin pozitiv şi curentul raţionalist al dreptului natural
modern, care tinde să elimine dreptul divin pozitiv ca ordine juridică.
La Hobbes, dat fiind că suveranul este unicul legiuitor, legea este cea care
determină dreptul. Astfel, un act este legal, dacă este conform cu legea făcută de
suveran. În literatura de specialitate, s-a considerat că Hobbes s-ar apropia de
pozitivismul juridic.
Concepţia sa este, însă, axată pe 3 mari coordonate, care o diferenţiază de

pozitivism:
1) Hobbes susţine existenţa unei legi naturale, chiar dacă este apreciată ca
fiind o teoremă a raţiunii. Pe ea este fondată pacea şi securitatea societăţii, legea
pozitivă nefiind decât mijlocul prin care se atinge pacea. Legea pozitivă este
inevitabil legată de legea naturală.
2) la Hobbes nu întâlnim ideea limitării puterii statului de către drept, aşa

cum susţin pozitiviştii, pentru că el susţine că suveranitatea este absolută şi
indivizibilă, ei nu i se pot aduce atingeri.
3) sistemul juridico-politic al lui Hobbes nu se identifică celui pozitivist,

caracterizat de neutralitatea dreptului. La Hobbes, legile pozitive au ca scop
suprem asigurarea păcii şi a siguranţei indivizilor, fiind subordonate legii
naturale care le arată ceea ce trebuie să fie.
36
La John Locke, dreptul trebuie să asigure libertatea individului, prin toate
categoriile sale de prescripţii: dreptul comandă, limitează, permite, interzice etc.
La Rousseau, legea se caracterizează printr-o generalizare colectivă, ea nu

are valoare decât prin pactul colectiv.
În fapt, este vorba despre o dublă generalitate a legii:
1) o generalitate formală, care provine din autoritatea statală, ceea ce

implică faptul că legea, venind de la toţi, este legată de democraţie;
2) o generalitate materială, care relevă prescripţiile pe care legea le

statuează. Această dublă generalitate are două consecinţe: a) legea, fiind un act
de voinţă generală nu poate să se pronunţe asupra particularului; b) faptul că
legea este expresia voinţei generale, înseamnă că ea este raţională şi legitimă.
Doar legea poate împlini omul, pentru că ea asigură libertatea şi justiţia.
Din această teorie, reiese că Rousseau nu respinge dreptul natural, dar îl

transfigurează, îl face un drept analogic natural, în sensul că nu are semnificaţie
şi validitate decât prin intermediul raţiunii publice şi legii pozitive civile.
II. Concepţia lui Kant cu privire la drept
Kant face o separare a dreptului de morală, precum şi între dreptul natural şi

dreptul pozitiv.
Dreptul natural este definit ca: ansamblul condiţiilor datorită cărora

preferinţa arbitrară a fiecăruia se poate armoniza cu preferinţa arbitrară a
celorlalţi, în cadrul unei legi universale de libertate.
Dreptul pozitiv cuprinde normele reglementate şi sancţionate de legiuitor.

Dreptul pozitiv este dependent de voinţa legiuitorului, dar un factor important în
determinarea conţinutului dreptului pozitiv îl constituie cadrul vieţii sociale, care
37
înseamnă limitarea libertăţii individului, pentru a putea coexista cu libertăţile
celorlalţi.
Distincţia dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv constă în faptul că dreptul

natural este bazat pe raţiune, iar dreptul pozitiv pe inspiraţie, din această cauză
ajungând să fie arbitrar.
Ca şi Rousseau, Kant consideră libertatea şi egalitatea cele mai importante

valori juridice. Ele sunt atât drepturi înnăscute, naturale, dar şi cele mai
importante drepturi ce trebuie reglementate de dreptul pozitiv.
III. Drepturile inalienabile ale omului
Drepturile inalienabile sau drepturile fundamentale ale omului s-au afirmat

în timpul revoluţiilor americană şi franceză din secolul al XVIII-lea, fiind
consacrate în Declaraţia de Independenţă a statelor americane din 1776 şi
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1792, precum şi Declaraţia
drepturilor omului din 1793 din Franţa. Cele două Declaraţii proclamă drepturile
omului (dreptul la viaţă, libertatea individuală, fericirea) şi au cristalizat 3
concepte fundamentale: fericire, libertate şi egalitate.
În literatura de specialitate se subliniază că, de fapt, analiza conţinutului

declaraţiilor pune 3 probleme:
1. cine este titularul drepturilor inalienabile?;

2. cine le proclamă şi în numele cui?;
3. care sunt aceste drepturi şi ce forţă normativă au?
Cu privire la prima problemă, s-au conturat două opinii, cea a omului

natural (Declaraţia americană) ca titular de drepturi inalienabile şi cea a omului
politic sau a omului civil (Declaraţiile franceze). Rousseau este primul care arată
că trebuie făcută o distincţie între om şi cetăţean.
38
Diferenţa dintre Declaraţii porneşte de la semnificaţiile date conceptului de
libertate. Astfel, Declaraţia americană se referă la libertatea unui om concret,
aflat sub dominaţia coroanei britanice, libertatea răspunzând finalităţii imediate
a eliberării. Declaraţiile franceze vorbesc despre libertatea abstractă a unui om
abstract, denumit cetăţean.
A doua problemă, cine proclamă drepturile omului conţine, de asemenea, un

răspuns diferit. Declaraţia americană oferă o explicaţie religioasă: dat fiind
faptul că suntem creaţi de Dumnezeu, noi suntem egali şi suntem înzestraţi cu
anumite drepturi inalienabile. deci, avem dreptul să le proclamăm, pentru că
aceste drepturi ne aparţin, ele au fost create de Dumnezeu pentru noi. Declaraţia
franceză nu neagă faptul că omul e creatura lui Dumnezeu, dar subliniază că
drepturile inalienabile au o semnificaţie politică, ele nu sunt rezultatul voinţei lui
Dumnezeu, pentru că omul se poate declara titular al drepturilor pe care natura
sa umană le presupune.
A treia problemă, privitoare la conceptul-cheie din tripticul proclamat de

Declaraţii cunoaşte aceeaşi distincţie ca şi până acum. Declaraţia americană
situează în centru conceptul de libertate, iar cea franceză, cel de egalitate.
Cu toate acestea, ambele Declaraţii subliniază că scopul suprem este fericirea

publică. În literatura de specialitate, acest concept a determinat analiza
metodelor de acces la fericirea publică şi a conţinutului fericirii.
Metodele diferă în funcţie de cele două Declaraţii. Declaraţia americană,

plecând de la ideea contractului social, afirmă că poporul construieşte Republica
şi nu statul, nu statul fondează poporul. Este doctrina liberală. Declaraţiile
franceze susţin primatul statului în fondarea Republicii (doctrina etatistă). Doar
puterea politică are rolul de a garanta drepturile fundamentale, iar libertatea
individuală trebuie încoronată de egalitate.
39
Conţinutul fericirii publice presupune analiza conţinutului Declaraţiilor,
adică a drepturilor fundamentale pe care le proclamă.
Primul drept inalienabil este dreptul la siguranţă. Pentru ca siguranţa să

devină un drept al omului, trebuie îndeplinite două condiţii: puterea politică să
nu aibă drept de viaţă sau de moarte asupra cetăţenilor; puterea politică să nu fie
niciodată proprietatea cuiva, iar suveranul să nu fie stăpânul supuşilor săi;
puterea suveranului trebuie să se exercite în numele legii.
Din această concepţie rezultă că statul, odată creat trebuie să se autolimiteze,

puterea lui trebuie limitată de către lege. S-a apreciat că este vorba despre ideea
statului de drept, care în Franţa a dus la concepţia că statul trebuie să se
subordoneze unei ordini obiective, fondată fie pe solidaritatea socială, fie pe o
constituţie preexistentă.
Libertatea conştiinţei este al doilea drept inalienabil al omului, fiind

considerată fundamentul tuturor libertăţilor publice. Dacă potrivit teoriei lui
Hobbes, siguranţa este un scop al contractului social, libertatea este un scop mai
mare, libertatea de conştiinţă fiind legată de raţiune.
Al treilea drept este dreptul de proprietate, fiind întâlnit şi sub denumirea de

dreptul la proprietate. Legitimitatea sa provine din teoria lui J. Locke, care
consideră proprietatea o extensie a dreptului la siguranţă: dacă un om are dreptul
inalienabil de a-şi apropria viaţa sa ca pe un bun, el are dreptul cu atât mai mult
de a-şi apropria bunurile din natură, dar nu oameni, pentru că oamenii nu sunt
bunuri.
Justificarea proprietăţii constă în ideea de muncă. Ceea ce produce omul, îi

aparţine. Proprietarul devine simbolul dreptului. Proprietatea privată se fondează
pe existenţa individului. Posedând un bun, individul are simbolic, posesia
propriei lui persoane, adică are un drept personal de neconstestat. Este dreptul la
40
o protecţie privată asupra fericirii, la o protecţie faţă de intervenţia statului.
Proprietatea permite, însă, asigurarea libertăţii şi egalităţii, simbolizând un

drept universal la fericire privată. Totuşi, sunt necesare anumite limite ale
definiţiei fericirii private, pentru că proprietatea privată înseamnă egalitate.
Asocierea conceptului de libertate alături de cel de egalitate este, de fapt, un mit,
un ideal, pentru că binomul libertate-egalitate a dat naştere la alt concept, cel de
fraternitate, prin intermediul căruia se ajunge la cunoaşterea celui de fericire
publică.
IV. Raţionaliştii moderni
A. Hegel
Hegel se opune doctrinei antice a dreptului natural. Consideră că omul este

un produs al istoriei, nu un substrat al acesteia. Dreptul natural se bazează pe o
libertate imediată a individului.
Sistemul de drept este expresia libertăţii realizate. Dreptul natural nu se

opune dreptului pozitiv. Omul este membru al societăţii sub un dublu aspect:
- pe de o parte, în cadrul statului raţional, unde obligaţia esenţială a

omului este realizarea interesului său subiectiv;
- pe de altă parte, în cadrul statului propriu-zis, omul ca individ social,
intervine ca cetăţean participând la puterea legislativă.
În ceea ce priveşte drepturile omului, la Hegel, ele se transformă în obligaţii ale

cetăţenilor. Dacă libertatea este un principiu de drept, drepturile omului nu sunt
altceva decât un moment relativ al dreptului.
În materia proprietăţii, Hegel este adeptul proprietăţii private, susţinând că

proprietatea colectivă este o contradicţie în termeni.
41
B. Pozitivismul juridic
Soluţiile propuse până la începutul secolului al XX-lea pentru definirea

conceptului de drept, de justiţie, fundamentate pe jus naturalismus au determinat
apariţia unor curente opuse în gândirea juridică, formându-se curentul pozitivist
şi curentul idealist.
Curentul pozitivist propune fundamentarea dreptului pe elemente exterioare

raţiunii, fiind împotriva naturalizării şi raţionalizării dreptului. Curentul idealist
susţine că dreptul este opera raţiunii, fie că acesta este o raţiune speculativă sau
pură sau absolută.
Doctrina pozitivistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea, exclude

noţiunea de just din definiţia dreptului. Această doctrină a dat naştere la 3
curente de gândire: şcoala exegezelor, şcoala engleză şi şcoala germană.
1. Şcoala exegezelor
Şcoala exegezelor a apărut în Franţa, între anii 1830-1880, fiind determinată de

procesul de codificare al lui Napoleon. Şcoala exegezelor exclude filosofia
dreptului din studiul juridic al dreptului. Cu toate acestea, promovează o filosofie
etatistă; valoarea absolută a dreptului natural s-a transferat la dreptul pozitiv, creat
de voinţa suverană a statului.
2. Şcoala engleză
Al doilea mare curent este reprezentat de gândirea juridică engleză din

aceeaşi epocă, al cărei principal reprezentant este Jeremy Bentham.
Jeremy Bentham critică sistemul de common-law şi propune codificarea; el

înlătură din conceptul de drept orice element extrajuridic, pentru a construi o
ştiinţă a dreptului perfect autonomă.
42
Legea este comandamentul celui care are putere asupra altuia. Dreptul este un
ansamblu de semne care provin de la suveran, dar scopul pe care legea trebuie să-l
aibă în vedere este binele public.
John Austin continuă doctrina lui Bentham, dar fără a reintroduce dreptul
natural, plasând legea şi jurisprudenţa în ştiinţa dreptului pozitiv.
3. Şcoala germană
În concepţia acestei şcoli, dreptul îşi are originea în creaţia populară

spontană şi înrădăcinată istoric. Dreptul este izvorât dintr-un singur
comandament statal. Apare ideea codificării legilor în vigoare (ideea codului
unic). Legile şi dreptul impun o anumită autoritate dreptului.
Pe de altă parte, un sistem raţional al drepturilor naturale trebuie să permită

construcţia unui sistem de drept pozitiv, sub forma unui cod unic.
Savigny nu este de acord cu ideea codificării dreptului; legile şi codurile

transformă dreptul dintr-un sistem deschis, flexibil, într-unul închis, rigid.
Dreptul este expresia conştiinţei juridice populare, concept care trimite la

termenul de Volksgeist. Conştiinţa juridică populară nu este altceva decât voinţa
istorică şi spontană a dreptului, care se manifestă în cutume, de unde rezultă că
Şcoala istorică a dreptului este opusă pozitivismului. Pozitivismul neagă rolul
istoriei ca rol primordial în formarea dreptului, subliniind rolul ştiinţei juridice în
elaborarea dreptului în vigoare. Rolul istoriei este important în genealogia
conceptelor. Este vorba despre Şcoala germană a dreptului, caracterizată de
reelaborarea conceptuală a dreptului, denumită pandectism. Pandectismul se
bazează pe metoda jurisprudenţei conceptelor (Begriefsjurisprudenz).
43
- Care este rolul teoriei contractului social şi al teoriei separaţiei puterilor în
laicizarea dreptului?
- Care sunt consecinţele laicizării dreptului asupra teoriei statului? Dar
asupra definiţiei dreptului?
- Care este concepţia lui Kant cu privire la drept?
- În ce constau drepturile inalienabile ale omului?
- Care sunt cele 3 concepte fundamentale şi cele 3 drepturi fundamentale
consacrate de declaraţiile drepturilor omului?
- Care este rolul raţionaliştilor moderni în laicizarea dreptului?
- Prezentaţi concepţia lui Hegel.
- Pozitivismul juridic. Rolul Şcolii exegezelor, al Şcolii engleze şi al Şcolii
germane.
7. LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I:
Elaboraţi un referat cu tema „Contribuţia antichităţii (Grecia antică şi

Roma antică) la definiţia dreptului şi teoria izvoarelor dreptului.”
(minimum 6 pg.,, format A4, font 12, la o distanţă de 1,5 rânduri).
8. BIBLIOGRAFIE UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I:

Michel Villey, La Formation de la pensée juridique moderne, PUF, Paris,
2003
Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor,
Filosofia dreptului. Marile curente, All Beck, Bucureşti, 2002.
Ştefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2.500
de ani, All Beck, Bucureşti, 2001.
Philippe MALAURIE, Anthologie de la pensée juridique, Cujas, Paris,
2001.
44
Simona CRISTEA, Doctrine juridice, ediţia a V-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011.
45
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II:
CRIZA DREPTULUI
CUPRINS:
1. Teoriile formaliste: juridicizarea şi etatizarea dreptului
2. Teoriile antiformaliste: C. Schmitt şi decizionismul juridic, Fr. Gény şi
şcoala liberului drept
3. Teoriile antiformaliste: realismul juridic, sociologia dreptului şi
pluralismul juridic
4. Teoriile idealiste ale dreptului: neokantianismul şi fenomenologia
juridică
6. Lucrare de verificare Unitatea II
7. Bibliografie pentru Unitatea II
1. TEORIILE FORMALISTE: JURIDICIZAREA ŞI ETATIZAREA

DREPTULUI
OBIECTIVE:
46
• înţelegerea fundamentelor pozitivismului juridic şi a celor două curente la
care a dat naştere: formalismul juridic (sau teoriile formaliste) şi teoriile
antiformaliste
• explicarea tendinţei noi din gândirea juridică a secolului al XX-lea, cea a
autonomiei ştiinţei dreptului,
• explicarea noii teorii, teoria normativistă a lui H. Kelsen, opuse concepţiei
tradiţionale asupra dreptului
• înţelegerea celor două teze fundamentale ale Teoriei normativiste: teza
separării dreptului de morală şi teoria normativistă propriu-zisă, bazată pe
distincţia dintre drept şi fapt
• explicarea sistemului de norme ierarhizate în concepţia lui Kelsen;
• înţelegerea obiectului ştiinţei dreptului, prin raportarea la binomul sein-
sollen
• cunoaşterea pozitivismului etatist francez şi a doctrinei lui Carré de
Malberg
• explicarea teoriei statului-persoană juridică şi cea a autolimitării statului
• înţelegerea conceptului de ordine de drept
2. TEORIILE ANTIFORMALISTE: C. SCHMITT ŞI DECIZIONISMUL

JURIDIC, FR. GÉNY ŞI ŞCOALA LIBERULUI DREPT
OBIECTIVE:
47
• explicarea curentului Decizionismului juridic ( fondat de Carl Schmitt)
• înţelegerea validităţii fundamentelor ordinii de drept
• înţelegerea criticii normativismului lui Kelsen şi a criticii doctrinei liberale
• înţelegerea rolului statului de legiuitor
• explicarea concepţiei Şcolii liberului drept (fondate de Fr. Geny) asupra
dreptului şi a celor două teze fundamentale pe care le-a promovat:
decăderea legii şi cercetarea liberă a dreptului
• explicarea noii teorii a izvoarelor dreptului şi a clasificarea acestora: daturi
reale, daturi istorice, daturi raţionale, daturi ideale
• înţelegerea dualismului metodologic: interpretarea legii şi libera cercetare
ştiinţifică.
3. TEORIILE ANTIFORMALISTE: REALISMUL JURIDIC,

SOCIOLOGIA DREPTULUI ŞI PLURALISMUL JURIDIC
OBIECTIVE:
• înţelegerea celor 4 teze fundamentale ale Realismului juridic american

(Oliver Wendell Holmes):concepţia instrumentalistă sau funcţionalistă a
dreptului; teza nedeterminării; teza comportamentalistă (behaviorismul);
teza anticonceptualistă
• înţelegerea concepţiei Realismului juridic scandinav (Alf Ross) şi a
definirii dreptului
• explicarea concepţiei Sociologiei dreptului (R. von Ihering, M. Weber) cu
privire la scopul dreptului, definirea dreptului şi a ordinii de drept
• explicarea concepţiei Pluralismului juridic (M. Hauriou, L. Duguit) cu
privire la crearea dreptului şi fundamentarea teoriei serviciului public
48
4. TEORIILE IDEALISTE ALE DREPTULUI: NEOKANTIANISMUL
ŞI FENOMENOLOGIA JURIDICĂ
OBIECTIVE:
• înţelegerea Neokantianismului şi a concepţiei principalilor reprezentanţi:

Giorgio del Vecchio şi Rudolph Stammler
• explicarea la Giorgio del Vecchio a criticii pozitivismului juridic, a
distincţiei dintre conceptul de drept şi ideea de drept corespunzătoare
idealului de drept ; înţelegerea necesităţii separării dreptului de morală şi
a necesităţii raportării dreptului subiectiv la obligaţia corelativă
• înţelegerea distincţiei dintre conceptul de drept al lui Kant şi cel al lui G.
del Vecchio
• explicarea la Rudolph Stammler: a conceptului dreptului şi a idealului de
justiţie
• înţelegerea curentului fenomenologiei juridice cu cele două tendinţe
(curente) ale sale: tendinţa axiologică (axiologia juridică) şi tendinţa
existenţialistă (existenţialismul juridic)
49
1. TEORIILE FORMALISTE: JURIDICIZAREA ŞI ETATIZAREA
DREPTULUI
CONŢINUT
Formalismul juridic situează în centrul studierii dreptului legea şi statul,

cărora le conferă un rol esenţial în explicarea dreptului.
Pe de altă parte, trebuie precizat că pozitivismul juridic german izvorât din

Şcoala istorică a dreptului şi din Pandectism a fost criticat la începutul secolului
al XX-lea, când se constată o tendinţă nouă în gândirea juridică şi anume, cea a
autonomiei ştiinţei dreptului.
Realizarea acestui deziderat a fost marcată de două obiective majore:

sistematizarea ştiinţei dreptului şi separarea conceptelor dreptului în
cadrul sistemului ştiinţei dreptului.
Sistematizarea ştiinţei dreptului este o operaţiune intelectuală de stabilire

de reguli juridice prin deducţie. Se formează treptat pozitivismul ştiinţific,
distinct de pozitivismul legii, din timpul Revoluţiilor franceze. În Germania,
dreptul este considerat un drept pozitiv, observându-se o tendinţă de separare de
pozitivismul conceptualist.
Al doilea obiectiv, autonomia conceptelor dreptului are două componente:

formularea unei Teorii generale a dreptului şi separarea filosofiei dreptului de
ştiinţa dreptului, adică înlăturarea oricărei speculaţii filosofice din domeniul
juridic.
I. Juridicizarea dreptului. Teoria normativistă
50
Hans Kelsen este cel care critică concepţia tradiţională, conform căreia dreptul
este produsul forţei statului, pentru că şi dreptul limitează statul, iar această
limitare, de fapt, autolimitare a statului prin drept, rezidă în voinţa statului, care nu
este decât o transpunere a autonomiei de voinţă contractuale din dreptul privat. El
construieşte o teorie pură a dreptului, care este diferită de teoria generală a
dreptului.
Ideea centrală a doctrinei lui Kelsen este aceea că noţiunile, conceptele

fundamentale ale dreptului, care grupează celelalte concepte juridice şi se
regăsesc în vârful genealogiei conceptelor trebuie să fie epurate de orice
semnificaţie etico-politică, de unde reiese că teoria dreptului trebuie să fie pur
juridică, nu morală, filosofică sau politică.
Kelsen formulează astfel o concepţie normativistă asupra dreptului, care este

compusă din două teze fundamentale:
1) Teza separaţiei dreptului de morală (dreptul este independent de

preceptele morale ale dreptului natural;
2) Teoria normativistă propriu-zisă, care face o distincţie între drept şi fapt.

Astfel, aparţine voinţei statului ceea ce este obiectiv şi real valid, ceea ce este
stabilit de o normă juridică obiectiv validă.
1. Teza separaţiei dreptului de morală
Teoria pozitivistă definea dreptul ca un act de comandament al legiuitorului

însoţit de o sancţiune. Este o concepţie imperativistă asupra dreptului, conform
căreia norma juridică este actul de voinţă a legiuitorului, care constă în obţinerea
de la altul a unui comportament determinat, într-o situaţie precisă.
Kelsen critică această teorie, pentru că voinţa subiectivă a agentului de a

obţine de la altul un comportament adecvat, e semnificaţia subiectivă a ceea ce
51
trebuie să aibă loc. Rezultă că el face o distincţie între fapt şi drept.
Comportamentul pe care o persoană trebuie să-l aibă (sollen), este independent de
subiectivismul încorporat într-un ordin, într-un comandament. Acest
comportament este obiectiv, independent de raţiunile personale ale emitentului
ordinului. Voinţa legiuitorului trebuie să fie independentă de subiectivism şi
dependentă de o normă.
2. Teoria normativistă propriu-zisă
Conform concepţiei lui Kelsen, dreptul este un sistem de norme ierarhizate.

Legiuitorul, când reglementează o conduită determinată, este abilitat de o altă
normă juridică, ce îi conferă această abilitare. În acest caz, omul se supune
normei juridice şi nu unor simple comandamente. El este obedient dreptului şi
nu faptului sau actului de enunţare a ordinelor.
Ordinele nu pot fi obiective, nu pot fi ceea ce trebuie să fie (sollen), decât

dacă o normă juridică le dă emitenţilor acestor ordine o asemenea putere. În
statele moderne, această normă juridică este Constituţia, superioară altor norme.
Toate celelalte norme juridice trebuie să fie conforme cu normele imediat
superioare lor şi acestea cu Constituţia. Este vorba despre formarea dreptului
pe grade sau trepte.
În acest context, s-a pus problema din ce normă superioară se fundamentează

validitatea Constituţiei? Kelsen afirmă că este o normă ipotetică, denumită
normă fundamentală. Ea are o singură prescripţie: destinatarii normelor trebuie
să se conformeze normelor puterii constituante. Ea nu prevede nimic decât
conţinutul Constituţiei, care poate fi cutumiară (cum este în Marea Britanie).
Dreptul pozitiv şi dreptul natural, în concepţia lui Kelsen sunt total diferite şi
ireconciliabile. Dreptul natural susţine că validitatea unei norme depinde de
preceptele de justiţie, ceea ce înseamnă situarea în afara ordinii juridice pozitive
52
şi, deci, existenţa unei morale absolute şi unice căreia trebuie să i se conformeze
dreptul pozitiv.
Validitatea şi eficacitatea ordinii juridice este dată de norma fundamentală.

Validitatea înseamnă modul de existenţă specifică a normelor. O normă este
valabilă dacă a fost creată într-un anumit mod, care determină o altă normă, care
la rândul ei a fost reglementată de altă normă.
În privinţa obiectului ştiinţei dreptului, la Kelsen, prin Teoria pură a

dreptului, ajungem să cunoaştem esenţa dreptului, structura sa internă. Ştiinţa
dreptului nu are ca obiect stabilirea de norme juridice, stabilirea a ceea ce
trebuie să fie, ci descrierea normelor sistemului, desemnarea normelor valide ale
acestuia.
II. Etatizarea dreptului. Pozitivismul etatist francez
Pozitivismul german, rezultat al Şcolii istorice a dreptului s-a creat având la

bază Teoria statului, conform căreia statul este un subiect autonom de drept cu
voinţă proprie (persoană juridică), este o entitate separată de societate, are
organe care acţionează în numele său. Această teorie a pus problema raportului
stat-drept, mai exact cum este posibil ca statul care nu poate fi identificat cu
forţa, este supus dreptului, pe care tot el îl creează. Statul se autolimitează,
pentru că este un stat de drept, care se supune voluntar dreptului. Este teoria
germană care s-a impus şi în Franţa. Cel mai de seamă reprezentant al
pozitivsmului etatist francez este Carré de Malberg.
Carré de Malberg preia teoria germană a statului-persoană juridică şi a

autolimitării statului, subliniind că statul este naţiunea organizată juridic, iar
Parlamentul, expresie a voinţei generale a naţiunii este organul suprem al
statului.
53
Ideea dominantă a doctrinei lui Malberg este că statul este supus dreptului,
de unde rezultă două aspecte:
a) există un drept superior dreptului pozitiv creat de stat (dreptul obiectiv),

ale cărui reguli sunt inspirate de un principiu de justiţie fondat pe solidaritate
(regula solidarităţii);
b) se formulează teoria autolimitării, inspirată de cea germană. Dacă crearea

statului este un simplu fapt nesusceptibil de a primi o calificare juridică, ceea ce
nu este cazul pentru alte persoane juridice care primesc calificarea juridică de la
stat, atunci existenţa statului se identifică cu actul care îl instituie.
Malberg este la celălalt pol al Teoriei lui Kelsen, pentru că în spatele

dreptului se află un fapt, nu o normă juridică. Conform Teoriei autolimitării a lui
Malberg, statul este prin definiţie limitat de drept, pentru că el nu se poate naşte
şi nu poate subzista decât printr-o normă juridică. Statul este o putere limitată de
drept, o organizaţie juridică creată de Constituţie.
Spre deosebire de Kelsen, Malberg consideră ordinea de drept nu o ierarhie

de norme juridice, ci o ierarhie de organe. Parlamentul este organul suprem, care
exprimă voinţa naţională.
În consecinţă, ordinea de drept este o ierarhie de organe, de norme juridice

sau de funcţii? Malberg critică teoria lui Kelsen de creare a dreptului pe grade de
norme. Malberg stabileşte o ierarhie a autorităţilor (organelor) de stat, o
gradaţie a puterilor acestora. Autorităţile statale sunt cele care cedează statului
voinţa primară şi iniţială. Unitatea statului este compromisă atunci când nu
există o autoritate care să aibă o putere de decizie mai mare care să o facă
autoritate predominantă, de unde rezultă superioritatea puterii (autorităţii)
constituante.
54
Ordinea juridică nu se poate rezuma la o ierarhie de organe. Nu există organe
fără drept, dreptul este cel care ierarhizează autorităţile. În concluzie, doctrina
lui Malberg propune o ierarhizare a autorităţilor şi a funcţiilor (legislativă,
executivă, judecătorească şi constituantă). Funcţia constituantă a statului este
cea mai importantă, ea creează Constituţia şi stabileşte ordinea juridică.
- În ce constă formalismul juridic?

- Care sunt obiectivele realizării autonomiei ştiinţei dreptului?
- Explicaţi teoria normativistă a lui Hans Kelsen.
- Care este raportul dintre dreptul pozitiv şi dreptul natural, în concepţia lui
Kelsen?
- Cum se fundamentează validitatea unei norme juridice?
- Care este obiectul ştiinţei dreptului, conform teoriei lui Kelsen?
- Explicaţi teoria pozitivismului etatist francez.
- Comparaţi teoria lui Kelsen cu teoria lui Malberg. Se completează sau se
resping?
2. TEORIILE ANTIFORMALISTE: C. SCHMITT ŞI DECIZIONISMUL

JURIDIC, FR. GÉNY ŞI ŞCOALA LIBERULUI DREPT
CONŢINUT
I. Decizionismul juridic
Fondatorul decizionismului juridic este Carl Schmitt, care critică Teoria

normativistă a lui Kelsen şi concepţia liberală a statului de drept. Schmitt afirmă că
55
este inadmisibil ca o normă juridică să-şi creeze condiţiile propriei sale aplicări,
pentru că o lege nu poate să se aplice, să se utilizeze sau execute ea însăşi. Este de
neconceput ca o normă să se realizeze prin ea înseşi.
În plus, nu există normă fără intervenţia unei autorităţi care să decidă.

Decizia luată de o autoritate face posibilă existenţa normei. Este Teoria
decizionistă sau decizionismul juridic.
Disocierea făcută de Kelsen între validitatea unei norme, care reprezintă

modul de existenţă a acesteia şi eficacitatea sa sau aplicabilitatea este
nesemnificativă, în concepţia lui Schmitt. De altfel, doctrina sa se caracterizează
prin amestecul politicului cu juridicul şi chiar prin primatul politicului asupra
juridicului. Piramida juridică a lui Kelsen este considerată o pură iluzie.
În ceea ce priveşte ordinea de drept, spre deosebire de Kelsen, Schmitt

afirmă că validitatea acesteia are fundamente diferite, pentru că în vârful ordinii
de drept nu stă o normă, cu atât mai puţin o normă fundamentală ipotetică, după
cum spune Kelsen, ci decizia suveranului.
Ordinea de drept se fundamentează pe o decizie şi nu pe o normă. Este

decizia suveranului şi poate fi suveran cel care decide starea excepţională.
Starea excepţională înseamnă imprevizibilitate, adică ceea ce nu este
prevăzut în ordinea juridică. Ea permite suspendarea ordinii de drept în
cazul în care existenţa statului este pusă în pericol.
Schmitt critică, de asemenea, doctrina liberală. În concepţia sa, statul este

legiuitor, este statul în care raţionalitatea legii se apreciază după criterii formale,
competenţa autorităţii şi procedura care a fost urmată. Legalitatea devine un
principiu de legitimare, legea devine sinonimă cu conceptul de justiţie.
Statul-legiuitor este caracterizat de separarea societăţii civile de entitatea
56
statului. Este un stat-social, pentru că el intervine în toate domeniile existenţei,
nu numai în economie, spre deosebire de doctrina liberală (a nonintervenţiei
statului).
II. Şcoala liberului drept
François Gény este principalul reprezentant al acestei şcoli. El critică Şcoala

exegezelor; doctrina lui precede Şcoala germană a liberului drept. Şcoala
germană afirmă că există mai multe izvoare de drept, nu numai legea, iar
cercetarea liberă a dreptului este o cale nouă pentru metodologia juridică. Prin
această viziune se deschide practic, calea sociologiei juridice.
Şcoala liberului drept susţine două teze fundamentale: decăderea legii,

ca unic izvor de drept (A) şi necesitatea cercetării libere a dreptului (B).
A. Decăderea legii
Gény critică, pe de o parte, monopolul legii; dreptul se referă la acte şi

instituţii umane şi nu la obiecte ideale.
Pe de altă parte, el critică natura funcţiei jurisdicţionale, care nu constă în a

soluţiona doar în baza legii scrise, nu constă doar a aplica legea scrisă, ci are
rolul de a crea dreptul. Se recunosc alături de lege şi alte izvoare de drept:
cutuma, jurisprudenţa, doctrina juridică, dar şi izvoarele reale izvorâte din libera
cercetare ştiinţifică. Izvoarele reale hrănesc dreptul, devin drept adevărat când
sunt acceptate de izvoarele formale ale dreptului.
Gény face o clasificare a izvoarelor dreptului în 4 categorii:
– daturile reale ale realităţii economice, sociale, morale pe care se

fundamentează norme juridice;
– daturile istorice constitutive ale tradiţiei şi a tot ce este legat de istoria unei
57
ţări;
– daturile raţionale constitutive a tot ce înseamnă natura lucrurilor sau

natura umană (este, de fapt, dreptul natural);
– daturile ideale corespunzătoare aspiraţiilor omului.
Prima şi a doua categorie corespund circumstanţelor de fapt, ultimele două,

preceptelor normative care trebuie să inspire opera legiuitorului, a magistratului
şi a teoreticianului dreptului.
B. Cercetarea liberă a dreptului
Cercetarea liberă a dreptului are ca scop umplerea lacunelor legii, înlăturarea

ambiguităţii şi antinomiei legii.
Fr. Gény optează pentru un dualism metodologic: interpretarea legii şi libera

cercetare ştiinţifică. Susţine teza interpretării subiective, care înseamnă
cercetarea voinţei autorului textului. Dacă apare o contradicţie între libera
cercetare ştiinţifică şi voinţa legiuitorului, are prioritate voinţa legiuitorului.
- Explicaţi curentul decizionismului juridic.

- Comparaţi teoria normativistă a lui Kelsen cu decizionismul juridic.
- Cum se fundamentează ordinea de drept, conform decizionismului juridic.
- Explicaţi teoria statului-legiuitor.
- Prezentaţi concepţia Şcolii liberului drept.
- Cum se clasifică izvoarele dreptului, conform concepţiei lui Geny?
58
3. TEORIILE ANTIFORMALISTE: REALISMUL JURIDIC,
SOCIOLOGIA DREPTULUI ŞI PLURALISMUL JURIDIC
CONŢINUT
I. Realismul american
Realismul american a fost influenţat de Fr. Gény şi Şcoala liberului drept din
Franţa. Fondatorul realismului american este Oliver Wendell Holmes, a cărui
doctrină este compusă din 4 teze fundamentale:
– concepţia instrumentalistă sau funcţionalistă a dreptului, conform căreia

dreptul este un mijloc de realizare a diferitelor politici puse în practică de
guvernanţii unei ţări. În ceea ce priveşte dreptul, acesta nu mai este definit ca
ansamblu de reguli şi concepte deduse din câteva principii, ca în tezele
formaliste ale dreptului.
– teza nedeterminării. Conform acesteia, normele juridice conţin termeni

imprecişi, care fac dificilă aplicarea în practică a normei respective. Normele
juridice au un conţinut nedeterminat. Teoria nedeterminării este legată de Teoria
precedentului judiciar în sistemul de common-law. Potrivit teoriei precedentelor,
se recunoaşte o anumită autoritate normelor cărora judecătorii le-au validat
existenţa în cauze soluţionate de ei anterior.
– teoria comportamentalistă (Behaviorismul). Hotărârea judecătorească este

rezultatul intuiţiilor personale ale fiecărui judecător. Această teorie pledează
pentru reorientarea gândirii juridice, care trebuie să fie descriptivă şi critică faţă
de deciziile judiciare.
- teza anticonceptualistă (Anticonceptualismul). În baza acesteia, se consideră că

faptele conţinute în cauze şi în hotărârile judecătoreşti au consecinţe sociale.
59
Anticonceptualismul conţine, la rândul lui, două aspecte:
a) pe de o parte, gândirea juridică trebuie să rămână cel mai aproape

posibil de modelele de comportament impuse de tribunale sau alte
autorităţi care aplică dreptul, evitând conceptualizările juridice
inutile.
b) pe de altă parte, gândirea juridică nu trebuie să facă nici o judecată
de valoare asupra acestor modele şi cu atât mai puţin să elaboreze o
teorie a justiţiei.
II. Realismul scandinav
Cel mai important reprezentant este danezul Alf Ross. În concepţia sa, dreptul
este un fenomen psihic, normativitatea juridică este o constrângere psihologică.
Dreptul este, în schimb, definit ca un ansamblu de norme juridice. Astfel, un sistem
juridic naţional poate fi definit ca un ansamblu de norme care sunt real operaţionale
pentru judecătorul, pentru că sunt resimţite de el ca social-obligatorii, deci,
respectate.
De fapt, forţa obligatorie a normei juridice diferenţiază realismul

scandinav de cel american.
Ross critică şi el distincţia făcută de Kelsen între eficacitatea (sein) şi

validitatea (sollen) dreptului. Pentru Ross, Kelsen este un cvasipozitivist.
III. Sociologia dreptului
Rudolph von Ihering subliniază că scopul dreptului este să corespundă

protecţiei a ceea ce este necesar pentru afirmarea personalităţii omului, în
special, în aspectele legate de onoarea sa şi de proprietate. Calitatea persoanei
are influenţă asupra proprietăţii.
60
Max Weber afirmă că dreptul este compus din norme juridice ierarhic
ordonate şi stabilite după o procedură, norme prealabil definite după alte norme.
Ordinea de drept este un sistem logic clar, o ordine completă, fără lacune. În caz
de litigiu, soluţiile depind de supunerea unei situaţii concrete la o normă
juridică, generală şi abstractă, prin intermediul unui raţionament deductiv.
IV. Pluralismul juridic
Maurice Hauriou susţine că dacă statul şi alte entităţi colective sunt instituţii
private sau publice, în interiorul cărora se creează norme juridice, atunci statul
nu poate fi unica instituţie producătoare de drept.
Léon Duguit arată că dreptul este nu ceea ce este sancţionat oficial de stat, ci
ceea ce este socialmente necesar. Statul nu există sub forma puterii publice sau
a suveranităţii. Acestea sunt concepte vide, golite de conţinut. Ideea suveranităţii
statului apare ca fiind perimată în faţa obligaţiilor internaţionale ale statului.
Duguit creează o Teorie a serviciului public, serviciile publice sunt asigurate de
stat sub autoritatea lui. Totodată, subliniază necesitatea distincţiei între funcţiile
exercitate de grupuri şi de indivizi, ceea ce slujeşte echilibrului între guvernanţi
şi guvernaţi. În schimb, respinge ideea etatistă a dreptului, care a fost susţinută
de pozitivişti.
- Analizaţi comparativ realismul american şi realismul scandinav.

- Cum este analizat dreptul din punctul de vedere al sociologiei juridice?
- Analizaţi pluralismul juridic.
61
4. TEORIILE IDEALISTE ALE DREPTULUI: NEOKANTIANISMUL
ŞI FENOMENOLOGIA JURIDICĂ
CONŢINUT
I. Neokantianismul. Giorgio del Vecchio şi R. Stammler
În Italia, s-a dezvoltat un pozitivism critic, axat pe ideile filosofiei lui Fichte,
dar şi pe natura spirituală şi morală a dreptului. Astfel, Giorgio del Vecchio face o
critică neokantiană a pozitivismului juridic. În concepţia lui, sistemele juridice
reflectă idealul de justiţie, care permite realizarea libertăţii persoanei. De asemenea,
face o distincţie între conceptul de drept, obiect al unei cercetări pur logice şi ideea
de drept corespunzătoare idealului de drept, obiect al cercetării deontologice. Dar,
pe lângă aceste două tipuri de cercetare, există un al treilea şi anume, o cercetare
fenomenologică, ce studiază dreptul din punct de vedere istoric şi sociologic.
Orice persoană este un subiect de drept, care are un drept subiectiv,

căruia îi corespunde o obligaţie corelativă care incumbă altuia. Idealului de
drept îi corespunde principiul de justiţie, conform căruia orice persoană
are posibilitatea de a nu fi împiedicată să-şi exercite propria libertate.
Idealul de drept susţinut de Del Vecchio seamănă cu concepţia lui Kant, însă
există diferenţe în ceea ce priveşte conceptul de drept. Astfel, Del Vecchio
susţine că dreptul nu trebuie definit prin conţinutul său (deci, prin ideile de
justiţie), ci prin forma sa. Forma dreptului trebuie să fie universală, astfel încât
să se regăsească în orice sistem juridic.
Dreptul se raportează, independent de conţinutul său, la acţiunile mai multor

subiecte, care au dreptul subiectiv de a acţiona. Acestui drept de a acţiona îi
corespunde obligaţia corelativă a altui subiect de a nu împiedica pe altul să-şi
62
exercite acest drept.
Del Vecchio subliniază că în domeniul dreptului, acţiunile sunt întotdeauna

bilaterale şi coordonate, iar în domeniul moralei, acţiunile sunt unilaterale şi
necesare, pentru că se raportează doar la subiectul care acţionează. Astfel, se
face o demarcaţie netă între drept şi morală.
Şi aici apare o deosebire faţă de Kant, pentru că distincţia dintre drept şi

morală nu constă în caracterele acţiunii (adeziune la legea morală, în cazul
moralei şi conformitate cu acţiunea aparentă şi exterioară în cazul dreptului), ci
în trăsăturile interne ale unui act (intenţionalitatea acţiunii în materie penală, dar
şi civilă). Dreptul permite ceea ce este prescris de morală, dar nu reglementează
ce este obligaţia morală.
Dreptul şi morala sunt, în concepţia sa, complementare.
Rudolph Stammler se înscrie, de asemenea, în curentul neokantianist, având

preocupări legate de conceptul dreptului. El subliniază că, pentru a putea
formula o definiţie a dreptului, trebuie, mai întâi, să-l izolăm de factorii istorici
şi sociologici. Conceptul dreptului nu poate fi cercetat decât de o ştiinţă pură a
dreptului (ca la Kelsen) şi este expresia unei voinţe inviolabile, coercitive,
autonome, suverane.
Dreptul este, ca şi la Del Vecchio, corespunzător idealului de justiţie, acest

ideal având la bază două principii:
1) principiul respectării personalităţii fiecăruia, în sensul că

voinţa niciunui om să nu fie supusă voinţei altuia şi:
2) principiul participării, în sensul că omul nu trebuie să fie exclus
din comunitatea socială din care face parte, ci trebuie să fie
implicat în viaţa comunităţii.
63
În literatura de specialitate se apreciază că aceste două principii au un
conţinut vag, imprecis şi că reiau definiţia kantiană a dreptului just (libertatea
fiecăruia trebuie să fie în concordanţă cu libertatea tuturor).
II. Fenomenologia dreptului
În filosofie, fenomenologia înseamnă întoarcerea la concretul lucrurilor, la

puritatea lor fenomenală, pentru a putea să le observăm esenţa lor (eidos). Toate
obiectele din lume sunt, de fapt, fenomene, pe care conştiinţa ajunge să le
cunoască, numai dacă cercetează esenţa lor. În drept, această concepţie
filosofică a fost introdusă de Edmund Husserl, care a criticat toate concepţiile
apărute până la el, adică atât naturalismul, cât şi antinaturalismul, pozitivismul
juridic etc., pentru a impune o viziune nouă asupra dreptului, îndreptată spre
esenţa acestuia.
De altfel, curentul fenomenologiei juridice a cunoscut două tendinţe:
- pe de o parte, o tendinţă axiologică, marcată de asimilarea cercetării

esenţei conceptelor juridice cu cea a valorii acestora;
- pe de altă parte, o tendinţă existenţialistă propriu-zisă, care susţine că
dreptul este în mod exclusiv opera omului, dată fiind libertatea totală a
omului în domeniul valorilor.
Metoda fenomenologică de cunoaştere a dreptului are caracter descriptiv,

ea are rolul doar de a constata şi evidenţia în faţa tuturor esenţa (eidos) şi
structura dreptului.
Se consideră, astfel, că există trei categorii de eidos, care împreună formează

structura dreptului:
– eidos cu caracter generic (elemente de esenţă generale), adică dreptul în

substanţa sa esenţială apare ca fiind un ansamblu de norme;
64
– eidos cu caracter special (elemente de esenţă specifice): normele care
compun dreptul sunt norme cu conţinut etic, având vocaţie de comandament;
– eidos cu caracter particular (elemente de esenţă cu caracter particular):

având vocaţie de comandament, normele juridice conduc comportamentele
umane.
A. Curentul axiologic
Edmond Husserl susţine că dreptul are la bază cutuma juridică şi este compus
din numeroase elemente cutumiare. Cu toate acestea, acolo unde simpla tradiţie a
unei comunităţi relevă relaţiile sociale în mod relativ, nedeterminat, dreptul are un
singur izvor determinat, şi anume, voinţa fie a monarhului, fie a Parlamentului, fie
a statului. Membrii comunităţii se supun unei astfel de voinţe în mod conştient şi
voluntar, nu este o simplă subordonare faţă de stat, ci în baza consimţământului
poporului.
Doctrina lui E. Husserl are în centrul analizei forma generală de

obedienţă faţă de drept, faţă de lege, formă care apare ca o obligaţie ce vine
din exterior.
Autorul nu este preocupat să cerceteze structurile juridice efective,

conceptele de drept. Pentru el, dreptul este ceea ce ne obligă din exterior.
Doctrina sa a fost continuată de fiul său, Gerhart Husserl şi de un discipol, A.

Reinach. Astfel, esenţa dreptului (eidos) constă în caracterele a priori şi
necesare ale conceptelor juridice.
Metoda fenomenologică a restrângerii cercetării la structura internă a

lucrurilor ajută şi la desprinderea esenţei (eidos) a conceptelor şi a instituţiilor
juridice.
65
Şi dreptul, în ansamblul său, are propria sa esenţă, care este tot apriorică.
Normele juridice sunt entităţi ideale, dar reale, afirmă Gerhart Husserl, pentru că
putem studia structura lor internă. Dar, uneori, dreptul pozitiv deviază de la
esenţa sa (eidos) a priori, şi în acest context, se pune problema dacă dreptul
pozitiv trebuie să se conformeze esenţei sale a priori, sau altfel spus, care este
raportul dintre ordinea juridică (un fapt juridic) şi valoarea sa (ceea ce trebuie să
fie ordinea juridică). Fundamentul axiologic al dreptului pozitiv, al normelor
juridice se regăseşte în efectivitatea acestora, adică în faptul că normele juridice
existente sunt respectate de destinatarii lor.
B. Existenţialismul juridic
Potrivit acestui curent, existenţa precede esenţa. Pentru drept, problema nu

este aceea de a cunoaşte esenţa apriorică a acestuia, pentru că dreptul şi lumea,
în general, depind de acţiunile umane, de experienţa omului, de interesele şi
valorile lui. Existenţialismul a avut ca principali reprezentanţi pe M. Scheler, N.
Hartmann, E. Fechner, Werner Maihofer etc.
În ceea ce priveşte valorile, acestea sunt calităţi obiective ale lucrurilor, sunt
a priori şi sunt ierarhizate. Astfel, există valori absolute care sunt fundamentul
principiilor juridice supreme. Deasupra tuturor valorilor absolute se află
demnitatea persoanei umane, din care derivă principiile juridice supreme, cum ar
fi, libertatea de exprimare (cea mai importantă dintre toate libertăţile), libertatea
economică, dreptul la viaţă privată. Aceste libertăţi au caracter universal şi se
repetă în fiecare epocă istorică. Ele reprezintă situaţii sociale tipice, din cauza
repetării lor fără încetare.
Dreptul are două mari categorii de izvoare:

- izvoare reale şi:
- izvoare ideale, ţinându-se cont în continuare de separarea kelseniană
dintre sein şi sollen, dintre fapt şi valoare.
66
Pe de altă parte, are loc o „reabilitare” a dreptului natural, afirmându-se că
omul descoperă valorile şi preceptele dreptului natural, dar rămâne liber şi
creator în deciziile şi opţiunile sale.
Nu este vorba despre un drept natural cu un conţinut preexistent, nici cu
un conţinut variabil, ci despre un drept natural al cărui conţinut este în continuă
devenire, deoarece omul ia parte la formarea acestui conţinut
- Prezentaţi curentul neokantianist promovat de Giorgio del Vecchio şi

Rudolph Stammler.
- În ce constă idealul de drept susţinut de Giorgio del Vecchio?
- Cum se defineşte dreptul la del Vecchio? Dreptul se deosebeşte de
morală?
- Cum defineşte dreptul Rudolph Stammler?
- În ce constă idealul de justiţie; care sunt principiile care stau la bază?
- Prin ce se caracterizează fenomenologia dreptului?
- Care este rolul fenomenologiei dreptului?
- În ce constă esenţa dreptului?
- Există mai multe elemente de esenţă a dreptului? Cum se clasifică
acestea?
- Care sunt curentele care se manifestă în cadrul fenomenologiei juridice?
- În ce constă esenţa dreptului, conform curentului axiologic?
- Ce este norma juridică, în concepţia lui Gerhart Husserl?
- Caracterizaţi curentul existenţialismului juridic.
6. LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II:
67
Elaboraţi un referat cu tema „Teoria normativistă a lui H. Kelsen şi
influenţa ei asupra dreptului” (minimum 5 pg., format A4, font 12, la o
distanţă de 1,5 rânduri).
7. BIBLIOGRAFIE UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II:

Paul DUBOUCHET, Le droit spontané au XXème siècle, L’Hermes, Lyon,
2002.
Jean-Cassien BILLIER, Aglaé MARYIOLI, Histoire de la philosophie du
droit, Armand Collin, Paris, 2001.
Paul Amselek, La Phénoménologie et le droit, Archives Philosophie –
Droit, tome XVII, Sirey, 1972.
Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, Editura CH BECK, Bucureşti,
2008.
68
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III:
CONCEPTUL DE DREPT ŞI STRUCTURA SISTEMULUI JURIDIC

ACTUAL
CUPRINS:
1. Reabilitarea dreptului natural: Leo Strauss şi Michel Villey
2. Neopozitivismul juridic: H.L. Hart, N. MacCormick
3. Reconstrucţia dreptului: R. Dworkin şi crearea dreptului
4. Concepţia şcolii germane (J. Habermass) şi a şcolii italiene
contemporane asupra dreptului
6. Lucrare de verificare Unitatea III
7. Bibliografie pentru Unitatea III

1. REABILITAREA DREPTULUI NATURAL: LEO STRAUSS ŞI
MICHEL VILLEY
OBIECTIVE:
• cunoaşterea criticii dreptului modern (înseamnă critica
istoricismului şi a pozitivismului)
• cunoaşterea doctrinei Şcolii germane (susţine conformitatea
dreptului cu morala)
• cunoaşterea criticii Şcolii germane (dreptul trebuie separat de
morală)
• cunoaşterea doctrinei lui Michel Villey (dreptul modern este
69
individualist)
• înţelegerea criticii noţiunii de drept subiectiv şi a pozitivismul
juridic
• cunoaşterea criticii doctrinei lui Villey (confuzia între noţiunea
de individ cu cea de subiect; imposibilitatea aplicării unui drept
natural clasic în epoca modernă)
2. NEOPOZITIVISMUL JURIDIC: H.L.A. HART, N. MACCORMICK
OBIECTIVE:
• înţelegerea doctrinei lui H.L.A. Hart

• explicarea conţinutului deschis al normelor juridice
• explicarea obligaţiei de obedienţă faţă de lege
• explicarea celor două categorii de izvoare (izvoarele formale şi
izvoarele facultative)
• înţelegerea structurii sistemului de drept
• înţelegerea semnificaţiei normelor primare, a normelor secundare şi a
regulii ultime de recunoaştere
• înţelegerea doctrinei lui Neil MacCormick
• definirea ordinii de drept
3. RECONSTRUCŢIA DREPTULUI: R. DWORKIN ŞI CREAREA

DREPTULUI
OBIECTIVE:
• înţelegerea doctrinei lui Ronald Dworkin
• înţelegerea noţiunii de ordine juridică
• cunoaşterea definiţiei dreptului
70
• explicarea celor două direcţii ale reconstrucţiei dreptului: reanalizarea
rolului judecătorului şi interpretarea dreptului
• explicarea conceptului de justiţie
4. CONCEPŢIA ŞCOLII GERMANE (J. HABERMASS) ŞI A ŞCOLII

ITALIENE CONTEMPORANE ASUPRA DREPTULUI
OBIECTIVE:
• cunoaşterea doctrinei Şcolii germane actuale
• înţelegerea procesului de reconstrucţie a dreptului
• explicarea teoriei normelor juridice
• explicarea modalităţilor de acţiune a dreptului
• explicarea relaţiei drept-morală
• explicarea modelului de justiţie procedurală
• cunoaşterea doctrinei Şcolii italiene actuale
• definiţia dreptului şi a normei juridice
1. REABILITAREA DREPTULUI NATURAL: LEO STRAUSS ŞI

MICHEL VILLEY
CONŢINUT
Reabilitarea dreptului natural a fost susţinută, în special, de Leo Strauss şi de

Şcoala germană (I). În Franţa, cel mai de seamă susţinător a fost Michel Villey
(II). Ambele şcoli, însă, şi cea germană şi cea franceză sunt antimoderniste,
subliniind că doar întoarcerea la dreptul natural poate salva dreptul.
I. Criza modernismului. Leo Strauss şi Şcoala germană
71
Leo Strauss critică dreptul modern, pentru că pune accent pe . Dacă dreptul
modern presupune construcţia unei societăţi bazate pe egalitatea dintre femei şi
bărbaţi, acest lucru este un eşec. Şi mai există încă două defecte ale construcţiei
dreptului modern: istoricismul şi pozitivismul.
Istoricismul este criticat, pentru că susţine că este bun şi just ceea ce este
consacrat şi validat istoric, el pune accent numai pe ceea ce este (sein) şi nu pe
ceea ce trebuie să fie (sollen). Pozitivismul juridic este, la rândul lui, criticat,
pentru că, în materia dreptului, în etică, în politică, nu este posibilă nici o
judecată obiectivă, universală. Pozitivismul afirmă că există mai multe sisteme
de valori, iar judecăţile izvorâte din ele sunt rezultatul deciziilor subiective şi
arbitrare.
Istoricismul şi pozitivismul consideră că subiectul (ego cogitans) ocupă

poziţia centrală în construcţia dreptului. Moderniştii plasează în locul divinităţii
subiectivitatea, omul care construieşte lumea care îl înconjoară.
Dreptul natural antic trimite la raporturile subiectului cu lumea din

care provine. Subiectul are obligaţia de a îndeplini ceea ce trebuie (sollen)
în funcţie de ceea ce este (sein). Drepturile sale nu preexistă obligaţiilor.
Ceea ce revine subiectului (adică drepturile) va fi determinat prin
raportarea la ordinea şi finalitatea acestei lumi ierarhizate.
Este de acord cu democraţia liberală, dar nu acceptă democraţia de masă,

unde este imposibilă formarea unei veritabile opinii individuale. De asemenea,
el propune întoarcerea şi la antichitate, la tradiţia socratică, pentru că ea permite
omului modern să devină un cetăţean activ, conştient de problemele comunităţii.
Şcoala germană a dreptului susţine că există principii mai puternice

decât orice statut juridic. Aceste principii sunt, de fapt, dreptul natural sau
dreptul raţiunii, care se regăsesc în declaraţiile drepturilor omului sau
72
drepturilor civice.
Reabilitarea dreptului natural are loc, în special, după al doilea război

mondial, când se pune accentul pe ideea respectării drepturilor omului, idee care
se regăseşte atât în doctrină, jurisprudenţă, cât şi în legislaţie. În cazul în care o
lege este contrară drepturilor omului, ea este nevalidă juridic, poporul nu este
obligat să o respecte.
Astfel, în gândirea juridică s-a pus problema de a şti:
- dacă autorităţile care au misiunea să aplice dreptul, trebuie să-l respecte

inclusiv atunci când este contrar valorilor fundamentale, contrar drepturilor
omului, doar pentru că a fost emis de legiuitorul competent.
Şcoala germană susţine că răspunsul la această întrebare este legat de relaţia

dreptului cu morala. Validitatea normelor juridice depinde de conformitatea lor
cu morala; dacă nu sunt şi morale, normele nu sunt juridice, ele nu constituie
drept.
Concepţia Şcolii germane a fost criticată de Şcoala anglo-saxonă de drept,

reprezentată, în special, de H.L.A. Hart şi Lon Fuller, care au susţinut separarea
dreptului de morală; ei au arătat că există o regulă de recunoaştere care stabileşte
criteriile de validitate a regulilor juridice. Criteriile de validitate sunt criterii de
constatare, descriptive ale normei juridice. Norma de recunoaştere nu este nici
validă, nici invalidă, ea nu rezultă din raţiunea juridică, precum norma
fundamentală a lui Kelsen.
Şcoala anglo-saxonă susţine că există un conţinut minim al dreptului natural,

care trebuie să se regăsească în mod necesar în orice sistem de drept pozitiv.
Şcoala germană afirmă, însă existenţa unui drept superior, izvorât din
moralitatea internă a dreptului. Legile care nu sunt morale nu trebuie nici
73
respectate de cetăţeni şi nici aplicate de autorităţile statale. Dreptul
superior este dreptul natural şi stă la baza dreptului pozitiv.
Ideea reabilitării dreptului natural se regăseşte şi în Franţa, fiind susţinută, în

principal, de Michel Villey.
II. Declinul modernismului în concepţia lui Michel Villey
Michel Villey nu este de acord cu dreptul modern, pentru că este

individualist şi lipsit de realism şi obiectivitate. Autorul francez înclină spre
dreptul natural, despre care afirmă că îl regăsim în dreptul roman, singurul care
păstrează ceea ce este autentic în drept. Concepţia lui Villey este împotriva
concepţiei lui Kant, dar şi a celei a lui Kelsen.
Critică noţiunea de drept subiectiv, deoarece dreptul nu se află în relaţie cu

un subiect, ci cu natura lucrurilor. De altfel, noţiunea de subiect şi cea de individ
sunt echivalente.
Michel Villey subliniază că trebuie ca omul să se întoarcă la dreptul natural,

iar juriştii la gândirea juridică antică a dreptului natural, care este văzut ca
reprezentând un nou realism juridic.
Doctrina lui Villey este axată pe două critici majore:
- critica pozitivismului juridic şi:

- critica dreptului natural modern.
Pozitivismul juridic este criticat, pentru că dreptul nu poate fi creat de om,

deoarece îi preexistă, fiind înscris în natura lucrurilor. Dreptul natural modern nu
poate fi acceptat, pentru că deşi se pretinde a fi un drept al omului şi pentru om, el
pleacă de la o premisă falsificată şi anume, starea de natură. Villey afirmă că, de
fapt, omul trebuie să graviteze în jurul dreptului şi nu dreptul în jurul omului.
74
Singurul capabil să arate ce este dreptul este jus naturalismul antic. Astfel, dreptul
este de fapt, sollen provenit din sein, adică ceea trebuie să fie izvorăşte din ceea ce
este.
Doctrina lui Villey a fost şi ea la rândul ei, criticată:
- pe de o parte, s-a reproşat că autorul francez confundă noţiunile de individ

şi de subiect, iar susţinerea unui drept natural clasic, antic înseamnă invocarea
unui drept raţional impracticabil, fiind în fapt, un demers teoretic. Ideea că
dreptul gravitează în jurul omului, idee pe care o respinge Villey, nu are un sens
individualist, ci universalist, fondat pe ideea de libertate, deoarece omul şi
dreptul nu au nici un sens decât prin intermediul ideii de libertate.
- pe de altă parte, doctrina lui Villey este criticată sub aspectul faptului că
promovează întoarcerea la jus naturalismul antic, la prima versiune a dreptului
natural fondat pe o armonie cosmică.
Această idee ridică cel puţin trei probleme: cum poate fi aplicat dreptul
natural antic în societatea actuală contemporană; naturalismul antic este destul
de ambiguu, conţine norme neclare sub aspectul conţinutului, care sunt
incapabile să soluţioneze problemele societăţii actuale; natura lucrurilor nu este
altceva decât natura instituţiilor romane şi nu natura dreptului cum susţine
Villey şi prin urmare, nu putem aplica astăzi tale quale instituţiile juridice
romane.
Ceea ce este interesant este că doctrina lui susţine ideea separării dreptului
de morală, ca şi pozitivismul juridic pe care îl critică. Acest lucru se explică prin
faptul că întreaga antichitate era dominată de confuzia dreptului cu morala, iar
Villey nu este de acord cu o revenire absolută la dreptul antic.
75
Ca o reacţie la reabilitarea dreptului natural, Şcoala anglo-saxonă de drept
promovează o orientare nouă în gândirea juridică, neopozitivismul juridic.
- Prezentaţi concepţia lui L. Strauss şi a Şcolii germane.
- În ce constă critica dreptului modern?
- Care este semnificaţia reabilitării teoriei dreptului natural antic?
- Dreptul modern trebuie să fie conform cu morala pentru a fi valid, sau
separat de morală?
- În ce constă critica Şcolii germane?
- Prezentaţi concepţia lui Michel Villey cu privire la criza dreptului modern.
- În ce constă critica doctrinei lui Villey?
- Ce probleme ridică revenirea la dreptul natural antic, promovat de Villey?
2. NEOPOZITIVISMUL JURIDIC: H.L.A. HART, N. MACCORMICK
CONŢINUT
Pozitivismul tradiţional a fost criticat, cunoscând noi semnificaţii, legate de

redefinirea conceptului de drept, de sistemul juridic şi de instituţiile juridice.
Rolul esenţial în evoluţia pozitivismului revine Şcolii anglo-saxone de drept, în
cadrul căreia s-au formulat noi teorii, care au dus la un nou curent de gândire,
neopozitivismul juridic. Cei mai de seamă reprezentanţi ai neopozitivsmului
juridic sunt H.L.A. Hart (I) şi Neil MacCormick (II), care au creat o breşă în
doctrina juridică de până atunci.
I. Conceptul de drept şi structura sistemului juridic. Concepţia lui H.L.A.

Hart
76
Autorul englez H.L.A. Hart are ca preocupare centrală definirea dreptului,
principala sa lucrare intitulându-se Conceptul de drept. Hart nu oferă o definiţie
propriu-zisă a dreptului, dar subliniază că în definirea dreptului este foarte
important limbajul juridic folosit, regulile de semantică şi sintaxă, deoarece pot
apărea probleme de interpretare. Oricum, claritatea unei reguli juridice nu
depinde doar de limbajul folosit, ci de contextul aplicării regulii (stabilirea stării
de fapt, organizarea concretă a procesului, administrarea probelor). Astfel,
aceeaşi regulă care într-un litigiu este clară, în altul poate pune probleme de
interpretare.
În concepţia lui Hart, normele juridice au un conţinut deschis, ceea ce face

ca unele litigii să fie uşoare, iar altele dificile. Sunt dificile acele litigii în care nu
decurge nici o soluţie juridică nici din lege, nici din jurisprudenţă. Numai în
litigiile dificile, autorităţile chemate să aplice dreptul, dispun de putere
discreţionară în ceea ce priveşte sensul normei juridice şi sfera ei de aplicare.
Aplicarea regulii de drept depinde, în concepţia sa, de obiectivele pe care le

urmăreşte legiuitorul care a creat această regulă. În funcţie de obiectivele normei
juridice putem constata dacă litigiile dificile intră sub sfera de incidenţă a
normei sau nu. Astfel, formulele lingvistice ale normei conţin o doză de
îndoială, conferind acesteia un conţinut deschis, care determină tulburări în
aplicarea normei, dacă nu se ţine seama de obiectivul avut în vedere de legiuitor.
Faţă de norma juridică există obligaţia de obedienţă, explicată prin

obişnuinţa oamenilor de a se supune legilor. Cu toate acestea, pentru Hart, a fi
obedient faţă de o normă nu înseamnă în nici un caz obişnuinţă, chiar dacă este o
practică socială generalizată ce constă în acţiuni repetate ale membrilor unui
grup social.
În privinţa izvoarelor dreptului, Hart afirmă că pe lângă izvoarele formale
77
ale dreptului, considerate de el imperative, există şi izvoare facultative, care
constau în influenţe cauzale sau materiale care condiţionează dezlegarea
pricinii pe care o face judecătorul şi care ţin inclusiv de buna-credinţă.
Autorul englez precizează, însă, că izvoarele facultative nu fac parte din
sistemul de drept.
Cu privire la structura sistemului de drept, sunt relevate două condiţii

considerate necesare şi suficiente pentru existenţa sistemului:
- pe de o parte, normele de conduită care sunt reglementate şi apreciate

ca valide, trebuie să fie respectate de cetăţeni;
- pe de altă parte, există o regulă de recunoaştere care determină
criteriile de validitate juridică, iar modificarea normelor sau orice
decizie cu privire la ele trebuie să fie recunoscută de autorităţi ca
reprezentând modele publice şi comune pe care ele le adoptă în
această calitate.
Sistemul de drept este compus din două categorii de norme: norme

primare, care stabilesc modelele de comportament care trebuie urmate şi
norme secundare, care stabilesc modul în care regulile primare pot fi
identificate, edictate, abrogate sau modificate.
Aceste norme secundare sunt reguli de recunoaştere, care relevă criteriile de

validitate a normelor juridice, adică reguli de creare a normelor, reguli de
schimbare (de modificare sau abrogare) şi reguli de decizie instaurând
competenţe de jurisdicţie. Cu toate acestea, toate regulile valide ale sistemului
de drept sunt recunoscute prin intermediul unei reguli ultime de recunoaştere
care cuprinde criteriile de validitate pentru toate regulile din sistem.
Hart subliniază că nu se pune în discuţie validitatea acestei norme ultime de

recunoaştere, după modelul lui Kelsen, care nu cercetează validitatea normei
78
fundamentale. Dar, autorul englez subliniază că această regulă ultimă de
recunoaştere nu este o normă ipotetică, aşa cum apare la Kelsen, ea nu este nici
o ficţiune, ci un fapt social. S-a spus că piramida lui Kelsen este răsturnată şi
vizualizată invers, de la vârf la bază.
Şi pentru această regulă ultimă există obligaţia de obedienţă, este o obedienţă

faţă de Constituţie, iar obedienţa se referă la toate regulile secundare, pe care
autorităţile care au misiunea să aplice dreptul, trebuie să le respecte.
II. Negarea jusnaturalismului. Doctrina lui Neil MacCormick
Neopozitivismul juridic se caracterizează şi prin negarea puternică a

jusnaturalismului, în cadrul Şcolii anglo-saxone, cel mai reprezentativ autor
fiind scoţianul Neil MacCormick, a cărui doctrină a fost denumită în literatura
de specialitate, neoinstituţionalismul juridic.
MacCormick repudiază jusnaturalismul, pentru că dreptul nu se fondează pe

valorile şi pe principiile universale, la care ar trebui să corespundă ordinea
juridică pozitivă.
De asemenea, este criticat normativismul pur al lui Kelsen, pentru că ordinea

de drept pozitivă se bazează nu pe sollen, care reprezintă o pură construcţie
teoretică, o ipoteză a raţiunii (ca la Kelsen), ci pe fapte instituţionale în care se
înscrie acţiunea socială.
În plus, se susţine că propoziţiile normative nu pot deriva din propoziţii

descriptive sau altfel spus, să-l inferăm pe sollen din sein. Dar, se apreciază că
pe planul acţiunii sociale, interferenţa lui sein cu sollen este necesară.
Ordinea juridică este, în schimb, un fapt instituţional, compus din reguli

juridice, care sunt necesare pentru determinarea acţiunii actorilor sociali.
Neoinstituţionalismul lărgeşte astfel problematica pozitivismului, ordinea
79
juridică nemaifiind compusă doar din reguli juridice care corespund criteriilor de
validitate stabilite de regula de recunoaştere a lui Hart, ci şi din norme care
provin din operaţiuni logice de inferenţă efectuate pe baza altor norme ale
sistemului de drept.
În consecinţă, neoinstituţionalismul nu poate concepe existenţa unei instituţii

independent de normele care o compun.
- Ce elemente sunt importante în definirea dreptului?

- Există anumite cerinţe care trebuie respectate în aplicarea regulii de drept?
- Ce înţelegeţi prin puterea discreţionară a autorităţilor care aplică dreptul?
- Care sunt izvoarele dreptului în concepţia lui Hart?
- Care sunt condiţiile sistemului de drept?
- Care sunt categoriile de norme care compun sistemul de drept?
- Explicaţi teoria regulii ultime de recunoaştere.
- Prezentaţi doctrina lui Neil MacCormick.
- În ce constă ordinea de drept?
- În ce constă problematica pozitivismului juridic?
3. RECONSTRUCŢIA DREPTULUI: R. DWORKIN ŞI CREAREA

DREPTULUI
CONŢINUT
Critica pozitivismului a cunoscut o evoluţie interesantă şi în gândirea

juridică nord-americană, care a tras atenţia asupra necesităţii recorelării
dreptului cu justiţia şi a reducerii dreptului la fapte.
80
Astfel, rolul judecătorului trebuie regândit, nemaifiind suficient să se
limiteze strict la normele de drept, pentru că trebuie luate în calcul şi o serie de
criterii exterioare dreptului. Această concepţie a fost susţinută de Ronald
Dworkin.
Dacă prima transformare a pozitivismului juridic a constat în inversarea

piramidei lui Kelsen, pozitivismul este caracterizat şi de o altă transformare:
extinderea noţiunii de ordine juridică. În opinia autorului american Ronald
Dwokin, ea cuprinde atât norme emise de legiuitor, cât şi principii de justiţie.
În ceea ce priveşte dreptul, acesta nu mai este definit ca un fapt instituţional

(ca la Neil MacCormick), ci este un fapt interpretativ. Dworkin opune coerenţa
normativă (în care intră şi coerenţa deciziei judiciare cu valorile şi principiile
aplicabile unui sistem juridic particular) coerenţei narative care se referă la
stabilirea faptelor în cursul unui proces.
Definiţie: Dreptul, înainte de a fi un ansamblu de norme care se aplică

mecanic atât la cazurile uşoare, cât şi la cazurile dificile, este atitudinea
interpretativă a unei comunităţi care realizează justiţia.
O normă juridică, în toate cazurile are sens, pentru că ea corespunde

satisfacerii unui interes material, unei valori, unui scop sau unui principiu.
Oricum, conceptul de drept nu poate fi independent de concepţia asupra
fenomenului juridic şi a justiţiei.
Înainte de a vorbi despre drept ca ansamblu de reguli, există ideea de

drept, dreptul ca justiţie.
Atitudinea interpretativă este utilă în aplicarea dreptului, iar la Dworkin

(fiind american, provenind deci, din familia dreptului anglo-saxon), aplicarea
81
dreptului presupune dimensiunea istorică (adică, trebuie să se ţină seama de
precedentele judiciare).
Cu toate acestea, el precizează că atitudinea interpretativă înseamnă să

examinăm sensul normei juridice, de unde rezultă faptul că normele trebuie
înţelese, aplicate, extinse, modificate, precizate sau limitate în funcţie de acest
sens. Aplicarea dreptului trebuie, prin urmare, să îmbine dimensiunea istorică
(interpretarea istoriei juridice) cu reconstrucţia dreptului.
În procesul de reconstrucţie a dreptului, rolul important revine judecătorului.

Pentru a atinge acest obiectiv, el trebuie, însă, să facă o reconstrucţie coerentă şi
globală a istoriei juridice. În acest sens, este foarte important principiul unităţii
dreptului, care ca principiu de decizie, se adresează judecătorilor şi
administraţiei publice. Acest principiu determină crearea unei concepţii coerente
a justiţiei şi a echităţii. Rezultă, astfel, un nou criteriu cu privire la drept, în
sensul că o propoziţie de drept este adevărată, dacă ea apare ca cea mai bună
interpretare a fenomenului juridic.
În ceea ce priveşte definiţia dreptului, aceasta este o coerenţă narativă, ceea

ce înseamnă reluarea istoriei dreptului şi reconstrucţia sa interpretativă, care nu
se îndepărtează nici de conţinutul acestei istorii, nici de structura instituţională.
Este vorba întotdeauna de a interpreta o istorie trecută şi nu de a prezenta una
nouă.
Dworkin fixează două reguli de interpretare a dreptului:
a) regula convenienţei, conform căreia în vederea aplicării sale, dreptul

trebuie mai întâi identificat, stabilit în mod concret; autorităţile trebuie să
stabilească dreptul care convine faptelor. Este vorba de a identifica
ansamblul de norme, de precedente şi principii care sunt aplicabile în litigii şi
care determină soluţiile juridice;
82
b) regula valorii: ar trebui, odată ce lista de intrepretări posibile ale normei
juridice a fost stabilită, să alegem pe cea care este conformă cu morala
politică sau conformă cu teoria generală a justiţiei, chiar dacă a fost aleasă o
interpretare fondată pe un principiu care nu a fost niciodată expres
recunoscut.
Procesul de interpretare în această dublă dimensiune (a convenienţei şi a

valorii) are ca scop asigurarea integrităţii dreptului, unitatea sa. Soluţiile juridice
sunt determinate, însă, de morala politică, ce impune o a doua etapă şi anume,
cea de a alege cea mai bună interpretare posibilă.
Dworkin este preocupat, de asemenea, de elaborarea dreptului şi susţine

ideea că doar legiuitorul poate crea dreptul; el traduce politica sa în norma
juridică, care trebuie să realizeze, însă, binele întregii comunităţi. Judecătorul nu
este liber în aplicarea dreptului, pentru că deciziile lui în cazurile dificile nu pot
fi motivate prin argumente politice, ci trebuie motivate prin argumente de
principiu.
Dworkin aprofundează şi conceptul de justiţie, dar, fiind adeptul concepţiei

tradiţionale liberale (unde ideea de bază este cea a autonomiei, a non-
intervenţiei; statul intervine doar pentru a apăra ideea de autonomie), aplică
această concepţie şi ideii de justiţie pe care o consideră ca având o prioritate
absolută asupra ideii de bine. Ulterior, îşi schimbă opinia, el afirmând că ideea
de bine nu este numai un concept de drept privat, ci şi de drept public, deci
statul trebuie să intervină pentru a asigura binele cetăţeanului, adică, un minim
de condiţii, plecând de la respectarea autonomiei sale, a personalităţii
individuale.
Soluţia lui este cea a redistribuirii mai juste a resurselor pentru a asigura o
viaţă mai bună, iar justiţia este o condiţie a posibilităţii sale. Oricum, în opinia
lui, rolul judecătorului trebuie regândit, în sensul că acesta trebuie să judece şi
83
pe baza unor criterii exterioare dreptului; există principii deasupra normei
juridice, de care el trebuie să ţină seama. Scopul acestui demers este acela de a
pronunţa cea mai bună soluţie ca să se asigure cea mai bună lectură posibilă a
sistemului juridic.
Teza esenţială a lui Dworkin: morala se află la temelia sistemului de

drept; morala trebuie pusă atât înaintea, cât şi la finalul creării dreptului
(actului normativ), dat fiind că, ulterior, orice act de aplicare a dreptului
trebuie motivat, justificat.
De fapt, întreaga sa concepţie este dominată de ideea de morală. Morala

politică la el constă în respectarea egalităţii şi atenţie egală pentru cetăţeni. În
ceea ce priveşte separaţia puterilor, este importantă separarea a două puteri, cea
legislativă de cea judecătorească (de control).
Denumeşte politica drept tipul de standard care determină un scop de atins

din punct de vedere economic, social sau politic. Principiul este definit un
standard care trebuie observat, nu pentru că permite atingerea unei situaţii
economice, sociale, politice, ci care constituie o exigenţă a justiţiei sau a
echităţii sau unei alte dimensiuni a moralei.
Distincţia între politică şi principii a determinat numeroase critici, în special,

din partea lui Neil MacCormick, care afirmă că moralitatea procesului judiciar
nu provine din structura internă a dreptului, ci e impusă din exterior, de o teorie
a justiţiei, al cărei criteriu de identificare este conturat de principii obiective,
izvorâte din relaţiile sociale existente la un moment dat.
- Cum este definit dreptul, în concepţia lui R. Dworkin?
84
- Ce înseamnă reconstrucţia dreptului la Dworkin?
- Care sunt etapele interpretării dreptului?
- Explicaţi regulile interpretării dreptului.
- În ce constă conceptul de justiţie?
- În ce constă distincţia dintre politică şi principiu?
- Prezentaţi concepţia lui Dworkin cu privire la drept şi justiţie.
4. CONCEPŢIA ŞCOLII GERMANE (J. HABERMASS) ŞI A ŞCOLII

ITALIENE CONTEMPORANE ASUPRA DREPTULUI
CONŢINUT
I. Şcoala germană (Jürgen Habermas)
Autorul german J. Habermas consideră că reconstrucţia dreptului trebuie să

aibă în vedere, în primul rând, reanalizarea fundamentului validităţii normelor
juridice.
O normă, pentru a fi validă, trebuie să îndeplinească o singură condiţie:

aceea de a da satisfacţie, în mod universal, intereselor tuturor şi de a fi
acceptată de toate persoanele vizate de reglementare, în sensul că
destinatarii normei nu preferă alte posibilităţi de reglementare.
Oricum, justificarea normelor juridice nu vine din conţinutul lor normativ,

din valorile morale care le corespund, ci din procedura de adoptare, considerată
de cetăţeni ca legitimă. Justificarea normelor e legată de raţiunea procedurii de
edictare şi de aplicare a acestor norme.
Habermas îl critică pe Max Weber, pentru că se opune statului social şi

drepturilor sociale; îi reproşează că nu ţine cont de avantajele statului social. Este
85
preocupat de principiile statului de drept, în special, de: principiul suveranităţii
populare (care presupune drepturile politice ale cetăţenilor, văzute ca dreptul de
participare la viaţa politică, la alegeri, la referendum); principiul protecţiei
juridice a individului, principiul legalităţii acţiunii administrative, controlului
parlamentar şi jurisdicţional al acestora, principiul separaţiei statului şi societăţii
civile.
Drepturile politice ale cetăţenilor nu pot fi puse în practică, dacă libertăţile

noastre nu sunt garantate (dreptul la libertate – adică, libertatea individuală –,
dreptul la viaţă, dreptul de proprietate). S-a spus, că, pe de o parte, el este un
susţinător al teoriei liberale, care afirmă prioritatea drepturilor clasice asupra
drepturilor politice, iar, pe de altă parte, este un republican, ce acordă prioritate
drepturilor politice.
Dreptul, în viziunea lui, poate acţiona în două modalităţi:
- ca mediu social (adică, un instrument pentru coordonarea acţiunii

sociale) şi:
- ca instituţie. Dreptul conţine norme grupate pe un anumit tipic al
relaţiilor sociale. Sunt tipice normele care constituie fundamentele
dreptului constituţional, principiile dreptului penal, normele penale
care reglementează fapte ce ţin de nerespectarea moralei (avortul,
adulterul).
Dreptul, ca mijloc de integrare socială, trebuie să ţină seama de doi

factori:
- starea de fapt;
- justificarea validităţii sale. Starea de fapt, în opinia lui, provine din
sistemul economiei de piaţă şi sistemul administrativ.
86
Integrarea socială devine operativă, deoarece coordonarea acţiunii sociale nu
se face prin intermediul eforturilor de comunicare, ci prin efortul fiecărui
cetăţean.
Promovează un model de justiţie procedurală pe care îl consideră ca fiind

necesar în crearea de noi instituţii juridice, care relevă ideea constituirii unei
comunităţi de persoane libere şi egale. Reamenajarea instituţională a spaţiului
public nu poate fi tranşată decât printr-un joc combinat al experienţei juridice şi
al realităţilor sociale actuale, văzute, însă, în evoluţia lor în timp.
II. Şcoala italiană contemporană a dreptului
Şcoala italiană reprezintă îmbinarea a două teorii ale dreptului:
- teoria normativistă şi:

- teoria realistă.
Ambele tendinţe au determinat crearea a două ramuri în cadrul şcolii:
- ramura normativistă, caracterizată de însuşirea teoriei pure a dreptului

a lui H. Kelsen şi definirea dreptului ca un ansamblu de semnificaţii
obligatorii şi:
- ramura realistă, care pune accent pe studiul limbajului juridic şi pe
contextul dispoziţiilor normative. Această a doua ramură are la bază
teoria anglo-saxonă, cu originea în filosofia analitică a limbajului. De
fapt, s-a spus că şcoala italiană este o şcoală analitică.
Cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii analitice italiene sunt N. Bobbio şi

U. Scarpelli.
87
La întrebarea „ce este dreptul?”, Şcoala italiană consideră că răspunsul
depinde de condiţiile în care putem cunoaşte dreptul, fiind preocupată de
stabilirea naturii şi statutul ştiinţei dreptului (giurisprudenza).
Norma juridică nu este un act de voinţă, actul suveranului, ca la teoria

imperativistă a dreptului, ci ea devine o ordine juridică obiectiv validă.
Norma juridică este o entitate semantică prescriptivă care poate face

obiectul ştiinţei dreptului.
Sub influenţa piramidei lui Kelsen, se trece de la o micro-teorie a normei,

văzută ca obiect singular şi autonom la o macro-teorie ce presupune luarea în
considerare a unui complex de norme juridice ce reprezintă ordinea juridică.
Şcoala italiană a cunoscut, însă, o tendinţă nouă, care încearcă să concilieze

ramura normativistă cu cea realistă. Cei mai importanţi reprezentanţi sunt R.
Guastini şi V. Villa.
R.Guastini propune o definiţie a dreptului antinormativistă şi, mai degrabă,

realistă.
Astfel, dreptul se defineşte ca:
= ansamblul prescripţiilor legiuitorului, judecătorului, administraţiei

publice, care îl creează de fiecare dată când sunt chemate „să-l spună”, să-l
arate într-un mod sau altul.
Creatorul normei de drept nu este cel care o elaborează, ci numai interpretul

ei, care, în opinia lui este fie legiuitorul, atunci când interpretează dispoziţiile
constituţionale, fie judecătorul atunci când interpretează legea sau administraţia
publică etc. El susţine că, oricum, validitatea dreptului nu este decisă de practica
judiciară.
88
V. Villa promovează o concepţie postanalitică a dreptului, ceea ce înseamnă
depăşirea dihotomiei sein-sollen, dintre fapt şi valoare, descriere şi prescripţie,
limbaj şi metalimbaj, prin intermediul unui model epistemologic al
constructivismului.
În ceea ce priveşte definiţia dreptului, în opinia lui, acesta este o
practică socială discursivă, care se bazează pe o anumită concepţie juridică
a societăţii, inclusiv a justiţiei.
5. TESTE DE AUTOEVALUARE:
- Cum este fundamentată reconstrucţia dreptului, în concepţia lui J.

Habermas?
- În ce constă justificarea acţiunii normelor juridice?
- Care sunt modalităţile de acţiune ale dreptului?
- Cum este explicată relaţia drept-morală şi care sunt factorii care determină
dreptul?
- Care sunt teoriile care fundamentează Şcoala italiană a reconstrucţiei
dreptului?
- Care sunt ramurile Şcolii italiene şi ce teorii au la bază?
- Care este concepţia cu privire la norma juridică?
- Prezentaţi doctrina lui Guastini.
- Prezentaţi doctrina lui Villa.
6. LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III:
89
Elaboraţi un referat cu tema „Comparaţie între curentul reabilitării
dreptului natural şi neopozitivismul juridic” (minimum 6 pg., format A4,
font 12, la o distanţă de 1,5 rânduri).
7. BIBLIOGRAFIE UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III:

Jean-Cassien BILLIER, Aglaé MARYIOLI, Histoire de la philosophie du
droit, Armand Collin, Paris, 2001.
Mircea DJUVARA, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică),
ed. Editura All, Bucureşti, 1995.
Giorgio DEL VECCHIO, Lecţii de filosofie juridică, Bucureşti, 1993.
H.L.A. HART, Le concept de droit, Facultés universitaires Saint-Louis,
Bruxelles, 1976.
Neil MACCORMICK, Raisonnement juridique et théorie du droit, P.U.F.,
Paris, 1996.
Nicolae POPA, Ion DOGARU, Gheorghe DĂNIŞOR, Dan Claudiu
DĂNIŞOR, Filosofia dreptului. Marile curente, Editura ALL BECK, Bucureşti,
2002.
Ronald Dworkin, L’empire du droit, P.U.F., Paris, 1994.
90
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Simona CRISTEA, Doctrine juridice, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011.
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), ed. All,
Bucureşti, 1995.
E. Speranţia, Principii fundamentale de filosofie juridică, Cluj, 1936.
N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, D.C. Dănişor, Filosofia dreptului. Marile
curente, All Beck, Bucureşti, 2002.
G. del Vecchio, Lecţii de Filosofie juridică, Bucureşti, 1993.
Michel Troper, La Philosophie du droit, P.U.F., Paris, 2003.
Michel Villey, La formation de la pensée juridique moderne, P.U.F., Paris,
2003.
Jean-Cassien Billier, Aglaé Maryioli, Histoire de la philosophie du droit,
Armand Colin, Paris, 2001.
Michel Villey, Le droit et les droits de l’homme, P.U.F., Paris, 1998.
Philippe Malaurie, Anthologie de la pensée juridique, éd. Cujas, Paris, 2001.
91

Anul I Sem II Doctrine Juridice

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anul I Sem II Doctrine Juridice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DOCTRINE JURIDICE

CONF. UNIV. DR. SIMONA CRISTEA

Doctrinele juridice reprezintă o continuare şi o completare a Teoriei

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,

Disciplina „Doctrine juridice” este prevăzută în planul de învăţământ cu

Unitatea de învăţare I: Evoluţia dreptului din perioada antichităţii până în

Unitatea de învăţare II: Criza dreptului

Unitatea de învăţare III: Conceptul de drept şi structura sistemului

EVOLUŢIA DREPTULUI DIN PERIOADA ANTICHITĂŢII PÂNĂ ÎN

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE:

2.DREPTUL ŞI JUSTIŢIA ÎN ANTICHITATE: GRECIA ANTICĂ

3. DREPTUL ŞI JUSTIŢIA ÎN ROMA ANTICĂ

4. FORMAREA DREPTULUI MODERN: ROLUL CREŞTINISMULUI.

5. CONCEPŢIA DESPRE DREPT ŞI LEGE A SFÂNTULUI TOMA

Instituţiile juridice nu au fost formulate dintr-o dată în ştiinţa dreptului, ele

Tradiţional, au fost trei mari preocupări ale gândirii juridice:

– cele legate de definirea dreptului sau ontologia juridică;

– axiologie juridică (principiile care guvernează conţinutul dreptului).

I. Definiţia doctrinelor juridice

Termenul de doctrină poate comporta mai multe accepţiuni. Astfel, într-un

În sens obişnuit, prin doctrină înţelegem o opinie exprimată asupra unei

II. Locul şi rolul doctrinelor juridice în sistemul ştiinţei dreptului

Doctrinele juridice nu sunt în afara sistemului ştiinţei dreptului.

A. Relaţia dintre doctrinele juridice şi teoria generală a dreptului

Teoria generală a dreptului a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea ca o

B. Relaţia dintre doctrinele juridice şi filosofia dreptului

În literatura de specialitate se afirmă că trebuie făcută o distincţie între

Filosofia dreptului a juriştilor este mult mai analitică, sistematică şi este

În ce priveşte rolul Doctrinelor juridice în sistemul ştiinţei dreptului,

Prin construcţiile sale, prin soluţiile şi modelele juridice pe care le propun,

Dreptul trebuie pus în corelaţie cu originile şi sursele sale. Dar, pentru a

III. Obiectul de studiu al disciplinei

Disciplina Doctrine juridice are ca obiect studiul critic al principiilor

În concret, obiectul de studiu al disciplinei priveşte: Dreptul şi justiţia în

IV. Scopul disciplinei

Dincolo de regulile şi de soluţiile prezentate de sistemele de drept, există

Sistemul ştiinţei dreptului are la bază principiile şi doctrinele formulate de

Scopul disciplinei este de a pune în lumină geneza instituţiilor juridice,

La Platon, definiţia dreptului este corelată cu noţiunea de justiţie şi cu rolul

Scopul legii este virtutea, iar obiectul de reglementare al legii trebuie să

În limba greacă există un singur termen, dikaion, care desemnează atât

Regimul constituţional just este acela unde oamenii sunt subordonaţi

În concluzie, la Platon, dreptul nu se diferenţiază de morală.

La Aristotel, justiţia este o virtute universală, care include toate virtuţile.

II. Izvoarele dreptului

Metoda lui Platon de a descoperi legile se pare că este fondată pe natură,

III. Teoria legilor pozitive

La Platon, dreptul are un puternic caracter normativ, legile trebuie să fie

Iniţial, Platon este împotriva legii scrise, demonstrând că este plină de

Platon descrie, de asemenea, trei tipuri de guvernământ: monarhia,

Cu toate acestea, el subliniază că legile nu vin de la popor, ele vin de sus,

Aristotel subliniază necesitatea legilor, plecând de la observarea naturii.

Puterea legislativă sau judecătorească este deţinută de cel care conduce

3. DREPTUL ŞI JUSTIŢIA ÎN ROMA ANTICĂ

I. Influenţa greacă şi principiile dreptului roman

Stoicismul roman a fost influenţat de stoicismul grec. Însă, doctrina

Această concepţie morală va determina conţinutul dreptului roman clasic.

Platon a influenţat, de asemenea, dreptul roman, fiind recunoscute două

Neoplatonismul dezvoltat în Imperiul roman a susţinut ideea unui drept

Astfel, ca şi la Aristotel, justiţia înseamnă a da fiecăruia ceea ce este al său

În privinţa izvoarelor dreptului, izvorul principal nu este legea, ci natura.

Cicero a fost influenţat de scepticism, care punea accentul pe studiul

În Republica, Cicero a definit legea naturală, afirmând că este raţiunea

Moştenirea greacă se observă cel mai bine în conceptul de drept natural.