4e1553bd 978407 1

Rolul familiei in educarea si dezvoltarea copilului cu CES
Cap 1
1.1 Familia ( def si tipurile de familii)
Familia reprezintă mediul propice pentru dezvoltarea copiilor și ne referim aici la o familie
sigură, unită. Copii nu trebuie separati de familiile lor, iar cei care au trecut deja prin acest fapt, ar
fi ideal să fie reintegrați în familii sau în comunitățile de care au fost separați. Îngrijirea primită în
familie reprezintă un factor de bunăstare pe toate planurile, pentru copil, având impact major în
dezvoltarea acestuia.1
În opinia unor savanţi ai psihologiei şi ai pedagogiei, familia nu este altceva decât un

microgrup social, sau ”o celulă elementară a societăţii, a neamului, care realizează un ansamblu de
funcţii biologice, psihologice, educative, economice, sociale, culturale, conturând habitusul primar
al individului. Familia este mediul natural, firesc, cel mai apropiat şi necesar pentru dezvoltarea şi
formarea personalităţii umane”.2
Este unanim admis faptul că fiecare familie are propriul traseu de dezvoltare, un mod unic
de a se comporta in diverse situații, ținând cont de anumite presiuni de natură personală, familială,
socială sau de anturaj. Cu toate acestea, conform autorului C. Sas, ”toate aceste familii se vor
confrunta cu anumite dificultăţi, ce pot avea caracteristici asemănătoare”.3
Familia indeplineste mai multe functii, printre care enumerăm pe cele mai importante:
Funcţia biologică, ce tine de perpetuarea speciei, a vieţii umane, rezumțndu-se la faptul de a da
naștere şi a crește copii. Aproape în unanimitate, savanţii consideră că aceasta este funcția
esenţială în ceea ce privește familia, deoarece conține și elemente ce țin de celelalte funcţii, și
acest lucru se întâmplă, pentru că, pe lângă reproducerea umană, cantitativă, se realizează și o
1
Grupul interinstituţional privind reintegrarea copiilor (2017), Linii directoare privind reintegrarea copiilor,
disponibil la adresa: https://www.sos-satelecopiilor.ro/wp-content/uploads/2017/12/Liniile-directoare-privind-
reintegrarea-copiilor.pdf, [Accesat la data de 25/04/2019].
2
LARISA CUZNEŢOV, PEDAGOGIA ŞI PSIHOLOGIA FAMILIEI, SUPORT DE CURS, 2014, la adresa:
http://dir.upsc.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/352/Cuznetov,%20Larisa._Pedagogia%20si
%20psihologia%20familiei._Suport%20de%20curs.pdf?sequence=1&isAllowed=y, accesat 6.05.2019
3
Bucun Nicolae, Tatiana Vasian, Atitudinile parentale faţă de copilul cu dizabilităţi: cercetare experimentală
comparativă, disponibil la adresa: https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Atitudinile%20parentale%20fata
%20de%20copilul%20cu%20dizabilitati.pdf, [Accesat la data de 5/04/2019].
1
reproducere calitativă, prin caracteristicile de natură morală, ce se transmit din generație în
generație.
Funcţia psihologică a familiei se axează pe latura afectivă, are un caracter confidenţial, fiind
manifestată prin legăturile familiale, prin transmiterea și împărtățirea sentimentelor și a trăirilor ce
au legătură cu diverse momente ale vieții, momente fericite, sau mai puțin fericite, legate de
reuțite sau de esecuri, in funcție de circumnstanțele vieții. „În conformitate cu această funcţie vine
şi sugestia de a cultiva la membrii familiei arta de comunicare, de a anticipa şi soluţiona
conflictele, de a emana tact, bunăvoinţă şi compasiune„.4
Conform unor autori, printre care si Heimann, în cazul familiilor care au copii cu cerințe
educaționale speciale, există două situații clare, legate de modul în care reactionează in momentul
aflării diagnosticului. Fie se adaptează rapid, și își focalizează în mod eficient toate resursele
pentru a face față situației, fie devin rigizi, ineficienți, fiind depășiți de probleme. Unii părinți tind
să nege situația, diagnosticul și refuză să accepte adevărul. În astfel de situații e necesar ca famiile
să nu cadă într-o rutină, care asociată cu oboseala și stresul acumulat din cauza dizabilității
copilului, i-ar putea împiedica să-I ofere copilului cele mai bune îngrijiri5.
Funcţia socială a familiei se referă la asigurarea integrării sociale atât a copiilor, dar şi a părinților
sau a celorlalți membri, care ar putea suferi din cauza excluziunii sociale, destul de frecventă în
România.
Funcţia economică, așa cum e de așteptat, se referă la posibilitatea asigurării condiţiilor ce țin de
partea materială, financiară a familiei.
Funcţia culturală ține de aspectele legate de obiceiuri, tradiţii, valori culturale, familiale,
personale, ce se transmit din generație în generație.
4
5
Moraru Adrian, Loredana Totoliciu, Alexandra Dincă, (2014), Educaţia - (ne)șansa la integrare a copilului cu
dizabilităţi din România, București, Institutul pentru Politici Publice Bucureşti, disponibil la adresa:
http://dizabnet.ro/wp-content/uploads/2016/01/IPP_Funda%C8%9Bia-Speran%C8%9Ba-_Studiu-educatie-
incluziva_var-in-lucru.pdf, [Accesat la data de 8/05/2019].
2
și nu în ultimul rând, funcţia educativă este esențială în dezvoltarea umană, deoarece aceasta
le include, într-o măsură mai mică sau mai mare, pe toate celelalte funcții, psihologice, sociale,
culturale si economice și împreună conlucrează și se manifestă în viața unui individ.6
S-a stabilit existența unei legături strânse între funcţionarea familiei ca un tot unitar şi
„bunăstarea subiectivă„ a membrilor acesteia. Prin urmare, funcţionarea familiei în condiții
optime, le creează membrilor o bunăstarea subiectivă mai ridicată, însă se poate considera că
această bunăstare o influențează pozitiv pe prima, fără să se demonstreze gradul de influență, în
acest sens.7
Pentru a-și îndeplini rolul educativ într-un mod cât mai eficient, familia trebuie să fie
alcătuită din mamă, tată, copil, care trebuie să conviețuiască în armonie, deoarece, după cum
precizează autorul Stekel W., ”oamenii nefericiţi nu au dreptul de avea copii”. Dacă analizăm mai
departe această idée, ajungem la concluzi că părinţii nu trebuie să trăiască prin așa numita procură,
în altă ordine de idei, să nu trăiască prin viaţa copiilor, ci mai degrabă să își construiască o viaţă
profesională, care să le aducă o împlinire personală, să se simtă realizați și fericiți. în egală măsură
trebuie să se țină cont că optimul familial pentru dezvoltarea copilulu trebuie creat incluzând jocul.
Autorul maxim Gorki afirma că: ”jocul este calea copiilor spre cunoașterea lumii în care ei trăiesc
și pe care sunt chemați s-o schimbe” 8. Pentru copii preșcolari jocul este asemeni unei povesti, care
îl ajută pe copil să se autoexprime, fără să folosească un anumit limbaj. Pentru copii părinții
reprezintă cei mai buni colegi de joc, de asemenea frații, vecinii sau orice altă persoană se poate
juca cu copilul, obținând rezultate maxime. 9 Organizarea vieţii de familie, consecinţele
6
7
Cherecheş (Oşvat) Claudia (2011), Calitatea vieţii in familiile copiilor cu dizabilităţi neuro-motorii, rezumat teză
de doctorat, Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, disponibil la adresa:
https://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2011/sociologie/chereches_osvat_claudia_ro.pdf, [Accesat
la data de 29/04/2019].
8
Vlasova, T., A., Pevzner, M., S., Despre copii cu abateri în dezvoltare, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1975, p.15
9
3
realizării/nerealizării unei afmilii funcționale optime, crearea și evoluţia rolurilor bărbatului și a
femeii, sunt teme tratate de marii gânditori antici şi de către cei renascentişti. Din momentul în
care sociologia a devenit ştiinţă, familia s-a constituit într-un subiect de studiu primordial. Mult
mai recent a început studiul problemei atitudinilor ce țin de familia unde există copii cu
dizabilităţi, care implică un alt nivel de educare. O perioadă mai mare de timp atenţia
psihologilor, psihopedagogilor din domeniu a fost îndreptată spre crearea si educarea unor
capabilităţi ale copilului cu dizabilităţi. „Niciodată familia nu a fost mai solicitată şi rolul său nu a
fost niciodată atât de mare ca azi”, remarcă autorii Boutin şi During.10 În cadrul unei familii cu
copil cu dizabilităţi, comportamentul părinților faţă de acesta este influențat de schimbarea stării
de acceptare sau neacceptare a situației copilului. Dizabilitatea copilului are influență directă
asupra capacității părintelui de a comunica în mod eficient cu copilul. Comunităţile locale,
reprezentate de serviciile medicale, de cele educaţionale şi cele sociale, implică derularea
activităţilor de conştientizare in ceea ce privește opinia publică referitoare la
problematicile/nevoile membrilor familiilor care au un un copil cu dizabilităţi, pot adduce un
avantaj legat de creșterea calităţii vieţii lor. Politicile şi strategiile naţionale referitoare la
persoanele cu dizabilităţi, se bazează pe principiile ce țin de protecţia, integrarea dar şi incluziunea
pe plan social a copiilor cu cerințe educaționale speciale, cu scopul eliminării problemelor ce pot
surveni între acestea şi alți membri ai comunităţii 11. În acest sens, „serviciile sociale şi prestaţiile
sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea
nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune
socială”12. Dezvoltarea copilului implică mai multe procese, care se ”caracterizează prin acea
particularitate că în fiecare etapă de vârstă se produc nu numai transformări cantitative, dra apar
noi proprietăți și trăsături ale personalității”13. Pe parcursul dezvoltării se foemază atât procesele
10
%20de%20copilul%20cu%20dizabilitati.pdf, [Accesat la data de 5/04/2019]
11
Cherecheş (Oşvat) Claudia (2011), Calitatea vieţii in familiile copiilor cu dizabilităţi neuro-motorii, rezumat teză
de doctorat, Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, disponibil la adresa:
https://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2011/sociologie/chereches_osvat_claudia_ro.pdf, [Accesat
la data de 29/04/2019].
12
Legea 47/2006
13
1975
4
psihice, dar și conexiuni complexe, lucru care asigură dezvoltarea conștiinței în general. Etapa
hotărâtoare in dezvoltarea copilului o reprezintă perioada cuprinsă între unu și cinci ani,
dezvoltare ce continuă și după această vârstă, însă nu atinge niciodată un ritm atât de intens
precum în această perioadă.
La început cercetările legate de aspect ce țin de familiile cu membrii cu dizabilități s-au

desfășurat sub forma unor modele etnolingvistice dar şi istorice, doar mai târziu familia a făcut
obiectul unor studii analitice, legate de natura psihologică, sociologică, psihosocială, sexologică şi
psihopatologică, încercând să se axeze pe comunicarea şi intercomunicarea interpersonală. În
ultimii ani, familia a suferit trabsformări majore legate de structura şi funcţiile acesteia. Căsătoria
reprezintă o instituţie incă dinaintea creştinismului, având un rol primordial din toate punctele de
vedere. Căsătoria este o comuniune de viaţă, ce implică iubirea, fiind un bun autentic al omenirii.
Familia reprezintă baza pe care este construită societatea. Aceasta devine un element de stabilitate
socială, prin faptul că relaţiile din interiorul acesteia dau startul relaţiilor din societate. Stabilitatea
familiei influențează direct stabilitatea societăţii.14
Mai mult decât atât familia reprezintă conturarea perspectivelor vieţii:
- împlinirea calitativă a rolului de fiu/fiică, ce contribuie la valorificarea în

mod conştient şi armonios a relaţiilor familiale.
- Autocunoaşterea, autoperfecţionarea în mod continuu şi autostudierea, care
implică depunerea unui efort şi a unor acţiuni sistematice de informare şi optimizare a
condiţiei proprii dar și a calităţilor și caracteristicilor de personalitate.
- Regăsirea vocației prin profesia aleasă, prin perfecţionarea continuă, fapt ce
va contribui la stimularea creativitatii şi va crește potenţialul moral, intelectual,
tehnologic, psihofizic, estetic şi profesional.15
Există mai multe tipuri de familii, in functie de diverse aspecte:
14
Stana E., Roluri şi atitudini parentale în socializarea copilului preşcolar, Bucuresti, 2012, la adresa:
https://www.academia.edu/19341807/Rezumat_Teza_Doctorat_Stana_Emilia, accesat 04.05.2019
15
5
- După statutul social: familie cu ambii parinti naturali, fără a se ține seama de statutul
marital, familie reorganizata, când un parinte este cel natural si celălalt e vitreg, fără a se
ține seama de statutul marital și familie monoparentală.
- După statutul marital, sunt familii cu părinți căsătoriți sau care trăiesc în concubinaj sau
alte forme16.
1.2 Familia ca mediu primar de dezvoltare a copilului ( tipic si ces)
Familiile au principala caracteristică de a îngriji copii, de a-i ajuta în dezvoltarea lor
optimă. ”Instituţiile trebuie să caute să valorifice punctele forte din interiorul familiilor,
identificând şi consolidând atitudinile şi comportamentele pozitive”.17
Cerintele educative speciale / CES (special educational needs) reprezintă cerinţele pe plan
educative de care au nevoie o parte dintre persoane, cerințe care țin seama de anumite disfuncții,
deficiențe, care pot fi de mai multe feluri: ”intelectuale, senzoriale, psihomotrice, fiziologice”, sau
pot fi determinate de stările emoționale trăite de copil ca urare a detașarii lui de mediul familial,
viața trăită cu multe neajunsuri sau anumiți factor ice țin strict de personalitatea copilului, care poate
cauza o anumita dificultate în interactiunea cu ceilalti. Din aceasta cauză copilul nu poate trăi și nu-
si poate pune în valoare potenţial, atât intelectual cât şi aptitudinal, tinzând către o stare de
inferioritate, care îi accentuează nevoia educativă specială.18
Familiile trebuie să fie baza tuturor proceselor prin care trece un copil, să știe în orice
moment ce are de făcut, să fie conștientă de fiecare etapă din drumul lor, să fie ajutate să se
consolideze ca tot unitar, ca familie sigură și sprijinite să scape de slăbiciuni. Pentru realizarea
unei reintegrari de succes, a familiilor si a copiilor cu cerințe educaționale speciale, este nevoie să
se investească resurse. Copiii trebuie situați in central central, iar toate eforturilor ce țin de
reintegrare, să se canalizeze spre ei, să fie ascultaţi, și mereu să primeze interesul superior al
copilului.19
16
Mihaela Ionesu, Educaţia in familie. Repere şi practici actuale, Editura Cartea Universitara, Bucuresti, ,2006,
p.24
17
18
Alois Gherguţ, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, București, Editura Polirom, 2001
6
Dezvoltarea copilului implică mai multe etape, fie că vorbim de un copil tipic, fie că vorbim
de cel cu CES, în funcție de vârstă.
Vârstă preşcolară este una dintre cele mai importante etape din viaţa copilului. Aceasta
aduce o serie de modificări în planul dezvoltării fizice, a dezvoltării psihice a copilului,
intelectuale dar şi morale, prin prisma relațiilor cu membrii familiei, cu lucrurile, obiectele din jur.
Chiar dacă copilul își începe viața prescolara, prin frecventarea grădiniței, familia rămăne baza
dezvoltării comportamentului acestuia. Pentru o reușită cât mai bună, părinții trebuie să ofere drept
exemplu comportamente pozitive, adecavate vârstei, personalității copilului, genului.
O nouă etapă începe odată cu trecerea copilului la școală, schimbarea mediului social adduce
după sine obligativitatea adaptării acestuia la noile solicitări psihice.
Trecerea la mediul școlar implică unele procese de maturizare, atât fizică, dar cele mai
importante sunt cele legate de sistemul nervos, scade egocentrismul, copilu socializează mai mult,
copilul e stimulat să își dezvolte capacitatea de percepţie, atenţia, imaginatia, memoria, voința,
gândirea. O parte dintre copii arăta interes spre diverse activităţi intelectuale, pe care le vor exersa
prin joc, devin mult mai activi, aleg să citească, să picteze, deseneze, etc., însă vor fi și o parte
dintre copii, care vor manifesta un nivelmai redus de activitate, sunt cei nedisciplinaţi, capricioşi,
care se vor concentra mai greu.
”Schimbarea modului de viaţă, noul regim de activitate, produc copilului şi familiei multe
griji, necazuri, dificultăţi, ceea ce poate deveni şi un teren favorabil pentru un şir de conflicte
părinţi – copii”. Învățătorul și psihologul scolii pot intervene pentru ca relația părinte – copil să fie
una echilibrată, pentru ca elevii să se adapteze cât mai ușor noilor cerințe și îi poate ajuta și pe
părinți să țtie cum să își stăpânească emoțiile, să manifeste comportamente pozitive. 20
19
20
7
Foarte important în dezvoltarea copilului este procesul vorbirii. Un copil normal, la vârsta de
trei ani, stăpânește de obicei integul sistem fonetic al limbii materne, dar și principalele structure
gramaticale. În jurul vârstei de șase ani vocabularul se îmbunătățește simțitor, acumulând in jur de
3500 de cuvinte. Apare vorbirea coerentă, copilul fiind capabil să relateze evenimnete, fapte, de
care aude, pe care le vede, trăiri proprii și emoții simțite21.
Legat de copii cu CES, în opinia lui Gh. Radu, citat în cartea autorului Buică, dacă se insistă
prea mult pe aspecte manifestate de copii, precum greutăți la învățătură, tulburări de conduită
școlară, dificultăți de adaptare, termenul de ”copii cu CES” lărgește prea mult și nejustificat
proporția celor care, într-o școlă normal ar trebui să primească un regim de educaâie integrată22.
Depistarea la timp și orientarea către o școală specială a copiilor cu adevărat deficienți,

prezintă o importanță deosebită, fiindcă menținerea unor astfel de copii în școala de masă, unde nu
le este asigurată educația corespunzătoare și instrucția de care au nevoie, le aduce acestora
prejudicii și îngreunează în același timp activitatea cadrului didactic cu restul elevilor. La fel de
dăunătoare este și orientarea unor copii cu abateri ușoare în dezvoltare, către astfel de școli. Acest
lucru nu contribuie la ameliorarea stării, ci reprezintă o piedică în calea dezvoltarii sale. În
siatuația apariției la copil a unor dificultăți în procesul de învățământ, pedagogul și familia trebuie
să înțeleagă cine și ce provoacă această stare și în ce constă esența lor. Există copii care intr-o
anumită etapă sunt incapabili să își însușească scriere. Cauzele fenomenului pot fi multiple, printre
care, diminuarea auzului, dezvoltarea insuficientă a percepției fonematice, dezvoltarea improprie a
motricității fine a mâinii, tulburări ale atenției, dereglerăări ale reprezentării spațiale, care pot
ingreuna procesul de scriere23.
1.3 Neglijarea copilului -efecte psihologice
21
1975, p. 14
22
Buică, C., B., Bazele defectologiei, București, Editura Aramis, 2004, p. 22
23
1975, p.21
8
Factori precum abuzul, neglijarea sau chiar exploatarea, care poate merge până la violență,
în interiorul familiei reprezintă motive pentru care copiii se simt marginalizați, sau chiar aleg să
plece, sau sunt luați din sânul familiei24.
Factorul parental este un fenomen complex, la nivel comportamental, care se manifestă prin
atitudinea emoţională pe care o au părinţi faţă de copil, în cele trei ipostaze:
– în modul ales de adult de a comunica cu copilul;
– în stadiul cunoasterii adultului, a tipului personalităţii copilului;
– în nivel capacității şi aplecarea pe care o manifestă în înţelegerea copilul.
Părinții tind să se adreseze psihologului în momentul în care sesizează ineficiența procesului

comunicarii dintre ei și copil. Aceasta ineficiență are patru cauze principale și anume: părinții sunt
incompetenţi atât din puct de vedere psihologic, cât și pedagogic, sunt axați pe anumite
stereotipuri ce pot di distorsionate, când vine vorba de educaţia copiilor, comunică cu copii prin
prisma problemelor personale și a dificultăților cu care se confruntă, lipsa relaţiilor armonioase,
apariția conflictelor dintre părinți și ceilalți membri ai familiei, comunicare ineficientă între cei doi
părinți.25
Autorii Bucun și Vasian prezintă o serie de idei legate de particularităţile psihosociale ce

țin de atitudinile părinților faţă de copilul cu dizabilităţi. Aceștia remarcă faptul că, în familia în
care a apărut un membru cu dizabilităţi sunt manifestate schimbări in atitudine a părintelui cu
privire la respectivul copil, printre care si neglijenta inregistrează valori ridicate. Apare
fenomenul de neacceptare, initial a diagnosticului, pe urmă a copilului ce prezintă și dizabilităţi,
ajungându-se la respingerea acestuia, la nivel emoţional, sau chiar intreruperea relaţiei cu
membrul diagnosticat cu dizabilitate, ,„excluderea” acestuia din familie, prin trimiterea acestuia
și cazarea într-o instituţie de stat, care se ocupă cu ocrotirea persoanelor de acest tip.
Cele mai frecvente atitudini parentale, in famiile cu copii cu dizabilități, sunt: neglijarea,
respingerea pe plan emoţional a copilului, infantilizarea acestuia, lucru ce se referă la perceperea
24
25
9
acestuia ca fiind mai puțin valoros pentru părinți. mai apar atitudini, la fel de inadecvate, de
hipersocializarea pusă în prcatică într-un mod autoritar, ajungându-se să I se ceară copilului
lucruri nepotrivite cu nivelul de dezvoltare a lui.
”Atitudinea părintelui faţă de copilul cu dizabilităţi determină modelul educaţional şi
de relaţionare la care va recurge părintele în continuare”. Prin urmare, atitudinea prin care
accepta copilul adduce beneficii precum cooperarea eficientă cu copilul, scade distanţa
emoţională ce se crează intre părinte și copil, in momentul aflării diagnosticului. Părintele tinde
să își susțină copilul, când accept că acesta are o dizabilitate, și caută să depășească această
problemă împreună.
Dacă părintele nu pleacă de la premise că viitorul copilului este fără perspective, atunci amândoi
devin motivate să caute și să folosească toate mijloacele posibile pentru a-și înfrunta dificultăţile,
abordează toate posibilitățile prin care copilul să se adapteze mai ușor la mediul existent, dar și
invers, să adapteze mediul la posibilităţile copilului.
Atitudinile parinților faţă de copilul suferind pot suferi modificări cauzate de diverşi factori,
precum cei sociali, incluzând aici: atitudinile sociale majoritare ale societăţii referitoare la
dizabilitate, prezenta sau lipsa unui sprijin venit din partea reţelei sociale, adică a rudelor, a
prietenilor, a vecinilor, modul in care societatea tinde să accepte sau nu familia etc.
Naşterea copilului cu probleme, ocrotirea de care are nevoie, comunicarea şi primirea
educatiei fără de care evoluția sa nu va fi una prielnică, sunt influentate decisiv de relaţiile dintre
parteneri, de modul în care evoluează acestea in contextual schimbărilor profunde pe care le aduce
o dizabilitate în viata copilului și a familiei acestuia.26.
Cap2
2.1 Rolul familiei in educarea si dezvoltarea psihologica a copilului cu Ces ( stadiile

dezvoltarii copilului , delimitari psihologice , problematica copilului cu ces )- in relatia cu
familia.
26
1
0
Dezvoltarea umană reprezintă formarea treptată a persoanei, la nivel de personalitate,
creşterea individului, atât în plan bio-morfologic, procesul complex al maturizarii, in plan psiho-
funcţional, manifestarea fenomenului de socializare, prin adaptarea la condiţiile mediului existent.
Conform autorului Ursula Şchiopu, dezvoltarea psihică implică “achiziţionarea, evoluţia,

modificarea şi ajustarea unor atribute şi instrumente ale personalităţii - cu elementul ei său central,
conştiinţa - la condiţiile mediului (biofizic şi cultural)”.
Potrivit altui autor, Gh. Radu, citat în cartea lui Verza Emil, dezvoltarea psihică poate
înregistra fie opriri, fie esecuri sau regrese din cauza influenţei factorilor ce se constituie în factori
”deterioranţi, stresanţi sau tensionali.” Întârzierile dezvoltării psihice pot fi întârzieri de apariţie a
unor conduite superioare sau a unor conduite noi (întârzieri în structurarea vorbirii la copiii mici)
sau întârzieri de dezvoltare psihică propriu-zisă (după ce conduitele s-au constituit). Fiind în cea
mai mare parte dependentă de caracterul şi conţinutul influenţelor educative, dezvoltarea psihică
constituie finalitatea principală a procesului de învăţământ”.
Aparitia tulburărilor in procesul de dezvoltare a copilului, conduce spre alte probleme, mai
grave sau mai putin grave in functie de stadializare, stări de deficienţe, diverse incapacităţi care
pot avea caracter complex, conducând spre problem de inadaptări stabile, sau stări de handicap
care sunt cele mai grave.
Dacă e să tragem o concluzie, dereglarea funcţionalităţii optime a indicatorilor de bază ai

dezvoltării psihice adduce după sine tulburări majore ale procesului creșterii și dezvoltării, care au
consecinţe nefaste asupra procesului adaptativ27.
Mai jos vom define o serie de termeni, pentru a putea mai departe să clasificăm și să
delimităm problemele ce țin de dereglarea dezvoltării functionalității optime a copilului.
Conform terminologiei UNESCO, termenul de deficiență implică ”pierderea, anomalia,

perturbarea cu caracter definitive sau temporar a unei structure fiziologice, anatomice sau
psihologice si desemnează o stare patologică, funcțională, stabilă sau de lungă durată, ireversibilă
sub actiunea terapeutică și care afectează capacitatea de muncă, dereglând procesul de adaptare și
27
Verza Emil (1998), Psihopedagogie Specială, Editura Didatică şi Pedagogică, Bucureşti, p.22-23
1
1
integrare în mediul școlar, la locul de muncă sau în counitatea din care face parte persoana
respectivă”28. Cu alte cuvinte o deficiență se referă la o pierdere sau o anomalie ce survine în
structura sau functionarea psihologică, fiziologică sau anatomică a unui individ.
Incapacitatea nu este altceva decât limitarea functionării, fie la nivel fizic, fie la nivel psihic,
având drept cauze unele deficiențe29. conform definitiei UNESCO, incapacitatea este catalogată
drept ”o pierdere, o diminuare totală sau partial a posibilităților fizice, mintale, senzoriale,
consecință a unei deficient care împiedică efectuarea normală a unor activități”30 handicapul
reprezintă o defavorizare în ceea ce privește adaptarea persoanei la cerințele mediului fizic și
social, din cauza deficientelor si a incapacității rezultate din acestea. O astfel de persoană pierde
sansa de a lua parte la viața comuității in care trăiește, la același nivel cu alți membrii.31
Clasificarea deficientelor
- Deficiențe intelectuale – de inteligență (oligofrenie, demență), de gândire (incapacitatea

de a fi cursiv), de memorie.
- Deficient psihice – ale constienței, ale stării de veghe, ale percepției temporo-spașiale,
percepției obiective si subiective.
- Deficient de exprimare și de vorbire, auditive, ale scheletului și ale aparatului de
sustinere, deficient estetice, malformatii, disformități, deficient ale functiilor generale,
senzoriale.
Clasificarea incapacităților
-referitoare la comportament: incapacitate legată de constiinta de sine, orientare, siguranță

personal, adaptare
- referitoare la comunicare: incapacitate de înțelegere și exprimare prin limbaj, incapacități

de interpretare a datelor percepției vizuale
28
UNESCO (1983), Terminologie de l'education speciale. Geneva, p.14
29
30
UNESCO (1983), Terminologie de l'education speciale. Geneva, p.14
31
Buică, C., B., Bazele defectologiei, București, Editura Aramis, 2004, p. 19-20
1
2
- referitoare la deprinderile igienico-sanitare si de autoservire: incapacitatea privind
controlul excreției, mentinerea igienei corporale, îmbrăcarea, hrănirea
- referitoare la locomoție: incapacitatea de a merge, de a trece peste obstacole, de a urca

scări
- referitoare la psihomotricitate: neîndemânare legată de activitățile practice cotidiene ce

necesită prehensiune, manipulare, coordonare oculomanuală, control postural
-alte situații: incapacități legate de anumite caracteristici ale mediului fizic, temperatură,
climă, zgomot32.
Relaţia dintre învăţare și dezvoltare în cazul copiilor cu CES, privită din perspectiva
recuperării, ține foarte mult seama de o anumită ierarhizare, sau stadializare a afectiunilor care
influențeaă structura şi dinamica personalităţii copiilor.
Aceste afectiuni pot avea caracter primar, fiind determinate de o lezare nemijlocită a
organismului, sau pot avea un caracter derivate/ secundar/ terţiar, care se instalează mai târziu, ca
effect al interacţiunii organismului lezat, cu mediul înconjurător (se manifestă asa numitele
incapacităţi)33.
2.2 Stilul/modelul educativ in familie
Stilul educativ reprezintă, mai mult sau mai puțin, procesul de influenţare răsfrânt de către
părinţi asupra copiilor. Acesta este studiat cu scopul de a clasifica tipurile de practice educative
prezente în viaţa de familie, care influențează diverse reacţii şi comportamente în rândurile
copiilor. Dacă se cunoate stilul educativ folosit de părinţi sau de adulţii responsabili cu îngrijirea şi
educaţia copiilor, dintr-o familie, se poate preconiza care va fi evoluţia copilului, se pot
preîntâmpina eventuale influenţele negative care ar putea afecta creșterea și dezvoltarea optimă a
copilului.
32
Buică, C., B., Bazele defectologiei, București, Editura Aramis, 2004, p. 25-26
33
Verza Emil (1998), Psihopedagogie Specială, Editura Didatică şi Pedagogică, Bucureşti, p.26
1
3
Se poate întâmpla ca într-o comunitate să existe stiluri educative care să influențeze in mod
negativ copii și tinerii, care pun în pericol integritatea vieţii individuale, dar și a comunității în
general, pe teremn mediu și lung.
În cele mai multe cazuri, folosirea stilurilor parentale cu influențe negative nu fac altceva
decât să conducă familiile spre destramăre, nu se pot organiza eficient, nu mai găsesc suportul
necesar în familie și asta le afectează iremediabil.
Tocmai datorită importanâei stilurilor educative parentale, acestea sunt intens studiate de
către specialiști din diverse domenii din cadrul ştiinţelor sociale, care se apleacă spre statutul
familiei și educaţia acesteia34.
Conform unor autori, în psihologie, precum şi în domeniul ştiinţelor educaţiei sunt folosite
mai multe construcții care se refră la manifestarea stilului față de personalitatea unui individ, ca
de exemplu stilul afectiv sau stilul cognitiv. ”Sunt însă modalităţi de manifestare ale stilului, cum
este stilul educativ şcolar sau stilul educativ familial care se constituie, se manifestă şi
se apreciază prin raportarea la mediul educativ, grupul în care funcţionează şi prin
comparaţie cu alte grupuri (familii, şcoli) sau prin raportare la mediul cultural educativ,
la comunităţile din care fac parte familiile, şcolile etc.”35
Marea majoritate a autorilor sunt de accord asupra existenței a trei stiluri principale: ”stilul
permisiv, stilul autoritar și stilul autoritativ”.
Educaţia pornită de la părinți este prima formă de educaţie ce se răsfrânge asupra copilului.
Tocmai din acest motiv educația parentală are un rol deosebit de important în procesul amplu de
formare şi dezvoltare a copilului. Modul în care un părinte alege să îşi educe copilul este unul
specific, unic, original, situându-se la nivelul de informații și cunoştinţe pe care acesta l-a dobândit
de-a lungul vieții sale, ține de atitudinile acestuia față de mediu, de principiile sale, de concepţia
pe care o are față de procesul educaţiei.
Stilul parental este cu siguranță cea mai importantă temă a societatii noastre, de-a lungul
istoriei sale, implicând întreaga noastră existență. Stilul parental utilizat în procesul educării
34
35
Mihaela Ionesu, Educaţia in familie. Repere şi practici actuale, Editura Cartea Universitara, Bucuresti, ,2006,
pag.55
1
4
copilului are rol decisive asupra dezvoltării psihice a viitorului adult, asupra comportamentului
acestuia, cognitiv şi social-afectiv36.
Am vorbit mult despre dezvoltare în acest pasaj, și îl vom define ca un process evolutiv, care
se bazează pe dobândirea unor experiențe, cunoștințe. Autorul P. Golu vorbeste despre dezvoltare
ca despre un “proces evolutiv, de esenţă informativ-formativă, constând în dobândirea
(recepţionarea, stocarea, valorizarea internă) de către fiinţa vie - într-o manieră activ-explorativă -
a experienţei de viaţă şi, pe această bază, în modificarea selectivă şi sistematică a conduitei, în
ameliorarea şi perfecţionarea ei controlată şi continuă sub influenţa acţiunilor variate ale mediului
ambiant”37.
2.3Nevoile copilului . Afectivitate
Afectivitatea se constituie ca o formă de interrealții dintre toate structurile individului,

urmând o evoluție diferențiată de relațiile ei cu celelalte structure. Sentimentele sunt forme
complexe de trăiri total afective, intelectuale, care antrenează atât baza organic, neuroendocrină,
cât și conțiuturile de conștiință. Caracteristica de bază a sentimentelor este dată de durata de timp
și de intensitatea acestora. Omul cunoaște o varietate mare de sentimente.
In raport cu experiența socio-culturală a individului, sentimentele se pot grupa astfel:
- Sentimente ale propriei persoane: iubirea de sine, autocompătimirea, sentimental de

superioritate, de inferioritate;
- Sentimente intelectuale: forme ale trăirii afective de lungă durată, legate de satisfactiile
cunoasterii, iubirea de cărti, de natură, pentru tehnică, descoperiri, progres.
In mai mare măsură ca la copilul normal, la copilul cu deficientă, afectivitatea este legată de
procesul de motivatie existențială. Insertia social a copilului cu deficitul, datorită tulburării
procesului de formare a eu-lui creează totdeauna o stare conflictuală.
Fiind constituită ca o structură cu autoreglare și cu valoare semnificativă în procesul de

organizare a personalității, afectivitatea implică o dinamică specific și tocmai acest model al
dinamicii este caracteristic personalității decompensate38.
36
37
Verza Emil (1998), Psihopedagogie Specială, Editura Didatică şi Pedagogică, Bucureşti, p.38
38
Păunescu, C., Deficiența mintală ți organizarea persoalității, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1977, p.
197-198
1
5
”Dinamica sensibilității afective este supusă legilor adaptării, contrastului și saturatiei.”39
Adaptarea se referă la diminuarea intensității inițiale a trăirii pe măsura prelungirii
contactului comunicațional cu obiectul care a condiționat-o și instalarea unei stări
obișnuință, ce poate fi în sens negative, de teamă, de frică, de tristețe, sau ăn sens pozitiv,
calmarea emoției initiale de bucurie, plăcere, de satisfactie. Constrastul este rezultatul
interacțiunii trăirilor de semn opus. Prin urmare, persistența îndelungată a unei trăiri
positive, sporește acuitatea în raport cu trăirile positive, intensitatea acesteia fiind
supraestimată, atunci când se întâmplă. Starea de saturație implică adaptarea, toleranța față
de tipul trăirii emoționale, iar dacă se depăseste limita trăirii emoționale, fie se întrerupe
contactul comunicațional cu obiectul respective, fie se ajunge la trecerea trăirii inițiale, intr-
una de semn opus, de la iubire la ură sau invers40.
Atitudinea majorității populației față de copii cu dizabilității este una de dezinteres. Acest
lucru se datorează lipsei de informare corectă și completă privind particularitățile, capacitățile și
trebuințele persoanelor/copiilor cu CES, contactul insufficient si distorsionat cu această categorie.
Familia, statul, restul populației trebuie să coopereze cu scopul asigurării creșterii calitășii vieții în
cazul copiilor cu CES. Conceptual de calitate a vieții reflect necesitatea asigurării unui nivel
minim de conditii de trai și de dobândire a mijloacelor de subzistență astfel încât individual în
cauză să poată duce o existență decent, plină de sens, în concordanță cu aspirațiile sale și cu
nivelul de dezvoltare socio-economică a societății din care face parte. Societatea ca ansamblu este
obligată să se preocupe de furnizarea de informații către membrii săi, cu privire la caracteristicile
și trebuințele persoanelor cu dizabilități. prin urmare, soluțiile novatoare la diversele problem cu
care se confruntă cei aflați in dificultate trebuie să capete notorietate, pentru a ajunge în atenția
unor grupuri, specialiști care să le pună în practică. Calitatea intervenției este reflectată de modul
în care sunt asigurate următoarele: dreptul de a rămâne în families au, atunci când nu este posibil,
de a beneficia de plasament cât mai apropiat de condițiile de tip familial, de a nu fi menținut în
institutia rezidențială mai mult decât se dovedește a fi nevoie, de a I se garanta servicii de calitate
și acces nediscriminatoriu la toate tipurile de servicii disponibile, de a primi sprijin cât mai adaptat
nevoilor sale și circumstanțelor în care trăieste41.
39
Golu, M., principii de psihologie cibernetică, București, Editura Știintifică și enciclopedică, 1973, p.254
40
Păunescu, C., Deficiența mintală ți organizarea persoalității, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1977, p.
198-199
41
Buică, C., B., Bazele defectologiei, București, Editura Aramis, 2004, p. 341,345
1
6
2.4 Implicarea parintilor / parteneriatul dintre parinti si cadre didactice pentru a
creste realizarile /performantele copilului cu ces
Așa cum am stabilit anterior educaţia are un rol decisiv în procesul de reintegrare a copiilor
separaţi, cu dizabilități, iar şcolile pot iniția în acest sens o serie de demersuri, cu scopul de a
susţine acest proces.
Vom defini pentru început termenul de integrare, care se referă la admiterea unui
copil/persoane cu o anumită deficiență în cadrul unei comunități largi, fără manifestarea vreunei
discriminări în ceea ce priveste accesul liber, exprimarea personal, exercitarea unor drepturi și
obligații egale sau dezvoltarea și afirmarea individual, potrivit capabilităților, trebuințelor,
opțiunilor și aspirațiilor acestora. Măsura în care integrarea este posibilă depinde de tipul și gradul
deficienței generatoare, de cultura și educația grupului social, de posibilitățile de acces și de natura
activităților intenționate.
Conform unor autori, nivelurile integrării sunt:
- Integrarea fizică: permite satisfacerea trebuințelor de bază. Constă în adaptarea clădirilor

și a căilor de acces la nevoile persoanei cu dizabilități.
- Integrarea funcțională: impune crearea condițiilor de utilizare efectivă a tuturor
serviciilor și facilităților puse la dispoziția comunității
- Integrare socială: presupune stabilirea acelor tipuri de relații în comunitate, care să nu
excludă persoana cu CES
- Integrare personală: se referă la posibilitățile inițierii, menținerii și dezvoltării unor
relații cu alte persoane semnificative (părinți, prieteni, colegi, copii, frați, surori).
- Integrarea societală: ia în considerare asigurarea drepturilor cetățenești normale și a
autonomiei decizionale în ceea ce privește propria existență42
- Integrarea școlară: se referă la ”integrarea în structurile de învățământ de masă a copiilor
ce cerințe educaționale speciale în educație, copii cu deficiențe senzoriale, fizice,
intelectuale, sau de limbaj, defavorizati socio-economic și cultural, copii din centrele de
42
1
7
asistență și ocrotire, copii cu ușoare tulburări psiho-afective și comportamentale, unde să
li se asigure un climat favorabil dezvoltării armonioase și echilibrate”43, a acestora.
Cînd vorbim de integrarea copiilor sau reintegrarea lor într-un grup, clasă școlară, trebuie să
se țină seama de următoarele aspecte. Cadrele didactice, părinţii, trebuie să fie capabili să
înțeleagă orice formă posibilă de discriminare, cu care copilul s-ar putea confrunta la scoală și să
aibă capabilittaea de a o elimina. Copii cu CEs trebuie implicați în diverse discuții legate de viață
lor personală. Dacă vorbim de copii care se reintegrează, aceștia au nevoie de sprijin pentru a
recupera timpul și cunoștințele, activitățile pe care le-au ratat, cât au lipsit.
Trebuie să se pună accent pe munca cu elevii, pe problemele pe care le-au trăit copii care se
reîntorc la școală, pregătirea proactivă a elevilor, pentru a putea să se implice în ajutorarea copiilor
cu CES. Trebuie să existe siguranța că școala reprezintă un mediu sigur pentru copii, si acest lucru
implică inițierea unor demersuri menite să elimine sau să reducă violenţa din şcoli44.
Integrarea educațională nu presupune doar simpla participare a copiilor cu CES alături de cei
normali în clasele de învățământ de masă, ci se referă și la organizarea unor grupe de copii cu
deficient severe și integrarea lor în școlile speciale.
In acest moment, modul și gradul în care procesul de integrare școlară ar trebui să aibă loc a
condus la o serie de polemici, printre specialiști.
Se discută în acest sens de două aspect importante ce trebuie luate în seamă și anume:
impactul mediului școlar asupra evoluțiiei psihologice și școlare a copilului cu handicap, dar și
impactul prezenței acestuia în clasa obișnuită, asupra dezvoltării armonioase a copilului normal45.
Dacă vorbim de modelul educatiei segregate, aceasta îi separă pe copiii cu nevoi speciale, de
semenii lor. Hotărârea sau lărgirea ofertei educaţionale în cadrul modelului segregat nu contribuie
la identificarea şi eliminarea barierelor care apar in calea dorinței părinților ca și copiii cu CES să
43
Gherguţ Alois (2001), Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale: strategii de educaţie integrata, Editura
Polirom, Iași, p.12
44
45
1
8
înveţe în şcoli normale. In schimb, educaţia incluzivă contribuie la ajutorarea școlilor normale
pentru ca acestea să poată satiface nevoile de învăţare ale tuturor copiilor. In acest sens, educaţia
incluzivă are menirea de a încuraja persoanele care propun si au puterea de a decide și elabora
politici, pentru accelerarea procesului de identificare a barierele educaţionale care produc
excluderea anumitor copii și stabilirea modului in care aceste bariere pot fi eliminate. De cle mai
multe ori, aceste bariere se referă la:
• Proiectarea unui curriculumul ineficient sau neadecvat
• Prezența unor cadre didactice ce nu au fost formate cu scopul de a lucra cu copii care
au diverse nevoi speciale
• Inexistenta unor materiale media adecvate, după care să se realizeze predarea
• Clădirile fără acces pentru copii cu dizabilități.46
Sunt cunoscute mai multe dimensiuni și aspect de clarificat, cu privire la introducerea şi

aplicarea conceptui de educație incluzivă, care au o importanță majoră asupra felului în care scoala
este organizată şi funcţionează.
Trebuie să se indeplinească cerințele legate de centrarea pe copil, să se pună accent pe

unicitatea copilului, trebuie să existe comprehensivitate, lucru ce se refară la înteșegere, la
acceptarea diferențelor ce apar între copii, trebuie să se pună accept pe valorizarea diversității
umane, indifferent de aspect. Se mlitează pentru o scoală prietenoasă cu elevii săi, flexibilă
capabilă sa se adapteze, să înveâe, să se schimbe la nevoie, să manifeste solidaritate umană, să fie
cât mai echitabilă47.
46
Andrei Doina, Elena Andrei, Camelia-Luminiţa Anghel, Paraschiva Căpriţă (coordonatori) (2014), Integrarea
şcolară a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale. Culegere de referate ştiinţifice şi studii de specialitate
prezentate în cadrul simpozionului interjudeţean, Editura Casei Corpului Didactic Buzău, p. 50 LARISA
CUZNEŢOV, PEDAGOGIA ŞI PSIHOLOGIA FAMILIEI, SUPORT DE CURS, 2014, la adresa:
47
Cojocari-Luchian, S., Iurescu, D., Educaţia incluzivă între provocare şi necesitate, Buletinul Ştiinţific al
Universităţii de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul №. 1 (1), 2015, disponibil la adresa:
https://www.academia.edu/36777803/EDUCA%C5%A2IA_INCLUZIV%C4%82_
%C3%8ENTRE_PROVOCARE_%C5%9EI_NECESITATE, [Accesat la data de 05/05/2019].
1
9
Printre avantajele segregării scolare, amintim următoarele, conform specialistului David
Thomas:
- Prezența unui număr mai mare de persoane care să se poată ocupa cu atenție de copilul
cu CES
- Eficiența metodelor instructiv-educative din învățământul special
- Accesul la servicii medicale și terapeutice de grup
- Reducerea presiunii psihologice exerciatte asupra copilului prin acordarea posibilității și
timpului necesar rezolvării problemelor legate de autoîngrijire și prin oferirea ocaziei de
a-și elabora niveluri positive ale imaginii de sine
- Includerea într-o comunitate avizată, care recunoaste și se îngrijește de nevoile sale.
Acelasi autor vorbeste si de dezavantajele segregării scolare:
- Plasamentul copilului într-un sistem social compus în mare parte din indivizi cu aceleasi
nevoi special, fapt ce conduce la considerarea celorlalți drept grup de referință
- În mod deosebit atunci când plasamentul este rezidențial, înseamnă lipsa contactului cu
grupurile de vârstă normale, cu toate consecințele ce rezultă de aici pentru dezvoltarea
psiho-socială
- Copii segregate din cauza dizabilităților de toate felurile nu au șansa de a lega prietenii
în cartierul în care locuiesc
- Este instituit stigmatul social
- Un mediu exagerat protector devine periculos datorită vulnerabilității pe care o produce
atunci când tinerii cu nevoi special sunt nevoiți să îl părăsească
- Apar consecințe negative asupra mediului școlar generate de conflictele privind
asumarea competențelor din partea serviciilor sociale, a celor medicale sau a instituției
de învățământ special48.
Autorul Emil Verza este mai nuanțat, înclinând balanța în favoarea învățământului separate,
fără să îi respingă pe partizanii normalizării. Un alt autor, D. Popovici afirma că soluția ideală
pentru România ar fi cooperarea între școlile special și cele obișnuite. Potrivit acestuia elevii cu
nevoi special pot desfășura anumite activități, școlare sau extrașcolare alături de copii normali.
48
2
0
Prin urmare se va ajunge treptat ca școala specială să fie transformată în centru de resurse și
consultanță pentru școala obișnuită, în timp ce copii cu CES se vor integra în mod gradual în
colectivul acesteia din urmă. În aceeași măsură efectivul claselor obișnuite se va reduce
semnificativ, pentru a se evita supraîncărcarea cadrului didactic titular și segregarea grupului
școlar. Potrivit aceluiași autor, ”pentru a atinge o eficiență maximă, integrarea educațională a
copiilor cu handicap trebuie începută încă din perioada preșcolarității”, nefiind indicată în acest fel
”orientarea către școala obișnuită a elevilor de vârste mai avansate, mai ales a celor de la nivelul
claselor V-VIII”49.
Prin educaţia de tip integrat se urmăreau îndeplinirea unor obiective legate de oferirea șansei
de şcolarizare „normalizată” și a copiilor cu CES, într-un mod cât se poate de apropiat de
instituţiile şi clasele scolare obişnuite. În acest sens se pune accentual pe copii şi posibilitățile ce
se pot aplica în sprijinul lor. În altă ordine de idei, incluzivitatea educaţiei are la bază un alt
obiectiv principal și anume ”adaptarea şcolii la cerinţele (speciale ori adiţionale) de învăţare ale
copiilor, iar prin extensie, adaptarea şcolii în general la diversitatea copiilor dintr-o comunitate -
ceea ce presupune reforma şi dezvoltarea de ansamblu a şcolii (din comunitate)”. Se cere astfel
indeplinirea unei abordari la nivelul sistemului educaţional, în ansamblul său, aducând cu sine
provocări deosebite de indeplinit in cazul tuturor sectoarelor – mai ales pentru cel de învăţământ.
Educația incluzivă reprezintă un fenomen amplu, reprezentând o provocare în același timp,
pentru instituţiile de învățământ implicate, dar în același timp pentru întreaga societatea şi are ca
efect nevoia de actualizare a mentalităţilor, in primul rând, apoi a politicilor educaţionale, la nivel
național.
Se cunoaște faptul că ultimii ani au adus progrese importante legate de incluziunea elevilor
cu dizabilităţi în cadrul şcolilor de masă, cu toate acestea, realizările și încercările sunt
insuficiente pentru a fi capabili să asigurăm copiilor cu CES șanse egale50.
Pentru a înţelege nevoia Educaţiei pentru toţi , concept aflat în relaţie directă cu Educaţia
incluzivă, trebuie avută în vedere o schimbare de percepţii, a imaginilor şi a ideilor tradiţionale cu
49
50
2
1
privire la educaţie. Admitem faptul că toţi avem nevoie de sistemul educațional , deoarece
societatea nu îi cuprinde numai pe o parte a oamenilor, ci pe toti. Fără să se țină seama de nivel de
eduacație al fiecăruia, toți suntem parte a întregului, a societății in care trăim. Un om este valoros
datorită unicității sale, datorită calităților si particularităților care îl defines a caracteristicilor,
capacităţilor şi competenţelor pe care le-a dobândit, dar şi prin modul în care acesta alege să fie
integrat social, de capacitățile puse în slujba comunității pentru a fi apreciat de aceasta. Prin
urmare, fiecare individ are dreptul să beneficieze de sprijin în dorința acestuia de formare şi
integrare socială şi individuală. In acest sens, copii cu CES au și ei dreptul la o dezvoltare şi
formare cât mai potrivită nevoilor lor, pentru a-şi putea construi unicitatea şi astfel să participe la
identitatea socială şi cultural, a societății din care fac parte. Pentru a se îndeplini acest lucru,
societatea este obligată să îi sprijine, în toate sensurile și planurile, de la nivel de familie, grădiniţă
şi şcoală. Toţi copiii, fără echivoc, au dreptul, şi trebuie să aibp parte de educaţia de calitate, de
care au nevoie, in mod eficient şi permanent.51
Școala incluzivă trebuie să recunoască și să reacționeze la diversele cerințe ale elevilor,

armonizând atât diferitele stiluri de a învăța, cât și diferitele grade de reușită școlară, asigurând o
educație de ciliate pentru toți, prin programe de învățământ adecvate, organizare eficientă, strategii
didactice concrete, folosirea optimă a resurselor, parteneriat cu celelalte instituții ale comunității.
Legat de activitatea de predare, la baza muncii educaționale va sta un Plan Educațional Individual,
PEI, care va fi implementat si elaborate în parteneriat, de către scoala obisnuită și centrul de
resurse. Părinții copiilor cu CES vor fi implicați ca parteneri cu drepturi depline în procesul de
educare, dar și în luarea deciziilor. Opinia părinților va fi solicitată în situații precum: stabilirea
nevoilor educaționale special ale copilului lor, alegerea tipului de școală în care copilul va primi
educația necesară, elaborarea PEI și selectarea metodelor și mijloacelor de predare adecvate52.
Adaptarea curriculumului se poate face prin următoarele metode:
- extensiune (in situația în care copilul nu are potenţialul intelectul afectat, un

exemplu ar fi copii cu deficient ce tin de sfera văzului sau deficient fizice); presupune
51
52
2
2
introducerea activităţilor suplimentare care urmăresc cu preponderență diverse aspecte
ce țin de dobândirea unor limbaje adecvate (dactileme, alfabetul Braille, limbajul
semnelor etc.) sau de comunicare, orientarea spaţio-temporală, alte activităţi ce implică
și sprijină copilul să socializeze, să se integreze în comunitate;
- selectarea unor conținuturi din cadrul curriculumului general, specifice copiilor normali,
care pot folosite în predarea lecțiilor pentru copiii cu cerinţe speciale, care prezintă idei ce
pot fi dobândite și de către aceștia;
- accesibilizarea și diversificarea tuturor părțilorr curriculumului general, prin
adoptarea și folosirea unor activități în cadrul lecțiilor cu elevili cu cerinţe educative
speciale activități ce au și rol compensatoriu, therapeutic;
invaiamantul obişnuit;
- utilizarea metodelor şi a procedeelor didactice, dar şi a mijloacelor de învățare in
principal cele intuitive, cu scopul de a ajuta elevul cu cerinţe educaționale special să
dobândească conţinuturile lecțiilor predate la clasa;
- utilizarea metodelor şi procedeelor de evaluare care au ca scop evidenţierea și evoluția
capabilităților și a performanțele elevilor, atât la nivel de intelect, dar și pe plan aplicativ
(pentru a se verifica capacitatea aptitudinală de rezolvare a problemelor).53
In cazul invatamantului integrat, cadrele didactice din şcoala trebuie să indeplinească o serie
de cerinţe, precum ar fi conceperea unei viziuni asupra filosofiei educaţiei integrate, să poată să
dezvolte și să predea activitati EDUCAŢIONALE adecvate.
In același timp, profesorii şi parinți trebuie să realizez un parteneriat, prin care să susțina şi
să incurajeze toate activitaţile puse în practică de către echipa de specialiști. Cadrele didactice
trebuie să fie în masura să coordoneze eficient strategiile şi activitatiledin programa şcolara, sis ă
stie să le insufle copiilor aptitudinile necesare pentru ca aceștia să fie capabili să gestioneze solutii
sau oportunitati pe care le pot întâlni în viața cotidiană.54
Unii autori consider că integrarea educațională nu este încheiată în momentul în care s-a
finalizat transferul din scoala special, în cea de masă a copilului cu CES. În continuare acel copil
va rămâne etichetat drept ”handicapat”, ”special”, fiind perceput atât de către colegii săi, dar și de
către cadrele didactice ca un ”corp străin”, care nu aparține clasei. Plasarea copillului în aceeași
53
Alois Gherguţ, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, București, Editura Polirom, 2001, pg 17-18
54
Alois Gherguţ, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, București, Editura Polirom, 2001, pg 50
2
3
bancă cu unul normal nu rezolvă problema integrării, deoarece in multe cazuri acesta nu este
acceptat drept un membru valoros și dezirabil al colectivității clasei. Prin urmare acești autori
defines conceptual de ”incluziune” ca un stadiu mai avansat al procesului de integrare. Termenul
”incluziv” reflect capacitatea unui grup de a forma o unitate a membrilor săi, indifferent dacă
aceștia sunt normali sau cu CES și de a acționa ca atare. Într-un astfel de colectiv nu persoana cu
CES este datoare să se adapteze la cerințele grupului, ci grupul însuși găsește acea manieră
adecvată de a devein accesibil individului cu CES55.
Legătura dintre familie și școala tinde să includă tot mai multe elemente, fapt ce arata
interesul părinţilor referitor la calitatea serviciilor educaţionale, primite de copii lor cresc.
Pentru realizarea unui parteneriat propriu zis, scoala trebuie să fie mai prezentă, mai
dornică pentru interactionarea cu familiile elevilor. Familia urmărește să împartă cu scoala
o sarcină egală privind modelarea personalităţii copiilor. Cu toate acestea, nivelul de
încredere a părinţilor în scoală, la fel si recunoasterea și respectarea autorităţii
profesorilor, legat de faptul că acestia sunt mentorii copilului și îl ghidează în procesul de
educare, este încă relative scăzută.
Pentru ca sistemul educational să fie cât mai prielnic copiilor, parteneriatul dintre școală și
familie trebuie să fie unul constructive. Menținerea unor relaţii optime, bazate pe respect, între
părinţi, profesori si alte persoane implicate in sistemul educațional asigură bunul mers al
activităților instituției de învăţământ, influențând pozitiv calitatea actului educațional. Prin urmare
se cer intervenţii și initiative din partea amândurora, dezbateri si negocieri56.
Părinţii au anumite dorințe față de activitatea cadrelor didactice, intreprinsă la clasă. Spre
exemplu acestia își doresc ca profesorii să fie sensibili și receptive la nevoile, dorintele,
aspiratiile, interesele şi talentele copiilor, să stabilească și să aplice cerinţe şcolare egale pentru
toţi copiii, să fie entuziasmați în procesul de educare a copiilor, să le insufle acestora dorința de
creștere a stime de sine, să sprijine discipina și disciplinarea copiilor, să fie deschisi in discuțiile
cu părinţii, să fie capabili să ofere recomandări și propuneri cu privire la modul în care părinţii
se pot implica în sprijinirea și consolidarea educației copiilor.
55
56
Gremalschi Anatol (coord.) (2017), Creşterea rolului părinţilor şi comunităţilor în guvernarea educaţiei. Studii
de politici educaţionale, Institutul de Politici Publice, Chișinău, p. , disponibil la adresa: http://ipp.md/wp-
content/uploads/2017/12/Studiu-Parteneriate-2017.pdf, [Accesat la data de 11/04/2019].
2
4
În aceeași măsură și cadrele didactice au anumite aşteptări in ceea ce îi privește pe părinţi: să fie
sufficient de deschiși pentru a le creea copiilor posibilități de învăţare (o familie sigură, un mediu
propice dezvoltarii fizice şi psihice). Părinții trebuie să susţină scopurile, aspirațiile,
regulamentele şi politica şcolii, să poarte discuții cu copii legat de importanța educaţiei in viaţa
cotidiană, să manifeste responsabilitate si interes ca părinte, contribuind la creșterea dorinței
copilului de aînvăța, prin propriu exemplu, să îi sprijine pe copii in menținerea echilibrului între
activităţile îtreprinse la şcoală şi cele extraşcolare, să le insufle copiilor importanța auto-
disciplinei şi respectul pentru școală, pentru comunitate, pentru membrii mediului în care trăiesc
și să-I sprijine să își dorească creșterea performanțelor57.
57
2
5

4e1553bd 978407 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4e1553bd 978407 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rolul familiei in educarea si dezvoltarea copilului cu CES

1.1 Familia ( def si tipurile de familii)

În opinia unor savanţi ai psihologiei şi ai pedagogiei, familia nu este altceva decât un

La început cercetările legate de aspect ce țin de familiile cu membrii cu dizabilități s-au

Mai mult decât atât familia reprezintă conturarea perspectivelor vieţii:

- împlinirea calitativă a rolului de fiu/fiică, ce contribuie la valorificarea în

Depistarea la timp și orientarea către o școală specială a copiilor cu adevărat deficienți,

1.3 Neglijarea copilului -efecte psihologice

– în modul ales de adult de a comunica cu copilul;

– în stadiul cunoasterii adultului, a tipului personalităţii copilului;

– în nivel capacității şi aplecarea pe care o manifestă în înţelegerea copilul.

Părinții tind să se adreseze psihologului în momentul în care sesizează ineficiența procesului

Autorii Bucun și Vasian prezintă o serie de idei legate de particularităţile psihosociale ce

2.1 Rolul familiei in educarea si dezvoltarea psihologica a copilului cu Ces ( stadiile

Conform autorului Ursula Şchiopu, dezvoltarea psihică implică “achiziţionarea, evoluţia,

Dacă e să tragem o concluzie, dereglarea funcţionalităţii optime a indicatorilor de bază ai

Conform terminologiei UNESCO, termenul de deficiență implică ”pierderea, anomalia,

- Deficiențe intelectuale – de inteligență (oligofrenie, demență), de gândire (incapacitatea

-referitoare la comportament: incapacitate legată de constiinta de sine, orientare, siguranță

- referitoare la comunicare: incapacitate de înțelegere și exprimare prin limbaj, incapacități

- referitoare la locomoție: incapacitatea de a merge, de a trece peste obstacole, de a urca

- referitoare la psihomotricitate: neîndemânare legată de activitățile practice cotidiene ce

2.2 Stilul/modelul educativ in familie

Afectivitatea se constituie ca o formă de interrealții dintre toate structurile individului,

In raport cu experiența socio-culturală a individului, sentimentele se pot grupa astfel:

- Sentimente ale propriei persoane: iubirea de sine, autocompătimirea, sentimental de

Fiind constituită ca o structură cu autoreglare și cu valoare semnificativă în procesul de

Conform unor autori, nivelurile integrării sunt:

- Integrarea fizică: permite satisfacerea trebuințelor de bază. Constă în adaptarea clădirilor

Sunt cunoscute mai multe dimensiuni și aspect de clarificat, cu privire la introducerea şi

Trebuie să se indeplinească cerințele legate de centrarea pe copil, să se pună accent pe

Acelasi autor vorbeste si de dezavantajele segregării scolare:

Școala incluzivă trebuie să recunoască și să reacționeze la diversele cerințe ale elevilor,

Adaptarea curriculumului se poate face prin următoarele metode:

- extensiune (in situația în care copilul nu are potenţialul intelectul afectat, un

S-ar putea să vă placă și