UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

ALEXANDRU MORARU
COSMIN COSMUȚA
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ANUL I SEM. 1
-Note de curs-

CLUJ-NAPOCA
2015

1
 CUPRINS

I. INTRODUCERE ÎN ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ..........3

II. ÎNCEPUTURILE VIEȚII CREȘTINE ÎN DACIA .......................................16
III. MĂRTURII LINGVISTICE DESPRE ORIGINEA ȘI VECHIMEA
CREȘTINISMULUI LA ROMÂNI ...............................................................23
IV. MARTIRI CREȘTINI ÎN ȚINUTURILE DUNĂRENE LA ÎNCEPUTUL
SECOLULUI IV ..............................................................................................28
V. MĂRTURII ARHEOLOGICE DESPRE RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI ÎN
NORDUL DUNĂRII ÎN SECOLELE III-IV ................................................35
VI. CREȘTINISMUL DACO-ROMAN ÎN NORDUL DUNĂRII ÎN SECOLUL IV.
MARTIRI CREȘTINI .....................................................................................49
VII. EPARHIA TOMISULUI PÂNĂ LA SFÂRȘITUL SECOLULUI VI .........54
VIII. BISERICA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VII-XI .................................68
IX. VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT ÎN
SECOLELE IX-XIII ........................................................................................77
X. VIAȚA BISERICEASCĂ DIN DOBROGEA ÎN SEC. VII-XIV ................85
XI. VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TERITORIILE
EXTRACARPATICE ÎN SECOLELE XII-XIII ..........................................90
XII. ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI .................................97
XIII. MITROPOLIA UNGROVLAHIEI DUPĂ 1359. ÎNFIINȚAREA MITROPOLIEI
SEVERINULUI ..............................................................................................103
XIV. ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI .........................................108
XV. VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ÎNTRE SEC.
XIV ȘI ÎNCEPUTUL SEC. XVI ....................................................................115
XVI. ÎNCEPUTURILE MONAHISMULUI ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ.
SFÂNTUL NICODIM DE LA TISMANA ....................................................127

2
 INTRODUCERE ÎN ISTORIA
BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

I. Obiectul, însemnătatea, scopul și periodizarea Istoriei Bisericii

Ortodoxe Române
Termenul istorie provine din greaca veche -ἱστορία-, precum și din latină –historia- și
însemnă cercetare, anchetare, informare, dar și povestire.
Există o istorie a întregii omeniri - Istoria Universală, dar și una a tuturor Bisericilor
creștine din lume – Istoria Bisericească Universală.
În cadrul Istoriei Universale și, respectiv, a Istoriei Bisericești Universale și-au dus (și își
duc) viața națiunile și confesiunile creștine, fiecare cu istoria lor: națională sau bisericească.
În cazul nostru, avem o Istorie a Românilor și, în ceea ce privește ortodoxia românească,
o Istorie a Bisericii Ortodoxe Române.

Istoria Bisericii Ortodoxe Române este disciplina istorico-teologică ce prezintă viața

creștină de pe teritoriul țării noastre de la începuturi până în zilele noastre.

3
 Cunoașterea și studierea Istoriei Bisericii Ortodoxe Române este o datorie morală, atât
pentru credincioși (fiindcă insuflă în inimile lor credința în Tatăl Ceresc și dragostea față de glia
străbună), cât și pentru viitorii slujitori ai Altarelor, pentru viitorii profesori de Religie, viitorii
asistenți sociali, pentru ocrotitorii sau creatorii de artă bisericească, toți trebuind să fie
adevărați mesageri ai lui Hristos în lume.
Pe lângă rolul moral-spiritual, Biserica Ortodoxă Română a avut în cursul istoriei și un
important rol cultural; primele manuscrise - cuprindeau Sf. Slujbe sau învățături bisericești -,
cele dintâi cărți tipărite (cele de slujbă bisericească), școlile de toate nivelele, manualele
școlare, lucrările cu caracter laic, de cultură și de artă bisericească sau națională, asistența
socială, au fost opera Bisericii noastre străbune.
Viața Bisericii Ortodoxe Române poate fi împărțită în cinci perioade și anume:
a. Perioada I - de la începuturile vieții creștine în ținuturile noastre până în preajma
anului 600 - la venirea slavilor în aceste părți; s-au organizat cele dintâi comunități
creștine și primele episcopii.
b. Perioada a II-a – cuprinsă între secolele VII-XIV; este perioada închegării celor
dintâi formațiuni politice: Țara Românească (în 1330) și Moldova (1359), dar și a
primelor mitropolii: a Ungrovlahiei (1359), a Severinului (1370), a Moldovei (1401)
și cea din Feleac (sec. XV).
c. Perioada a III-a sec. XIV-XVIII, în care au luat ființă și alte eparhii în cele trei țări
române: Țara Românească, Moldova și Transilvania; a „înflorit” arta și cultura

4
 bisericească românească, iar ortodoxia transilvăneană a rezistat atacurilor catolice și
protestante.
d. Perioada a IV-a – de la începutul sec. al XIX-lea și până la Marea Unire din 1918,
epoca „domniilor pământene”, a unităților politice și bisericești, într-un singur stat:
România.
e. Perioada a V-a - de la Unirea cea Mare (1918), până în zilele noastre, epoca
organizării Bisericii noastre de pe întreg cuprinsul țării și ridicarea ei la rang de
Patriarhie (1925); perioada marilor înfăptuiri sub cei șase patriarhi: Miron Cristea (4
februarie 1925 - 6 martie 1939), Nicodim Munteanu (30 iunie 1939 - 27 februarie
1948), Iustinian Marina (ales la 24 mai și întronizat la 6 iunie 1948 - 26 martie 1977),
Iustin Moisescu (ales la 12 iunie și întronizat la 19 iunie 1977 - 31 iulie 1986),
Teoctist Arăpașu (ales la 9 noiembrie și întronizat la 16 noiembrie 1986 - 30 iulie
2007), Daniel Ciobotea (ales la 12 septembrie și întronizat la 30 septembrie 2007 -
azi).

II. Științele auxiliare ale Istoriei Bisericii Ortodoxe Române

Pentru cercetarea trecutului Bisericii noastre, avem îndatorirea de a cunoaște și științele
auxiliare (ajutătoare sau înrudite cu Istoria Bisericii Ortodoxe Române).

5
 Iată cele mai reprezentative: Istoria Bisericească Universală, Istoria Românilor,
Bizantinologia, Slavistica, Istoria popoarelor învecinate, Istoria literaturii române, Istoria artei
românești, Istoria dreptului românesc ș.a.
În același timp, Istoria Bisericii noastre apelează și la științele auxiliare folosite de către
istoricii laici și anume: Bibliografia (în sens larg - știința cărții); Geografia istorică (cu
identificarea locurilor aflate în izvoare); Demografia istorică (se ocupă cu structura și repartiția
geografică a popoarelor); Arheologie (pentru studierea monumentelor vechi); Epigrafia (pentru
studiul și descifrarea inscripțiilor); Paleografia (pentru descifrarea și transcrierea izvoarelor
vechi); Cronologia (se ocupă cu măsurarea și descifrarea timpului); în cursul istoriei timpul a
fost măsurat în ore, zile, săptămâni, luni, ani și „ere”; au existat mai multe ere; noi ne vom referi
numai la două: Era bizantină și Era creștină; Era bizantină numără 5508 ani (de la Facerea
lumii), dacă documentele sau inscripțiile sunt între 1 ianuarie și 31 august și 5509 ani dacă
documentele sau inscripțiile sunt între 1 septembrie și 31 decembrie; Era creștină întemeiată de
călugărul scit (dobrogean) Dionisie cel Mic (Exigul), care a numărat anii de la nașterea lui Iisus
Hristos, a săvârșit o eroare de aproximativ patru ani, avându-se în vedere că venirea
Mântuitorului în lume s-ar fi petrecut în 754 sau 753, de la întemeierea cetății Romei; referindu-
ne la calendar, amintim că Biserica creștină l-a adoptat pe cel iulian (al împăratului Iulius Cezar),
realizat în urma reformei calendaristiece efectuată în anul 46 î. d. Hr. Deoarece nu a existat o
deplină concordanță între calendarul lui Iulius Cezar și cel astronomic (adică ceresc), papa
Grigorie al XIII-lea a făcut o nouă reformă calendaristică, în 1582, care a desființat acel decalaj
de 10 zile, ce a existat între calendarele pomenite. Cea din urmă reformă calendaristică (a papei
Grigorie al XIII-lea) este cunoscută sub numele de „stilul nou”, adoptat încă de atunci de
Biserica Romano-Catolică, iar cea a lui Iulius Cezar este cunoscută sub denumirea de „stilul
vechi”. În schimb, unele Biserici ortodoxe au adoptat „stilul nou”, abia la începutul secolului al
XX-lea, în urma Cnferinței de la Constantinopol din 1923. Amintim că Biserica Ortodoxă
Română a adoptat „stilul nou” în 1924, pe când alte Biserici Ortodoxe au rămas pe mai departe
pe „stilul vechi”; Diplomatica (pentru studierea actelor, documentelor); Sigilografia sau
Sfragistica (se ocupă cu studiul sigiliilor); Arhivistica (se ocupă cu organizarea depozitelor
arhivelor); Genealogia (pentru studierea descendenței persoanelor); Heraldica (se ocupă cu
studierea blazoanelor, a stemelor); Bibliografia (se ocupă cu descrierea și
sistematizarea textelor imprimate pentru a înlesni folosirea lor de către cititor );

6
Filologia și lingvistica (pentru studiul textelor sau al operelor literare, precum și studierea
evoluției limbii); Etnografia și folclorul (se ocupă cu viața spirituală a popoarelor, cu tradițiile și
creațiile lor populare).

III. Izvoalele Istoriei Bisericii Ortodoxe Române

A. Epoca veche
Izvorul istoric este materialul documentar, care ne ajută la aflarea evenimentelor
petrecute în istorie, la cunoașterea adevărului istoric.
Izvoarele Istoriei Bisericii Ortodoxe Române sunt de mai multe feluri; aici ne vom referi
numai la izvoarele nescrise (sau arheologice) și izvoarele scrise.
În cadrul izvoarele nescrise din epoca veche pomenim monumentele și materialele
arheologice paleocreștine (bazilici și obiecte de cult), ce au fost descoperite în anumite zone ale
țării de către diferiți arheologi români, între care, la loc de frunte, amintim pe: Vasile Pârvan,
Constantin Daicoviciu, Ion Barnea, Dumitru Tudor, Emilian Popescu, I. I. Rusu, Emil
Condurachi, Radu Vulpe, Alexandru Suceveanu, Mihai Bărbulescu, Alexandru Barnea ș.a.;
reviste de specialitate și anume: Dacia, Studii și cercetări de Istorie Veche, Materiale și
cercetări arheologice, Acta Musei Napocensis, Acta Musei Porolisensis ș.a.

Dintre izvoarele scrise pomenim:

a. Inscripțiile vechi creștine (izvoare epigrafice); iată câteva dintre acestea:
1. Corpus Inscriptionum Graecarum a lui Aug. Boech (4 vol. 1828-1877), care, mai târziu a fost
înlocuită de colecția: Inscriptiones Graecae (apărută în mai multe volume).
2. Corpus Inscriptionum Latinarum, în 16 volume (apărute în sec. XIX).
La noi în țară, cele mai reprezentative lucrări sunt: Contribuții epigrafice la istoria
creștinismului daco-roman, de Vasile Pârvan, București, 1911; Creștinismul în Scythia Minor
după inscripții, de Ion Barnea, în „Studii Teologice”, VI (1954), nr. 1-2, pp. 65-112; Inscripții
grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România, de Emilian Popescu, București,
1976; Inscripțiile Daciei romane, 2 vol., București, 1975-1977.

b. Actele martirilor și viețile Sfinților (izvoare aghiografice) publicate în anumite

colecții din care amintim:

7
 J. Bollandus et socii, Acta Sanctorum, Anvers, din 1643 și într-o nouă ediție, la Paris,
1854-1910 (64 volume). Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, editat de Hippolyte
Delehaye, Bruxelles, 1902; H. Leclerq, Les martyrs, Paris, 1902-1911, 11 vol.; Herbert
Musurillo, The Acts of the Christian Martyrs, Ed. II, Oxford, 1979.
c. Operele Sfinților Părinți și ale Scriitorilor bisericești (izvoare patristice);
Între acestea pomenim: Jacques Paul Migne, Patrologiae Cursus Completus, în două
serii: 1. Series Latina, în 221 volume, Paris, 1844-1864; 2. Serie Graeca, în 161 volume, Paris
1857-1866; Victor Fontoynot a inaugurat colecția Sources chrétiennes, dar fondatori fiind Henri
de Lubac și Jean Danielou; până în prezent au apărut peste 350 de volume.
În Biserica Ortodoxă Română, la inițiativa învățatului patriarh Iustin Moisescu s-a
inaugurat, în 1979, colecția de scrieri patristice intitulată: „Părinți și Scriitori bisericești”,
prevăzută să apară în 90 de volume. Până în prezent a apărut aproape jumătate din numărul
preconizat.
În Biserica noastră au fost publicate, de asemenea, Vieți de sfinți; amintim câteva dintre
acestea: Viața și petrecere svinților, de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, Iași, 1682-1686;
Viețile Sfinților, în 12 volume, Mănăstirea Neamț, 1807-1815; au mai fost retipărite la
București-Căldărușani între 1835-1836, tot în 12 volume, precum și alte ediții, mai recente;
Dicționar agiografic, de Episcopul Gherasim Timuș, București, 1898; Sfinți români, de Pr. Prof.
Liviu Stan, Sibiu, 1945; Sfinți români și apărători ai legii strămoșești (mai mulți autori),
București, 1987; Sfinți daco-romani și români, de Pr. Prof. Mircea Păcurariu, ediția a II-a, Iași,
2000.
B. Epoca medievală și modernă
a. Izvoare nescrise (arheologice)
Din epoca medievală amintim descoperirile arheologice din Dobrogea și anume la:
Dinogeția Garvăn, Capidava, Păcuiul lui Soare; din Muntenia la: Dridu și Bucov, iar din
Transilvania: Someșeni, Morești, Moldovenești și Dăbâca; în locurile pomenite au fost
descoperite urme de așezări omenești, cetăți, biserici și cimitire creștine, din secolele IX-X, ceea
ce dovedește permanența și continuitatea populației românești pe aceste teritorii. Rezultatul
cercetărilor amintite au fost publicate, de asemenea, în lucrări de specialitate.

8
 b. Izvoare scrise
1. Inscripții (creștine) medievale (izvoare epigrafice); ele au fost publicate în
anumite lucrări și anume: Notițe istorice și arheologice adunate de pe la 48
mânăstiri și biserici antice din Bucovina, de Episcopul Melchisedec
Ștefănescu, București, 1885; Vizite canonice însoțite de note istorico-
arheologice, București, 1892; Inscripții din bisericile României, de Nicolae
Iorga, 2 vol., București, 1905-1908; Scrisori și inscripții ardelene și
maramureșene, de Nicolae Iorga, 2 vol., București, 1906; Însemnări din
bisericile Maramureșului, de Ion Bârlea, București, 1909; Buletinul
Comisiunii Monumentelor Istorice, București, 1908-1948; Repertoriul
monumentelor și obiectelor de artă din Timpul lui Ștefan cel Mare, București,
1958 ș.a.

2. Izvoare documentare sau diplomatice; iată câteva dintre acestea: Arhiva românească,
de Mihail Kogălniceanu, vol. I., Iași, 1840; Magazinul istoric pentru Dacia, publicat de Nicolae
Bălcescu și August Treboniu Laurian; Tezaur de monumente istorice pentru România, vol. I-III,
București, 1862-1864; Vasile Alexandrescu-Urechia, Istoria românilor, 15 volume, București,
1897-1902; Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, 31 (34) volume,
București, 1901-1916; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și
Țării Românești, 11 volume, București, 1929-1939; Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare
la istoria românilor, 45 de volume, 1876-1942; sub egida Academiei Române, Documente
privind istoria României: pentru Moldova, 11 volume, București, 1951-1957; pentru Țara

9
Românească, 11 volume +2 index-uri, București, 1951-1960 și Transilvania, 6 volume,
București, 1951-1955; s-au publicat apoi numeroase colecții de documente care au cuprins toate
provinciile românești.
În afară de acestea, mai sunt și alte izvoare scrise și anume: Statisticile (conscipțiile)
vechi din Transilvania, apoi Izvoare narative: anale și cronici în limba slavonă, cronicile în limba
română, cronicile bisericești, viețile de sfinți, vechile manuscrise slavonești, vechile tipărituri (în
limbile slavonă, română și greacă), vechile pravile, însemnările de călătorie, vechile condici de
hirotoniri, vechile pomelnice, corespondența, memoriile, articolele, reportajele și în general presa
bisericească.

IV. Literatura Istoriei Bisericii Ortodoxe Române

În cursul Istoriei Bisericii noastre au apărut și anumite lucrări ce tratează probleme legate
de viața și spiritualitatea Bisericii străbune.
Amintim, în acest context, cele dintâi cronici românești: Cronica protopopului Vasile
(+1659), cu știri privitoare la biserica „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului, Istoria sfintei biserici
a Șcheilor Brașovului, scrisă de protopopul Radu Tempea II (+1742).
Doi reprezentanți ai Școlii Ardelene au alcătuit lucrări propriu-zise de istorie
bisericească; este vorba despre Samuil Micu (1745-1806) cu: Istoria bisericească a episcopiei
românești din Ardeal (în manuscris) și Petru Maior (1756-1821) cu: Istoria Bisericii românilor,
atât a cestor de dincoace, precum și a celor de dincolo de Dunăre, Buda, 1913.

10
 Începând cu secolul al XIX-lea apar manuale de Istorie Bisericească pentru Seminariile și
Institutele Teologice sau pentru sau pentru informarea credincioșilor și anume: Mitropolitul
Andrei Șaguna (1808-1873), Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene universale de la întemeierea
ei până în zilele noastre, 2 volume, Sibiu, 1860 (vol. II tratează probleme de Istoria Bisericii
Române); Pr. Nicolae Tinci-Velia (1816-1867), Istorioară bisericească politico-națională a
românilor de peste tot, Sibiu, 1865; Arhiereul Filaret Scriban (1811-1873), Istoria bisericească
a românilor pe scurt, Iași, 1870; Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a
românilor, ed. I, 1908-1909; Ed. a II-a 1929-1932; Prof. Eusebiu Popovici, Istoria bisericească
universală, 4 volume, 1925-1928; Simeon Relli (1882-1945), Istoria vieții bisericești a
românilor, Cernăuți, 1942; Pr. Prof. Ioan Lupaș, Istoria bisericească a românilor aredeleni,
Sibiu, 1918; Pr. Ștefan Meteș, Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania
(vol. I, Ed. II, Sibiu, 1935); Gheorghe I. Moisescu, Ștefan Lupșa, Alexandru Filipașcu, Istoria
Bisericii Române, 2 vol., București, 1957; Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Manual pentru Seminariile teologice, Ed. I, Sibiu, 1972; Ed. a II-a, Sibiu, 1978; Ed. a
III-a, București, 1987; Ed. a IV-a, Galați, 1996; Ed. a V-a, București, 2000; Ed. a VI-a revizuită
și adăugită, Sibiu, 2007; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru Institutele teologice, Ed. I, 3
volume, București 1980-1981; Ed. aII-a, 3 volume, București, 1991-1997; Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, Chișinău, 1993; Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Cluj-Napoca,
2002; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru Seminariile Teologice Liceale,
București, 2006; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual universitar, Iași, 2004-2008.

Alți istorici bisericești s-au ocupat de istoricul eparhiilor din țară: Episcopul Melchisedec
Ștefănescu al Romanului (1823-1892), Cronica Hușilor și a Episcopiei, 1869, Cronica
Romanului și a Episcopiei (2 vol. 1874-1875); Episcopul Ghenadie Enăceanu al Râmnicului

11
(1835-1898), Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei, 1898; Prof. Constantin Erbiceanu
(1838-1913), Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a catedralei mitropolitane din Iași, 1888;
Mitropolitul Athanasie Mironescu (1858-1931), Istoricul Eparhiei Râmnicului Noul-Severin,
1906; Prof. Nicolae Dobrinescu, Întemeierea Mitropoliilor și a celor dintâi mănăstiri din țară,
București, 1906; Pr. Dimitrie Dan (1856-1927), Cronica Episcopiei de Rădăuți, 1912; Arhiereul
Ilarion Pușcariu (1842-1922), Mitropolia românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania,
Sibiu, 1900; Arhimandrit Vasile Mangra (1850-1918), mai apoi mitropolit al Ardealului,
Ierarhia și Mitropolia Bisericii Române din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1908; Pr. Prof.
Niculae Șerbănescu, „Titulatura mitropoliților, jurisdicția, hotarele și reședința Mitropoliei
Ungrovlahiei”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXVII (1959), nr. 7-10, pp. 698-721; Idem.
„1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existența Episcopiei Tomisului”, în
Biserica Ortodoxă Română, LXXVII (1959), nr. 5-6, pp. 513-522; Idem. „Mitropolia
Severinului. Șase sute de ani de la înființare”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVIII (1970),
nr. 11-12, pp. 1191-1227 ș.a.

Unii istorici bisericești au evidențiat figuri de ierarhi români: Episcopul Melchisedec

Ștefănescu, Antim Ivireanul, Filaret II, Dionisie Romano ș.a.; Nicolae Popea (1826-1908), mai
apoi episcop al Caransebeșului, Arhiepiscopul și Mitropolitul Andrei Șaguna, Sibiu, 1870; Vasile
Mangra, Mitropolitul Sava II Brancovici, Arad, 1906; Constantin Tomescu, Mitropolitul
Grigorie IV al Ungrovlahiei, 1927; Pr. Prof. Alexandru Ciurea, despre mitropoliții Leon Gheucă
și Iacob Stamati ș.a.

12
 Evenimente de seamă din Istoria Bisericii noastre au fost în preocupările altor istorici
bisericești: Prot. Gh. Popovici (1862-1927), Unirea românilor din Transilvania cu Biserica
romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901; Pr. Constantin Bobulescu (1882-1959),
Fețe bisericești în războaie, răzvrătiri și revoluții, 1930; Prof. Silviu Dragomir (1888-1962),
Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea (2 volume), Sibiu,
1920-1930 ș.a.

Numeroase articole și studii referitoare la Istoria Bisericii noastre au fost publicate în

periodicele bisericești și laice din țară și din străinătate.
De remarcat că un mare număr de clerici și laici s-au ocupat, în cercetările lor, de variate
probleme din trecutul Bisericii Ortodoxe Române, evidențiind rolul ei spiritual și cultural din
viața poporului nostru.
Cercetările făcute în domeniul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române au contribuit la
îmbunătățirea patrimoniului nostru spiritual, la promovarea culturii bisericești în spiritualitatea
universală.
Bibliografie selectivă
1. Aurelian Sacerdoțeanu, Îndrumări și cercetări istorice, București, 1943.
2. Nicolae Edroiu, Introducere în Științele auxiliare ale Istoriei (curs litografiat),
Cluj-Napoca, 1992.
3. B. Teodorescu, Istoria bibliografiei române, București, 1972.

13
 4. Ioan Rămureanu, „Preocupări și studii de teologie istorică și patristică”, în vol.
Douăzeci de ani în viața Bisericii Ortodoxe Române, București, 1968, pp. 284-305.
5. Alexandru I. Ciurea, Mircea Păcurariu, „Istoriografia Bisericii Române și problemele ei
actuale”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXIX (1971), nr. 3-4, pp. 355-381.
6. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a,
București, 1992; vol. I, Ed. a III-a, Iași, 2004, pp. 11-51.

REZUMAT
1. Obiectul, însemnătatea, scopul și periodizarea Istoriei Bisericii Ortodoxe Române
Termenul Istorie provine din greaca veche ἱστορία, în latină historia = cercetare,
informare, povestire, anchetare.
Istoria Bisericii Ortodoxe Române este disciplina istorico-teologică ce prezintă viața
creștină pe tritoriul țării noastre de la începuturi și până în zilele noastre.
Ea are un rol moral-spiritual, de a insufla în sufletele celor ce o cercetează și studiază
credința în Dumnezeu și dragostea față de glia strămoșească.
În același timp, are și un rol cultural: primele manuscrise cuprindeau Sfintele Slujbe sau
învățături bisericești; cele dintâi cărți tipărite au fost de slujbă bisericească; școlile de toate
nivelele (primare, secundare, universitare), manualele școlare, lucrările de factură laică ori
bisericească, de cultură și artă bisericească sau națională, de asistență socială, au fost opera
Bisericii noastre.
Viața Bisericii Ortodoxe Române a fost împărțită în cinci perioade – de la începuturile
creștinismului de la noi până astăzi, cu etape de progres organizatoric, politic și religios și
anume:
- întemeierea statului Țara Românească (1330);
- întemeierea statului Moldova (1359);
- întemeierea Mitropoliei Feleacului (sec. XV);
- unirea celor trei Țări Române sub Mihai Viteazul (1600);
- unirea Moldovei cu Țara Românească (1859);
- recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885);
- Unirea cea Mare (1918);

14
 - înființarea Patriarhiei Române (1925); de atunci și până azi a fost condusă de șapte
patriarhi: Miron Cristea (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian
Marina (1948-1977), Iustin Moisescu (1977-1986), Teoctist Arăpașu (1986-2007),
Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel Ciobotea (2007-azi).

2. Științele auxiliare ale Istoriei Bisericii Ortodoxe Române

Științele auxiliare ale Istoriei Bisericii Ortodoxe Române – Istoria Românilor, Istoria
Bisericească Universală, Bizantinologia, Istoria literaturii române, Slavistica, Istoria artei
românești ș.a.
Alte științe auxiliare: Bibliografia, Geografia istorică, Demografia istorică, Arheologia,
Epigrafia, Paleografia, Cronologia (Era bizantină și Era creștină), Diplomatica, Sigilografia sau
Sfragistica, Arhivistica, Genealogia, Heraldica, Filologia și lingvistica, Etnografia și folclorul.
3. Izvoalele Istoriei Bisericii Ortodoxe Române
Izvoarele Bisericii Ortodoxe Române: a) nescrise – inscripțiile vechi creștine; b) scrise –
inscripțiile – publicate.
4. Literatura Istoriei Bisericii Ortodoxe Române
- Cronici, lucrări de Istorie bisericească: Samuel Micu și Petru Maior, Andrei
Șaguna, Nicolae Iorga, Ioan Lupaș, Ștefan Meteș, Gheorghe I. Moisescu, Ștefan Lupșa,
Alexandru Filipașcu, Alexandru Ciurea, Mircea Păcurariu, ierarhi, istorici și cercetători laici ș.a.

Concluzie
- Științele auxiliare, izvoarele Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, nescrise și scrise,
literatura Istoriei Bisericii Ortodoxe Române au constituit/constitie un suport temeinic pentru
alcătuirea unor lucrări de seamă în domeniul Istoriei noastre bisericești;
- Istoricii, cercetătorii și arheologii – bisericești și laici – prin lucrările lor au
contribuit/contribuie la îmbogățirea patrimoniului nostru spiritual, la promovarea culturii
bisericești în spiritualitatea națională și universală.

15
 ÎNCEPUTURILE VIEȚII CREȘTINE ÎN DACIA

1. Romanizarea Daciei.
Mai înainte de înglobarea ținuturilor de la nord de Dunăre în Imperiul Roman, geto-dacii
s-au „familiarizat” cu anumite elemente „de civilizație romană”.
- Au pătruns la noi produse de la Roma ori din Europa de Vest cum ar fi: amfore,
ceramică, obiecte de bronz, de sticlă, oglinzi, bijuterii, monede romane republicane sau
imperiale.
- În ținuturile noastre au pătruns alfabetul grec și latin.
- Treptat, cultura materială autohtonă a fost înlocuită cu cea romană (superioară).
- Este adoptată religia romană și începe să fie vorbită limba latină.
- Colonizarea Daciei și apariția orașelor (și dezvoltarea lor) au ajutat la romanizarea
populației geto-dace.
- Atât militarii activi, cât și veteranii au răspândit la noi civilizația romană.
- Geto-dacii își iau nume romane.
- Acordarea cetățeniei romane oamenilor liberi din Imperiu (inclusiv din Dacia), cu multe
drepturi.
- S-a produs romanizarea și prin „mișcarea naturală a populației” dintr-un loc în altul.
- Prin creștinism s-a transmis și la noi cultura și civilizația romană.
- Cu toate că la începutul secolului al VII-lea slavii au trecut peste teritoriile noastre
„caracterul romanic al populației autohtone n-a putut fi schimbat”.
- Din structura gramaticală și lexicală deducem romanitatea limbii române.
- În limba română care s-a vorbit în nordul Dunării (din dialectul daco-roman) au fost
identificate 1500 „de cuvinte latine de bază (cuvinte-tip)”.
- Limba română este cea mai apropiată de limba latină dintre toate limbile romanice.

2. Pătrunderea creștinismului în Dacia

Poporul român s-a născut din contopirea a două vestite neamuri geto-dacii și romanii.
Vatra formării neamului românesc depășește cu mult hotarele României de azi. Odată cu
romanizarea populației geto-dace are loc și pătrunderea învățăturii lui Iisus Hristos în ținuturile
românești. Astfel că, atunci când apare în istorie poporul român, era deja creștin. Învățătura

16
creștină a pătruns în Penisula Balcanică prin Sfântul Apostol Pavel și ucenicii săi, fapt consemnat
de apostolul Neamurilor în unele dintre epistolele sale (Romani, XV, 19 și XVI, 5; Tit III, 12; II
Timotei IV, 10).
Dar cea mai mare binecuvântare pentru poporul român este faptul că, pe o parte a
teritoriului de azi al țării noastre (în Dobrogea), a răspândit cuvântul lui Dumnezeu, primul
chemat de Iisus Hristos să-i fie ucenic și anume Sfântul Apostol Andrei. Mărturie despre acest
fapt ne aduc numeroși părinți bisericești, în frunte cu episcopul Eusebiu de Cezareea (+340). Iată
ce ne spune acest vestit istoric al Bisericii creștine primare: „...când Sfinții Apostoli și ucenici ai
Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorți, cum spune
tradiția, Patriarhia, iar lui Andrei, Sciția...” (Dobrogea de azi).

Mărturia episcopului amintit a fost socotită adevărată de numeroși istorici și învățați până
în zilele noastre.
În cartea Faptele Apostolilor se arată că ucenicii Domnului, pe unde treceau, hirotoneau
episcopi, preoți și diaconi și îi așezau în anumite localități, pentru a răspândi învățătura Fiului lui
Dumnezeu. Același lucru îl va fi făcut și Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea.
În sprijinul mărturiilor părinților și scriitorilor bisericești, care arată că Sfântul Apostol
Andrei a propovăduit Evanghelia în Sciția Mică vin și anumite obiceiuri și tradiții dobrogene.
Locuitorii acestor ținuturi vorbesc de Peștera Sfântului Andrei, care există și astăzi, de Pârâiașul
Sfântul Andrei, iar în anumite creații populare și colinde din Dobrogea este preamărit Sfântul
Apostol Andrei.

17
 Ce credință a răspândit Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea de azi? Putea oare, „cel
dintâi chemat la apostolie”, să fi propovăduit locuitorilor ținuturilor din Dobrogea o altă credință
decât cea a Marelui său Învățător, Iisus Hristos? Nicidecum! El a propovăduit Evanghelia cea
adevărată a lui Iisus Hristos, Evanghelia păcii, Evanghelia dreptății, Evanghelia iubirii,
Evanghelia mântuirii sufletelor noastre.
Sămânța aruncată de Sfântul Apostol Andrei în „pământul” dobrogean a fost roditoare.
Ne-o dovedește faptul că nu peste multă vreme la Tomis (Constanța de azi), precum și în alte
cetăți în Sciția Mică apar centre episcopale cu ierarhi vrednici în fruntea lor.
Mai recent, (de câțiva ani) unii cercetători, pe baza Martirologiilor istorice occidentale,
au ajuns la concluzia că pe teritoriile noastre a mai propovăduit și un al doilea apostol, Sfântul
Apostol Filip.

Cel mai vechi martirologiu care se referă direct la Sfântul Apostol Filip este
Martirologiul lui Adon (care a fost alcătuit între anii 855-860); el a fost călugăr la Mănăstirea
Ferriers-en-Gatinais - Galia.
În Martirologiul său se pot citi la ziua de 1 mai următoarele: „nașterea (spre viața
veșnică) a Sfinților Apostoli Filip și Iacob, dintre care Filip, după ce a convertit la credința în
Hristos aproape (întreaga) Sciție și a așezat acolo diaconi, preoți și episcopi, s-a întors în Asia,
unde nepregetând să predice continuu câțiva ani și supunându-se mereu unor nevoințe pioase, a
câștigat o mulțime de neamuri, punându-le în slujba lui Hristos, și care a adormit în cetatea
Hieropolis, cu șfârșit bun, fiind înmormântat cu părinții (rudele) săi”.

18
 În Martirologiul lui Usuard (călugăr la Mănăstirea Saint Germain-des-Près, de lângă
Paris, trăitor în secolul IX), la data de 1 mai aflăm următoarele: „de
asemenea, se face cinstirea (mutării la viața veșnică) fericiților Apostoli Filip
și Iacob, dintre care Filip, după ce a convertit la credință aproape întreaga
Sciție, a avut un frumos sfârșit în cetatea Hieropolis din Asia”.
Dar și în Calendarul gotic (de fapt cel mai vechi izvor) se menționează
propovăduirea Sfântului Apostol Filip în Sciția, după care a murit la Hieropolis
(Asia Mică).
De remarcat faptul că Sfinții Apostoli mergeau, de obicei, doi câte doi
la propovăduirea Evangheliei lui Iisus Hristos; așa vor fi făcut și cei doi
apostoli și prieteni: Andrei și Filip în Sciția Mică (Dobrogea de azi).
Din cele expuse reiese limpede că în Sciția Mică în afară de Sfântul
Apostol Andrei a mai predicat împreună cu el și Sfântul Apostol Filip,
păstrând tradiția apostolică în răspândirea (împreună) a cuvântului lui
Dumnezeu în lume.
Învățătura creștină a pătruns apoi pe meleagurile noastre în mod
treptat, prin diferiți misionari creștini, veniți din sudul Dumnării, unde au
putut auzi cuvântul Sfintei Evanghelii de la Sfântul Apostol Pavel și de la
ucenicii săi; apoi prin diferiți comercianți creștini, care veneau din părțile
Palestinei de atunci sau din alte zone din Asia Mică, unde au propovăduit
învățătura lui Hristos și ceilalți Sfinți Apostoli. Cuvântul lui Dumnezeu a putut
pătrunde în Dacia și prin diferiți soldați romani, care, după 106 s-au așezat,
unii pentru o perioadă de timp, alții definitiv, pe teritoriul de azi a României.
Desigur că Sămânța Sfintei Evanghelii a ajuns la noi și prin alte
mijloace: prin goți (de neam germanic) care în misiunile lor în sudul Dunării
au adus captivi creștini; prin sclavi creștini, îndeosebi din rândul familiilor
nobiliare.
Un lucru este sigur și anume că Iisus Hristos S-a făcut cunoscut prin
acești misionari la daci și sciți, ca și la popoare care au venit pe pământurile
noastre așa cum ne arată și anumiți scriitori și părinți bisericești din secolele
II și III după Hristos, ca: Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Tertulian și Origen.

19
 De pildă, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (+165) afirma în lucrarea sa
Dialogul cu iudeul Trifon că: „nu există nici un neam... din cei care trăiesc pe
căruțe și în corturi și cresc vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui
Hristos”.
Cunoscutul apologet Tertulian din Cartagina (cca. 160 - 240), în
lucrarea Împotriva iudeilor a spus între altele că: „Hristos stăpânește și în
ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor și sciților”.
Renumitul teolog Origen din Alexandria (cca. 185 - 254) arată în
Comentarul 39 la Evanghelia de la Matei (XXIV, 14) că „foarte mulți dintre
britanici, germani, daci, sarmați și sciți n-au auzit cuvântul Evangheliei”.
Din prezentarea celor trei mărturii reiese limpede că învățătura lui Iisus
Hristos a pătruns încă de timpuriu (sec. I-II) în rândul locuitorilor (daci și sciți)
din ținuturile noastre, deși numărul lor era destul de scăzut.
Cu vremea, însă, „creștinii izolați” au creat „nuclee creștine”, care, mai
apoi, s-au organizat din punct de vedere administrativ-bisericesc de la forme
simple (cum ar fi cazul parohiilor de azi, îndeosebi în localitățile cu o
populație mai puțin numeroasă), până la o formă înaltă de organizare,
Eparhia, mai ales în cetăți, unde numărul credincioșilor creștini număra mii
de suflete.
De remarcat este faptul că învățătura lui Iisus Hristos s-a făcut
cunoscută în ținuturile strămoșilor noștrii geto-daci încă din epoca apostolică
(prin Sfinții Apostoli Andrei și Filip), cunoscând o adevărată înflorire în
veacurile ce au urmat (sec. II-VI).

Bibliografie selectivă
1. Milan Șesan, „Creștinismul vechi carpatic”, în Mitropolia Ardealului, III (1958), nr.
11-12, pp. 813-828.
2. Ioan Rămureanu, „Noi considerații privind pătrunderea creștinismului la traco-geto-daci”,
în Ortodoxia, XXVI (1974), nr. 1, pp. 164-178.
3. Niculae Șerbănescu, „Creștinarea românilor”, în Almanahul Parohiei Ortodoxe Române
din Baden-Baden, 1976, pp. 62-73.

20
 4. Emilian Popescu, „Creștinismul timpuriu pe teritoriul României. 1. Originile apostolice.
2. Bizanțul sau Roma?”, în vol. Piveghind și lucrând pentru mântuire, volum editat la
aniversarea a 10 ani de arhipăstorire a ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei,
1 iulie 1990 - 1 iulie 2000, Editura Trinitas, Iași, 2000, pp. 169-189.
5. Idem, „Sfântul Apostol Filip - misionar pe pământ românesc”, în vol. Logos. Înalt Prea
Sfințitului Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani,
Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2001, pp. 386-398.
6. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a,
București, 1992, pp. 59-69; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas, Iași, 2004, pp. 55-65.
7. Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Istoria Românilor, București, 1998.

REZUMAT
1. Romanizarea Daciei
- la Pogorârea Duhului Sfânt – întemeierea Bisericii creștine;
- după Rusalii Apostolii Domnului și ucenicii acestora au împlinit porunca dată de Învățătorul
lor – Mt. 28,19; atunci o bună parte din Dacia era familiarizată cu civilizația romană;
- în Peninsula Balcanică – creștinismul a fost răspândit de Sf. Ap. Pavel și ucenicii săi;
- epistola către Romani 15,19 – a spus că a răspândit Evanghelia până în Iliria;
- în anii 65-66 a petrecut o iarnă în Nicopolea Epirului (Tit 3,12);
- în anul 66 a evanghelizat în Dalmația (II Timotei 4,10);
2. Pătrunderea creștinismului în Sciția și Dacia
- după istoricul Eusebiu de Cezareea (sec. IV) – Sf. Ap. Andrei a propovăduit în Sciția Mare
(sudul Ucrainei de azi) și Sciția Mică (Dobrogea de azi). Sf. Ap. Andrei moare în Grecia la
Patras, pe cruce în formă de X; cel de al doilea Apostol în Sciția Mică a fost Sf. Ap. Filip.
- creștinismul s-a răspândit în Dacia prin:
- coloniști din Imperiul roman;
- unități militare – ex. Legiunea a XIII-a Gemina la Apulum (Alba Iulia) și
Legiunea a V-a Macedonica la Potaissa (Turda);
- negustori din diferite zone ale Imperiului roman;
- din sec. al III-lea prin intermediul goților;

21
 - prin sclavi aduși de goți în ținuturile noastre.

3. Mărturii ale scriitorilor creștini

- Sf. Iustin Martirul și Filozoful (+165) în lucrarea DIALOGUL CU IUDEUL TRIFON arată
că „nu există nici un neam, fie trăind pe căruțe și în corturi și crescând vite, la care să nu se
facă rugăciuni în numele lui Hristos”.
- Tertulian (160-240) în lucrarea ÎMPOTRIVA IUDEILOR scrie că „Hristos stăpânește în
ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor și sciților”.
- Origen (185-254) în COMENTARIUL 39 la Evanghelia după Matei 24,14 arată că „foarte
mulți dintre daci, sarmați și sciți n-au auzit cuvântul Evangheliei”.

Concluzie
- învățătura lui Iisus Hristos a pătruns încă de timpuriu (sec. I-II) în rândul locuitorilor din
ținuturile noastre (daci, sciți), din epoca apostolică (prin Sf. Ap. Andrei și Filip, dar și prin
alte mijloace), cunoscând o evidentă înflorire în secolele ce au urmat.
-

22
 MĂRTURII LINGVISTICE DESPRE ORIGINEA ȘI VECHIMEA
CREȘTINISMULUI LA ROMÂNI

1. Câteva considerații despre formarea poporului român și a limbii

române
După cucerirea Daciei de către romani (105-106), dar și după retragerea Împăratului
Aurelian (cu administrația și armata, în sudul Dunării (271-275), autohtonii geto-daci au
convețuit cu numeroși coloniști romani aduși la noi din diferite părți ale Imperiului Roman.
Din amestecul coloniștilor romani cu autohtonii a rezultat o populație romanizată, iar
apoi a luat ființă nu numai poporul român, dar și limba română, fiica latinei populare, vorbită pe
teritoriul Daciei; din latina populară s-a „născut” limba română.
Prin urmare, limba română este o limbă romanică, morfologia, sintaxa, structura și
elementele fundamentale ale lexicului limbii române sunt de origine latină.
În toate categoriile de bază ale vieții și îndeletnicirii omenești se află cuvinte de origine
latină.
Romanii au dat poporului nostru numele de rumân (devenit mai apoi român).
În același timp, avem și o bogată terminologie religioasă de origine latină.

2. Dovezi lingvistice
Elementele de bază ale credinței creștine sunt de origine latină.
Prin exprimarea credinței creștine, unii termeni au fost împrumutați din „lumea romană
păgână”, alții, însă, au fost „creați” pe aceste teritorii.
a. Termeni din lumea romană păgână
Termenul Biserică- derivă din cuvântul latin basilica, care își trage originea de la Basiliki
(l. greacă)- casa împăratului. Basilica păgână era un loc de judecată. După Edictul de la Milan
din 313, aceste locuri de judecată, fiind mai încăpătoare, au devenit lăcașuri de cult, (biserici- de
la basilica).
Cuvântul Dumnezeu își are originea în expresia latină Domine Deus; la păgâni: Domne
Deus.

23
 Termenul Dumnică- derivă din dies dominica- ziua Domnului, care a înlocuit sărbătoarea
păgână dies solis (ziua soarelui).
Cuvântul Crăciun nu este deplin lămurit până în prezent; probabil că provine din colatio
(nem)- de la obiceiul preoților păgâni de a anunța în prima zi a fiecărei luni sărbătorile din cursul
acesteia.
Termenul Florii- derivă din Floralia (sărbătoare păgână)- a florilor de primăvară
(închinată zeiței Flora); în creștinism s-a dat acest nume sărbătorii (dumincii) intrării Domnului
în Ierusalim, fiind cea mai apropiată de floralia păgână.
Cuvântul Paști- provine din limba ebraică -pasha- care înseamnă trecere (de la moarte la
viață)- dies pescharum (ziua Paștilor).
Termenul Rusalii- de la sărbătoarea păgână Rosalia (eveniment în cadrul cărei se
pomeneau morții, la sfârșitul primăverii, când înfloreau trandafirii (rosa).
Cuvântul sărbătoare- dies servatoria, o prescurtare de la conservatoria, zi închinată zeilor
ocrotitori ai oamenilor; în creștinism, zilele de sărbătoare prin sfinții prăznuiți, ocrotesc pe om
ș.a.

Tot de origine latină sunt și cuvintele care se referă la morți, dar și la cultul acestora:
cimitir (coemetarium), mormânt (monumentum), priveghiu (perviglium), păioară [văl] (palliola),
comând [pomană] (comand), osăminte [oseminte] (ossementa).
24
 b. Termeni cu înțeles exclusiv creștin
Ei au fost făuriți pe teritoriile noastre pentru a exprima alte noțiuni de credință. Între
aceștia amintim: a boteza- baptiso-are; creștin- Christianus; altar- altare; a ajuna- adjunare;
cruce- crux, cis; a cumineca- communicare; a cununa- corono, are; câșlegi- caseum ligare,
duminică- dies dominica; a închina- înclino, are; înger- angelus; lege- lex, gis; păcat- peccatum;
păgân- paganus; părinte- parens, tis; preot- prezbyterum; a răposa- repausare; rugăciune-
rogatio, nem; tâmplă- templum; vărgură- virgo, virgula, pentru Sfânta Fecioară Maria; sânt
[sfânt]- sanctus;
Legat de unele sărbători avem termenii: Sântvăsâi, Sântioan, Sângeorgiu, Sântilie,
Sântămarie, Sânnicoară.
În același timp, tot de origine latină sunt și denumirile zilelor săptămânii și a lunilor
anului.
Zilele săptămânii: luni- Lunae (dies); marți- Martis (a lui Marte); miercuri- Mercurii (a
lui Mercur); joi- Jovis (a lui Jupiter); vineri- Veneris (a Venerei); sâmbătă- din latina vulgară,
sambata; duminică- dies dominica, care își are originea în dies Solis (ziua soarelui).
Lunile anului, numiri vechi, de origine latină: ianuarie- gerar sau cărindar;
februarie- faur sau făurar; martie- mart sau mărțișor; aprilie- prier; mai- florar; iunie- cireșar sau
cireșel; iulie- cuptor; august- gustar; septembrie- răpciune; octombrie- brumărel;
noiembrie- brumar; decembrie- undrea dau indrea, luna Sfântului Andrei.
De asemenea și numirile actuale ale lunilor anului sunt de origine latină, dar care au
trecut pe filieră slavă și adaptate la „modelul apusean mai nou”.
Evidențiem faptul că terminologia latină privitoare la noțiunile de credință este cu totul
deosebită față de cea pe care o folosește Biserica din Apus. Aceasta ne duce la concluzia că
strămoșii noștri au primit învățătura lui Hristos prin misionari din Răsărit și nu din Apus, cum se
afirmă și în zilele noastre.
Acesta este motivul pentru care în învățătura noastră de credință nu avem termeni
precum: Deus (Dumnezeu); Trinitas (Trinitate); regnum Dei (împărăția lui Dumnezeu), Creator
mundi (Făcătorul lumii); ecclesia (biserică); fides (credință); orațio (rugăciune); pater (tată,
părinte), incarnațio (întrupare); assumptio (înălțare); redemptio (răscumpărare); ressurectio
(înviere); remissio (iertare) ș.a.

25
 Terminologia creștină din limba noastră este de origine latină; ea exprimă noțiunile de
bază ale credinței noastre.
Cuvintele de origine latină din credința strămoșilor noștri (cuvinte împrumutate din
lumea romană păgână sau create pe aceste teritorii) arată că ei nu au primit învățătura lui Iisus
Hristos din Apus, ci prin misionari răsăriteni.
Evanghelizarea geto-dacilor s-a petrecut în același timp cu romanizarea acestora.

Bibliografie selectivă
1. I. I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic și componenta
latino-romanică, București, 1981.
2. G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iași, 1980.
3. Pr. Prot. Ștefan Lupșa, „Creștinismul românesc a fost de la început ortodox”, în Studii
Teologice, I (1949), nr. 9-10, pp. 814-834.
4. Pr. Ioan Ionescu, „Privire asupra cuvintelor cu sens religios din fondul principal lexical al
limbii române”, în Mitropolia Olteniei, VIII (1956), nr. 6-7, pp. 343-359.
5. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români în
solidaritate cu ale limbii române, în general”, în Biserica Ortodoxă Română, XCVII
(1979), nr. 3-4, pp. 563-590.
6. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a,
București, 1992, pp. 59-69; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas, Iași, 2004, pp. 66-75.

REZUMAT
1. Câteva considerații despre formarea poporului român și a limbii române
- 105-106 cucerirea Daciei de către romani; transformarea ei în provincie romană
- 271-275 retragerea armatei și a administrației romane în sudul Dunării
- Din amestecul dintre geto-daci și romani = populație romanizată → poporul român și
limba română – fiica latinei populare
- Cuvintele care denumesc elementele de bază ale credinței creștine sunt de origine
latină

26
2. Termeni din lumea romană păgână
- Biserică ← basilica / Basiliki – casa împăratului
- Dumnezeu ← Domine Deus
- Duminică ← dies Domenica – ziua Domnului
- Crăciun ← calatio – se anunțau sărbătorile păgâne din cursul unui an
- Florii ← Florilia – sărbătoare păgână a florilor
- Paști ← ebraicul Pasha – trecere (de la moarte la viață)
- Rusalii ← Rosalia – sărbătoare păgână a înfloririi trandafirilor
- Sărbătoare ← dies servatoria – zi de sărbătoare
- Zilele săptămânii și lunile anului sunt de origine latină.

3. Termeni cu înțeles exclusiv creștin

- a boteza–baptiso, -are
- creștin – Christianus
- altar – altare
- a ajuna – adjunare
- cruce – crux, -cis
- a crede – credo, -ere
- a cumineca – communicare
- a cununa – corono, -are
- a închina – inclino, -are
- lege – lex, legis
- păcat – peccatum
- sânt (sfânt) – sanctus

Concluzie
- terminologia creștină din limba noastră este de origine latină; ea exprimă noțiunile
fundamentale ale credinței noastre.

27
 noua învățătură de origine divină, își vedea
periclitată puterea militară, poziția socială,
MARTIRI CREȘTINI ÎN bunurile materiale, dar, aceasta ducea și la
ȚINUTURILE DUNĂRENE slăbirea ei prin scăderea numărului de

LA ÎNCEPUTUL adepți.
Toate aceste fapte au dus la acțiuni
SECOLULUI IV
dure împotriva creștinilor, la prigonirea lor,
la încercări de a înlătura creștinismul din
I. Privire generală asupra
viața omenirii.
situației creștinilor până în
secolul IV
Încă din timpul vieții și
activității sale, Mântuitorului nostru
Iisus Hristos a avut potrivnici,
adversari; ne referim în primul rând
la „mai marii poporului iudeu”,
fariseii și cărturarii, care, deși au
văzut nenumărate „semne și
minuni”, săvârșite de El în popor, nu În al treilea rând, și împărații romani
au crezut în divinitatea Lui, L-au au devenit adversari ai creștinilor pentru că
hulit, L-au umilit, L-au pizmuit și, în învățătura lui Hristos prevedea egalitatea
final, L-au pedepsit, prin răstignire între oameni (desființa sclavia),
pe cruce, fiindcă s-a făcut pe sine neînchinarea la zeități (inclusiv înlăturarea
„Fiu al lui Dumnezeu”. cultului împăratului, care era considerat
Ucenicii săi, Sfinții Apostoli, zeitatea supremă, Pontifex Maximus),
majoritatea au îndurat moarte martirică, în atitudini care îi prezentau ca neloiali față de
diferite forme; atitudinea evreilor față de imperiu; apariția creștinismului era, după
urmașii lui Hristos a rămas aceeași, de unii împărați romani o „fisură” în unitatea
respingere și de îngrădire a Legii celei Noi. imperiului; mai mult, creștinii erau
Pe de altă parte, creștinii au îndurat considerați, de către romani, adevărați spioni
prigoniri din parte „lumii păgâne”, care, prin

28
pentru dușmanii lor din afara granițelor De pildă, la Sirmium (azi
Imperiului Roman. Mitrovița, Jugoslavia) au fost
Atitudinea intransigentă a creștinilor martirizați preotul Montanus și soția
față de zeități și față de cultul împăratului, sa Maximia, înecat (de autorități), în
de altfel, conform învățăturii lui Hristos, au râul Sava la 26 martie 304;
dus la persecuții aspre împotriva Montanus este cel dintâi preot daco-
„ucenicilor” Fiului lui Dumnezeu. român cunoscut cu numele în istorie.
Se cunosc în istorie zece mari
persecuții ale împăraților romani (făcându-se
mai totdeauna paralelă cu cele zece „plăgi”
ale Egiptului), de la Nero (54-68) și până la
Edictul de la Milan din 313, dat de către
Constantin cel Mare (306-337), când li s-a
acordat creștinilor deplină libertate de
exprimare a credinței lor.
Dintre persecuțiile cele mai crude
din ținuturile dunărene amintim pe cea a
Tot în aceeași localitate a
împăratului Dioclețian (284-305), împreună
pătimit moarte martirică episcopul
cu asociatul său la tron, Galeriu, autorul
Irineu (6 aprilie 304) și diaconul său
moral al acestora (care a sugerat împăratului
Dimitrie (9 aprilie 304); celui dintâi i
darea celor patru edicte, între 303-304), prin
s-a tăiat capul și apoi a fost aruncat
care s-a urmărit distrugerea creștinismului.
în râul Sava, iar Dimitrie a fost ucis
cu sulița; pe Dimitrie îl prăznuim în
II. Martiri creștini în
fiecare an la data de 26 octombrie.
ținuturile dunărene și în În ziua pătimirii Sfântului
Scyția Minor (Dobrogea) Dimitrie, tot la Sirmium au mai fost
În cadrul persecuțiilor lor și- martirizate mai multe tinere (6
au găsit sfârșitul vieții pământești aprilie 304).
numeroși creștini din ținuturile În același an au fost
dunărene. martirizați la Sirmium și alți creștini:
credinciosul Secundus (20 iulie 304),
29
fecioara Basilla (29 august), fecioara
Anastasia (25 decembrie), grădinarul
Sineros și alți cinci pietrari (de lângă
Sirmium): Simpronianus, Claudius,
Costorius, Nicostratus și Simplicitus,
toți „închiși de vii în sicrie de plumb
și aruncați în Dunăre”.
La Cimbalae (azi Vincovce,
Jugoslavia), nu departe de Sirmium
au fost martirizați la 28 aprilie 304
alți șase creștini: lectorul Pollion,
lectorul Hermogen, preotul Romulus,
diaconul Silvanus, diaconul Donatus
și fratele acestuia Venustus.
În Singidunum (azi Belgrad)
a pătimit pentru Hristos diaconul
Ermil și temnicerul Stratonic,
aruncați în Dunăre, la 13 ianuarie, se
pare în 307.
La Bononia (azi Vidin,
Bulgaria) au fost martirizați: Agheu,
Gaius și Hermes.
La Novae (azi Sviștov,
Bulgaria) a primit martiriul creștinul
Lupus.
La Durostorum (azi Silistra,
Bulgaria) au fost martirizați mai
mulți ostași care nu au vrut să aducă
jertfe zeilor; au fost ucuși în lunile
iunie-aprilie 298: Pasicrat,
Valention, Marcian, Nicandru, Iuliu,
Hesichius + alți 47 de ostași a căror
nume nu se cunoaște.
În Ozovia (lângă
Durostorum) au pătimit moarte prin
decapitare trei țărani credincioși:
Quintilianus, Maximus și Dedas (la
28 aprilie 304).
La Naisus (azi Niș,
Jugoslavia)- în secolul IV au suferit
moarte martirică mai mulți creștini,
dar numele lor nu se cunoaște.
În Scythia Minor (Dobrogea)
au existat, de asemenea, martiri
creștini în diferite localități ale
acestei provincii.
De pildă, la Tomis
(Constanța) a fost martirizat la 7
martie, în preajma anului 300,
episcopul Efrem al Tomisului; între
320-323 (sub Licinius), Macrobiu și
Gordian (surghiuniți aici din Asia
Mică) au fost arși de vii; se pare că

30
Gordian a fost episcop în Asia Mică; IV s-a descoperit sub altar o criptă în
împreună cu ei au fost uciși: Heli, care se afla o „ladă mortuară”, ladă
Lucian și Zotic, frații Argeu și ce conținea moaștele a patru martiri a
Marcelin, precum și episcopul Tit al căror nume este: Zoticos, Attalos,
Tomisului; din Sinaxarul Bisericii Kamasis și Fillipos, martirizați
constantinopolitane reiese că între
320-323 au pătimit moarte martirică
peste 60 de creștini la Tomis.
La Axiopolis (Hinog, lângă
Cernavodă) au suferit moarte
martirică creștinii Chiril Chindeas și
Tasius, în 303; se crede că Tasius
este una și aceeși persoană cu Dasius
ale cărui moaște se află la Ancona, în
Italia, încă din anul 579.
În Halmyris (azi Murighiol),
au primit cununa muceniciei lui
Hristos preotul Epictet și un tânăr
Astion (din Asia Mică), între anii
298-303; Sfintele Moaște ale sfinților
probabil în timpul persecuțiilor lui
amintiți se află la Mănăstirea
Dioclețian sau Licinius; sub cripta ce
Halmyris (o mică parte se păstrează
adăpostea sfintele moaște ale martirilor
și în Catedrala Arhiepiscopală din
amintiți au fost găsite resturile unui
Constanța), iar prăznuirea lor are loc
mormânt, în care au fost așezate trupurile
în fiecare an la data de 8 iulie.
altor doi martiri încă necunoscuți. Moaștele
La Noviodunum (Isaccea) au
celor patru martiri de la Niculițel, se află în
pătimit pentru Hristos creștinii
biserica mănăstirii Cocoș, nu departe de
Falvian și Filip- secolul IV.
locul în care au fost găsite.
În apropierea vechiului
Noviodunum, la Niculițel (județul
Tulcea), în basilica înălțată în secolul

31
 Durostorum (azi Silistra din
Bulgaria).
Din cele prezentate,
constatăm că la începutul secolului
IV, în ținuturile dunărene, dar, și în
Scythia Minor (Dobrogea) era o
viață creștină intensă, organizată
temeinic, fapt ce rezultă din numărul
mare de martiri, între cacare s-au
După anul 305, persecuțiile
numărat episcopi, preoți, diaconi
împotriva creștinilor au încetat, mai
ș.a., prin urmare, un creștinism
cu seamă că în imperiul roman erau
autentic, păstrător al credinței și al
numeroase frământări.
tradiției apostolice.
Cu toate că în 313, prin
Edictul de la Mediolan, împăratul
Bibliografie selectivă
Constantin cel Mare, în înțelegere cu
1. De la Dunăre la Mare, Galați, Ed. II,
Licinius, au acordat libertate
1979, pp. 34-62.
creștinilor din imperiu, cel din urmă
2. Arhiepiscopia Tomisului și Dunării
a continuat persecuțiile împotriva
de Jos în trecut și azi, Galați, 1981,
creștinilor, în Răsărit, între anii 319-
pp. 111-126.
324, perioadă în care au fost
3. Victor H. Bauman, „Basilica cu
martirizați și unii creștini din Scythia
<martyricon> din epoca
Minor.
romanității târzii, descoperită
Ultima persecuție îndreptată
la Niculițel (județul Tulcea”,
împotriva creștinilor a avut loc în
în Buletinul Monumentelor
timpul domniei lui Iulian Apostatul
Istorice, XLI (1972), nr. 2,
(361-363), împărat roman care a
pp. 17-26.
dorit să reînvie păgânismul; între
4. Sfinți români și apărători ai
numeroșii creștini care au fost
legii strămoșești, București,
martirizați în această perioadă, s-a
1987, pp. 133-207.
numărat și ostașul Emilian din

32
 5. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
vol. I, Ed. a II-a, București, 1992, pp.
59-69; vol. I, Ed. a III-a, Editura
Trinitas, Iași, 2004, pp. 76-83.
6. Idem, Sfinți daco-romani și români,
Iași, Ed. II, 2000.
REZUMAT
1. Privire generală asupra situației
creștinilor până în sec. al IV-lea
- potrivnicii Mântuitorului: a. „mai marii
poporului evreu” (fariseii și cărturarii);
b. „lumea păgână” care prin noua
învățătură a lui Hristos și-a văzut
periclitată poziția militară, socială,
bunurile materiale, dar vedea și pericolul
scăderii numărului de adepți;
„împărații romani” pentru că învățătura
creștină propovăduia egalitatea dintre
oameni, desființa sclavia, oprea
închinarea la zeități și la împărat
(Pontifex Maximus).
- au fost zece mari persecuții
împăraților romani, începând cu Nero
(54-68), până la Edictul de la Milan
(313), când Constantin cel Mare a
acordat deplină libertate creștinilor.
- în ținuturile dunărene amintim
împăratul Dioclețian (284-305) și pe
asociatul său la tron, Galeriu, autorul
moral al persecuțiilor, care prin cele
patru edicte din 303-304 au urmărit
distrugerea creștinismului.
2. Martiri creștini în ținuturile
dunărene și în Scythia Minor
(Dobrogea)
a. În ținuturile dunărene:
- la Sirmium (Mitrovița, Iugoslavia) –
preotul Montanus și soția sa Maxima
(+304); Montanus – cel dintâi preot
daco-roman cunoscut cu numele în
istorie.
- tot la Sirmium au fost martirizați
episcopul Irineu și diaconul său Dimitrie
(+304), precum și mai multe tinere.
- la Singidunum (azi Belgrad) – diaconul
Ermil și temnicerul Stratonic (+307).
c. - la Durostorum (Silistra, Bulgaria) – mai
mulți ostași, între care amintim pe:
Pasicrat, Valentinion, Marcian,
Nicandru, Iuliu Hesichius.
- la Naisus (Niș, Iugoslavia) – în sec. IV,
mai mulți creștini, fără să le cunoaștem
ale numele.
b. În Scythia Minor (Dobrogea), au fost, de
asemenea, mulți martiri:
- la Tomis (Constanța) în 304 Episcopul
Efrem de Tomis; prin 320-323 Episcopul
pe Tit de Tomis.
33
- la Axiopolis (lângă Cernavodă) – în sec.
IV – martirii Chiril, Chindeas și Dasius
sau Tasius (Tasios).
- la Halmiris (Dunavăț) – la sfârșitul sec.
III – preotul Epictet și tânărul Astion.
- la Niculițel (jud. Tulcea) sec. IV –
Zoticos, Attalos, Kamasis și Fillipos.

Concluzie
- la începutul secolului IV, în ținuturile
dunărene, dar și în Scythia Minor, exista
o viață creștină intensă, bine organizată,
fapt ce rezultă din marele număr de
martiri creștini: episcopi, preoți, diaconi
și simpli creștini.

34
 MĂRTURII coexistența, o vreme, a creștinilor cu

ARHEOLOGICE DESPRE gnosticii (secolele II-III);

c. La mijlocul secolului III existau la
RĂSPÂNDIREA
noi comunități creștine bine
CREȘTINISMULUI ÎN
organizate; se confirmă apariția
NORDUL DUNĂRII centrelor eparhiale;
SECOLELE III-IV d. Până în secolul III se poate vorbi de
un misionarism individual sau
1. Considerații generale privind spontan în Dacia.

răspândirea creștinismului în e. Se poate vorbi și de un misionarism

dirijat de elementul politic roman,
nordul Dunării
îndeosebi spre poporele barbare,
În afară de mărturiile
pentru a aduce liniște și pace în
generale ale scriitorilor bisericești
Imperiul Roman.
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful,
Tertulian și Origen, privitoare la
2. Simboluri creștine
pătrunderea creștinismului la
În veacurile creștine primare,
populația de la nord de Dunăre, nu
cei care îmbrățișau învățătura lui
mai există nici un izvor literar care
Hristos foloseau anumite simboluri și
să confirme afirmațiile celor
formule prin care își arătau atât
pomeniți.
identitatea, cât și crezul lor comun cu
Cu toate acestea,
Fiul lui Dumnezeu:
descoperirile arheologice din
a. Sfânta cruce- semnul prin care se
ținuturile dunărene ne oferă șansa de
înseamnă fiecare dreptcredincios, când
a face unele aprecieri privitoare la
se închină, devenind pentru creștini nu
creștinismul timpuriu de la noi:
numai altarul de jertfă al lui Iisus
a. Pe teritoriul Daciei au fost
Hristos, ci și simbol al suferinței, mijloc
descoperite în câteva cetăți mai mari
de mântuire și de proslăvire a
obiecte ce aveau simboluri creștine;
Mântuitorului.
b. Prezența concomitentă a obiectelor
creștine și a celor gnostice (eretice);

35
 Sfânta cruce a apărut ca simbol mai Hristos Marele și Bunul Păstor al
întâi în Răsărit, în vreme ce în Apus, la creștinilor. Acest motiv se află și pe alte
început era disimulată mai ales în formă monumente creștine: sarcofage, picturi,
de ancoră. diferite catacombe ș.a.
Sfânta cruce este cunoscută sub
diferite forme: X (decussata), T
(comissa) (imissa- latina romană) +
(quadrata- grecească), (grammata),
ansata, florida ș.a.
Sfânta cruce apare îndeosebi pe
vasele liturgice, opaițe, inele,
pandantive, catarame, capace de vase, pe
mânerele capacelor, pe fundurile de
vase, pe diferite obiecte casnice etc.

c. Mielul - îl reprezintă pe Iisus Hristos

care s-a jertfit ca un miel pentru păcatele
omenirii (Ioan 1,29).
d. Pomul Vieții - simbolizează pomul
cunoștinței binelui și răului din Raiul
pământesc, dar și veșnicia credinței (ex:
Romula-Reșca) sau monumente funerare
(ex: Potaissa și Gilău);
e. Peștele - este simbolul numelui lui
Hristos –ΙΧΤΙΣ- Iisus Hristos Fiul lui
Dumnezeu Mântuitorul. Creștinii se
recunoșteau între ei prin acest semn; era
un fel de parolă.

b. Bunul păstor- cum apare pe geme (ex.

Potaisa - Turda), îmbrăcat în tunică, îl
reprezintă pe Mântuitorul nostru Iisus

36
 creștine folosite în epoca
primară, numai Sfânta Cruce și
monograma lui Hristos s-au
permanentizat în viața
credinciosilor, fiindcă ele sunt

f. Porumbelul - aflat pe opaițe (ex. Dej și strâns legate de învățătura,

Moigrad), vase (Moigrad), geme religia și viața creștină.

(Romula), este simbolul Sfântului Duh, În afară de simbolurile mai

cel care sfințește Sfintele Daruri în des folosite pomenim și câteva

cadrul Sfintei Euharistii, sfințește omul formule specifice creștine, care sunt

și întreaga natură. întâlnite pe anumite monumente sau

g. Păunul- apare pe geme (Băile obiecte.

Herculane), opaițe (Romula, Porolissum) 1. VETERE FELIX- Pântece fericit,

și este simbolul învierii trupului și al fiind vorba de Sfânta Fecioară Maria.

curăției. Această expresie a fost găsită pe

h. Cocoșul- găsit pe opaițe (Porolissum) geme sau vase (ex: Bologa, Potaissa,

este simbolul învierii creștine. Porolissum, Sucidava- Celei-

i. Vița de vie- simbolul Jertfei Euharistice. Corabia).

j. Chrisma sau monograma lui Hristos, 2. QUARTIENE VIVAS- Să trăiești,

reprezentată în diferite forme IX, XP. Quartine; formulă de salut; se află pe

o fibulă (Micia). Formula VIVAS
era, de obicei, precedată sau urmată
de un nume.
3. VOTUM PONERE- A depune
făgăduință, juruință lui Dumnezeu.
Este o formulă găsită pe inscripții,
potire (Porolissum), tăblițe votive
(Biertan).

k. Literele grecești A și Ω- Iisus l. Mielul îl simbolizează pe Iisus Hristos,

Hristos este începutul și jertfit ca un miel, pentru păcatele lumii.

sfârșitul. Dintre simbolurile

37
m. Pasărea phoenix a simbolizat la creștini
învierea (la păgâni există legenda
reînvierii acestei păsări din propria-i
cenușă).
n. Delfinul- în creștinism îl preînchipuie pe
Mântuitorul Hristos, care duce spre
limanul izbăvirii corabia Sa, adică
Biserica creștină.
o. Leul este simbolul Domnului nostru
Iisus Hristos, numit în Sfânta Scriptură
„leul din seminția lui Iuda” (Facere 49,9
și Apocalipsă 5,5).
p. Cerbul este simbolul dorinței
credincioșilor după învățătura creștină,
care este „apa cea vie” (In. 4,15).
q. Calul este simbolul creștinismului, care
prin luptă și statornicie a viețuit și a
călătorit în credința Mântuitorului
Hristos, până la sfârșitul vieții sale (II
Tim. 4,7).
r. Corabia este simbolul Bisericii, care
asemenea unui vas înfruntă valurile
mării, ducâdu-i pe credincioși la limanul
mântuirii veșnice.
s. Ancora simbolizează statornicia
credință, nădejdea în mântuire.
t. Tridentul simbolizează semnul Sfintei
Cruci.
u. Farul, care luminează și călăuzește
mersul corăbiilor spre port, simbolizează
lumina Evangheliei, care le oferă
credincioșilor mântuirea.
v. Măslinul și ramurile de măslin sunt
simbolul păcii, al nădejdii și al vieții
celei veșnice.
w. Ramurile de smochin și ramurile de
finic erau simbolul victoriei
creștinismului asupra dușmanilor noștri.
x. Crinul este simbolul curăției
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
y. Coroana simbolizează răsplata celor
credincioși pentru faptele lor bune (I
Corinteni 9,25).
Trebuie să amintim faptul că
simbolurile și formulele creștine
datează din secolele II-VI. Dar, în
afară de simbolurile și formulele
creștine au existat și simboluri ale
ereticilor gnostici creștini, care au
dispărut în sec. IV d. Hr., probabil
odată cu stingerea acestei mișcări.
Existența monumentelor
istorice, a obiectelor liturgice de uz
casnic pe teritoriul României de azi,
în cu simboluri și formule creștine din
epoca primară, confirmă vechimea
creștinismului românesc.
Amintim faptul că în Biserica
primară, din cauza persecuțiilor, nu
a fost posibilă prezentarea directă
a chipului Mântuitorului. Astfel că,
38
 pentru a fi feriți de urgia păgână, Tăblița (numită și donarium) este de
creștiinii l-au reprezentat pe Iisus formă dreptunghiulară de 32,5 cm. și lată
Hristos prin simboluri și alegorii. de 13,2 cm. cu o inscripție pe trei rânduri
Faptul că multe dintre (tăiate în grosimea materialului de
simbolurile prezentate au fost bronz): EGO ZENO/VIVS VOT/UM
descoperite și pe teritoriul țării POSVI- Eu Zenovius am pus ofrandă,
noastre, denotă că învățătura creștină având și monograma lui Hristos (X+P)
a pătruns la noi încă de timpuriu, din din secolul IV.
epoca apostolică. b. Gema de la Potaissa (Turda) din onix,
de formă ovală (1,1 cm.- 1,3 cm.)-
3. Descoperiri arheologice în sculptată Scena Bunului Păstor- Iisus

Transilvania și Banat Hristos (un om cu un miel pe umeri; alt

miel stă la picioarele sale; un copac cu
Amintim cele mai reprezentative
două ramuri pe care se află o pasăre; în
descoperiri:
dreapta gemei o corabie, de pe care se
a. Tăblița votivă de la Biertan (județul
vede căzând un om în mare).
Sibiu)- descoperită în 1775 (azi se află
În jurul corăbiei sunt literele
în Muzeul de Istorie a României).
grecești ΙΧΘΥΣ (Iisus Hristos Fiul lui
Dumnezeu Mântuitorul). Datează din
secolul IV.
c. Gema de la Budapesta (se află în
Muzeul Național al Ungariei din
Budapesta)- reprezintă tot Scena
Bunului Păstor- cu mici deosebiri;
Datează tot din secolul IV.
d. Vas cu incripție și simboluri creștine
de la Porolissum (azi Moigrad, județul
Sălaj).
Datează din secolul IV. Este un
produs creștin local.

39
e. Piatra funerară romană păgână de la
Cluj (descoperită în 1927). A fost
folosită de un creștin din secolul IV
pentru a acoperi un mormânt. În litera
„O” din inscripția efectuată deja pe
piatră, creștinul a incizat semnul Sfintei
Cruci. Această piatră funerară se găsește
în Muzeul Național de Istorie
Transilvaniei din Cluj-Napoca.
f. Opaițe paleocreștine- ce aveau semnul
crucii sau toartă în formă de cruce,
descoperite în diferite localități din
Transilvania și care se află în diferite
muzee din țară (sec. IV-VI).
g. Amfore, străchini- cu simboluri
creștine (sec. II-VI).
h. Un inel oval din aur (cu gemă)-
descoperit în 1841 în zidurile bisericii
ortodoxe din Băile Herculane (sec. III).
i. Un inel de bronz cu cruce- descoperit
în râul Caraș (Banat). Datează din
secolele IV-VI.
j. Opaiț din bronz în formă de pește la
Lipova. Datează din sec. IV.
k. Un inel de bronz cu cruce- la Sacoșu
Turcesc (lângă Timișoara). Datează din
sec. IV.
l. Un capac de lut cu cruce- la Tibiscum
(Jupa, lângă Caransebeș). Datează din
secolul IV. Un alt obiect asemănător a
fost descoperit la Cenad, județul Timiș și
a datează din sec. IV-VI.
m. Basilica de la Morisena (azi Cenad,
județul Timiș). Datează din secolele IV-
VI.
4. Descoperiri arheologice în
Oltenia
a. Opaițe decorative cu cruci, cruciuliță
de bronz, cărămidă imprimată cu
pești și cruciulițe; geme din secolele
III-IV cu pești, delfini, păuni, cruciulițe
ș.a.
b. Candelabru fragmentar din bronz cu
peștișori. Datează din secolele V-VI.
c. Opaiț decorat cu cruce- Bumbești-Gorj
(datează din secolele V-VI).
d. Opaiț cu toartă cruciformă- Drobeta
Turnu Severin (sec. V-VI).
e. Lăcaș de cult (basilică)- la Slăveni,
județul Olt (descoperită în 1936).
Datează din secolul IV (are lungimea de
16 metri și lățimea de 7 metri); ca altar
s-a folosit absida unui lăcaș de cult
păgân. Adăugând și dimensiunile acestei
40
 abside, basilica avea în total 21 de metri Alte inscripții: „Maria a născut pe
lungime. Hristos Fiul lui Dumnezeu”, dar și
f. Basilica de la Sucidava (azi Celei- numele preotului Lukonochos fiul lui
înglobat în orașul Corabia) din sec. V- Likatios (probabil de neam got).
VI. A fost descoperită în 1946-1947. Are
lungimea de 20,9 metri și lățimea de 5. Descoperiri arheologice din
10,2 metri, fiind alcătuită dintr-o sală Moldova și Muntenia
patrulateră, o navă și o absidă
a. Obiecte paleocreștine la Bărboși
semicirculară (altar spre răsărit). În
(vechea cetate Piroboridava, azi
încăperea de la intrare s-au găsit urmele
înglobată în Municipiul Galați): două
unui amvon.
cruci din sidef (mici), o amforă cu
literele XP (Hristos), din secolul III.
b. Cruciulițe și o cupă getică cu cruce, în
așezarea dacică de la Cândești (la sud de
Focșani, județul Vrancea), din secolele I-
II.
c. Cruciulițe cu sidef- la Mitoc, județul
Botoșani, secolele II-III.
d. Vase de lut cu semnul crucii- laTătuca,
între Vaslui și Iași, din secolele IV-V.

De asemenea, au mai fost e. Numeroase vase de lut pe care a fost

descoperite trei morminte în interiorul incizat semnul crucii la: Horga-Epureni,

basilicii și trei în exterior. Obiectele județul Vaslui; Murgeni, județul Vaslui;

paleocreștine găsite: opaițe cu toartă în Dodești, județul Vaslui; Bacău; Botoșna,

formă de cruce, cruciulițe de bronz, un județul Suceava, etc.

tipar de turnat cruciulițe, resturi de f. Tipare cu matrițe pentru confecționarea

amfore cu simboluri și inscripții creștine, unor obiecte creștine, mai ales cruciulițe

„Maica Domnului”, „Maria naște pe la: Străulești (azi în București);

Hristos”, „Fiul lui Dumnezeu”, „Mila Dulceanca și Olteni din județul

Domnului”, „Dumnezeu prea strălucit”, Teleorman; Budurleasa-Ploiești;

„Lumina lui Dumnezeu”, „A + Ω” ș.a.; Cândești, județul Buzău ș.a.

41
 textele inscripțiilor: „Maria naște pe
6. Descoperiri arheologice în Hristos”, „Emanuel, cu noi este

Dobrogea Dumnezeu”, „Lumină-Viață”,

referindu-se la Iisus Hristos:
a. Incripții creștine
„Domnul este luminarea mea, de
Până în prezent au fost
cine mă voi teme?”, „Pacea mea dau
descoperite peste 100 de inscripții
vouă”, „Crucea morții și a învierii”
creștine din secolele IV-VI,
ș.a.
îndeosebi pe monumentele funerare;
După cum aminteam, în
aproape jumătate s-au găsit în cetatea
unele inscripții se găsesc numele
Tomis (azi Constanța), metropola
creștinilor din anumite straturi
Sciției Mici, iar cealaltă parte în:
sociale.
Histria (Istria), Callatis (Mangalia),
Astfel, pe o cruce de calcar
Axiopolis (Hinog, lângă Cernavodă),
descoperită la Callatis (Mangalia) se
Ulmetum (Pantelimon, județul
găsește următoarea inscripție (pe una
Constanța), Dinogeția (Garvăn, în
dintre fețele crucii): „Aici s-a făcut
dreptul Municipiului Galați) ș.a.
rugăciunea spre pomenirea
Din aceste inscripții, peste un
episcopilor Ștefan...”, aceasta
sfert sunt în limba latină, iar restul în
confirmând existența unor scaune
limba greacă.
episcopale pe teritoriul Dobrogei de
Descoperirile arheologice,
azi.
îndeosebi inscripțiile funerare, au
Într-o inscripție de la Tomis
scos la iveală că urmașii lui Hristos,
este menționat numele unui preot:
creștinii, au aparținut tuturor
„Pentru Theodule, soția mea, care a
straturilor sociale: clerici,
fost fiica preotului Patricius”.
magistrați, negustori, funcționari,
Tot la Tomis se află și
oameni simpli ș.a.
numele unui citeț: „Aici odihnește
Inscripțiile din Dobrogea
Heraclie, citeț al sfintei Biserici
arată credința statornică în
Universale”.
Dumnezeu a locuitorilor de aici,
O inscripție de la Callatis ne
nădejdea lor în Învierea Domnului și
oferă numele unui magistrat:
în fericirea veșnică. Iată câteva din

42
 „Suplicius, fiul lui Casian, de neam
sirian și ca pregătire jurist și soția
acestuia, Melitis, ... după ce au trăit
mulți ani și au cunoscut o bătrânețe
cinstită acuma au ajuns printre cei
drepți, în nădejdea învierii și a
fericirii veșnice”.
Nu lipsesc din inscripții nici
credincioșii simpli. Într-una dintre
acestea se spune: „Odihnește-o
Dumnezeule cu drepții”; credem că
este vorba despre o credincioasă din
Tomis.
Din simpla înșirare a unor
inscripții de pe pietrele funerare,
deducem faptul că, în Sciția Mică
(Dobrogea), există o viață
bisericească bine organizată, cu
episcopi în frunte, care aveau sub
oblăduirea lor credincioși creștini, ce
trăiau în duhul Bisericii lui Hristos,
adică în tradiția Bisericii de Răsărit.
b. Obiecte paleocreștine
I. Gema de la Tomis (azi în Britisch
Museum din Londra- sec. IV-V); îl
reprezintă pe Mântuitorul, pe fiecare
parte având câte șase apostoli;
deasupra este cuvântul ΙΧΘΥΣ (Iisus
Hristos Fiul lui Dumnezeu
Mântuitorul).
II. Discul episcopului Paternus
(înainte de anul 518); este din argint
aurit, de dimensiuni mari: diametrul
de 61 centimetri și greutatea de 6,22
kilograme; pe margini: viță de vie cu
frunze și struguri, figuri de animale
și păsări, patru medalioane circulare
în mijlocul cărora se află câte o
cruce; de jur împrejur o inscripție
latină în care se arată că discul „a
fost reînnoit din (cele) vechi prin
Paternus, prea cinstitul nostru
episcop. Amin”; în centru se află
monograma lui Hristos X+P,
încadrată de A și Ω; prin secolul
VII a fost luat de avari și
îngropat împreună cu alte
obiecte prețioase la Malaia
Perscepina, lângă Poltava
(azi Ucraina) și descoperit în
1912; se păstrează în Muzeul
Ermitaj din Sankt Petersburg.
43
 V. Opaițe creștine (descoperite în
diferite părți ale Dobrogei), sec. IV-
VI, cu inscripții, simboluri creștine
sau chipuri ale lui Hristos, ale Sfintei
Fecioare Maria, ale celor 12 apostoli
ș.a.

c. Basilici paleocreștine
În Sciția Mică (Dobrogea) s-
au descoperit peste 35 de basilici; la
Tomis (Constanța), șase basilici din
secolele V-VI; la Tropeum Traiani
III. Trei ulcioare cu chipul Sfântului
(azi Adamclisi) s-au descoperit cinci
Mina (la Tomis), secolele V-VI,
basilici din secolele V-VI; la Histria
provin de la renumitul centru de
(Istria) s-au descoperit șapte basilici
pelerinaj din Karm Abuma Mina, la
în cetate (dintre care una de mărimea
25 de kilometri vest de Alexandria
unei catedrale); una dintre acestea se
(Egipt), unde se află mormântul
află în afara zidului cetății; la
Sfântului Mina; pelerinii luau cu
Callatis (Mangalia), o basilică de tip
ulcioarele apă din izvorul de sub
sirian din secolul IV; la Dinogeția
biserica unde era înmormântat
(Garvăn) s-a descoperit o basilică
Sfântul Mina, considerată
dreptunghiulară (16x9,7 metri) datată
tămăduitoare.
în secolele IV-V; la Beroe (Piatra
IV. Plumburi comerciale (folosite la
Frecăței, județul Tulcea) s-a
sigilarea baloturilor de mărfuri,
descoperit o basilică paleocreștină
pentru a se garanta „autenticitatea
datată la începutul sec. IV, fiind cea
provenienței mărfurilor” sau pentru a
mai veche din Europa, de pe vremea
se „certifica perceperea taxelor
lui Constantin cel Mare; Axiopolis
vamale”); unele aveau simboluri
(Hinog, lângă Cernavodă), două
creștine sau monograma lui Hristos
basilici, una în interior, probabil
(X+P).
44
episcopală și alta în exterior, unde au Numeroasele obiecte creștine,
fost înmormântați martirii: Chiril, inscripțiile cu caracter creștin, basilicile
Chindeas și Tasius ș.a.; apoi la paleocreștine ș.a., majoritatea între secolele
Niculițel (jud. Tulcea) s-a descoperit II-VI, ne dovedesc vechimea creștinismului
o basilică din secolul IV. de pe teritoriile noastre, organizarea sa în
eparhii (creștini din toate categoriile
sociale), dar și permanența și continuitatea
strămoșilor noștri pe aceste meleaguri.

Bibliografie selectivă
1. Radu Vulpe și Ion Barnea, Din
istoria Dobrogei. II Romanii la
Dunărea de Jos, București, 1968.
2. Arta creștină în România sec. III-VI,
București, 1979.
În acest loc au fost 3. Emilian Popescu, Inscripțiile
descoperite moaștele sfinților grecești și latine din secolele IV-XIII
mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis descoperite în România, București,
și Filippos (azi în Mănăstirea Cocoș, 1976.
jud. Tulcea), în timpul săpăturilor 4. Ion Barnea și Ștefan Ștefănescu, Din
din anul 1971; bisericuțele rupestre istoria Dobrogei. III, Bizantini,
de la Basarabi (fost Murfatlar), români și bulgari la Dunărea de Jos,
săpate într-o carieră de cretă (piatră București, 1979.
calcaroasă), șase la număr, 5. Monumente istorice și izvoare
descoperite în secolele X-XI; pe creștine, Galați, 1987,
pereții lor sunt inscripții creștine, 6. Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din
simboluri în limbile latină, chirilică, istoria creștinismului la români.
slavă veche, greacă și runice Mărturii arheologice, Oradea, 1988.
(neidentificate). 7. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române,

45
 vol. I, Ed. a II-a, București, 1992, pp. - Ancora – statornicia în credință.
59-69; vol. I, Ed. a III-a, Editura - Tridentul – simbolizează semnul Sfintei
Trinitas, Iași, 2004, pp. 84-95, 142- Cruci.
154. - Farul – lumina Evangheliei.
- Măslinul și ramurile sale – simbolul
REZUMAT păcii.

1. Considerații generale privind - Crinul – simbolul curăției lui Iisus

răspândirea creștinismului în Hristos.

nordul Dunării - Coroana – simbolul răsplății celor

- descoperirile arheologice ne confirmă credincioși (I Corinteni 9, 25).

vechimea creștinismului românesc - răspândirea creștinismului pe teritoriul

2. Simboluri creștine de azi al Patriei noastre – confirmată și

- Sfânta Cruce – semnul distinctiv al de numeroase mărturii arheologice.

creștinilor. 3. Obiecte paleocreștine în

- Bunul păstor – Iisus Hristos, Transilvania și Banat

- Mielul - Iisus Hristos, a) – Tăblița votivă de la Biertan, pe

- Pomul vieții – Pomul cunoștinței binelui Târnave (azi jud. Sibiu) – descoperită în

și răului din Raiul pământesc. 1775.

- Peștele – IΧΤΙΣ – Iisus Hristos, Fiul lui - este o tăbliță dreptunghiulară pe care

Dumnezeu, Mântuitorul. este săpată o inscripție în limba latină:

- Porumbelul – Sfântul Duh. Ego Zenovius votum posui, de care

- Păunul – simbolul învierii trupului și al atârna un disc cu monograma lui

curăției. Hristos; se pare că de acest disc atârna o

- Cocoșul – simbolul învierii creștine. candelă. Tăblița datează din sec. IV, fapt

- Vița de vie – simbolul Sfintei Euharistii. dedus din forma literelor.

- Chrisma sau monograma lui Hristos – b) – Gema de la Potaissa (Turda)

- reprezintă scena Bunului Păstor (Iisus
Hristos) – sec. IV
IX XP, .
c) – Gema de la Budapesta. Este prezentat
- ΑΩ – Iisus Hristos este începutul și
Bunul Păstor. Probabil tot din sec. IV.
sfârșitul.
d) – Piatra funerară de la Cluj
- Corabia – simbolul Bisericii.

46
- o lespede de piatră cu inscripții latine
păgâne, folosită de un creștin, sec. IV, ca
bază a unui sicriu de piatră. Pe ea a fost
săpat semnul crucii în litera O din
vechea inscripție;
e) – opaițe de lut având imprimat pe ele
semnul crucii (azi în diferite muzee din
Transilvania)
- inelul de aur de la Băile Herculane, pe
care e săpat un delfin și un păun –
simboluri creștine (sec. III-IV);
- Inel de bronz cu cruce și pește
inscripționate pe el;
- opaiț de bronz în formă de pește (sec.
IV-VI) – în râul Caraș;
- capac de lut cu cruce (sec. IV) – la
Tibiscum (Jupa, Caransebeș).
4. Obiecte paleocreștine din Oltenia
- bazilica de la Sucidava – sec. IV-VI, cu
anumite obiecte creștine: opaițe, amfore,
cruciulițe;
- o amforă cu numele preotului
Lukonochos, fiul lui Likatios;
5. Descoperiri arheologice în Moldova
și Muntenia
- cruciulițe, vase de lut cu semnul crucii,
tipare pentru cruciulițe, ș.a., în diferite
localități precum: Bărboși (azi în mun.
Galați), Cândești (jud. Vrancea), Mitoc
(jud. Botoșani), Tătuca (între Vaslui și
Iași), Horga-Epureni (jud. Vaslui),
Murgeni (jud. Vaslui), Dodești (jud.
Vaslui), Bacău, Botoșna (jud. Suceava),
Davideni (jud. Neamț), Traian (jud.
Bacău), Costești (jud. Iași), Străulești
(azi în București), Dulceanca și Olteni
(jud. Teleorman), Budurlești – Ploiești,
Cândești (jud. Buzău) ș.a.
6. Descoperiri arheologice în
Dobrogea
- o gemă – sec. IV – azi în British
Muzeum (Londra) – Hristos răstignit pe
cruce între cei 12 Apostoli;
- peste 100 de inscripții creștine (sec. IV-
VI) – din Histria, Tomis, Callatis,
Axiopolis, Tropaeum Traiani, Dinogetia
etc, în limbile latină și, mai ales, greacă,
având pe ele simboluri creștine: crucea,
peștele, păunul, porumbelul, frunza de
palmier etc.
- peste 35 de bazilici paleocreștine (sec.
IV-VI) cam în aceleași orașe amintite
mai sus;
- discul episcopului Paternus – sec. VI, de
mari dimensiuni (61 cm, 6,22 kg), cu
simboluri creștine, între care Sf. Cruce,
monograma lui Hristos și literele A și Ω.
Concluzie
47
- descoperirile arheologice sunt mărturii
grăitoare ale continuității populației
daco-romane pe teritoriul Patriei noastre;
- în sec. IV-VI creștinismul are rădăcini
adânci la noi, bine organizat din punct de
vedere instituțional.

48
 CREȘTINISMUL DACO-
ROMAN ÎN NORDUL
DUNĂRII ÎN
SECOLUL IV. MARTIRI
CREȘTINI
1. Situația teritoriilor de la nord
de Dunăre în secolele III-IV.
Către mijlocul secolului III,
Imperiul Roman s-a confruntat cu
două mari probleme: criza
economică și apariția popoarelor
migratoare la marginea granițelor
sale; acestea au dus la retragerea din
Dacia a administrației, a legiunilor
romane și a oamenilor de afaceri, sub
împăratul Aurelian, în sudul Dunării,
între 271-275.
Amintim că, între secolele
III-X, prin Dacia au trecut rând pe
rând, anumite populații migratoare
(așezate vremelnic), între care: goți,
gepizi, avari, slavi, pecenegi și
cumani.
Primul popor migrator care s-
a așezat în ținuturile noastre a fost
cel al goților (de neam germanic) din
Peninsula Scandinavică sau din
nordul Europei Centrale, la sfârșitul
secolului III și începutul secolului
IV. Existența în grupuri restrânse a
goților în Dacia nu a avut vreo
înrâurire asupra autohtonilor
romanizați, nici în ceea ce privește
limba și nici din punct de vedere
cultural; ne-au rămas de la ei doar
anumite vestigii, atât în Transilvania,
cât și în Câmpia Munteană.
În perioada așa-zisei lor
„stăpâniri” în Dacia, care a fost „mai
mult nominală”, populația autohtonă
de la noi (atunci romanizată) a
păstrat legături permanente cu
populația de aceeași limbă latină din
sudul Dunării, ducând la avantaje
reciproce materiale și culturale.
2. Goții și învățătura creștină
Migratorii goți au putut lua
contact cu învățătura lui Hristos încă
de la sfârșitul secolului II, când se
aflau în nordul Mării Negre.
În același timp, învățătura
creștină a putut pătrunde în rândurile
goților și prin captivii (creștini) aduși
în incursiunile lor din Asia Mică sau
Peninsula Balcanică.
Cu vremea, numărul
creștinilor dintre goți a crescut, astfel
că, la Sinodul I ecumenic de la
Niceea (325), ar fi participat Teofil al
49
 „Gothiei” (Goției), adică a creștinilor
din Dacia care atunci se numea „țara
Gothiei”.
Se pare că episcopul Teofil a
fost „învățătorul și predecesorul”
învățatului episcop, gotul Ulfila; el
cunoștea mai multe limbi: gotă,
latină și greacă. Unii istorici susțin
că Ulfila ar fi fost la început ortodox,
iar mai apoi, din motive de ordin
politic a îmbrățișat arianismul.
Episcopul Ulfila a făcut o misiune
creștină intensă printre goți, fiindcă
între ei mai existau mulți păgâni. În
sprijinul acțiunilor sale, Ulfila a
purces la alcătuirea unui alfabet
gotic, după care a tradus Biblia în
limba gotică, punând-o la dispoziția
neamului său. Amintim că traducerea
lui Ulfila (a Bibliei) a circulat multă
vreme la populațiile de seminție
germanică. Ulfila a murit la sfârșitul
anului 383 la Constantinopol.
3. Martiri creștini
Între anii 370-372, Athanasie,
regele goților a început o persecuție
sângeroasă asupra creștinilor din
„regatul” său. De pe un fragment de
calendar got (din perioada 23
octombrie- 30 noiembrie) aflăm
numele unor martiri și anume: preoții
Verca și Batwin sau Bathusios,
împreună cu doi fii și cu două fice,
călugărul Arpila, 12 bărbați și 7
femei împreună cu alți martiri ale
căror nume nu le cunoaștem; au fost
arși de vii într-un lăcaș de cult la
vărsarea Argeșului în Dunăre.
Moaștele lor au fost duse în Cizic,
lângă Marea Marmara, partea
asiatică.
Tot în vremea persecuției lui
Athanasie este pomenit și martiriul
Sfântului Nichita, ars de viu; sfintele
lui moaște au fost duse în Cilicia,
într-o biserică din Mopsuestia.
Un alt martir de seamă din
timpul persecuției lui Athanasie a
fost Sfântul Sava, aruncat în râul
Buzău (Museos) la 12 aprilie 372.
Martiriul său îl aflăm dintr-o
Scrisoare a Bisericii din Gothia
către Biserica din Capadochia, din
anii 373-374. Din această scrisoare
reiese faptul că Sfântul Sava a fost
grec de neam, dar s-a stabilit într-un
sat din Muntenia și a trăit după
perceptele lui Iisus Hristos, în post,
rugăciune, feciorie; refuzând să
aducă jertfă zeilor, un conducător got
50
a poruncit să fie bătut și ucis, fapt scris și o scrisoare către Sfântul
petrecut la 12 aprilie 372. Vasile cel Mare, Arhiepiscopul
Vestea martiriului Sfântului Cezareei Capadochiei. Nu
Sava a ajuns până în Cezareea cunoaștem, însă, conținutul scrisorii,
Capadociei la Sfântul Vasile cel probabil era un gen de confirmare a
Mare. Printr-o scrisoare din 373-374, celor prezentate în Scrisoarea
Sfântul Vasile s-a adresat oficială a Bisericii din Gothia către
guvernatorului provinciei Sciția cea din Capadochia.
Mică, Iunius Soranus (se pare că a
fost și rudă cu Sfântul Vasile) să-i
trimită moaște de martiri. În urma
acestei cereri, guvernatorul Sciției i-a
trimis moaștele Sfântului Sava,
împreună cu o Scrisoare a Bisericii
lui Dumnezeu din Gothia către
Biserica lui Dumnezeu din
Capadochia și către toate Bisericile
(comunitățile) locale al Sfintei
Biserici Universale, care nu este
În urma primirii moaștelor,
altceva decât actul martiric al
Sfântul Vasile cel Mare a trimis celor
Sfântului Sava.
de la Tomis (guvernatorului și
În acest martirologiu s-a
episcopului) două scrisori, drept
arătat că moaștele Sfântului Sava au
mulțumită pentru darul primit
fost duse mai întâi la Tomis,
(moaștele Sfântului Sava).
reședința lui Iunius Soranus, iar de
Într-una dintre scrisori,
aici, „cu voia și sfatul clerului
Sfântul Vasile cel Mare a scris între
(prezbiteriului) s-au trimis în
altele: „tu ai cinstit pământul patriei
Capadochia. Cu siguranță că a fost
tale (probabil Capadochia) cu un
consultat în această problemă, și
martir care a înflorit de curând pe
episcopul Taomisului de atunci,
pământ barbar (probabil Gothia),
Vetranion sau Bretanion, care ar fi
care este învecinat cu al vostru

51
 (credem că este vorba de Scythia
Minor)”.
Din cele relatate reiese faptul
că că în secolul IV, în ținuturile
noastre erau comunități creștine
organizate, având în frunte preoți
vrednici, apărători dârji ai credinței
lui Iisus Hristos; în același timp, tăria
credinței poporenilor nu era mai
prejos decât a conducătorilor lor
spirituali, clerul în general (ex.
martiriul Sfântului Sava). Totodată,
teritoriile noastre erau și sub
oblăduirea duhovnicească a unui
ierarh (ex. episcopul Teofil al
„Gothiei”, participant la Sinodul I
Ecumenic de la Niceea din 325) sau
a episcopului Vetranion (Bretanion)
al cetății Tomisului.
De asemenea, clerul și
credincioșii acestor ținuturi erau
„practicanți” ai credinței ortodoxe,
fapt confirmat în scrisorile sale de
Sfântul Vasile cel Mare.
Bibliografie selectivă
1. Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice
la istoria creștinismului daco-roman,
București, 1911, pp. 149-158.
2. Nicolae (Corneanu), Mitropolitul
Banatului, „Biblia lui Wulfila”, în
Mitropolia Banatului, XX (1970), nr.
7-9, pp. 550-558 (și în vol. Studii
patristice. Aspecte din vechea
literatură creștină, Timișoara, 1984,
pp. 245-255).
3. Emilian Popescu, „Creștinismul în
părțile Buzăului până în secolul al
VII-lea”, în vol. Spiritualitate și
istorie la întorsura Carpaților, vol. I,
Buzău, 1983, pp. 231-277.
4. Ștefan Alexe, „1600 de ani de la
moartea Sf. Sava „Gothul”, în
Biserica Ortodoxă Română, XC
(1972), nr. 5-6, pp. 556-568.
5. Ion Ionescu, „Sfântul mare mucenic
Nichita (și „pătimirea” sa)”, în Studii
Teologice, XLI (1989), nr. 1-2, pp.
87-98.
6. Ioan Rămureanu, Actele martirice.
Studiu introductiv, traducere, note și
comentarii..., București, 1982, pp.
311-328.
7. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
vol. I, Ed. a II-a, București, 1992, pp.
59-69; vol. I, Ed. a III-a, Editura
Trinitas, Iași, 2004, pp. 96-104.
REZUMAT
52
 1. Situația teritoriilor de la nord de
Dunăre în sec. III-IV
- la mijlocul sec. III Imperiul roman s-a
confruntat cu două mari probleme: criza
economică și apariția popoarelor
migratoare, cea din urmă ducând la
retragerea din Dacia în sudul Dunării a
administrației, a legiunilor romane, a
oamenilor de afaceri;
- între sec. III-X au trecut prin Dacia
diferite popoare migratoare: goții,
gepizii, avarii, slavii, pecenegii și
cumanii;
- goții – de neam germanic – vin la noi la
sfârșitul sec. al IV-lea, neavând influență
lingvistică și culturală asupra populației
autohtone de aici.
2. Goții și învățătura creștină
- goții au putut lua contact cu învățătura
lui Iisus Hristos încă de la sfârșitul sec.
II, când se aflau în nordul Mării Negre,
apoi prin captivii luați din Asia Mică și
Peninsula Balcanică;
- la Sinodul II Ecumenic de la Niceea
(325) ar fi participat episcopul lor: Teofil
al „Gothiei”;
- urmașul lui Teofil a fost vestitul cărturar,
episcopul Ulfila, care a alcătuit alfabetul
gotic; după aceasta a fost tradusă Biblia
în limba gotică, traducere ce a circulat la
semințiile germanice.
3. Martiri creștini
- regele goților Athanaric a început o
persecuție sângeroasă împotriva
creștinilor (între 370-372), care a dat mai
mulți martiri; dintre aceștia menționăm
aici pe preoții Verca și Batwin, pe
călugărul Arpila, pe Sfântul Nichita și pe
Sfântul Sava;
- la solicitarea Sf. Vasile cel Mare,
moaștele Sfântului Sava au fost duse în
Cezareea Capadociei, fiindcă și el era de
neam capadocian.
Concluzie
- în sec. IV erau comunități creștine
organizate în ținuturile noastre, între care
și cele de goți, cu vestiți episcopi ca
Teofil, participant la Sinodul I Ecumenic
de la Niceea (325), sau Ulfila, care a
creat alfabetul gotic, după care s-a tradus
și Biblia în această limbă;
- clerul și credincioșii din Dacia și Sciția
Mică erau buni practicanți ai credinței în
Iisus Hristos, fapt confirmat și de Sf.
Vasile cel Mare în scrisorile sale.
53
EPARHIA TOMISULUI PÂNĂ LA Din sec. III î.e.n., Tomisul a
SFÂRȘITUL devenit o cetate prosperă, fiind un
SECOLULUI VI port însemnat pentru afaceri, în
detrimentul Histriei și o concurență
1. Câteva date privitoare la serioasă cetății Callatis (Mangalia).

cetatea Tomis Această stare de lucruri a

Cetatea Tomis a fost
întemeiată de anumiți coloniști greci
veniți din vestitul centru cultural
Milet, în secolul VII-VI î. e. n., în
căutare de „bune vaduri comerciale”,
dar și atrași de bogăția solului din
Pontul Euxin.
O bună vreme, Tomisul (până
în sec. III î.e.n.) a fost dependent de
mai marile cetăți de atunci (tot
colonii grecești), din apropiere:
Histria (Istria de azi), în partea de
nord și Callatis (Mangalia de azi), în
sud.
durat până în 260 î.e.n., când a
izbucnit „un conflict armat” între
cetățile Callatis și Histria, pe de o
parte și Tomis, pe de altă parte, cea
din urmă fiind sprijinită de bizantini.
În final, „flota bizantină” a înfrânt
coaliția dintre Histria și Callatis și
astfel Tomisul a început să se
dezvolte, ca o cetate sclavagistă și
să-și bată „monedă proprie”.
Datorită bunelor relații pe
care locuitorii Tomisului le-au legat
cu autohtonii sciți, dar și intenselor
relații comerciale cu „lumea
grecească”, din secolul I î.e.n. a
ajuns un orășel dezvoltat.
După anii 72-71 î.e.n.
Tomisul și implicit Dobrogea a
ajuns, pentru scurtă vreme, în alianță
cu Roma, ca „civitas foederata”, și
încorporată provinciei Macedonia.
Datorită abuzurilor guvernatorului
Macedoniei, cetățile Daciei Pontica,
ajutați de geți și bastrani s-au eliberat

54
(prin răscoală), de sub stăpânirea
romană (inclusiv Tomisul).
După o periadă de așa-zisă
„getizare” a cetății Tomis, pe vremea
lui Burebista (82-44 î.e.n.) a urmat o
scurtă etapă de independență până
prin anii 29-28 î.e.n., când Tomisul a
ajuns din nou sub stăpânire romană,
care, de acum înainte, va rămâne
definitivă peste ținuturile Sciției
Mici.
Stăpânirea romană
instalându-se în Pontul Euxin, a făcut
din Tomis o cetate înfloritoare,
deoarece, pe de o parte Histria se
„împotmolea” cu ieșirea ei la mare,
iar Callatis avea o atitudine
„dușmănoasă” față de cetatea Romei.
De fapt, între sec. I-III e.n., ținuturile
Pontului Euxin au beneficiat de
protecția Romei, fiind aici o Spre sfârșitul sec. III e.n., pe
adevărată „Pax Romana”.
Cu toată „stăpânirea”
romană, Tomisul avea o oarecare
autonomie, fiindcă și-a păstrat
instituțiile „tradiționale grecești”, de
a avea drept asupra „teritoriului
rural” și de a-și „bate monedă
proprie”, cel puțin până în vremea
împăratului Filip Arabul (244-249).
În același timp, datorită
produselor solului, dar și a celor
meșteșugărești, Tomisul a înflorit și
din punct de vedere economic, prin
comerțul pe care l-au făcut atât cu
autohtonii, cât și cu grecii, cu cetăți
renumite atât din Peninsula
Balcanică, dar și din Orientul
Apropiat. De remarcat că, pe vremea
împăratului Antonius Pius (138-161),
Tomisul era menționat ca fiind
„Metropolă a Pontului Stâng”
(Euxin).
Către jumătatea secolului III
e.n., Imperiul Roman a început „să
se destrame”, pe de o parte din
pricina răscoalelor interne, iar pe de
altă parte, datorită presiunilor
popoarelor migratoare, fapte ce au
dus și la decăderea cetății Tomis.
vremea împăratului Dioclețian (283-
305), prin reorganizarea Imperiului,
el a făcut din Pontul Euxin o
provincie separată, Sciția Mică, cu
capitala la Tomis. În veacurile
următoare, Tomisul a început din
nou să înflorească, deși au trecut
multe evenimente nefericite peste el,
până în secolul VII e.n., când a fost
ocupat de avaro-slavi, moment care a
55
însemnat sucombarea înfloritoarei însemnate din Asia Mică le-au avut
cetății. cu marile cetăți grecești de pe malul
Abia prin secolele X-XI, Mării Negre: Histria, Tomis și
când Imperiul Bizantin a sprijinit Callatis ș.a.
reînvierea Sciției Mici, iar pe ruinele După tradițiile cunoscute de
vechiului Tomis s-a înălțat o așezare Origen (+253) și Eusebiu de
de pescari, care era și o „escală Cezareea (+340), în Sciția Mică a
pentru corăbieri” numită predicat Sfântul Apostol Andrei (fapt
Constantiana, după numele vechii arătat în cursurile anterioare), dar
așezări, cu același nume, de lângă după unele Martirologii apusene și
Tomis. de către Sfântul Apostol Filip,
În sec. al XIV-lea, Tomisul însoțitorul Sfântului Apostol Andrei,
sau Constantiana a căzut sub așa precum era tradiția apostolică: să
stăpânire turcească (numit de turci meargă tot doi câte doi la
Küstendja-Constanța), fiind în propovăduirea Evangheliei Fiului lui
această situație până la Dumnezeu.
mijlocul sec. al XIX-lea. Descoperirile arheologice și
Ajungând mai apoi sub inscripiile vechi creștine (basilici,
stăpânire românească (după obiecte de cult, nume de clerici:
1877), Tomisul (Constanța) s- episcopi, preoți, diaconi, citeți,
a dezvoltat ca cel mai lectori, creștini din diferite straturi
însemnat port al țării noastre. sociale, martirii creștini) - toate cel
puțin din secolele III-VI (așa cum s-a

2. Învățătura lui Hristos la arătat în cursurile precedente)

dovedesc pătrunderea timpurie (din
Tomis
epoca apostolică) a creștinismului în
După plecarea din Țara
ținuturile noastre, temeinica sa
Sfântă a Apostolilor la
organizare în eparhii, după modelul
propovăduirea Evangheliei lui
celor din Răsărit, înfloritoarea și
Hristos, a fost posibil ca noua
bogata viață creștină de aici.
învățătură să fi ajuns în Sciția Mică,
mai ales prin legăturile pe care cetăți

56
3. Eparhia Tomisului pătimit pentru Hristos (la Tomis), în

Era normal ca numărul 2 sau trei ianuarie 320, episcopul Tit

considerabil de creștini din Sciția al Tomisului (Titus sau poate Filius

Mică să fi avut în fruntea lor un ori Philus).

ierarh; de pildă, în misiunea lor, În cadrul dezbaterilor

apostolii Domnului alegeau și Sinodului I Ecumenic de la Niceea

hirotoneau episcopi pe care îi așezau (325), se face pomenire că „nici

în cetăți. Așa vor fi făcut și Sfinții scitul nu lipsea din ceată”; pe baza

Apostoli Andrei și Filip în Sciția acestor afirmații, unii istorici,

Mică, la noi. cercetând lista participanților, au

Cu toate că până în prezent ajuns la concluzia că ar fi vorba de

nu avem mărturii documentare episcopul Marcu de Tomis (Marcus

despre această realitate apostolică, Tomansis); alții, însă sunt de părere

suntem încredințați că apostolii că ar fi fost Teofil al Gothiei

strămoșilor noștri nu s-au abătut de (contemporan Sinodului amintit), ce

la această tradiție, la așezarea de a păstorit atunci ținuturile noastre.

ierarhi în cetățile Sciției Mici. Oricare ar fi fost episcopul

Mai târziu, din pătimirea participant, important este faptul că

Sinților Mucenici Epiktet preotul și Biserica noastră a fost reprezentată

tânărul Astion (martirizați la de un ierarh la acest important Sinod

Halmyris, azi Murighiol, la sfârșitul Ecumenic.

secolului III) reiese că ei au fost Cel dintâi episcop al

catehizați de către preotul Bonosus și Tomisului, cunoscut în mod sigur cu

apoi botezați de episcopul locului, numele, în 369, este însă Bretanio

Evanghelicus. sau Vetranion.

După el, Episcopia de Tomis

ar fi fost păstorită de Efrem, amintit
în Sinaxarul din 7 martie, anul 300
(când a fost martirizat).
Mai târziu, pe vremea
împăratului Licinius (307-324) ar fi

57

Din relatarea istoricului
Sozomen (sec. V) aflăm că împăratul
roman Valens (364-378), în urma
unei lungi campanii în care i-a învins
pe goți, a încheiat o pace cu aceștia
la Noviodunum (Isaccea), în 369. În
drumul său spre Bizanț, împăratul
Valens, adept al arienilor, a trecut
prin Tomis și l-a întâlnit, în biserică
(catedrală), pe episcopul Vetranion,
cu un număr mare de credincioși.
Aici, împăratul Valens a
căutat „să-l determine...
Vetranion... să intre în comuniune cu
arienii”. Dar, printr-o documentată
cuvântare, episcopul Vetranion a
apărat cu strășnicie credința celor
318 Sfinți Părinți, participanți la
Sinodul I Ecumenic de la Niceea din
325, după care, împreună cu bunii săi
credincioși s-au retras într-o altă
biserică din oraș. Atitudinea
episcopului Vetranion a fost luată
drept sfidare la adresa împăratului,
care a dispus ca episcopul tomitan să
fie trimis în exil. Cu toate acestea,
exilul său nu a fost de lungă durată
fiindcă împăratul s-a temut de o
eventuală răscoală a sciților, ca
urmare a înlăturării ierarhului lor. În
scurt timp, împăratul i-a permis
episcopului să se întoarcă în fruntea
eparhiei sale. Episcopul Vetranion a
fost prezentat de Sozomen ca „bărbat
de un merit deosebit și care își
câștigase mare renume prin curăția
moravurilor sale... care... a făcut
zadarnice încercările lui Valens”, iar
istoricul-episcop Teodoret al Cirului
(392-458), mărturisea că era „ plin
de credință... a înfruntat stricarea
dogmelor și fărădelegile săvârșite de
Valens împotriva sfinților”, adică a
creștinilor (credincioșilor).
pe
Credem că urmașul în
scaunul de la Tomis a fost episcopul
Geronthius (Gherontie) sau
Terentius, participant la lucrările
Sinodului II Ecumenic de la
Constantinopol (381). În ședința din
30 iulie 381, împăratul Teodosie cel
58
Mare (379-395), l-a însărcinat alături
de ceilalți ierarhi din Tracia, „să
vegheze” la apărarea și păstrarea
Ortodoxiei în Sciția Mică.
Un deceniu mai târziu, în 392
se găsea, deja, în fruntea eparhiei
Tomisului, episcopul Teotim I.
Această știre o avem din lucrarea:
De viris illustribus a Fericitului
Ieronim (+420), în care se precizează
că Teotim I „a publicat în formă de
dialog și în stilul vechii elocințe
opere scurte... Aud că mai scrie și
altele”.
După spusele unor scriitori
bisericești contemporani lui Teotim
I, el avea o cultură aleasă „crescut în
filosofie”, care și-a însușit-o „printre
greci..., scriind apoi în limba lor”.
Unii presupun că în tinerețe, Teotim
ar fi fost ucenic într-o mănăstire din
Sciția Mică, după care s-ar fi dus
„printre greci”, unde și-ar fi însușit
filosofia, de unde i-ar fi venit și
apelativul de filosoful. Prin urmare,
atât pregătirea sa intelectuală, dar
mai ales, ținuta sa morală, l-au făcut
să fie cunoscut „ca o figură
proeminentă a monahismului scito-
dac”.
În cursul păstoririi lui, în
ținuturile dunărene au apărut hunii,
care au trecut uneori și în Sciția Mică
și chiar la Tomis, pricinuind multă
groază și spaimă populației
autohtone, inclusiv creștinilor.
Episcopul Teotim I a reușit „să-i
îmblânzească și să abată de la jaf pe
huni, oferindu-le ospețe... și ...
daruri”. De remarcat că Teotim I s-a
„impus în fața năvălitorilor (hunilor)
prin evlavia vieții, prin virtuțile sale
și chiar prin unele fapte
miraculoase”. Pentru faptele sale
minunate, Teotim I era numit de huni
„zeul romanilor”, câștigându-i chiar
pe unii la Hristos.
În anii 400 și 403, Teotim I
se afla la Constantinopol, apărându-l
cu tărie pe prietenul său, marele
patriarh și sfânt, Ioan Gură de Aur,
în fața dușmanilor și adversarilor săi,
Teofil al Alexandriei (385-412) și
Epifanie din Salamina Ciprului (373-
403). Zadarnică a fost intervenția sa,
fiindcă, în cele din urmă, Sfântul
Ioan Gură de Aur a fost condamnat
și trimis în exil, unde a și trecut în
curând la Domnul (14 septembrie
407). Pentru vrednicia vieții sale,
Teotim I a fost trecut în rândul
59
sfinților, fiind pomenit în fiecare an înainte de anul 448, un adversar de
la 20 aprilie. frunte a ereziilor vremii. Cunoscutul
scriitor latin, Marius Mercator
(+451), care a trăit multă vreme la
Constantinopol, îl aprecia pe Ioan ca
fiind un mare învățat, „unul din cei
mai buni teologi ai timpului” și între
„cei mai aprigi adversari ai
nestorianismului și eutihianismului”
și păstrător al credinței ortodoxe. Tot
după mărturisirea lui Marius
Mercator, episcopul Ioan a fost un
„scriitor de talent”, în latină și
După Sfântul Ierarh Teotim I, greacă, a cărui operă a fost pierdută
a ajuns în fruntea Episcopiei în întregime. Referindu-se la scrisul
Tomisului, episcopul Timotei, episcopului Ioan, scriitorul Marius
pomenit în legătură cu lucrările Mercator arăta: „pentru oricine
Sinodului III Ecumenic da la Efes voiește să se lămurească asupra
(431), unde a fost condamnată erezia ereziilor lui Nestorie și Eutihie...
lui Nestorie, fiind cel de-al 170-lea recomand... cuvântările fericitului
semnatar al hotărârii sinodului. părinte Ioan, episcopul cetății
Amintim că, în scrisoarea- Tomis”.
invitație a împăratului Teodosie al II- Nu știm în ce mod și-a
lea (408-450), făcută lui Timotei, se încheiat păstorirea și viața, cel mai
arăta că el conducea o eparhie „care probabil, a trecut la Domnul spre
se bucura de un trecut atât de sfârșitul anului 448 sau la începutul
însemnat și număra atâția episcopi anului 449.
sfinți și învățați”, afimație ce reflecta Oricum, în 449 îl aflăm la
adevărul istoric de la Tomis. Tomis pe episcopul Alexandru, în
Se pare că urmașul său în toiul frământărilor pricinuite de
scaun a fost episcopul Ioan, probabil erezia lui Eutihie. Episcopul

60
Alexandru a participat la un sinod de decis la Calcedon, precum și asupra
la Constantinopol din anul 449 în evenimentelor ce s-au petrecut în
care au fost din nou respinse Alexandria” (moarte suspectă a
învățăturile lui Eutihie. Episcopul patriarhului ortodox-calcedonian,
Alexandru al Tomisului a fost al 7- Proterie, eveniment petrecut la 28
lea semnatar al hotărârii acestui martie 457). În scrisoarea de răspuns,
sinod. episcopul Teotim al II-lea a afirmat
Cu toate că nu a participat la că primește „fără rezerve hotărârile
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon Sinodului de la Calcedon și socotește
(451), probabil din cauza „deselor că potrivit regulilor bisericești”,
incursiuni ale hunilor”, în final, a patriarhul Timotei al Alexandriei
semnat hotărârile de condamnare ale trebuie îndepărtat din Biserică,
învățăturii lui Eutihie și de datorită faptelor sale.
recunoaștere a credinței ortodoxe. Nu se cunoaște anul în care
Nici episcopul Alexandru n-a și-a încheiat păstorirea și viața
păstorit mult, fiincă în anul 458, episcopul Teotim al II-lea al
Episcopia Tomisului avea un alt Tomisului.
ierarh, Teotim al II-lea. Asemenea Despre un alt episcop de
antecesorilor săi, și păstorirea sa a Tomis avem știri abia din anul 518,
căzut în tumultul ereziilor de pe acel disc aurit, de mărime mai
hristologice, respectiv a puțin obișnuită (diametrul de 61
monofizitismului, care și-a găsit cm.), pe care se află înscris numele
adepți printre clericii de frunte ai episcopului Paternus (despre care
Bisericii, între care pomenim pe am vorbit în cursul anterior).
patriarhul Timotei al Alexandriei Episcopul Paternus a participat la un
(457-460). Pentru a potoli spiritele, sinod la Constantinopol în anul 520,
împăratul Leon I Tracul (457-474) a la care s-a intitulat episcop-
trimis în anul 458 o scrisoare mitropolit al Sciției Mici, ceea ce
ierarhilor din Imperiu, prin care le-a presupune că mai avea sub jurisdicția
cerut „să-și dea în scris părerea sa și alte episcopii.
asupra articolelor de credință ce s-au

61
 Nu avem alte informații poziția sa. Papa Vigilius a negat
despre păstorirea episcopului toate acuzațiile, spunând că nu a
Paternus, nici despre încheierea ei. acceptat nimic care să fie împotriva
Către mijlocul secolului VI în învățăturilor de credință stabilite la
disputa cu privire la „Cele trei Sinoadele Ecumenice desfășurate
capitole”, apare și numele până atunci. Se pare că episcopul
episcopului Valentinian al Valentinian al Tomisului a dat
Tomisului. Pentru a se împăca cu crezare spuselor papei Vigiliu,
„Biserica oficială”- monofiziții au deoarece nu a mai făcut nici un
cerut împăratului Iustinian și fie demers pentru rezolvarea acestei
condamnate Capitolele pomenite, probleme. Nu se cunosc motivele
adică: persoana și opera lui Teodor pentru care episcopul Valentinian al
de Mopsuestia (+428), scrierile Tomisului nu a luat parte la lucrările
episcopului Teodoret la Cirului Sinodului V Ecumenic de la
(+458), care era împotriva Constantinopol (553); cu toate
patriarhului Chiril al Alexandriei și acestea, numele său a fost rostit de
scrisoarea episcopului Ibas de Edesa două ori în decursul dezbaterilor
(+457) tot împotriva patriarhului sinodului amintit.
Chiril al Alexandriei. Cu toată Cu episcopul Valentinian se
împotrivirea ortodocșilor, împăratul încheie știrile privitoare la ierarhii
Iustinian a condamnat în 544 „Cele Tomisului; Eparhia Tomisului și-a
trei capitole”; aceeași atitudine a continuat existența până în sec. VII,
adoptat-o și papa Vigiliu al Romei, când a fost distrusă de avaro-slavi.
la îndemnul împăratului, ceea ce i-a
nemulțumit pe mulți dintre clericii 4. Alte Eparhii din Sciția
aflați sub jurisdicția sa. Despre Mică
această atitudine a papei a fost
Din descoperirile arheologice
informat și episcopul Valentinian al
din Dobrogea, dar și dintr-o Listă a
Tomisului. Ierarhul de la Tomis i-a
Eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei
cerut, printr-o scrisoare, papei
Ecumenice din Constantinopol (din
Vigilius, lămuriri în legătură cu
sec. VI), redactată mai târziu și

62
publicată sub numele de Notitia Arătam, mai sus, că o serie
Episcopatuum (în sec. XIX), în de episcopi de la Tomis au fost
Sciția Mică ar fi existat 14 scaune oameni de carte, ale căror lucrări au
episcopale la: Axiopolis (azi Hinog, fost cunoscute atât în Răsăritul, cât și
lângă Cernavodă), Capidava (jud. în Apusul creștin (ex. Teotim I, Ioan,
Constanța), Carsium (Hârșova), Teotim al II-lea și Valentinian).
Callatis (Mangalia), Constantiniana În afară de aceștia, mai
(la capul Dolojman, la nord de cunoaștem pe: Sfântul Ioan Casian,
Histria), Histria (Istria), Tropaeum Dionisie Exiguul (cel Mic) și
Traiani (Adamclisi), Troemis „călugării sciți”.
(Igliția, Tulcea), Noviodunum a. Sfântul Ioan Casian
(Isaccea), Aegyssus (Tulcea), S-a născut în anul 360 în
Salsovia (Mahmudia, Tulcea), Sciția Mică (azi satul Casian),
Halmyris (Murighiol), Zaldapa primind o frumoasă educație în
(probabil Abtaat Kalessi), anumite localități de pe țărmul
Dionysopolis (azi Balcic, Bulgaria). Pontului Euxin. De tânăr a intrat într-
Unele episcopii, îndeosebi o mănăstire din Sciția Mică, iar în
cele din nordul Sciției Mici au dăinui anul 380, împreună cu un bun
și după sec. VII. prieten, Gherman, au plecat în
Jurisdicția Eparhiei Palestina pentru a lua contact cu
Tomisului s-a întins nu numai asupra viața mănăstirească de acolo; au
Sciției Mici, ci și peste ținuturi din petrecut vreme de cinci ani într-o
sudul Moldovei sau răsăritul mănăstire din preajma Betleemului.
Munteniei. Mai apoi, au trăit mai mulți ani în
diferite așezări din Egipt, luând
contact cu vestiții asceți ai vremii. În
jurul anului 400 a venit în Bizanț,
unde călugărul Casian a fost
5. Cultura teologică în Sciția hirotonit diacon de către patriarhul

Mică Constantinopolului, Sfântul Ioan

Gură de Aur. A stat la

63
Constantinopol până ce Sfântul Ioan A trecut la Domnul în anul
Gură de Aur a fost exilat a doua 435, fiind cinstit ca sfânt în fiecare
oară, luându-i apărarea în câteva an la 29 februarie.
ocazii, apoi, a părăsit b. Dionisie Exiguul (cel Mic)
Constantinopolul cu gândul de a-l S-a născut în Sciția Mică în
apăra pe Sfântul Ioan Gură de Aur, jurul anului 470. De tânăr a intrat
în fața papei Inocențiu I. Mâhnit de într-o mănăstire din această
tragedia dascălului său (Sf. Ioan provincie, unde a învățat „tainele”
Gură de Aur), a rămas la Roma, unde vieții monahale. Nu cunoaștem prin
a fost hirotonit preot, iar apoi a ce împrejurări a ajuns în Orient, după
plecat la Marssilia (azi Marsilia), care, din pricina monofizitismului a
unde a înființat două mănăstiri (de venit la Constantinopol. La
călugări și călugărițe), după regulile solicitarea papei Ghelasie (căruia îi
monahale răsăritene. În cursul vieții trebuia un bun cunoscător al limbilor
sale a alcătuit trei lucrări: Despre latină și greacă), Dionisie a plecat la
așezămintele mănăstirești de obște și Roma, în anul 496; s-a așezat la
despre remediile contra celor opt Mănăstirea Sfânta Anastasia, după
păcate capitale, în 12 capitole care a fost hirotonit preot.
(cărți), Convorbiri cu părinții, în 24 La Roma (în Cancelaria
capitole (cărți) și Despre întruparea papală) a tradus din greacă în latină
Domnului, în 7 cărți, împotriva lui lucrări de teologie, aghiografie și
Nestorie. canonice, dintre care amintim:
Despre crearea omului a Sfântului
Grigorie de Nyssa, două Scrisori a
Sfântul Chiril al Alexandriei,
Epistola sinodală a Sfântului Chiril
către Nestorie, Tomosul către
armeni al patriarhului ecumenic,
Proclu, Pocăința Sfintei Thaisia,
Istorisirea aflării capului Sfântului
Ioan Botezătorul și Viața Sfântului

64
Pahomie; a tradus (din limba greacă, teologia mistică, Despre ierahia
în limba latină) Canoanele, zise cerească, Despre ierarhia
apostolice (a primelor patru Sinoade bisericească ș.a.
Ecumenice și ale unor sinoade Către sfârșitul vieții, Dionisie
locale); a alcătuit și o colecție cel Mic s-a retras la Mănăstirea
decretale, date de opt papi și, se pare Vivarium din Calabria, unde a trecut
și o culegere de texte din cei mai de la Domnul în anul 545.
seamă Sfinții Părinți. c. „Călugării sciți”
Pe la începutul secolului VI,
în izvoarele vremii se face pomenire
de „călugării sciți”, care în cadrul
disputelor hristologice, au cerut ca
„Biserica să accepte formula lor
teologică (numită theopasită)”: <unul
din Sfânta Treime a pătimit în trup>.
Întrucât episcopul locului, Paternus
de Tomis, nu a fost de acord cu
formula „călugărilor sciți”, aceștia au
El a avut și bogate cunoștințe
plecat la Constantinopol adresându-
de astronomie, fiind întemeietorul
se (în scris), împăratul Iustin I (518-
erei creștine, numărând anii de la
627), având speranța că se va rezolva
Nașterea lui Iisus Hristos. În această
această problemă.
numărătoare a săvârșit o eroare de
Deoarece situația lor nu a fost
patru sau cinci ani, fiincă a fixat
clarificată în 519, patru dintre aceștia: Ioan
Nașterea Domnului în anul 754 (sau
Maxențiu, Leonțiu, Ahile și Mauriciu s-au
753) și nu în 749 „Ab Urbe condita”
dus la Roma și au prezentat papei
(de la întemeierea Romei).
Hormisdas „formula” lor; papa a amânat
Mai nou, s-a încercat
răspunsul, iar apoi i-a alungat.
identificarea lui Dionisie Exiguul cu
Amintim, că unele dintre lucrările
Dionisie Pseudo-Areopagitul, care a
acestora și anume ale lui: Leonțiu, Ioan
alcătuit câteva lucrări mistice:
Maxențiu și Petru Diaconul se ocupă cu
Despre numele divine, Despre
65
problemele hristologice și antropologice,
lucrări care au circulat și în Apus,
îmbogățind cultura teologică a vremii.
Din scurta prezentare a situației
Eparhiei Tomisului până la
secolului VI, reiese că au existat aici ierarhi
cărturari și apărători ai credinței ortodoxe,
dar și anumiți teologi: Sfântul Ioan Casian,
Dionisie cel Mic și „călugării sciți”, care,
prin lucrările lor s-au făcut cunoscuți în
„lumea” teologică din primele veacuri
creștine.
Bibliografie selectivă
1. Pr. Niculae Șerbănescu, „1600 de ani
de la prima mărturie documentară
despre existența Episcopiei
Tomisului”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXXVII (1969), nr. 9-10,
pp. 966-1026.
2. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman,
Scriitori bisericești din
străromână, București, 1979.
3. Dumitru Stăniloae, „Contribuția
„călugărilor sciți” la precizarea
hristologiei la începuturile secolului
VI”, în Mitropolia Olteniei, XXXVII
(1985), nr. 3-4, pp. 199-244.
4. Gheorghe Drăgulin, „Ieromonahul
Dionisie Smeritul <Exiguus> sau
„cel mic”. Încercare de reîntregire
bio-bibliografică”, în Studii
Teologice, XXXVII (1985), nr. 7-8,
pp. 521-539.
5. Nestor Vornicescu, Scrieri patristice
sfârșitul în Biserica Ortodoxă Română până
în secolul XVII, Craiova, 1983.
6. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
vol. I, Ed. a II-a, București, 1992, pp.
59-69; vol. I, Ed. a III-a, Editura
Trinitas, Iași, 2004, pp. 127-141.
REZUMAT
1. Câteva date despre cetatea Tomis
- cetatea Tomis a fost întemeiată de
coloniști greci veniți din Milet în sec.
VII-VI î.Hs. atrași de bogăția Pontului
Euxin
- până în sec. III î.Hs. Tomisul a fost
dependent de marile cetăți Histria (azi
Istria) și Callatis (azi Mangalia);
epoca - din sec. III î.Hs. încoace s-a dezvoltat ca
o cetate de sine stătătoare;
- după anii 72-71 î.Hs. Tomisul și
Dobrogea au făcut alianță cu Roma, dar
la scurtă vreme se eliberează și de
aceasta;
- între anii 70-44 î.Hs. până în 29-28 î.Hs.,
Tomisul este independent;
66
- din anul 28 î.Hs. Tomisul intră din nou - Efrem + 304; Evanghelicus –
sub stăpânire romană și devine o cetate sec. IV; Tit – 320-323;
înfloritoare; Vetranion – în 369 – sub
- în sec. III d.Hs., Imperiul roman împăratul bizantin Valens;
începând să se destrame, a decăzut și - Gherontie (Terentius) –
cetatea Tomis; participă la Sinodul II Ecumenic
- spre sfârșitul sec. III, împăratul (Constantinopol 381);
Dioclețian (284-305), reorganizând - Teotim I – păstorea la Tomis în
Imperiul, a creat din Pontul Euxin o 392; are lucrări scurte, în formă
provincie separată, Scythia Minor, cu de dialoguri cu caracter
capitala la Tomis – care a înflorit din moralizator; a fost prieten cu Sf.
nou; Ioan Gură de Aur;
- la începutul sec. VII (601-602) Sciția - Timotei – participă la Sinodul
Mică a fost ocupată de avaro-slavi și III Ecumenic (Efes 431);
aproape a fost redusă la tăcere; - Ioan – sec. V – combate
- prin sec. X-XI, cu ajutorul Imperiului nestorianismul;
bizantin, Sciția Mică a reînviat pentru - Alexandru – în 449 participă la
câteva veacuri; un sinod la Constantinopol
- în sec. XIV a căzut sub turci – până la împotriva ereziei lui Eutihie
Războiul de independență (1877-1878), (monofizitismul);
când a intrat în componența statului - Teotim II – sec. V – a primit
român. fără rezerve hotărârile Sinodului
2. Învățătura lui Hristos la Tomis IV Ecumenic (Calcedon 451);
- Sfinții Apostoli Andrei și Filip în - Paternus – sec. VI; discul
Dobrogea; episcopului Paternus – din
- în Dobrogea s-au creat nuclee creștine, argint aurit (înainte de 518); la
parohii, protopopiate și eparhii. 520 se intitulează Mitropolit al
3. Eparhia Tomisului Sciției;
- cea mai veche episcopie de la noi – sub - Valentinian – sec. VI – prieten
jurisdicția Patriarhiei de cu papa Vigiliu al Romei; poartă
Constantinopol, sec. IV-VI;

67
 corespondență pe teme - între călugării sciți îi amintim pe: Ioan
teologice; Maxențiu, Ahile, Mauriciu, Petru
- la începutul sec. VI în Sciția Mică Diaconul cu importante lucrări
existau 14 scaune episcopale; hristologice;
- toate aceste episcopii și-au încetat
existența în anul 602 odată cu invazia Concluzie
avaro-slavilor în Dobrogea, în drumul - descoperirile arheologice din Dobrogea
lor spre Balcani. ne confirmă aici o intensă viață creștină,
în strânsă legătură cu centre importante
4. Cultura teologică din Sciția Mică
ale creștinismului răsăritean.
a) Sf. Ioan Casian (+435), din satul
Casimcea de azi (n. 360)
- hirotonit de Sf. Ioan Gură de Aur;
- călugăr în Betleem, apoi Egipt, după
care a plecat la Roma;
- a întemeiat o mănăstire de călugări și
una de călugărițe la Marsilia (Franța);
- a transplantat monahismul răsăritean în
Apus;
b) Dionisie Exiguul (cel Mic) (+545),
născut în Sciția Mică în jurul anului 470;
- a făcut traduceri din părinți bisericești
răsăriteni în latină;
- a alcătuit colecții de canoane;
- a pus bazele erei creștine (cu o eroare de
4 sau 5 ani) în 754 sau 753 în loc de 749.
5. Călugării sciți
- s-au făcut cunoscuți în cadrul disputelor
hristologice de la începutul sec. VI;
- învățătura lor: Unul din Sfânta Treime a
pătimit în trup: Iisus Hristos;

68
 BISERICA
ROMÂNEASCĂ ÎN
SECOLELE VII-XI

1. Popoarele migratoare în
ținuturile dunărene
Aminteam într-un curs
anterior că împăratul Aurelian (271-
275) a fost nevoit să retragă
administrația și armata din Dacia
datorită invaziei popoarelor În anul 576, gepizii au fost
migratoare. Aceste mișcări înfrânți de avari și longobarzi, după
necontrolabile de populație erau o care au fost asimilați de autohtoni,
reală amenințare la adresa securității inclusiv în ținuturile noastre.
granițelor și a economiei Imperiului Pe la mijlocul secolului VI,
Roman. În Dacia a rămas doar avarii (din Asia) au ajuns în părțile
populația autohtonă (în amplu proces Dunării, dar și în Europa Centrală,
de romanizare). pricinuind distrugeri de cetăți ori de
Goții, la rândul lor, au fost centre episcopale.
înfrânți de huni în 376, care, până la Tot cam în această perioadă
mijlocul secolului V au pricinuit și-au făcut apariția și slavii, care, în
multe necazuri strămoșilor noștri. nenumărate rânduri au atacat
În urma morții localități importante din Peninsula
conducătorului lor, Attila (în 453), Balcanică, uneori chiar Împeriul
„hunii au fost distruși de gepizii Bizantin, dar și din nordul Dunării,
romanici”; nu se poate vorbi de o de pe urma cărora au avut de suferit
stăpânire efectivă a gepizilor din mulți creștini din aceste teritorii. Cea
ținuturile noastre, ci doar de anumite mai mare invazie avaro-slavă a avut
„tabere militare gepide”, mai ales în loc în anul 602, când au fost distruse
Transilvania. și desființate numeroase episcopii

69
 din zona Dunării, între care amintim ei, despărțindu-se o parte înspre
și Episcopia Tomisului, precum și apus, urmașii lor numindu-se
majoritatea episcopiilor din Sciția istroromâni, iar înspre miazăzi:
Mică, supraviețuind numai câteva macedo-românii sau aromânii; din
eparhii din nordul acestei provincii. cei din urmă s-au despărțit, mai apoi,
meglenoromânii.
2. Slavii pe teritoriul țării
noastre 3. Bulgarii în sudul Dunării
Referindu-ne la teritoriile Între anii 679-680, bulgarii,

noastre, amintim că spre deosebire veniți din părțile Volgăi (de unde li-

de celelalte popoare migratoare, se trage și numele de bulgari), sub

slavii s-au așezat aici, în număr conducerea lui Asparuh, s-au așezat

considerabil, conviețuind câteva în sudul Dunării (în Bulgaria de azi).

veacuri cu strămoșii noștri daco- Populației de aici, deși slavizată, i s-a

romani, majoritari, care, datorită spus populație bulgară.

civilizației lor materiale și spirituale, De menționat că, atât slavii,

mai apoi, i-au asimilat pe cei dintâi cât și bulgarii erau popoare păgâne,

(pe slavi). ei luând contact cu învățătura

De remarcat că, în urma creștină prin intermediul populației

conviețuirii autohtonilor romanizați autohtone romanizate.

de la noi cu slavii, a pătruns în limba Într-o primă etapă,

noastră un important număr de conducătorii bulgari i-au persecutat

cuvinte slave din întreaga activitate pe creștini, mai ales că aceștia erau

umană. de partea Imperiului Bizantin,

Pomenim doar, în treacăt, adversar al bulgarilor.

faptul că populația romanizată din Mai târziu, în a doua jumătate

Peninsula Balcanică, cu vremea, prin a secolului IX, din rațiuni politice,

forță, a fost slavizată; populația hanul bulgar Boris I a primit

romanizată de acolo a fost împărțită, creștinismul de la Bizanț (în 864),

mai întâi, în două mari grupe: naș fiind-i chiar împăratul Mihail al

dacoromânii (la miazănoapte), din III-lea, de la care a

70
primit și numele creștin de Mihail.
Reîntorcându-se în țară, atât prin forță, cât și Menționăm că, mai târziu,
cu sprijinul misionarilor greci, i-a trecut pe frații Chiril și Metodiu au făcut
bulgari la creștinism, această atitudine dură misiune și în Apus, în Moravia și
dovedindu-se de mare folos pentru unitatea Boemia.
și spiritualitatea poporului bulgar.
Definitivarea procesului de
4. Ritul bizantino-slav la români
încreștinare a bulgarilor s-a făcut
Slavii așezați în mijlocul
prin ucenicii marilor învățați, Sfinții
populației autohtone romanizate de
Chiril și Metodiu (după unii greci de
la noi au fost asimilați odată cu
origine, iar după alții bulgari), mai
trecerea timpului, urmele lor
ales, prin Sfânta Scriptură și cărți de
rămânând în limba poporului nostru.
cult în limba slavă. Amintim că
Sfinții Chiril și Metodiu (Metodie)
au alcătuit mai întâi, alfabetul slav
format din semnele preluate din
alfabetul grec, latin și ebraic, după
care au tradus din limba greacă, în
noua limbă slavă, cărți grecești, mai
ales de slujbă (Evanghelie,
Liturghier, Apostol, Psaltire ș.a).

71
 sfârșitul secolului al XVII-lea, limba
slavă poate fi considerată ca un
adevărat „scut” al credinței ortodoxe,
ocrotitoare a credinței celei adevărate
din ținuturile noastre.

5. Elementele slave în lexicul

bisericesc (ortodox)
Spre deosebire de termenii
latini creștini care exprimă noțiunile
Dacă după asimilarea de bază ale credinței noastre, cei de
slavilor, prin procesul de romanizare, origine slavă privesc, mai cu seamă,
poporul vorbea limba română, în cult probleme de cult și de organizare
și, mai apoi, în administrația laică și bisericească. Aceasta înseamnă că
bisericească s-a impus limba slavă, învățătura creștină a pătruns în
ca o limbă de cultură a vremii, alături părțile noastre încă din primele
de celelalte așa-numite „limbi veacuri creștine, înainte de venirea
sfinte”: ebraica, greaca și latina. slavilor aici (care au primit
După părerea lingvistului P. creștinismul de la strămoșii noștri
P. Panaitescu, Liturghia bizantină în romanizați, după care au fost
limba slavă ar fi fost introdusă la noi asimilați de către aceștia).
la începutul secolului X, când pe Dintre termenii slavi, care au
teritoriul țării se cunoștea bine fost „românizați” si păstrați „în
această limbă. limba noastră liturgică până azi”
S-a adoptat în cult și în amintim următorii:
doctrină limba slavă, deoarece limba Duhul mucenic
română nu putea să exprime atunci Sfânt (duh (svianti)
pe deplin adevărurile fundamentale svianti) sfânt (svianti)
de credință, fiind încă într-un lung
proces de îmbogățire; prin urmare, Maica (Maica
de atunci (din sec. X) și până la Precista Precista)

72
moaște odăjdii Biserică a Maicii a blagoslovi
(moști) (odejda) Domnului) (blagosloviti)
duhovnic prapur Probojenie a se căi (kaiti)
(duhovniki (praporu) (Schimbarea la a ispiti (ispitati)
) prestol (prestoli) Față) a ispăși (uspasiti)
stareț procovețe praznic a izbăvi (izbaviti)
(stareti, (pokrovu) (prazdnicu) a spovedi
starăți) strană (strana) maslu (maslo) (ispovediti)
sobor troiță (trojka) molitvă (molitva) a milui (milovati)
(săboru) sfeștanie prohod (prohodu) a sfinți (sventiti)
vlădică (osvieșteniie) pomană (pomenu) a târnosi
(vlădika) slavă (slava) post (postu) (tronosati)
cădelniță slujbă (slujba) pravilă (pravilo)
(kadelnița) taină (taina)
dveră utrenie (utrenia) Tot în această categorie intră și
(dviri) vecernie cuvintele:
jertfă (vecernia) H i
(jrătva) a v
cazanie tipic r o
(kazaniie) (tipicu) A t
ceaslov Blagovește n D
(ceaslovul) nie t i
predoslovi (Bunavesti i s
e re) m c
(predoslov Stretenie i P
ie) ( Întâmpin s o
stih (stihu) area M t
stihiră Domnului) i i
(stihiră) Vovidenie r r
stihoavnă (Intrarea în C P
(stihovnia) h a

73
r r i
a u e
c S r
l c e
i h u
s i A
C m r
h n h
i i i
l c e
i I r
e e e
M r u
e o M
t m i
o o t
c n r
T a o
r h p
a E o
p g l
e u i
z m t
ă e E
S n x
i a
h P r
a r h
s o
t t
o

74
 În țările noastre, începuturile scrisului slav au fost atestate documentar încă din secolul X.
Inscripții fragmentare cu caractere chirilice (de la Bucov, lângă Ploiești) și o inscripție slavă la
Mircea Vodă, jud. Constanța, în care se face mențiune de „jupanul Dimitrie”.
În încheiere, se poate afirma că la venirea slavilor pe teritoriile noastre, exista, aici, un
creștinism de câteva veacuri (ex. noțiunile fundamentale ale credinței- în limba latină), pe când,
elementele slave din lexicul nostru bisericesc, împrumutate de la slavi și ei de la bizantini, se
referă la cult și la organizarea bisericească, ulterioare pătrunderii creștinismului la noi și, în
același timp, încreștinării slavilor.

Bibliografie selectivă
1. Milan Șesan, „Tradițiile chirilo-metodiene”, în Mitropolia Ardealului, VI (1961), nr. 1-3,
pp. 59-83.
2. Ioan Rămureanu, „Unsprezece secole de la activitatea misionară a Sinților Chiril și
Metodie”, în Ortodoxia, XIX (1967), nr. 1, pp. 17-31.
3. Chiril Pistrui, „Despre alfabetul chirilic și cel glogolitic”, în Mitropolia Ardealului, IX
(1964), nr. 3-5, pp. 252-269.
4. P. P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii românești, București, 1969, pp. 185-201.
5. G. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Studiul lexico-semantic,
București, 1960.
6. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a,
București, 1992, pp. 59-69; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas, Iași, 2004, pp. 167-181.

REZUMAT
1. Popoare migratoare în ținuturile dunărene
- goții – de la sfârșitul sec. al III-lea – 376;
- hunii – din 376 – 453;
- gepizii – din 453 – 567;
- avarii – din 567 până la mijlocul sec. VI;
- slavii – tot din sec. al VI-lea și apoi în anii 601-602; avaro-slavii distrug eparhiile de la
Dunăre, precum și cele din Scythia Minor, între care și Tomisul.

75
 2. Slavii pe teritoriile noastre
- slavii – așezați pe teritoriile noastre (sec. VII), au influențat limba și cultura românească; ei
au fost asimilați de marea masă a populației romanizate de la noi.
3. Bulgarii în sudul Dunării
- în 679 apar bulgarii în Peninsula Balcanică;
- sub Boris, în 864, se încreștinează întregul popor bulgar; Boris primește numele de Mihail;
- în 888 se introduce ritul slav la bulgari, folosit mai întâi în Moravia (Cehia de azi) – de frații
greci Chiril și Metodiu.
4. Ritul slav la români
- în cult și în administrația bisericească și laică de la noi s-a impus limba slavă veche; s-a
folosit în ținuturile românești din sec. IX sau X până în sec. XVII, fiind un adevărat scut al
credinței ortodoxe în fața prozelitismului catolic și protestant.
5. Elemente slave în lexicul bisericesc ortodox
- duh - duhovnic - schit
- praznic - molitfă - mucenic
- molitfelnic - utrenie - blagoslovenie
- prapor - stareț - prohod
- pomană - cazanie - sfeștanie
- vecernie - jertfă - prestol
- pravilă - maslu - post
- ceaslov - slavă - vlădică ș.a.

76
- termenii slavi din limba noastră se referă la cult și la organizarea bisericească.

Concluzie
- la venirea slavilor în ținuturile noastre, exista aici un creștinism de câteva veacuri (ex.
Noțiunile fundamentale ale credinței noastre – de origine latină);
- elementele slave din lexicul nostru bisericesc – împrumutate de la slavi (ei avându-le de la
bizantini) – se referă la cult și organizarea bisericească – sunt ulterioare pătrunderii
creștinismului la noi.

77
 VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ȘI
BANAT ÎN SECOLELE IX-XIII

1. Știri privitoare la migrarea ungurilor

Ungurii sunt un popor fino-ugric, din Asia Centrală, a căror limbă se înrudește, între
altele, cu finlandeza.
Au părăsit Asia Centrală (undeva în nordul Persiei) și s-au așezat în sec. I e.n., în ținuturi
de stepă, între Munții Ural și Volga.
Mai târziu, în jurul anului 830, se găseau între Don și Nipru, dar, din pricina atacurilor
pecenegilor (înrudiți cu turcii), o parte dintre unguri s-au reîntors în Asia Centrală, iar cealaltă
parte s-au dus înspre apus și s-au așezat între Nipru și Prut (în 889), în regiunea pe care au
numit-o Etel Cuzu sau Atelkus, -„Țara dintre râuri”, cunoscută mai târziu sub numele de Bugeac.
Implicându-se în conflictul dintre bizantini și bulgari (situându-se de partea bizantinilor),
bulgarii, în alianță cu pecenegii, le-au distrus așezarea de la Atelkus, fapt pentru care ungurii au
părăsit-o sub conducerea lui Arpad și s-au îndreptat spre apus, stabilindu-se în 896 în Câmpia
Panonică. De aici au făcut dese expediții, nu numai în Apus, dar și la răsărit de Tisa. În Câmpia
Panonică, dar și în răsăritul Tisei, au întâlnit o populație româno-slavă, creștină, de rit răsăritean,
ce se îndeletnicea cu agricultura și cu creșterea animalelor.

2. Date despre anumite formațiuni politice din Transilvania

Din Cronica rusă sau a lui Nestor (sfârșitul sec. IX sau începutul sec. XII) și din Gesta
Hungarorum (Faptele Ungurilor), scrisă în sec. XII, probabil de un notar anonim (Anonymus) de
la Curtea regelui Bela al II-lea, aflăm că ungurii, începând din sec. IX au făcut incursiuni la
răsărit de Tisa, în Transilvania, întâlnind o populație formată din români și slavi, care avea în
fruntea ei voievozi.

78
 Gelu Menumorut
În acest context se pomenește de voievodul Menumorut, în Țara Crișurilor, Glad, în
Banat și voievodul Gelu, pe Someș, dar și de cetăți ca: Sătmarul, Biharea, Cuvinul, Orșova,
Dăbâca, Țeligrad (Blandiana-Alba), Bălgrad (Alba-Iulia), locuite de populație românească.
Cu vremea, însă (între sec. IX-XIII), o bună parte din Transilvania a fost ocupată de
unguri.

Dăbâca
În același timp, trebuie să pomenim faptul că între secolele XIII-XIV au existat în
Transilvania așa-numitele „țări”, cu autonomie românească și anume: Țara Bârsei, Țara
Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Zarandului, Țara Maramureșului ș.a.

3. Învățătura creștină la unguri

Ungurii au putut cunoaște învățătura creștină, atât de la bizantini, cât și de la ruși sau
armeni, câtă vreme au trăit în stepele din nordul Mării Negre. Dar, după stabilirea lor în Câmpia
Panonică, au putut avea contacte și cu alte popoare creștine, îndeosebi ortodoxe și anume:
moravi, sârbi, greci, români și slavi.
79
 Cea mai mare influență creștină (ortodoxă) asupra ungurilor a fost din partea populației
româno-slave, nu numai din Câmpia Panonică, dar, mai cu seamă, din Transilvania. Sunt, în
acest sens, cuvinte în terminologia creștină, împrumutate de unguri de la români și slavi și
anume: sfânt (szent), altar (oltar), crăciun (korácsony), cruce (kereszt sau krest),
creștin (kresztény), înger (angyal), vecernie (vecsernye), Bobotează
(vizikereszt), a boteza (kereszteleni) ș.a.
În același timp, ungurii au împrumutat de la noi numele zilelor
săptămânii și ale lunilor anului, dar și unele tradiții și obiceiuri: colindele și
colindatul, popularitatea Sfântului Ioan Botezătorul și a Sfântului Dumitru.
De asemenea, în conformitate cu hotărârile unui sinod de la Szabolcs
(din 1092), ungurii începeau Postul Mare în zi de luni, ca la ortodocși și nu
miercurea ca în Biserica Apuseană; prima săptămână din post o numeau „a
untului”, aproape ca la ortodocși, „a brânzei”; la vechii unguri, slujba sfințirii
apei conținea și rugăciuni ortodoxe (ex. traducere maghiară din sec. XI),
slujba înmormântării se oficia după Tipicul Bisericii Ortodoxe (ex. o slujbă a
înmormântării din preajma anului 1200); până în zilele noastre ungurii
pomenesc de legea „veche” și de cea „nouă” a credinței lor, adică de
creștinismul lor vechi (ortodox) și de cel nou (catolic).

4. Încreștinarea „oficială” a ungurilor

În afară de influențele creștine ortodoxe avute asupra ungurilor, îndeosebi prin populația
româno-slavă din Câmpia Panonică sau din Transilvania, se poate spune că a existat și o
încreștinare oficială a unor demnitari unguri din Bizanț. Este vorba de Termatzus și Bultzos sau
Bulcsu, care, după afirmația împăratului bizantin Constantin VII Porfirogenetul (din lucrarea De
adminstrando imperii), ar fi mers la Constantinopol prin 948-949 pentru a reînnoi o pace cu
bizantinii pe o perioadă de cinci ani; acolo s-au botezat, naș fiindu-le chiar împăratul Constantin.
Cinci ani mai târziu (în 953), un alt demnitar maghiar, principele Gylas sau Ghiula a
primit botezul, cu numele de Ștefan, naș fiind același împărat, Constantin VII Porfirogenetul
(913-959); istoricul Gheorghe Kedrenos (latinizat Georgius Cedrenus) ne arată că „a luat cu sine
pe un monah cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit episcop al Turciei (Ungariei),

80
de către patriarhul Teofilact”; ajungând în Câmpia Panonică „a întors pe mulți de la rătăcirea
barbară la creștinism”.
Până în prezent, încă nu se știe cu exactitate unde și-a avut Ierotei reședința (după unii la
Alba-Iulia, dar acest lucru este puțin probabil); fiind vorba de Ungaria, se pare că reședința sa a
fost undeva în Câmpia Panonică (poate nu într-un loc anume); fiind nevoie de misiune intensă
printre unguri, poate că s-a așezat din loc în loc.
Spre sfârșitul sec. X (în 973), principele Geysa încheind o alianță cu împăratul Otto I al
Germaniei, a îngăduit pătrunderea misionarilor latini în Ungaria. Acțiunea misionarilor apuseni
s-a intensificat după moartea soției sale Șarolta (ortodoxă convinsă), când Geysa s-a recăsătorit
cu o principesă catolică, pe nume Adelaide. Fiul lui Geysa și al Șaroltei, și anume Wajk a primit
botezul în credința răsăriteană (sub numele de Ștefan).
Sub Ștefan, primul rege al Ungariei (997-1038), care se căsătorise și el cu o principesă
catolică, Ghizela, catolicismul a triumfat în Ungaria. Se pare că Ștefan I (numit și cel Sfânt) a
întemeiat două arhiepiscopii: la Esztergom și Calocea și alte opt episcopii și cinci mănăstiri mari
(abații) catolice.

În cadrul statului maghiar catolic a dăinuit o vreme și episcopia ortodoxă de aici, fiindcă
într-un sinod de la Constantinopol din 1028 este pomenit episcopul Ioan al Turciei (Ungariei).
Probabil că, nu mult după această dată, episcopia ortodoxă și-a încetat activitatea, fiind
cunoscută răspândirea în forță a catolicismului în Ungaria, pe vremea lui Ștefan cel Sfânt.

5. Episcopii românești în Transilvania (sec. IX-XI)

81
 Se pare că, în Transilvania, în cetățile voievozilor români Gelu, Glad și Menumorut, dar
și în Alba-Iulia au existat episcopii ortodoxe.
De pildă, la Dăbâca, peste care a stăpânit Gelu, au fost descoperite fundațiile câtorva
biserici; probabil că una a fost episcopală.
O altă episcopie putea să ființeze la Biharea (la 10 km. de Oradea), centrul voievodal al
lui Menumorut; mai târziu, ungurii au stabilit aici centrul comitatului și a unei episcopii latine,
cea ortodoxă dispărând ori mutându-se, probabil, la Oradea.
Un alt episcop ortodox putea să fie la Alba Iulia, fiindcă sub actuala Catedrală
Romano-Catolică „Sf. Mihail” (construită în sec. XII-XIII) s-a găsit o rotondă a unui cult creștin
din sec. IX-X, probabil o biserică episcopală.
Menționăm că există multe situații (ca și cea de la Alba Iulia), în care ungurii catolici
și-au ridicat bisericile lor peste locul unor locașuri de cult ortodoxe, pentru a dispărea urmele
acestora și a existenței românilor din Transilvania.

6. Viața creștină în Banat

Din secolul al XI-lea avem știri privitoare la credința ortodoxă din Banat. De pildă, din
Viața Sfântului Gerard aflăm de existența, la Morisena (Cenadul de azi), a unui voievod Ohtum
sau Ahtum, care după ce a primit botezul la Vidin, în 1002, a înființat o mănăstire ortodoxă (cu
hramul Sfântul Ioan Botezătorul) în această cetate; el avea în stăpânire ținuturile din
Caraș-Severin până în Munții Apuseni.
Între anii 1028-1030, Ohtum a fost înfrânt de Ștefan cel Sfânt, mai ales din cauza trădării
lui Cianadinus, sfetnicul celui dintâi; astfel că Cianadinus a ajuns el conducător al cetății
Morisena, probabil sub jurisdicția Constantinopolului. Mai apoi, Cianadinus a hotărât să înalțe o
mănăstire în localitatea Oroszlanus (azi Maidan, Jugoslavia), cu hramul „Sfântul Gheorghe”. În
același timp, regele Ștefan a creat o episcopie catolică, punând în fruntea eparhiei de
„Cianadiana” pe venețianul Gerard. El a adus 12 călugări, care au fost așezați la mănăstirea
„Sfântul Gheorghe”, după care a ocupat prin forță mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”,
transferând călugării la mănăstirea „Sfântul Gheorghe”. Prin abuz și forță, catolicii au ocupat și
la Morisena lăcașuri de cult care aparțineau de drept românilor de rit răsăritean.

82
 În jurul anului 1020 exista o episcopie ortodoxă la Dibiscos (probabil Tibiscum, azi
Jupa-Caransebeș), în Banat. Unii istorici consideră că este vorba de Timișoara (castrul de la
Dibiscos fiind Timișoara).
Din scurta prezentare a acestor evenimente reiese că, în sec. IX-XI, în Transilvania și
Banat au existat voievodate românești (mai ales ale lui Gelu, Glad și Menumorut) cu centrele
episcopale de la Dăbâca, Biharea-Oradea, Alba Iulia și Dibiscos și mănăstirile ortodoxe de la
Morisena, Oroszlanos (Maidan) ș.a., prin urmare o viață românească și ortodoxă înfloritoare.
Între sec. IX-XIII, ungurii au ocupat treptat o bună parte din Transilvania, catolicii
maghiari căutând în multe locuri să „șteargă” urmele existenței poporului român pe aceste
meleaguri.
Amintim că în prima etapă, ungurii au primit creștinismul răsăritean (în primele decenii
ale sec. X), după care, spre sfârșitul aceluiași secol, din interese politice, au îmbrățișat, treptat,
catolicismul.
Bibliografie selectivă
1. Ioan Rămureanu, „Începuturile creștinării ungurilor în credința ortodoxă a răsăritului”, în
Studii Teologice, IX (1957), nr. 1-2, pp. 22-56.
2. Idem, „Rolul elementului românesc în creștinarea ungurilor”, în Biserica Ortodoxă
Română, XCVIII (1980), nr. 1-2, pp. 173-196.
3. Nicolae Dănilă, „Elemente bizantine în viața populației autohtone din Banat și
Transilvania în secolele VII-XIII”, în Mitropolia Banatului, XXXIV (1984), nr. 11-12,
pp. 707-725.

REZUMAT
1. Știri privitoare la migrația ungurilor
- ungurii sunt un popor fino-ugric din Asia Centrală, a căror limbă se înrudește, între altele, cu
finlandeza;
- în sec. I d.Hs. s-au așezat între Munții Ural și fluviul Volga;
- în jurul anului 830 s-au aflat între Don și Nipru.
2. Date despre anumite formațiuni politice în Transilvania
- sunt pomeniți în Cronica rusă a lui Nestor (sec. XI-XII) și în Gesta Hungarorum (sec. XII),
scrisă de notarul Anonymus al regelui Bela al II-lea.

83
 3. Învățătura creștină la unguri
- se stabilesc în Câmpia Panonică la sfârșitul secolului al IX-lea, venind din sudul Ucrainei de
azi;
- ungurii găsesc în Transilvania trei voievodate românești:
a) Gelu – pe Someș;
b) Menumorut – pe Crișuri;
c) Glad – în Banat;
- aceste trei voievodate sunt amintite în cronica maghiară a notarului regelui Bela II;
- venind în contact cu populația românească din Transilvania, ungurii au împrumutat cuvinte și
obiceiuri creștine de la noi. Ex:
- păgân – pogany - Crăciun – Carácsony
- sâmbătă – szombot - sfânt - szent
- altar – oltar
- numele lunilor ianuarie, februarie, martie, aprilie, iunie, septembrie, noiembrie;
- numele zilelor săptămânii;
- cuvinte specifice ritului ortodox: cruce, vecernie, Bobotează etc.
4. Încreștinarea „oficială” a ungurilor
- în 948-949 doi demnitari unguri: Termatzus și Bultzus sau Bulcsu s-au botezat la
Constantinopol, naș fiindu-le împăratul Constantin VII Porfirogenetul, fapt consemnat în
lucrarea acestuia De administrando imperii;
- în 953 se botează la Constantinopol un alt demnitar ungur, Gyula; la întoarcere a adus cu sine
pe episcopul Ierotei, hirotonit special pentru unguri;
- creștinismul de rit răsăritean a continuat să dăinuiască în Ungaria până spre sfârșitul sec. X,
când misionari apuseni, cu ajutorul regilor locali, au luat locul celor răsăriteni;
- sub Ștefan cel Sfânt (997-1038) mănăstirea ortodoxă Morisena (Cenadul de azi) este luată cu
forța de catolici;
- regii unguri au luptat și împotriva Bisericii Ortodoxe din Transilvania, hotărând, împreună cu
unii papi, următoarele:
a) ortodocșii („schismaticii”) nu aveau voie să săvârșească Sfintele Slujbe,
nici să zidească biserici și capele;

84
 b) preoții ortodocși, împreună cu familiile lor, să fie alungați din
Transilvania.

5. Viața creștină în Banat

- în 1002 voievodul Ohtum sau Ahtum de la Morisena (Cenadul de azi) se botează la Vidin; el
înființează la Morisena mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” (ortodoxă);
- între 1028-1030 Ohtum a fost înfrânt de Ștefan cel Sfânt, fiind ocupată prin forță și
mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Morisena, în care au intrat călugări apuseni;
- în Banat a existat în această perioadă o episcopie la Dibiscos (1020), probabil Tibiscum, azi
Jupa – Caransebeș; unii istorici afirmă că ar fi vorba chiar de Timișoara.

Concluzie
- la venirea ungurilor în Transilvania și Banat (sec. IX), aceștia au găsit aici voievodate
românești (Gelu – pe Someș, Glad – în Banat și Menumorut – pe Crișuri);
- între sec. IX-XIII ungurii au ocupat treptat Transilvania și Banatul, unde existau episcopii
ortodoxe românești: Dibiscus, Dăbâca, Biharea, Oradea, Alba Iulia și se pare chiar pe
moșiile fiilor cneazului Bâlea – zona Hunedoarei;
- în primele decenii ale sec. X ungurii au îmbrățișat creștinismul răsăritean, iar spre sfârșitul
aceluiași secol, pe cel apusean.

85
 VIAȚA BISERICEASCĂ DIN DOBROGEA
ÎN SEC. VII-XIV

1. Câteva date despre situația Sciției Mici între sec. VII-X

Cu toate că după invazia avaro-slavă în ținuturile noastre (în 602), majoritatea cetăților și
a episcopiilor din Sciția Mică au fost distruse, vreme de câteva decenii, această provincie a făcut
parte din Imperiul Bizantin.
Întrucât, Sciția Mică nu a avut o organizare administrativă proprie sau o armată puternică,
statul bulgar, de curând întemeiat, a luat-o sub stăpânirea sa timp de aproape trei veacuri
(581-971); doar unele locuri întărite de pe țărmul Mării Negre, ori de pe cursul unor râuri, au
rămas în continuare sub oblăduire bizantină. În același timp, existau în Dobrogea și anumiți
„conducători locali” autohtoni, cum este cazul lui jupan Dimitrie (din 943), undeva între
Cernavodă și Constanța.
Din 971, de pe vremea împăratului Ioan Tzimiskes (969-976), Dobrogea a intrat din nou
în zona de influență bizantină; între sec. XI-XIV se cunosc câțiva conducători locali în
Dobrogea: Tatul, Sastlav, Dobrotici, Ivanco și Mircea cel Bătrân (Țara Românească și
Dobrogea).

86
 2. Urme creștine în Dobrogea (sec. X-XIV)
Din sec. X au început să se refacă unele fortărețe din Sciția Mică: Noviodunum,
Dinogeția, Troesnis, Carsium, Capidava, Axiopolis ș.a.
Se cunosc câteva piese epigrafice și anume: un ulcior (sec. X) din cetatea Capidava (jud.
Constanța) pe care este incizată o cruce la gâtul acesteia, dar și numele Petre (cea mai veche
mențiune românească); la Dinogeția (Gărvan, jud. Tulcea) o mică biserică de zid (sec. XI-XII);
tot aici un clopot de bronz, care a aparținut acestei biserici;

50 de cruciulițe; tipare de bronz pentru cruciulițe; cruci relicvar mai mari cu diferite chipuri ale
Sfinților: Iisus Hristos, Sfânta Fecioară Maria, Sfântul Ioan Botezătorul ș.a.; temeliile unei
bisericuțe la 3 km. de la Niculițel (jud. Tulcea) sec. XIII-XIV.

3. Date cu privire la organizarea bisericească din Dobrogea

După invazia avaro-slavă de la începutul sec. VII, majoritatea episcopiilor din Sciția
Mică au dispărut, rămânând doar cele din nordul provinciei.
Pe baza descoperirilor arheologice de la Dinogeția (unde a fost descoperită o cruce
episcopală) putem spune că a existat un scaun episcopal (sec. XI-XII), dar și la Isaccea sau
Niculițel, unde în aceiași perioadă a existat o intensă viață creștină (ex. numeroasele descoperiri
arheologice).
În sec. XIII-XIV avem dovezi sigure despre existența Arhiepiscopiei (Mitropoliei) de
Vicina, localitate neidentificată până azi; credem că ar fi vorba de Isaccea (vechea cetate
Noviodunum) sau în ostrovul din fața ei. Existența mitropoliei presupune existența a acel puțin
două episcopii aflate sub jurisdicția ei. Acestea ar putea fi Dinogeția și Niculițel, la care s-ar mai
putea adăuga și alte episcopii din nordul Dobrogei.

87
 Se pare că ea a fost condusă de ierarhi greci, dependenți de Patriarhia Ecumenică; a luat
ființă între anii 1204-1261, perioadă în care Imperiul Bizantin, din cauza cruciaților, care
ocupaseră Constantinopolul, și-a mutat reședința la Niceea. Din documentele unui sinod
patriarhal din Constantinopol, din 1285, aflăm că la lucrările lui a participat și Mitropolitul
Teodor al Vicinei. Câțiva ani mai târziu, în 1292, mitropolitul Teodor a semnat și un Tomos al
sinodului patriarhal „împotriva latinilor”.
În preajma anului 1302 îl aflăm la Vicina pe mitropolitul Luca, ce a intervenit pe lângă
împăratul Andronic II (1285-1328) să accepte în imperiu 16000 de alani; mitropolitul Luca este
pomenit și în alte documente din anii 1303-1306.
Mai târziu (prin 1317-1318), Sinodul Patriarhiei Ecumenice a făcut pomenire de
mitropolitul de la Vicina, dar nu i-a menționat numele; aceasta confirmă, totuși, existența unui
mitropolit la Vicina.
Pe la începutul secolului al XIV-lea, tătarii au făcut dese încursiuni în nordul Mării
Negre, ocupând acel ținut în cele din urmă.
Cu toate că și Vicina a căzut sub stăpânire tătară, șirul mitropoliților de la Vicina nu s-a
întrerupt atunci. De pildă, prin 1337-1338 la Vicina cârmuia duhovnicește mitropolitul Macarie.
De precizat că la alegerea sa și-a luat angajamentul (în scris), în fața Patriarhului ecumenic
Isidor, dar și a Sinodului Patriarhal că nu o să-și părăsească turma încredințată la Vicina, ce era
stăpânită „de o mână de păgâni nelegiuiți” - tătarii. Faptul că a rămas statornic în jurământul său,
o dovedește participarea sa în anii 1341 și 1343 la ședințele Sinodului Patriarhiei Ecumenice din
Constantinopol. Nu cunoaștem până când a păstorit, dar în februarie 1347 era un nou ierarh la
Vicina, pe nume Chiril. Nici despre el nu știm cât a păstorit la Vicina.
Șirul mitropoliților de la Vicina s-a încheiat cu vlădica Iachint. În anul 1359, când
Nicolae Alexandru Basarab făcea demersuri pentru el la Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol, pentru a fi recunoscut ca mitropolit în Țara Românească. Iachint se afla deja la
curtea domnitorului. Venirea sa din vreme la curtea lui Nicolae Alexandru Basarab presupune,
fie scăderea în importanță a cetății Vicina, fie desființarea mitropoliei de către tătari sau, poate,
un alt motiv pe care încă nu îl cunoaștem.
Oricare ar fi fost motivul mutării lui Iachint în Țara Românească, un lucru este cert, că
după el, nu mai avem date privitoare la Mitropolia Vicinei; acest lucru înseamnă că mitropolia
Vicinei și-a încheiat existența din anul 1359.

88
 Bibliografie selectivă
1. Ion Barnea, Ștefan Ștefănescu, Din istoria Dobrogei. III Bizantini, români și bulgari la
Dunărea de Jos, București, 1971.
2. Răzvan Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale
românești (secolele X-XIV), București, 1974.
3. Ion Barnea, Arta creștină în România, II. Secolele VII-XIII, București, 1981.
4. Emilian Popescu, Înscripțiile grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în
România, București, 1976.
5. Ioan Rămureanu, „Mitropolia Vicinei și rolul ei în pătrunderea Ortodoxiei în ținuturile
românești”, în vol. De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice și monumente de artă
creștină, Galați, 1977; Ed. II, 1979, pp. 149-169.
6. Petre Diaconu, „Despre organizarea eclesiastică a regiunii Dunării de Jos (ultima treime a
secolului X- secolul XII”, în Studii Teologice, XLII (1990), nr. 1, pp. 103-120.
7. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a,
București, 1992, pp. 227-236; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas, Iași, 2004, pp. 204-214.

REZUMAT
1. Câteva știri despre situația Sciției Mici între sec. VII-X
- în urma invaziei avaro-slave (601-602) cetățile și episcopiile din Sciția Mică au fost distruse;
- Sciția Mică a fost luată sub stăpânirea bulgară (581-971), doar unele locuri rămânând sub
stăpânire bizantină;
- au existat în Sciția Mică (Dobrogea) și anumiți conducători locali – precum jupan Dimitrie
(943) între Cernavodă și Constanța;
- în 971 Dobrogea a intrat sub stăpânire bizantină până în sec. XIV, când a fost ocupată de
turci.
2. Urme creștine în Dobrogea (sec. X-XIV)
- din sec. X s-au refăcut unele fortărețe în Dobrogea;
- un ulcior (sec. X) din Capidava (jud. Constanța), cu semnul Sf. Cruci și cu numele Petre; la
Dinogetia (azi Garvăn, jud. Tulcea) – o mică biserică din zid (sec. XI-XII), precum și un
clopot din bronz; tipare din bronz pentru cruciulițe, cruciulițe, chipuri ale sfinților: Iisus

89
 Hristos, Sf. Fecioară Maria, Sf. Ioan Botezătorul ș.a.; la 3 km de Niculițel (jud. Tulcea) s-a
aflat temelia unei bisericuțe, apoi la Niculițel (sec. XIII) și Enisala (sec. XIII-XIV).
3. Date cu privire la organizarea bisericească din Dobrogea
- după invazia avaro-slavă (sec. VII), majoritatea episcopiilor din Sciția Mică au dispărut;
- între sec. XIII-XIV – dovezi sigure despre Arhiepiscopia (Mitropolia) de la Vicina (localitate
încă neidentificată, probabil la Isaccea sau pe ostrovul din fața ei);
- se pare că a fost condusă de ierarhi greci, dependenți de Patriarhia Ecumenică de la
Constantinopol;
- cunoaștem câțiva mitropoliți ai Vicinei: Teodor (pomenit în 1285), Luca (1302), Macarie
(1337-1338), Chiril (1347) și Iachint (1359), care la intervenția domnitorului Țării
Românești, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), pe lângă Patriarhia Ecumenică de la
Constantinopol, a fost mutat în țara sa (la Argeș sau la Câmpulung Muscel), întemeindu-se
aici o altă Mitropolie, numită a Ungrovlahiei (a Țării Românești).
Concluzie
- 601-602 avaro-slavii au distrus eparhiile noastre din Dobrogea;
- se cunosc și biserici în Dobrogea din sec. XI-XIII la: Dinogeția-Garvăn, Niculițel, Enisala
ș.a.
- în sec. XIII-XIV funcționează Arhiepiscopia Vicinei (Mitropolie), cu cinci ierahi amintiți
între anii 1285-1359;
- în 1359 mitropolitul Iachint al Vicinei este mutat în Țara Românească.

90
 VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TERITORIILE
EXTRACARPATICE ÎN SECOLELE
XII-XIII

1. Populații migratoare în ținuturile românești

Ultimile două valuri de popoare migratoare, care au trecut peste
teritoriile noastre au fost pecenegii și cumanii (amândouă de neam turc).
Pecenegii s-au așezat, la sfârșitul sec. IX, în sudul Moldovei, în
Muntenia și chiar în Transilvania.
Către mijlocul sec. XI, pecenegii fiind înfrânți de cumani, au trecut în
sudul Dunării, iar cumanii s-au așezat în locul celor dintâi; de la cele două
popoare migratoare (pecenegii și cumanii) avem unele toponime ca:
Bărăgan, Teleorman, Caraiman, Caracal, Covurlui, Vaslui, Bahlui ș.a.

2. Colonizarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei

Prin așezarea cumanilor războinici în sudul Moldovei și în Câmpia
munteană, aceștia deveneau potențiali dușmani pentru regatul maghiar. În
această situație, regele ungar Andrei al II-lea (1205-1235) a fost nevoit
să-i propună lui Herman de Salza (marele maestru al cavalerilor teutoni),
așezarea călugărilor-ostași din ordinul teutonilor în Țara Bârsei. În schimbul
acestei oferte, cavalerii teutoni erau obligați să „apere hotarele regelui
feudal maghiar împotriva cumanilor”. După încheierea tratativelor, cavalerii
teutoni de la Locurile Sfinte s-au așezat în Țara Bârsei. Aici au construit cinci
fortărețe din zid, după care au trecut Carpații, în Moldova și Mntenia, unde
au ridicat alte cetăți de apărare. Întrucât teutonii au trecut Carpații fără
aprobarea regelui maghiar, acesta a pornit cu armată împotriva lor (în 1222),
ca nu cumva cavalerii să-și creeze un ținut independent de Ungaria. La
scurtă vreme, intervenind papa Honoriu al III-lea în favoarea teutonilor,
regele maghiar a fost de acord cu stăpânirea lor și peste Carpați.

91
 În perioada stăpânirii cavalerilor teutoni și peste teritoriile
extracarpatice, numeroși sași și secui au trecut munții în Țara Românească și
Moldova, unde împreună cu preoții lor au întemeiat primele comunități
catolice de aici. Papa i-a luat pe acești creștini direct sub oblăduirea sa, fapt
ce l-a nemulțumit pe regele maghiar. În urma unei noi neînțelegeri între
regele Andrei al II-lea și cavalerii teutoni (în 1225), regele maghiar a pornit o
expediție militară și a cucerit Țara Bârsei și teritoriile deținute de teutoni
peste Carpați, alungându-i din acele ținuturi. Cu toată intervenția papei,
regele maghiar a rămas neînduplecat, iar cavalerii teutoni s-au refugiat în
Prusia.

3. Învățătura creștină în rândul cumanilor

Cumanii, fiind un neam păgân, s-a căutat atragerea acestora (din
ținuturile Moldovei și din Câmpia Munteană) la creștinism (ritul catolic), într-o
primă fază, prin călugării dominicani (ordin întemeiat în sec. XIII), iar mai
apoi prin misionari veniți din regatul Ungariei, mai ales cu

92
concursul arhiepiscopului de la Esztergom, bineînțeles cu acordul papei. La
scurtă vreme, după o misiune maghiară între cumani, a fost numit ca
episcop pentru Cumania, călugărul dominican Teodoric din Ungaria (de fapt,
conducătorul dominicanilor), întărit de papă la 21 martie 1228. El a cerut,
între altele, papei, ca atât el, cât și urmașii săi să depindă direct de scaunul
de la Roma, fapt aprobat de Pontiful roman.
Se pare că reședința episcopului Teodoric a fost localitatea Milcov sau
Milcovia, după unii s-ar afla în jud. Olt, iar după alții în Moldova. Episcopia
catolică a cumanilor nu a rezistat multă vreme deoarece, în timpul marii
invazii tătare din 1241, a fost distrusă (căzând victime, atât episcopul
Teodoric, cât și numeroși călugări de la centrul eparhial). Cu toate încercările
de mai târziu (din 1253 și 1279) ale papei, atât Episcopia catolică din
Cumania, cât și acțiunile catolice de aici, au încetat să mai existe.
Dintr-o scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, adresată
principelui Bela, fiul regelui Andrei al II-lea (viitorul rege Bela al IV-lea),
reiese că în ținuturile cumanilor exista o populație românească de credință
ortodoxă care avea episcopii ei, numiți pseudoepiscopi (falși episcopi, în
concepția catolică), deoarece nu se supuneau episcopului catolic Teodoric și
atrăgeau mulți catolici de la credința lor, la cea ortodoxă. Din această cauză,
episcopul Teodoric era sfătuit să-și aleagă un vicar dintre români. În acest
fel, se preconiza că vor fi atrași românii spre catolicism. Din această
scrisoare reiese limpede că în Cumania era o numeroasă populație
românească ortodoxă, care avea mai mulți eoiscopi și că aceasta a rezistat
la acțiunile prozelitiste venite din partea catolicilor.

4. Câteva date privitoare la existența românilor în

Oltenia și Muntenia
Dintr-o Diplomă a regelui maghiar Bela al IV-lea (1235-1270), din 2
iunie 1247, prin care li se acordă privilegii (ținuturi din Oltenia și Muntenia)
cavalerilor ioaniți (ordinul „Sfântul Ioan”), în schimbul apărării hotarelor

93
regatului Ungariei, reiese că, în părțile Olteniei și Munteniei erau anumite
cnezate și voievodate românești și anume: cnazatul lui Ioan și Farcaș (în
drapta Oltului), cnezatul lui Litovoi (în Valea Jiului și în Țara Hațegului),

cnezatul lui Seneslau (în stânga Oltului); în același timp se făcea pomenire,
în aceleași ținuturi (Oltenia și Muntenia), de existența unor ierarhi ortodocși
pentru populația românească.

5. Formațiuni politice românești în Moldova

Din Cronica rusească a lui Ipatie, dar și din unele documente polone,
reiese că la răsărit de Carpați (în Moldova), au existat în sec. XII-XIII,
următoarele formațiuni politice: „țara” bolohovenilor (în ținuturile de nord ale
Moldovei), „țara” brodnicilor, în partea de răsărit a Moldovei de mai târziu;
de asemenea, au existat cnezate și voievodate în zona Codrului, la Orhei, la
Lăpușna ș.a.
Descoperirile arheologice din Moldova au confirmat existența unei
intense vieți creștine în aceste ținuturi (în sec. XII-XIII), deoarece au fost
scoase la lumină cruci-relicvar, cruci-engolpioane (purtate de
ierarhi), cruci pectorale mai mici etc.

94
 Documentele papale și regale (din 1234 și 1237), dar și descoperirile
arheologice, ne-au confirmat existența, în Țara Românească și Moldova, a
unor cenzate și voievodate românești, a ierarhilor și credincioșilor ortodocși
(români), care au rezistat acțiunilor prozelitiste catolice și au rămas statornici
în credința ortodoxă.

Bibliografie selectivă
1. I. Ferenț, „Istoria catolicismului în Moldova. Epoca teutonă”, în Cultura
creștină, IX (1920), pp. 135-154, 193-211, 238-246, 302-309.
2. Idem, Cumanii și episcopiile lor, Blaj, 1931.
3. Gheorghe I. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârșitul
veacului XIV, București, 1942.
4. Aurelian Sacerdoțeanu, „Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în
secolele al IX-lea- al XIII”, în Studii Teologice, XX (1968), nr. 3-4, pp.
242-257.
5. Sergiu Columbeanu, Cnezate și voievodate românești, București, 1973.
6. Victor Spinei, „Informații istorice despre populația românească de la
est de Carpați, în secolele XI-XIV”, în Anuarul Institutului de Istorie și
Arheologie „A. D. Xenopol” din Iași, 14, 1977, pp. 1-21.
7. I. Barnea, Arta creștină în România. 2. Secolele VII-XIII, București,
1981.
8. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a,
București, 1992, pp. 227-236; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas, Iași, 2004, pp. 204-214.

REZUMAT
1. Populații migratoare în ținuturile românești
- pecenegii – s-au așezat în sec. X în sudul Moldovei, în Muntenia și chiar în Transilvania;
- cumanii – înfrângând pe pecenegi la mijlocul sec. XI, le-au luat locul în ținuturile românești
amintite;

95
- de la pecenegi și cumani avem toponime ca: Bărăgan, Teleorman, Caraiman, Caracal,
Covurlui, Vaslui, Bahlui ș.a.
2. Colonizarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei
- din pricina cumanilor, regele maghiar Andrei II (1205-1235) a adus în Țara Bârsei cavaleri
teutoni (călugări-ostași) de la Locurile Sfinte, cu obligația de a apăra granițele regatului
ungar;
- cavalerii teutoni au înălțat cetăți (de zid, nu de lemn) în Transilvania, dar și în Moldova și
Muntenia, fapt ce a nemulțumit pe regele maghiar, care a pornit în 1222 cu o armată
împotriva lor, pentru a-i împiedica să se declare independenți;
- la intervenția papei Honoriu III, regele maghiar a acceptat ca teutonii să stăpânească cetăți și
peste Carpați;
- în Moldova și Muntenia au întemeiat primele comunități catolice;
- în 1225, în urma unor noi neînțelegeri între Andrei II și cavalerii teutoni, aceștia sunt alungați
din ținuturile noastre; s-au refugiat în Polonia;
3. Învățătura creștină în rândurile cumanilor
- cumanii păgâni din ținuturile Moldovei și din Câmpia munteană au fost atrași la catolicism,
trimițându-li-se și in episcop cu numele Teodoric din Ungaria, cu reședința, se pare, la
Milcov (sau Milcovia), întărit de papa în 21 martie 1228;
- în 1241 Episcopia Cumaniei (sau a cumanilor) a fost distrusă de tătari;
- dintr-o scrisoare a papei Grigorie IX din 14 nov. 1234, adresată viitorului rege maghiar Bela
IV, reiese că în ținuturile cumanilor exista o populație românească ortodoxă majoritară, ce își
avea episcopii ei, numiți de catolici pseudoepiscopi (falși episcopi), care îi atrăgeau și pe
catolicii de aici la Ortodoxie.
4. Câteva date privitoare la existența românilor în Oltenia și Muntenia
- în Diploma regelui maghiar Bela IV (1235-1270), din 2 iunie 1247, se face pomenire că în
Oltenia și Muntenia erau voievodate românești: Ioan și Farcaș în dreapta Oltului, Litovoi pe
Valea Jiului și în Țara Hațegului și Seneslau în stânga Oltului; de asemenea sunt menționați
și ierarhi ortodocși pentru populația românească, fără să li se pomenească numele.
5. Formațiuni politice românești în Moldova

96
- din Cronica rusă și din alte documente se arată că în Moldova existau în sec. XII-XIII țara
bolohovenilor în nord, țara brodnicilor în răsărit, dar și cnezate și voievodate la Orhei,
Lăpușna, zona Codrului ș.a.
- tot în Moldova s-au descoperit: cruci relicvar, cruci pectorale, cruci engolpioane ș.a.

Concluzie
- pentru scurtă vreme (sec. XIII), cavalerii teutoni au avut cetăți în Transilvania, Moldova și
Muntenia;
- în Moldova și Muntenia au venit în sec. IX pecenegii și în sec. XI cumanii, cei din urmă fiind
atrași la catolicism, cu o episcopie proprie (din 1228), distrusă de tătari în 1241;
- documentele papale și regale (din 1234 și 1247) menționează o populație majoritară
ortodoxă românească în Moldova, Muntenia și Oltenia, cu voievozii lor și cu ierarhii
ortodocși.

97
 ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

1. Întemeierea statului Ţara Românească

Deoarece în Diploma cavalerilor ioaniţi (din 1247) au fost menţionate, la sud de carpaţi,
câteva cnezate şi voievodate româneşti (Ioan, Farcaş, Litovoi, Seneslau), dar şi ierarhi ortodocşi,
credem că potrivit tradiţiei bizantine, pe lângă fiecare voievod putea să existe și câte un ierarh
ortodox (episcop sau arhiepiscop).
Mai târziu, în 1324 se constată că formațiunile politice anterioare (sau și altele) s-au unit
într-un singur stat, în frunte cu Basarab I. (1310-1352), nu cunoaștem încă modul în care
voievodatele s-au unit prin forță, sau pe cale pașnică. În tradiția populară, Basarab I este

cunoscut și sub numele de ,,Negru Vodă”. El și-a câștigat independența statului față de
,,pretențiile suzeranitare ungare”, în urma bătăliei de la Posada, pe care a avut-o cu Carol
Robert de Anjou din 1330, după unii istorici, un loc între Câmpulung Muscel și Bran, iar după
alții, în Loviștea. Bătalia dintre domnitorul Basarab I și regele maghiar a fost descrisă în Cronica
pictată de la Viena. În urma acestei lupte (din 1330) s-a obținut independența statului Țara
Românească. Domnitorul Basarab I a avut o domnie cu multe realizări până la sfârșitul vieții
sale, în 1352, când a fost înmormântat în ctitoria sa, biserica ,,Negru Vodă” din Câmpulung
(Muscel).

98
 2. Organizarea bisericească a Țării Românești
Se pare că odată cu unificarea voievodatelor, a avut loc și unificarea pe linie bisericească,
lângă domnitor fiind un ierarh, ,,cu titlul onorific de mitropolit”, care avea sub oblăduirea sa, în
anumite locuri însemnate, câte un episcop. Aceasă tradiție bizantină a existat atât la bulgari, cât
și la sârbi, în sec. XII, nu cunoaștem până acum numele vreunui ierarh din perioada lui Basarab
I, dar aceasta nu înseamnă că n-au existat.
După trecerea la cele veșnice, lui Basarab I i-a urmat la tron fiul său, Nicolae Alexandru
Basarab (1352-1364).

Întrucât organizarea bisericească de pe vremea tatălui său (Basarab I) nu a fost

recunoscută din punct de vedere canonic de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol,
Nicolae Alexandru Basarab <a cerut nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale>
Patriarhului Ecumenic, ca Biserica din Țara Românească ,,să fie luată sub oblăduire canonică” a
Patriarhiei de Constantinopol și ierarhul roman să facă parte din Sinodul Patriarhal. Pentru a
realiza acest deziderat, Nicolae Alexandru Basarab <a chemat cu câtva timp înainte pe Prea
Sfințitul Mitropolit al Vicinei, din apropierea sa, pe chir Iachint>.

99
 Se cunosc două acte din 1359, cu privire la recunoașterea ,,unei stări existente” în Țara
Românească (a mitropolitului Iachint). Primul document este hotărârea Sinodului Patriarhal din
Constantinopol, prin care vlădica Iachint venit de la Vicina (la solicitarea lui Nicolae Alexandru
Basarab) a fost recunoscut ca Mitropolit al Ungrovlahiei. Cel de al doilea act este, de fapt, o
scrisoare a Patriarhului Ecumenic Calist I. (1350-1354; 1355-1363), prin care l-a încunoștințat pe
Nicolae Alexandru Basarab de hotărârea Sinodului Patriarhiei Ecumenice: recunoașterea
mitropolitului Iachint din Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei. Totodată pentru această
numire, Ptriarhul Ecumenic a primit și acordul împăratului Ioan V Paleologul (1341-1376;
1379-1391), ca Iachint <să fie de acum înainte…legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia>.
Prin urmare, prin cele două documente s-a ratificat ,,un fapt împlinit anterior”,
legalizându-se și finalizându-se problema lui Iachint, chemat <cu câtva timp înainte> la
conducerea ,,Bisericii din Țara Românească”.
În ce privește reședința mitropolitului Iachint, există două ipoteze: unii istorici au
susținut că ea s-a aflat la Argeș, alții, însă au fost de părere că este vorba de Câmpulung. Oricare
ar fi fost localitatea, important este faptul că, de acum înainte, mitropolitul Ungrovlahiei a avut o
reședință sigură, intrată în circuitul Centrelor Eparhiale, de sub oblădiuirea Patriarhiei
Ecumenice de la Constantiopol.
Jurisdicția Mitropoliei Ungrovlahiei (,,Valahia de lângă Ungaria”) s-a întins asupra
întregii Țări Românești. Pe timpul lui Vladislav I (Vlaicu Vodă, 1364-1377) stăpânirea sa se
întindea și peste Amlaș și Făgăraș (în Transilvania), dar și la Apus, în Banatul de Severin, iar pe
vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) până ,,la marea cea mare”, adică și asupra Dobrogei.

100
 Amintim că în 1401, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a acordat mitropolitului
Țării Românești, următoarea titulatură: <Prea sfințit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și
exarh a toată Ungaria și al Plaiurilor>.
Din cele relatate rezultă că în 1330 s-a realizat independența Țării Românești sub
domnitorul Basarab I, iar sub fiul său, Nicolae Alexandru Basarab a fost recunoscută oficial
mitropolia Ungrovlahiei (în 1359).

Bibliografie selectivă
1. Nicolae Dobrescu, Întemeierea Mitropoliiilor și a celor două mănăstiri din țară,
București, 1906.
2. Constantin C. Giurescu, „Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXVII (1959), nr. 7-10, pp. 673-697.
3. Dinu C. Giurescu, Țara Românească în secolele XIV-XV, București, 1980.
4. Constituirea statelor feudale românești (studii în volum), București, 1980.
5. Șerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988.
6. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, Ed. II,
1992, pp. 253-261; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas, Iași, 2004, pp. 229-236.

REZUMAT
1. Întemeierea statului Țara Românească
- sunt amintite voievodatele lui:
a) Litovoi – Valea Jiului și Țara Hațegului;
b) Ioan – în dreapta Oltului;
c) Farcaș – probabil în Vâlcea;
d) Seneslau – în stânga Oltului;
- sunt amintiți în zona de curbură a Carpaților episcopi ortodocși români (pseudoepiscopi –
cum îi numesc documentele catolice);
- pe la 1324 un document vorbește despre voievodul Basarab – probabil Negru-Vodă, care a
fost unificatorul voievodatelor din Țara Românească;
- în 1330, în lupta de la Posada, împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou, a câștigat
independența Țării Românești;

101
- se pare că la curtea sa de la Argeș a avut un ierarh ortodox, necunoscut până acum, probabil
cu rangul de mitropolit.
2. Organizarea bisericească a Țării Românești
- Basarab I a domnit între anii 1352-1364; sub el organizarea bisericească nu era recunoscută
de Patriarhia de la Constantinopol;
- urmașul său - Nicolae Alexandru Basarab (1364-1377);
- Nicolae Alexandru Basarab: în urma mai multor demersuri către Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol, a fost recunoscut în 1359 ca mitropolit al Țării Românești (Ungrovlahiei =
Valahia dinspre Ungaria), vlădica Iachint de la Vicina, ultimul ierarh al acestei Eparhii,
desființată datorită condițiilor istorice neprielnice;
- astfel că, în 1359, cu acordul patriarhului Calist I (1350-1354; 1355-1363), precum și cu al
împăratului bizantin Ioan V Paleologul (1341-1376; 1379-1391), a luat ființă Mitropolia
Ungrovlahiei;
- reședința Mitropoliei a fost la Argeș sau la Câmpulung Muscel (probabil o reședință de vară,
cea de la Câmpulung Muscel și a doua, de iarnă, la Argeș);
- jurisdicția – asupra întregii Țări Românești, pentru ca pe timpul lui Vladislav I (1364-1377),
să se întindă peste Amlaș și Făgăraș (în Transilvania), dar și la Apus, în Banatul de Severin;
pe vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) și asupra Dobrogei („până la marea cea mare”
– Marea Neagră);
- în 1401 Patriarhia Ecumenică de Constantinopol a acordat mitropolitului Țării Românești
următoarea titulatură: Prea sfințit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și exarh a toată
Ungaria și al Plaiurilor;

Concluzie
- până în sec. al XIV-lea s-au aflat cnezate și voievodate românești în Țara Românească, ce
aveau, se pare, fiecare câte un ierarh, după tradiția bizantină;
- în preajma anului 1324 cnezatele și voievodatele de aici au fost unificate de către Basarab I,
poate Negru Vodă;
- în 1330 Basarab I câștigă independența Țării Românești, în urma bătăliei de la Posada, în
fața regelui maghiar Carol Robert de Anjou;

102
- în 1359 sub Nicolae Alexandru Basarab se întemeiază Mitropolia Țării Românești (a
Ungrovlahiei), cu reședința la Argeș (azi Curtea de Argeș) sau la Câmpulung Muscel;
- jurisdicția – la început peste întreaga Țară Românească, apoi și peste anumite părți din
Transilvania, Banatul de Severin și chiar în Dobrogea.

103
 MITROPOLIA UNGROVLAHIEI DUPĂ 1359. ÎNFIINȚAREA
MITROPOLIEI SEVERINULUI

1. Situația Mitropoliei Ungrovalahiei după anul 1359

Arătam în cursul anterior că, în 1359, Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol a recunoscut din punct de vedere canonic, existența
Mitropoliei Ungrovlahiei și pe Iachint (fost mitropolit de Vicina), în fruntea
acesteia.
Desigur că această recunoaștere din partea Sinodului patriarhal și a
patriarhului ecumenic, cu acordul împaratului bizantin, însemna pentru
Biserica din Țara Românească un act de prestigiu, dar și o speranță de
ocrotire, din punct de vedere politic, din partea Bizanțului.
Din mai 1359 și până în septembrie 1369 nu mai avem știri privitoare
la activitatea mitropolitului Iachint în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei. El este
pomenit într-o scrisoare a domnitorului Vlaicu Vodă (din 1369) în problema
unor călugări români de la mănăstirea Cutlumuș (Muntele Athos), care
doreau să traiască o viața idioritmică.
În preajma anului 1370, câțiva pizmași ai mitropolitului Iachint l-au
pârât la Patriarhia Ecumenică că ar desconsidera-o, bazați, pe faptul că n-a
participat o vreme la ședințele sinodului Patriarhiei din Constantinopol.
Desigur că, în urma acestor zvonuri, Patriarhul ecumenic Filotei (1364–1376)
s-a gândit că mitropolitul Iachint ar dori să iasă de sub jurisdicția Patriarhiei
din Constantinopol. În această situație Patriarhul ecumenic l-a trimis în Țara
Românească (în vara anului 1370), pe dicheofilaxul (avocatul) Patriarhiei,
Daniil Cristopulos ca să afle dacă acuzațiile la adresa mitropolitului Iachint
erau adevărate sau false. În urma cercetării acestui caz, trimisul patriarhului
Filotei a constatat că acuzațiile au fost false. Mitropolitul Iachint a alcătuit o
scrisoare pentru Patriarhul ecumenic, pe care a trimis-o prin Daniil
Critopulos. În ea, mitropolitul român a respins toate acuzațiile dușmanilor
săi, arătând că nu a participat la toate ședintele Sinodului patriarhal pentru

104
ca era bătrân și bolnav, în aceslași timp nici domnitorul Vladislav nu i-a
permis deplasarea la Constantinopol, dată fiind <lungimea drumului și frica
de a nu fi ucis>, mai ales că în acea vreme bântuiau în Peninsula Balcanică
numeroase cete de prădători. De remarcat că în aceeași scrisoare,
mitropolitul Iachint, cu acordul domnului și a boierilor țării îi solicita
patriarhului ca Daniil Critopulos <să fie sființit, dăruit și binecuvântat ca
arhiereu a toată Ungrovlahia> de aici reiese limpede că Iachint nu avea nici
o vină, toate acuzațiile la adresa sa fiind neadevărate.

2. Întemeierea Mitropoliei Severinului. Ierarhi la

Severin și la Argeș
Patriarhul ecumenic și Sinodul patriarhal constatând netemeinicia
acuzatiilor aduse la adresa lui Iachint, dar și dorința mitropolitului român de
a-i urma în scaun Daniil, ,,au luat o măsură înțeleaptă” l-au lăsat pe Iachint
pe mai departe în scaun, dar, în același timp au creat un nou scaun eparhial
pentru Daniil Critopulos. Astfel că Daniil a fost tuns în monahism sub numele
de Antim, hirotonit episcop în octombrie 1370 și numit <mitropolit al unei
părți din Ungorovlahia> de asemenea lui Antim i s-a acordat și ,,rangul de
locțiitor al scaunului mitropolitan din Mitilene” (o eparhie în Armenia, care a
aparținut cândva de Imperiul Bizantin), prin această onoare, ,,obținea o
întâietate” în fața mitropolitului Iachint.
În ceea ce privește motivul creării noii mitropolii, s-au emis mai multe
ipoteze, între care pomenim: acțiunea prozelitistă catolică în Țara
Romanească și dorința apusenilor de a întemeia aici o episcopie catolică;
creșterea numărului populației românești ș.a.
Referindu–ne la reședința acestei mitropolii, majoritatea istoricilor sunt
de părere că este vorba de orașul Severin pomenit în unele documente de
mai târziu (de pildă urmașul său, Atanasie era numit <mitropolit al
Severinului> sau <dinspre Severin>), eparhia cecuprinde ținuturile din
partea Oltului; Părintele Prof. Mircea Păcurariu este de părere că reședința lui

105
Antim ar fi fost, mai întâi la Severin, după care, la scurtă vreme, s-ar fi mutat
la Râmnic, din pricina ocupației maghiare.
În calitate de mitropolit al Severinului este menționat în anii 1379-1380
că a participat la ședințele Sinodul Patriarhiei din Constantinopol.
Se pare că mitropolitul Iachint n-a mai trăit mult după numirea lui
Antim la Severin, deoarece un act al Patriarhiei din Constantinopol îl amintea
în august 1372 pe noul mitropolit al Ungrovlahiei, Hariton (grec de neam)
fost egumen la mănăstirea Cutlumuș (din Muntele Athos), mănăstire ajutată
material de domnii români Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) și
Vladislav I (cunoscut și sub numele de Vladislav Vlaicu, domn al Țării
Românești după Nicolae Alexandru Basarab, în perioada 1364-1377). Acest
lucru a făcut ca Hariton să fie ales mitropolit al Ungrovalahiei în anul 1372.
Mitropolitului Hariton i s-a acordat și titlul de <locțiitor al Amasiei>, titlu care
era pe locul al 15-lea în cadrul Sinodului Patriarhiei Ecumenice.

106
 El a fost amintit în actele din 1376 cînd, în paralel, a fost numit și ca
<protos> al mănăstirilor din Muntele Athos. În 1378 au fost evidențiate
eforturile sale pentru înălțarea mănăstirii Cutlumuș (cu ajutorul material al
domnilor munteni pomeniți). În 1380 a participat la ședințele Sinodului
Patriarhiei din Constantinopol.
În preajma anului 1380, mitropolitul Antim Critopulos de la Severin i-a
urmat lui Hariton în scaunul de la Argeș (probabil mort între timp) a primit și
titlul <de locțiitor al scaunului...din Nicomidia>, din nord-vestul Asiei Mici, al
7-lea în Sinodul Patriarhal din Constantinopol. Mitropolitul Antim a avut o
corespondență cu renumitul patriarh și teolog Eftimie al Târnovei (1375-
1393), pe tema unor probleme de ordin canonic (nu admitea a treia și a
patra căsătorie), dar și alte probleme privind situația Bisericii, probabil depre
erezia bogomilă sau despre expansiunea regatului maghiar și a
catolicismului în ținuturile dunărene. Mitropolitul Antim a mai fost pomenit în
documentele din anii 1388–1389, când s-ar fi îmbolnăvit grav și ar fi luat
marea schimă, primind numele de Timotei. Însănătoșindu-se și-a reluat
arhieria, deși era împotriva canonului 2 al Sinodului local din Constantinopol
din 879. Se pare că a participat și la alte evenimente însemnate din viața
țării, alături de domnitorul Mircea cel Bătrân (1386–1418), între care,
aducerea moaștelor Sfintei Filofteia la Argeș, în 1396 (viața sfintei a fost
scrisă de patriarhul Eftimie al Târnovei). Credem că a trecut la cele veșnice
în 1401 fiind îngropat, probabil, în cadrul Mitropoliei de la Argeș.
Amintim că în locul lui Antim, la Severin, a urmat Atanasie menționat în
anul 1389 la ședințele Sinodului Patriarhiei din Constantiopol, de el s-a făcut
pomenire până în 1403 când ajuns în conflict cu patriarhul Matei I și cu
împăratul bizantin, Manuil II Paleologul (1391-1425). Nu știm ce s-a întâmplat
cu el după această data, cert este lucrul că a fost ultimul mitropolit de
Severin despre care mai avem date. Amintim că în 1419, părțile Severinului
au ajuns sub stăpânire maghiară, iar de la sfârșitul sec. XV sub turci, cele
două cuceriri au putut duce la desființarea Mitropoliei Severinului.

107
 Reamintim faptul că în 1359 a fost recunoscută canonic Mitropolia
Ungrovlahiei, iar în 1370 a luat ființă Mitropolia Severinului care a dăinuit
până la începutul sec. XV.
Bibliografie selectivă
1. Niculae Șerbănescu, „Mitropolia Ungrovlahiei”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXVII (1959), nr. 7-10, pp. 722-826.
2. D. Bălașa, „De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei (1370-
1970)”, în Mitropolia Olteniei, XXII (1970), nr. 5-6, pp. 333-354.
3. Niculae Șerbănescu, „Mitropolia Severinului. Șase sute de ani de la
înființare”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVIII (1970), nr. 11-12,
pp. 1191-1227.
4. Niculae Șerbănescu, Nicolae Stoicescu, Mircea cel Mare. 600 de ani de
la urcarea pe tronul Țării Românești, București, 1987, pp. 121-142.
5. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I,
București, Ed. II, 1992, pp. 263-271; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas,
Iași, 2004, pp. 237-244.

REZUMAT
1. Situația Mitropoliei Ungrovlahiei după 1359
- între 1359-1369 nu mai avem date privitoare la activitatea lui Iachint în Țara Românească;
- în 1370 vlădica Iachint a fost pârât de către anumiți rău-voitori la Patriarhia ecumenică din
Constantinopol, că ar vrea să iasă de sub jurisdicția acesteia, pâră bazată pe neparticiparea lui
la Sinoadele locale din capitala Imperiului;
- în această situație patriarhul Filotei (1364-1376) l-a trimis în Țara Românească pe avocatul
(dicheofilaxul) Daniil Critopol (Critopulos) să afle adevărul; în realitate, Iachint era bătrân și
bolnav, fapt pentru care nu s-a putut deplasa la Constantinopol;
- în urma cercetării Iachint i-a scris o scrisoare patriarhului Filotei, prin care îl ruga să pună în
locul său pe Daniil.

2. Întemeierea Mitropoliei Severinului. Ierarhi la Severin și la Argeș

108
- patriarhul ecumenic, văzând situația reală, a mai înființat o altă Mitropolie în Țara
Românească, la Severin (în 1370), în care l-a numit pe Daniil, respectiv Antim (în călugărie),
iar pe Iachint l-a lăsat până la moarte la Argeș;
- astfel că, în 1370, ia ființă Mitropolia Severinului, cu reședința la Severin (azi Turnu
Severin), în frunte cu Antim Critopol;
- după Iachint a urmat la Argeș vlădica Hariton, până în 1380;
- lui Hariton i-a urmat în scaunul de la Argeș Antim Critopol (de la Severin), care a primit și
titulatura de locțiitor al scaunului din Nicomidia (Asia Mică), al 7-lea în rang în cadrul
Sinodului Patriarhal de la Constantinopol;
- mitropolitul Antim a purtat corespondență cu vestitul ierarh cărturar Eftimie de la Târnovo
(1375-1393), pe teme teologice;
- la Severin, lui Antim i-a urmat vlădica Atanasie (pomenit în 1389, dar și în 1401);
- la scurtă vreme Severinul a căzut sub maghiari, iar apoi sub turci (tot sec. XV), iar
Mitropolia s-a desființat.

Concluzie
- în 1370 ia ființă a doua Mitropolie în Țara Românească, cea a Severinului (cu sediul la
Severin, azi Turnu Severin), în frunte cu Antim Critopol, cu jurisdicție peste ținuturile
Severinului și ale Olteniei;
- lui Iachint i-a urmat la Argeș vlădica Hariton (1372-1380) și Antim Critopol de la Severin
(1370-1389);
- lui Antim Critopol la Severin i-a urmat, în 1389, Atanasie, probabil ultimul mitropolit de aici,
care a păstorit cel puțin până în anul 1401, când avem ultima mențiune despre el;
- la începutul sec. al XV-lea Severinul a căzut sub maghiari, iar la scurtă vreme sub turci, când
Mitropolia de la Severin a fost desființată.

109
 ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI

1. Întemeierea statului Moldova

În secolele XII-XIII erau în Moldova (ca de altfel și în Țara Românească),
anumite cnezate și voievodate dar și așa-numitele ,,țări” (ale bolohovenilor,
berladnicilor, brodnicilor ș.a.), prin urmare o organizare politică românească.
În secolul al XIV-lea, teritoriile moldovenești au fost adesea prădate de
tătari, care au ajuns, uneori, până în Transilvania și chiar în Ungaria. Pentru
acest motiv, regii maghiari au trebuit să facă mai multe expediții împotriva
tătarilor, cea mai mare dintre acestea fiind în 1343, sub regele Ludovic cel
Mare (1342-1382). În acel an, regele maghiar i-a înfrânat pe tătari,
împingându-i în nordul Mării Negre și în Crimeea.
În vederea apărării Transilvaniei și Ungariei, de alte eventuale
incursiuni ale tătarilor, regele maghiar a creat între Carpați și Siret o
<marcă> de apărare a teritoriilor sale.
Prin anii 1352 ori 1353, în teritoriile moldovene era un voievod român
din Maramureș, Dragoș, care a stăpânit aici vreo doi ani, având reședința la
Baia. După Dragoș a urmat Sas, fiul său, domnind aici vreo patru ani,
acestuia i-au urmat la domnie, în 1359, Balc sau Baliță, fiul lui Sas.
În același an, însă, (în 1359) a trecut în Moldova, din Cuhea
Maramureșului, voievodul Bogdan, împreună cu apropiații săi, silindu-l pe
Balc să părăsească tronul. Cu toate încercările

110
regelui maghiar (prin câteva atacuri), el n-a reușit să-l reașeze în tron pe
Balc, deoarece Bogdan și ai săi, în această vreme au fost apărați și de către
populația locală. Astfel că în urma victoriilor sale, Bogdan a câstigat (în
1359) independența statului Moldova. El a domnit până în 1365, când i-a
urmat la tron Lațcu Vodă, fiul său (între 1365-1375) pe timpul căruia hotarele
statului au fost extinse înspre nord. De amintit că el a căutat să aibă relații
bune cu Polonia, făcând unele concesii, între care și acceptarea călugărilor
catolici să facă misiune în Moldova, în cele din urmă a fost întemeiată chiar o
episcopie catolică la Siret. Credem că pentru ortodocșii din Moldova va fi
avut un ierarh pe lângă el.
I-a urmat în scaun, Petru Mușat (din neamul Mușatinilor), care a domnit
între anii 1375-1391, el si-a mutat reședința la Suceava.

2. Viața bisericească din Moldova. Ierahi

Ca și în Țara Românească, și pe lângă domnul din Moldova (respectiv
Bogdan I) va fi existat un ierarh. Faptul că domnul moldovean pomenit a
ctitorit o biserică în Rădăuți, cu hramul ,,Sf. Nicolae” (o biserică ce are în ea
un scaun arhieresc din piatră), unde a fost înmormântat (domnitorul) și
ceilalți până la Petru Mușat, i-a făcut pe unii istorici să afirme că aici (la
Rădăuți) ar fi fost un scaun episcopal (și pentru o vreme, reședința
domnească).

111
 Petru Mușat, prin stabilirea scaunului domnesc la Suceava, ar fi mutat
și centrul eparhial tot aici, (și probabil biserica ,,Mirăuți” a fost catedrala
episcopală). Fiind un mare sprijinitor al ortodocșilor (ctitorește mănăstirea
Neamț și probabil și alte lăcașuri de cult, acordă sprijin material Bisericii),
credem că ar fi vrut să aibă în fruntea Bisericii moldovene un ierarh în rang
de mitropolit. Va fi făcut, probabil, demersuri în acest sens pe lângă
Patriarhia din Constantinopol, care păstrând tradiția ca și în Țara
Românească, va fi trimis în Moldova un ierarh de neam grec înainte de 1386.
Unii cercetători susțin această părere fiindcă într-un <Manual de cancelarie
bizantin> este atestată existența Mitropoliei Moldovei ,,înainte de
septembrie 1386”, pe vremea lui Petru Mușat și a Patriarhului ecumenic Nil
(1379-1388).
Mai târziu, prin 1387 a început un conflict între Patriarhia Ecumenica și
domnul Moldovei, legat de noul mitropolit al Moldovei (probabil urmașul
ierarhului grec). El s-a datorat faptul că domnul moldovean a apelat la
mitropolitul Antonie al Hotinului (Galiția de mai târziu) să îi hirotonească doi
ierarhi moldoveni pentru Biserica din Moldova este vorba de Iosif Mușat
(fratele domnitorului) și Meletie. Hirotonia lor făcându-se fără acordul
Patriarhului Ecumenic, ea a fost considerată necanonică (adică ilegală). Nu
cunoaștem motivul pentru care cei doi ierarhi au fost hirotoniți la Haliciu.
Probabil că Petru Mușat voia să impună un român în fruntea Bisericii
Moldovei, mai ales că era vorba de fratele său. Pe de altă parte, Patriarhia
din Constantinopol se temea probabil ca nu cumva Biserica din Moldova,
dacă ar fi fost condusă de un ierarh român, să nu-și ceară independența față
de Patriarhia din Constantinopol; de aceea dorea un ierarh grec la
conducerea Mitropoliei Moldovei (ex. în Țara Românească, dar și în alte țări
ortodoxe din Balcani). Credeam că Iosif a fost hirotonit pentru Mitropolia de
la Suceava, iar Meletie pentru episcopia din Rădăuți.
Întrucât scaunul mitropolitan de la Suceava era considerat vacant,
patriarhul Ecumenic necunoscându-l pe vlădica Iosif, l-a trimis în Moldova pe

112
grecul Teodosie, pentru a fi numit mitropolit; el nefiind acceptat de către
domn și cler, a fost nevoit să se întoarcă la Constantinopol.
Patriarhul Ecumenic Antonie nu s-a lăsat înfrânt, ci l-a transferat în
Moldova pe mitropolitul grec Ieremia de Mytilene (insula Lesbos), se pare,
prin anii 1392-1393. De această dată domnea în Moldova Roman Mușat
(1391-1399). În vederea înlăturării neînțelegerilor, domnitorul Ștefan l-a
trimis la Constantinopol pe protopopul Petru cu câțiva însoțitori, dar și cu
scrisori, prin care îl ruga pe Patriarhul ecumenic să ,,ridice anatema aruncată
de Ieremia”, dar și să fie recunoscuți canonic ierarhii Iosif și Meletie.
Patriarhul Antonie a fost din nou categoric, refuzând, în termeni duri,
propunerea moldovenilor. Mai mult, l-a numit (împotrivit dorinței sale) pe
protopopul Petru ca <exarh patriarhal> în Moldova, până la alegerea unui
nou ierarh. Desigur că protopopul Petru n-a luat „în primire slujba”
încredințată, iar domnul și boierii nu i-au alungat pe cei doi ierarhi cum a
cerut partriarhul constantinopolian.
În toamna anului 1395, l-a trimis în Moldova pe mitropolitul de
Mytilene (urmașul lui Ieremia) să aplaneze conflictul, dar nici el nu a adus
nici un rezultat.
Aplanarea conflictului dintre Patriarhia Ecumenică și Biserica Moldovei
s-a realizat abia sub domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432); amintim că,
nici Bizanțul nu mai avea nevoie de conflict în rândul ortodocșilor de vreme
ce, pe de o parte, propaganda catolică era în mare expansiune, iar turcii
amenințau Imperiul basileilor de la Constantinopol. Domnitorul moldovean,
Alexandru cel Bun atrimis o solie la Constantinopol, în vara anului 1401. În
urma acestui demers, Patriarhul Ecumenic Matei I și Sinodul său l-au
recunoscut, la 26 iulie 1401, pe Iosif ca Mitropolit al Moldovei; de episcopul
Meletie nu s-a mai făcut pomenire, ceea ce ne face să credem că el murise
între timp.

113
 Un fapt de seamă de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun a fost
aducerea la Suceava a moaștelor Sf. Ioan cel Nou (din Cetatea Albă de lângă
Marea Azov), martirizat aici în preajma anului 1330; se prăznuiește în fiecare
an la data de 2 iunie.
Din cele prezentate, reiese că statul Moldova s-a întemeiat în 1359, iar
Mitropolia Moldovei în preajma anului 1386, iar după un lung conflict între
Patriarhia Ecumenică și Biserica Moldovei (pe tema unui ierarh român în
fruntea acesteia), la 26 iulie 1401, vlădica Iosif Mușat a fost recunoscut ca
Mitropolit al Moldovei.

Bibliografie selectivă
1. Nicolae Dobreanu, Întemeierea Mitropoliilor și a celor dintâi mănăstiri
din țară, București, 1906.
2. Răzvan Theodorescu, „Implicații balcanice ale începuturilor Mitropoliei
Moldovei”, în Teologie și Viață, III (LXIX)- (1993), nr. 8-10, pp. 5-27.
3. Ștefan S. Gorovei, „Întemeierea Mitropoliei Moldovei în contextul
relațiilor moldo-bizantine”, în Teologie și Viață, III (LXIX)- (1993),
nr. 8-10, pp. 28-52.
4. Pr. Prof. Dr. Al. Ciurea, „Șirul mitropoliților Bisericii Ortodoxe din
Moldova. Elemente esențiale biografice și bibliografice”, în Teologie și
Viață, III (LXIX)- (1993), nr. 8-10, pp. 53-94.

114
 5. Pr. Scarlat Porcescu, „Titulatura și teritoriile de jurisdicție ale
Mitropoliților Moldovei până la 1500”, în Teologie și Viață, III (LXIX)-
(1993), nr. 8-10, pp. 95-110.
6. Vasile M. Demciuc, „Vechi biserici mitropolitane din Suceava: Biserica
Mirăuți și Biserica Sfântul Gheorghe”, în Teologie și Viață, III (LXIX)-
(1993), nr. 8-10, pp. 121-128.
7. Diac. Prof. Ioan Ivan, „Patriarhi ortodocși în Moldova”, în Teologie și
Viață, III (LXIX)- (1993), nr. 8-10, pp. 129-138.
8. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I,
București, Ed. II, 1992, pp. 273-284; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas,
Iași, 2004, pp. 245-255.

REZUMAT
1. Întemeierea statului Moldova
- în sec. XII-XIII existau în Moldova cnezate, voievodate și „țări” românești;
- 1241 – invazia tătară în Moldova;
- în 1343 – tătarii sunt alungați în șesurile din nordul Mării Negre;
- în ținuturile dintre Siret și Carpați s-a creat o „marcă” de apărare a Transilvaniei și Ungariei
de tătari – sub conducerea lui Dragoș, voievod din Maramureș;
- Dragoș (1352 sau 1353-1355) – cu capitala la Baia;
- Sas (1355-1359) – Baia;
- Balc (1359) – Baia;
- în 1359 Bogdan din Cuhea Maramureșului câștigă îndependența Moldovei față de regatul
feudal maghiar și-și stabilește capitala la Baia; Bogdan domnește până în 1365;
- Lațcu – 1365-1375 – capitala la Siret;
- Petru Mușat – 1375-1391 – capitala la Suceava;
2. Viața bisericească din Moldova. Ierarhi
- precum în Țara Românească, așa și în Moldova, pe lângă Bogdan I va fi existat un ierarh,
dovadă – existența unui scaun arhieresc în biserica „Sf. Nicolae” din Rădăuți, ctitorită de el;
- mutând capitala la Suceava, Bogdan I, va fi avut un ierarh, cu rangul de mitropolit, la
biserica Mirăuți (catedrala Mitropoliei), fără însă a-i cunoaște numele;

115
- un Manual de cancelarie bizantin – atestă existența Mitropoliei Moldovei înainte de 1386;
prin urmare, în 1386, ar fi existat un mitropolit, probabil grec, în Moldova, recunoscut de
către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol;
- murind, probabil, mitropolitul grec, în 1387, Petru Mușat și-a dorit ierarhi moldoveni; astfel
că, la solicitarea sa, mitropolitul Haliciului (în Polonia) i-a hirotonit doi ierarhi: Iosif Mușat
(fratele lui Petru) și Meletie, primul - mitropolit, iar al doilea – episcop, pe care patriarhul
ecumenic nu i-a recunoscut;
- conflictul cu Patriarhia Ecumenică a continuat și sub domnitorii Roman Mușat (1391-1394)
și Ștefan Mușat (1394-1399);
- Patriarhia Ecumenică a trimis în Moldova pe grecul Teodosie pentru a fi numit mitropolit,
dar n-a fost primit de moldoveni;
- patriarhul ecumenic l-a trimis apoi pe mitropolitul grec Ieremia de Mytilene (din insula
Lesbos), dar a fost alungat și el, fapt pentru care a fost aruncată anatema asupra întregii țări;
- orice încercare de împăcare sub Mușatini a fost sortită eșecului;
- abia sub Alexandru cel Bun (1400-1432), la 26 iulie 1401 Patriarhia din Constantinopol a
recunoscut pe Iosif ca mitropolit al Moldovei deci, de la această dată a fost recunoscută
canonic Mitropolia Moldovei;
- în 1402 au fost aduse la Suceava și moaștele Sf. Ioan cel Nou, unde se află și astăzi;

Concluzie
- în sec. XII-XIII exista în Moldova o organizare politică românească;
- se creează o „marcă” de apărare a Transilvaniei și Ungariei la Baia (Moldova), în frunte cu
Dragoș Vodă din Maramureș;
- în 1359 Bogdan Vodă din Cuhea Maramureșului întemeiază statul Moldova; la Rădăuți a
avut un ierarh ortodox lângă el;
- sub Petru Mușat s-a mutat capitala la Suceava;
- se confirmă în 1386 existența unui mitropolit grec în fruntea Bisericii Moldovei;
- Petru Mușat, în dorința de a avea ierarhi români în fruntea Bisericii Moldovei, a trimis la
Haliciu (Polonia) doi candidați, pe Iosif Mușat și pe Meletie, care au fost hirotoniți episcopi;
- Patriarhia Ecumenică nu i-a recunoscut pe cei doi ierarhi moldoveni, pricină de conflict între
Biserica Moldovei și Constantinopol;

116
- Patriarhia Ecumenică a trimis pe rând în Moldova pe Teodosie și pe Ieremia ca să conducă
Biserica Moldovei, dar moldovenii nu i-au primit;
- patriarhul ecumenic a aruncat anatema asupra Bisericii moldovene, un fapt neplăcut al acelei
vremi;
- sub Alexandru cel Bun, în 26 iulie 1401, a fost recunoscut Iosif Mușat în fruntea Bisericii
Moldovei și implicit, Mitropolia ca instituție bisericească ortodoxă românească.

117
 VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN
TRANSILVANIA
ÎNTRE SEC. XIV ȘI ÎNCEPUTUL SEC. XVI

1. Situația românilor din Transilvania între sec. XIV-

XVI
Între secolele XI-XIII s-a petrecut ocuparea treptată a Transilvaniei de
către maghiari, perioadă în care a avut loc aici organizarea unor episcopii
catolice: Biharea mutată mai apoi la Oradea, (sec. XI) la Tășnad, mutată la
scurtă vreme la Cluj (sec. XI) și la Alba Iulia (sec. XI), există și azi.
În paralel cu organizarea Bisericii catolice din Transilvania, au avut loc
numeroase acțiuni de prigoană a Bisericii Ortodoxe Române de aici, din
partea regilor maghiari, susținuți de către pontifii romani.
Astfel, în anul 1232, papa Grigorie IX (1227-1241) trimitea un emisar
de-al său în Ungaria, pentru a-i nimici pe schismatici (ortodocșii) din regatul
maghiar.
La începutul anului 1234, același papă, primea de la principele de
coroană Bela (mai apoi regele Bela IV) un jurământ prin care se angaja că o
să-i nimicească pe <toți ereticii> (ortodocșii) din viitorul său regat. Câteva
luni mai târziu (tot în 1234), papa Grigorie IX îi aducea la cunoștință lui Bela
că în țara cumanilor (în sudul Moldovei și în Câmpia munteană) erau anumiți
pseudoepiscopi sau schismatici (ortodocși în gândirea catolică) care se pare
că au atras de partea lor și credincioși catolici.
În secolul al XIV-lea, regele Lodovic cel Mare (1324-1382) a dat ordin
(în 20 iulie 1366) nobililor din comitatele Cuvin și Caraș să îi aresteze pe
schismatici, după care să îi pedepsească (să-i extermine).
Regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a luat (în 1428) măsuri
aspre împotriva schismaticilor din Banat și Hațeg. De remarcat că acțiunile
împotriva ortodocșilor (și a husiților) au dus la răscoala țărănescă din 1437,
iar mai târziu, și la cea din 1514, condusă de Gheorghe Doja.

118
 2. Date privind organizarea bisericească din
Transilvania. Clerici
Cu toate acțiunile de prigonire a ortodocșilor din Transilvania, Biserica
noastră și-a dus pe mai departe activitatea în rândul credincioșilor, prin
conducătorii ei spirituali: preoți, protopopi, episcopi (dar și monahi).
De pildă, din documentele vremii, aflăm de câteva nume de clerici din
Țara Hațegului și din Maramureș (deși documentele sunt numai din sec. XIV-
XV, acest lucru nu înseamnă că n-au existat clerici până în aceste secole).
Într-o inscripție din biserica Streisângiorgiu (din 1313-1314) apare
numele preotului Naneș. În 1360, într-un scaun de judecată din Hațeg sunt
pomeniți protopopul Petru din Ostrov, preotul Dragomir din Tuștea și preotul
Balc din Peșteana. Într-un proces din 1411 este amintit protopopul Dobrotă
din Râu-Bărbat, iar într-o scrisoare din 1456 era menționat protopopul Petru
din părțile Hunedoarei. În 1505 este amintit preotul Petru din Socet. În
ținuturile maramureșene este pomenit, în 1364 preotul Miroslav ș.a
Înafară de preoți și protopopi, în acele secole avem informații și de
existența unor anumiți ierarhi: arhiepiscopul Ghelasie, menționat într-o
inscripție din 1377, existentă în biserica veche a mănăstirii Râmeț-Alba. În
1391 sunt pomeniți ,,arhiereii locali” din Maramureș, în Tomosul patriarhului
Antonie IV al Constantiopolului prin care mănăstirea Peri era declarată
stavropighie (dependentă) a Patriarhiei Ecumenice. În 1456 Ioan din Caffa
Crimeii, a fost arestat în Hunedoara din ordinul inchizitorului Ioan Capistrano,
trimis la Timișoara și închis, după care a fost dus la Pesta. În 1479 este
amintit mitropolitul Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia).

3. Mitropolia Ortodoxă Română din Feleac

119
 În istoriografia românească s-au emis anumite ipoteze, atât în ceea ce
privește primul ierarh, cât și originea și rangul Eparhiei din Feleac (în
apropiere de Cluj).

Pe baza documentelor și în pofida ipotezelor emise până nu de mult,

credem că primul ierarh de la Feleac, cunoscut cu numele și asupra căreia
nu există dubii, a fost Daniil pomenit într-o însemnare de pe un
Tetraevanghel slavon, din 1488. Din citirea atentă a acestei însemnări
deducem faptul că în perioada copierii Tetraevanghelului din 1488, vlădica
din Feleac avea rangul de arhiepiscop și, susținem noi, și de mitropolit al
Transilvaniei, așa cum au fost și antecesorii săi: Ghelasie (pomenit la Râmeț)
și Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia). De asemenea, tot în aceeași perioadă,
era zidită catedrala mitropolitană din Feleac (care, cu unele schimbări
dăinuiește până azi), alcătuită din elemente gotice și moldovenești, ceea ce
presupune influența și stăpânirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt în Transilvania.
Se pare că mitropolitului Daniil i-a urmat în scaun, în preajma anului
1500, Marcu. Credem că el a fost grec de neam, venit din sudul Dunării din
pricina stăpânirii turcești, care s-a stabilit la Feleac (unde, între timp se
ridicase o mănăstire ce a devenit un centru cultural), apoi și-a cumpărat o
casă și moșie de la preotul Vasile din Feleac. Fiul preotului Vasile, pe nume
Danciu, i-a fost, probabil, diacon, iar mai târziu preot mitropolitului Marcu.
Păstorirea lui Marcu s-a întins până în preajma anului 1516. Dintr-o inscriptie
slavă care a fost descoperită pe soclul bisericii din Feleac aflăm că noul

120
mitropolit a fost Ștefan, una și aceeași persoană cu Danciu (pomenit mai
sus), nume sub care a fost cunoscut mai bine de localnici, fiind fiul preotului
Vasile din Feleac. Numele de Ștefan era unul de călugărie și, bineînțeles, de
mitropolit de Feleac. Se presupune că Danciu (Ștefan) ar fi fost hirotonit
arhiereu în Țara Românească de către mitropolitul Macarie II (1512-1521), pe
vremea lui Neagoe Basarab.
Credem că mitropolitul Danciu a păstorit la Feleac până în anul 1533,
când într-un act de din 26 ianuarie 1534 se făcea pomenire despre
succesorul său legal, Ioan, și el fost preot în Feleac ca și tatăl lui Danciu (care
fusese căsătorit în tinerețe și a avut doi copii: Ana și Ioan).
S-ar părea că, din 1533, scaunul mitropolitan din Feleac a rămas
vacant pentru o perioadă de trei ani, deoarece în 1536, episcopul Atanasie al
Vadului se intitula ,,episcop de Vad și Feleac”, fiind, probabil, ,,locțiitor al
scaunului de Feleac”.
Doi ani mai târziu în scaunul eparhial de la Feleac se găsea episcopul,
respectiv mitropolitul Petru (nepotul de soră a lui Danciu), pomenit într-un
act din 15 august 1538. Credem că Petru a fost hirotonit în Țara
Românească, la Târgoviște, cel mai devreme spre sfârșitul anului 1537. Petru
și-a încheiat păstorirea, cel mai probabil, către sfârșitul veacului al XVI-lea,
fiindcă în actul din 25 decembrie 1550 nu se mai face pomenire de el. Cert
este că el a încheiat șirul mitropoliților din Feleac, deoarece, acest scaun
eparhial n-a mai fost pomenit în dococumente de atunci încoace.
Motivul principal al încetării activității mitropolitului din Feleac a fost
același ca și în cazul Episcopiei de Vad, suprimarea lor de către autoritățile
maghiare reformate din Transilvania, care țineau cu tot dinadinsul să-i
calvinizeze pe românii ortodocși de aici, după care să îi maghiarizeze.

4.Episcopia de Vad
În decursul veacurilor, locuitorii Transilvaniei și cei ai Moldovei „având aceeași limbă și
lege au trăit într-un viu și permanent contact”. Astfel, păstorii din Transilvania „cercetau an de
an cu turmele lor pământurile Moldovei învecinate, iar moldovenii, la rândul lor, cercetau

121
adeseori Transilvania, îndeosebi Bistrița, de unde-și cumpărau produsele meșteșugăreși de care
aveau nevoie”. Dar legăturile dintre cele două țări s-au întărit, mai ales, odată cu stăpânirea lui
Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504) asupra unor ținuturi din Transilvania: Cetatea Ciceu și
Cetatea de Baltă dimpreună cu feudele lor, începând cu anul 1475.
În cetățile amintite, domnul moldovean avea nevoie nu numai de o organizare militar-
politică, ci și de una bisericească. Astfel, după ce va primi în dar cetatea Ciceului, va înființa pe
domeniul său de la Vad o Episcopie, zidind pentru ea cu meșteri locali și din alte părți
transilvănene o frumoasă biserică în stil gotic și moldovenesc al epocii. Din analiza elementelor
arhitectonice ale bisericii de la Vad s-a ajuns la concluzia că această biserică a fost zidită pe
vremea lui Ștefan cel Mare și nu pe timpul lui Petru Rareș, așa cum s-a crezut de către unii
istorici, ea servind, totodată, și ca biserică episcopală pentru Episcopia nou înființată aici (la
Vad).

Cu toate că lipsesc documentele privitoare la organizarea Episcopiei Vadului, credem că

va fi fost organizată după modelul episcopiilor moldovenești, cu un ierarh în frunte, ajutat în
ocârmuirea ei de preoți și diaconi.
Episcopul de la Vad va fi fost hirotonit de mitropolitul Moldovei, de care și aparținea, iar
„prin scrisori domnești… recomandat… și recunoscut de către regale prieten”. Prin urmare,
acești vlădici erau români de neam, hirotoniți de ierarhii din Moldova și recunoscuți apoi de către
autoritatea politică a Transilvaniei.
Istoricul Ștefan Meteș credea că majoritatea episcopilor de Vad erau de loc din
Transilvania, care, însă, înainte de a fi aleși și numiți, au fost trimiși în Moldova, pentru a învăța
„cartea sfântă în limba slavonă… în vestitele mănăstiri răspânditoare de lumină”, din acea țară,
după care erau hirotoniți și apoi instalați în scaunul episcopal de la Vad. Indiferent de locul lor de
baștină – Moldova sau Transilvania – cert este faptul că, înainte de a fi aleși episcopi, făceau

122
carte în mănăstirile moldovenești din acea epocă, iar apoi se întorceau la Vad, unde se îngrijeau
de viața duhovnicească, dar și culturală din acele ținuturi.
Până în prezent, istoria noastră nu cunoaște numele celui dintâi episcop trimis la Vad de
către Ștefan cel Mare și apoi recunoscut de regele Matei Corvin.
Mărturii sigure despre existența unor episcopi la Vad avem abia din veacul al XVI-lea.
După unii istorici, primul episcop de la Vad, cunoscut cu numele, ar fi fost Ilarion, în 1523; după
alții însă, (dar totuși cu rezerve), putea fi vlădica Ioan, pomenit în anul 1533 (probabil într-o
scurtă vacanță a scaunului de la Vad). Credem că nu este așa de important cine a fost mai întâi (și
că l-ar fi chemat Ilarion sau Ioan), ci faptul că, la începutul veacului al XVI-lea cunoaștem la
Vad un episcop cu numele.
Din documentele vremii reiese faptul că, în 1523, Episcopul Ilarion, cu alți trei preoți:
Matei, Șandru și Petru au intervenit pe lângă magistratul Bistriței pentru un ajutor material, în
vederea înălțării unei mănăstiri (se pare, pe locul uneia mai vechi), în ținutul Năsăudului, între
localitățile Hordou (azi Coșbuc) și Telciu; tot în același an (1523), vlădica Ilarion a cerut
conducătorilor bistrițeni reînnoirea privilegiilor pentru același așezământ monahal, probabil a
acelora pe care le-a avut odinioară vechea mănăstire.
Episcopului Ilarion i-a urmat în scaun vlădica Anastasie, pomenit în anul 1529, unul
dintre oamenii de încredere ai domnitorului moldovean Petru Rareș. În luna octombrie a
aceluiași an (1529) se afla în fruntea unei oștiri a lui Petru Rareș, care a atacat cu succes Bistrița,
după care a încheiat un armistițiu avantajos pentru domnul moldovean.
În anul 1531, Episcopul Anastasie a dăruit bisericii eparhiale de la Vad o „icoană ferecată
în argint aurit”, ce reprezenta pe Sfântul Ierarh Nicolae (și care se află acum în Muzeul de Artă al
României); în partea de jos a ramei are o inscripție în limba slavonă: „Rugăciunea robului lui
Dumnezeu, Episcopului Anastasie din Vadul ungurean, a ferecat această icoană în anul 7039
(=1531), luna mai 15”.
Câțiva ani mai târziu (în 1538) a complotat împotriva fostului său mentor, Petru Rareș
(refugiat pentru o vreme în cetatea Ciceu), cu scopul de a-l da în mâna lui Ștefan Lăcustă,
uzurpatorul scaunului Moldovei (1538-1540). După revenirea la domnie a lui Petru Rareș,
vlãdica Anastasie a fost scos din scaun, asemenea boierilor trădători și s-a retras la mănăstirea sa
de metanie, Putna. Nu după multă vreme, Petru Rareș l-a iertat pe Anastasie, acesta reluându-și
activitatea arhierească la Vad, în 1541, păstorind aici până în 1546.

123
 Nu cunoaștem însă motivul încheierii activității lui Anastasie la Vad: ori că trecuse la
cele veșnice sau că a fost scos din nou din scaun de către Petru Rareș, din pricina complotului
pomenit.
Cert este faptul că, în 19 iulie 1546, același domn moldovean îl recomandă bistrițenilor
pe noul episcop de Vad, ales (de domn) în persoana lui Tarasie, cerându-le, totodată „să-i acorde
jurisdicție peste preoții și credincioșii de aici, cum a avut și «episcopul dinainte»”. Prin urmare,
în timpul domniei lui Petru Rareș, jurisdicþia Episcopiei Vadului se întindea, în afară de satele
aparținătoare cetății Ciceului, și asupra altor două orașe: „Bistrița cu peste 50 de sate și Rodna cu
23 de sate, precum și cetatea Unguraș cu 34 de sate”. Episcopul Tarasie a păstorit la Vad doar trei
ani și jumătate, îndeplinindu-și cu demnitate misiunea arhierească și culturală în aceste părți
transilvănene.
În 5 ianuarie 1550, Iliaș Vodă, fiul (turcit între timp) lui Petru Rareș, îl recomanda
bistrițenilor „pe prea cucernicul Gheorghe episcop de Vad, pentru a-l sprijini față de credincioșii
de lege ortodoxă din părțile Bistriței, ca să-și poată aduna veniturile episcopale, să-l asculte și să-
l primeascã cu cinstea cuvenită”.
În a doua jumătate a veacului al XVI-lea (în 1553), domnii Moldovei își pierd posesiunile
lor din Transilvania; în același timp, Reforma protestantă începe să prindă din ce în ce mai bine
rădăcini în aceste ținuturi, sprijinită de principii maghiari din Transilvania. În acest context, a
început să slăbească și Episcopia Ortodoxă de la Vad, rămânând izolată atât de sprijinul
domnilor moldoveni, cât și de oblăduirea mitropolitului din Suceava.
În această vâltoare a evenimentelor politice și religioase și-a desfãșurat activitatea
pomenitul episcop Gheorghe de la Vad, care din pricina greutăților întâmpinate se pare că s-a
retras de la cârma eparhiei, spre sfârșitul anului 1552 sau la începutul anului urmãtor (1553).
Episcopului Gheorghe i-a urmat în scaunul episcopal de la Vad vlădica Marcu, în 1557,
probabil la rugămintea lui Alexandru Lăpușneanu pe lângă autoritățile de stat din Transilvania.
Din documentul de confirmare (din 9 aprilie 1557), fãcut de principesa Isabela Zápolya, se
constată că venirea lui Marcu la Vad a întâmpinat o oarecare opoziție în această eparhie. De
aceea, principesa pomenită, pentru a liniști spiritele și a-și impune punctul de vedere, a poruncit
lui Petru Petrovici, consilierul principelui Ioan Sigismund Zapolya (fiul Isabelei), să-l punã în
drepturile sale pe Episcopul Marcu, spunând între altele: „… prin scrisoarea de față poruncim cu
tărie și strășnicie credinței voastre ca văzând aceastã scrisoare să socotiți și să recunoașteți pe

124
pomenitul episcop Marcu ca episcopul acestui loc, fiind datori să-i dați deplin și în întregime
toate veniturile
sale ce i se cuvin, sã i se dea de cãtre voi (ºi) din mijlocul vostru, dupã vechiul obicei, lui sau
omului său, și voi să nu îndrăzniți să luați sau să vă amestecați în strângerea acelor venituri ale
sale și să fiți datori și siliți să-i arătați supunere și cinstire întru toate potrivit datoriei slujbei
sale”.
Episcopul Marcu a păstorit la Vad pânã în 1574, dupã care, vreme de doi ani (1574-
1576), Comitatele aparținătoare Eparhiei Vadului: Dăbâca, Cluj, Turda, Solnocul Interior, din
motive pe care încă nu le știm, au fost sub oblăduirea duhovnicească a mitropolitului Eftimie din
Alba Iulia.
Abia în anul 1576, în fruntea Episcopiei Vadului se afla un episcop cu numele Spiridon;
în afară de comitatele pomenite, el și-a întins jurisdicția și peste cele ale Solnocului de Mijloc
(Sălaj) și al Crasnei. Episcopul Spiridon a avut o păstorie îndelungată, până spre sfârșitul
secolului al XVI-lea.
Urmașul său în scaunul de la Vad a fost episcopul Ioan de la mănăstirea Cerna, din
ținutul Hațeg-Hunedoara, și nu Ioan Cernea, cum greșit s-a afirmat până nu demult. El a fost și
bun oștean, murind într-o bătălie ce a avut loc la Satu-Mare în 14 ianuarie 1605.
În toamna aceluiași an (la 23 septembrie 1605), a fost numit pentru a doua oară în
scaunul de la Vad, Episcopul Spiridon; i s-a acordat o jurisdicție întinsă peste comitatele:
Dăbâca, Cluj, Turda, Solnocul Interior, Solnocul de Mijloc și Crasna, dar în același timp și
„dreptul de «superitendent suprem», peste toate bisericile românești din Transilvania și «părțile
ungurești»”, probabil un titlu onorific, fiindcă era în vârstă înaintată. În 1607 și-a extins
jurisdicția și asupra Maramureșului. Se pare că, în urma sesizării Mitropolitului Teoctist din Alba
Iulia, principele Transilvaniei mai apoi i-a „limitat drepturile de jurisdicție”, rămânând numai la
comitatele care au aparținut „în mod obișnuit” de Episcopia Vadului. A păstorit la Vad până în
1614, când se presupune că, din anumite motive, s-a retras în Moldova.
În anul următor (1615), la 21 februarie, a fost numit ca Episcop al Vadului Teofil de la
mănăstirea Prislop, având jurisdicție peste: Dăbâca, Cluj, Turda, Solnocul Interior, Solnocul de
Mijloc, Crasna și Maramureș, la care s-au mai adăugat de acum Bihorul și districtele Bistrița și
Gurghiu.

125
 I-a urmat în scaunul de la Vad Augustin (cca 1621), venit – se pare – din Moldova,
despre care nu avem mai multe date.
La scurtă vreme (cca 1622), în fruntea Episcopiei Vadului se afla vlădica Dosoftei, venit
și el tot din Moldova și care, probabil, a ajuns mitropolit la Alba Iulia (între 1624-1627).
În iunie 1623 era întărit ca episcop la Vad Eftimie (1623-1627), care avea în jurisdicție,
pe lângă comitatele antecesorilor săi, și Sătmarul. Cu vlădica Eftimie s-a încheiat șirul
episcopilor de la Vad, jurisdicția acestora fiind înglobată în Mitropolia de la Alba Iulia. Astfel că,
în 4 decembrie 1628, mitropolitul Ghenadie II din Alba Iulia s-a intitulat „arhiepiscop în scaunul
Bălgradului și al Vadului (n. n. ) și al Oradiei și al Sătmarului și a toată țara Ardealului și
celelalte”.
Se presupune că după moartea, retragerea sau înlăturarea Episcopului Eftimie, „principele
calvin Gabriel Bethlen n-a mai completat scaunul vlădicesc vacant de la Vad. Poate că vlădicii
de aici – unii veniți din prea «ortodoxa» Moldovă – erau o piedicã în calea acțiunilor prozelitiste
calvine patronate de principele Bethlen”.
Unii istorici cred că, ceva mai târziu, au mai fost făcute unele încercări pentru ocuparea
scaunului episcopal de la Vad; de pildă, în 1631 se găsea în ținuturile Bistriței (în satul Budișor,
azi Buduș) un oarecare episcop Benedict, hirotonit, probabil, în Moldova, pentru Episcopia
Vadului. Până acum nu avem știri despre activitatea sa pastoral-misionară în Transilvania.
După părerea unor cercetători, un episcop al Maramureșului (dintre anii 1650-1651), pe
nume Savu (Sava), și-ar fi avut o vreme reședința la mănăstirea Vad; la scurtă vreme, din pricina
presiunilor calvine a fost nevoit să treacă în Moldova.
Suntem încredințați că, în acel secol și jumătate cât a ființat Episcopia Vadului, ierarhii
de aici (fie transilvăneni, fie moldoveni) au desfãșurat o intensă viață duhovnicească și culturală,
statornicind pe români în credința străbună și răspândind lumină de carte în sânul familiilor
neamului nostru.

Bibliografie selectivă
1. Stefan Lupșa, Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la anul
1556, Cernăuți, 1906.

126
 2. Idem, „Biserica Ortodoxă Română din Ardeal și Ungaria în veacul al
XV”, în Mitropolia Ardealului, I (1956), nr. 3-4, pp. 269-277; II (1957),
nr. 3-4, pp. 219-229 și III (1958), nr. 1-2, pp. 71-86.
3. Silviu Dragomir, „Cei mai vechi protopopi români”, în Revista
Teologică, V (1911), nr. 19-20, pp. 531-534.
4. Victor Popa, „Considerațiuni critice cu privire la mitropolia Transilvaniei
din secolele al XV-lea și al XVI-lea și a raporturilor ei cu Moldova”, în
Mitropolia Banatului, VIII (1958), nr. 7-9, pp. 387-346.
5. Mircea Păcurariu, Începuturile Mitropoliei Ortodoxe a Transilvanei,
București, 1980.
6. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I,
București, Ed. II, 1992, pp. 286-300; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas,
Iași, 2004, pp. 256-268.
7. Alexandru Moraru, Scurt istoric al Eparhiei Ortodoxe Române a
Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, Renașterea, 2001, pp. 24-
31.

REZUMAT
1. Situația românilor din Transilvania între secolele XIV-XVI
- între sec. IX sau X și XIII Transilvania a fost ocupată treptat de unguri; aceștia au găsit aici o
populație majoritar românească, având în frunte cnezi și voievozi;
- episcopii ortodoxe în Transilvania și Banat peste care s-au suprapus unele catolice: Biharea,
Oradea, Tășnad, Alba-Iulia;
- papi și regi maghiari care au desfășurat acțiuni de persecutare a ortodocșilor din
Transilvania: Grigorie IX (1227-1241), regele Ludovic cel Mare (1324-1382) și Sigismund
de Luxemburg (1387-1437).
2. Date privind organizarea bisericească din Transilvania. Clerici – episcopi, protopopi,
preoți
a) ierarhi: arhiepiscopul Ghelasie de la Râmeț (pomenit în 1377), Ioan din Caffa Crimeii
(amintit în 1456) și Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia, menționat în 1479);

127
b) protopopi și preoți: preotul Naneș din Streisângiorgiu (inscripție 1313-1314), protopopul
Petru din Ostrov, preoții Dragomir din Tuștea și Balc din Peșteana (amintiți în 1360), preotul
Miroslav din Maramureș (1364), protopopul Dobrotă din Râu-Bărbat (în 1411), protopopul
Petru din ținutul Hunedoarei (1456), preotul Petru din Socet (1505).
3. Mitropolia Ortodoxă Română din Feleac
- satul Feleac – situat în imediata apropiere a orașului Cluj;
- primul mitropolit – Daniil, menționat pe un Tetraevangheliar slavon (1488);
- în preajma anului 1500 – până în 1516 vlădica Marcu;
- 1516-1533 Ștefan-Danciu;
- scaunul de la Feleac a fost suplinit de episcopul Atanasie de la Vad (1533-1534), în lipsa
unui mitropolit, din motive necunoscute;
- în 1538 păstorea la Feleac mitropolitul Petru, probabil până în jurul anului 1550, când
această mitropolie și-a încheiat activitatea din pricina acțiunilor reformaților (calvinilor
maghiari).
4. Episcopia Ortodoxă Română din Vad
- în urma bătăliei de la Baia – Moldova (1467), în care Ștefan cel Mare l-a învins pe regele
Matei Corvin al Ungariei, cel din urmă îi donează domnului moldovean două cetăți în
Transilvania: Ciceu (cu aproximativ 60 de localități), în apropiere de Dej și Cetatea de Baltă
(cu aproximativ 10 sate), pe Târnave;
- pe domeniul Cetății Ciceu Ștefan cel Mare a înființat o episcopie la Vad, cu ierarhi din
Moldova și Transilvania, aparținând Mitropoliei Moldovei;
- cu toate că încă de pe vremea lui Ștefan a existat aici un ierarh, mărturii sigure despre această
situație avem abia din veacul al XVI-lea; iată care au fost aceștia:
- Ilarion sau Ioan în 1523 (după alții în 1533);
- Anastasie, amintit în 1529 – omul de încredere al domnitorului moldovean Petru Rareș;
Anastasie a fost înlăturat o vreme din scaun și repus în 1541, păstorind până în 1546;
- Tarasie, pomenit între 1546-1550; pe vremea sa își avea jurisdicție peste ținuturile Bistriței
(cu 50 de sate), Rodnei (23 de sate) și Ungurașului (34 sate);
- Gheorghe (1550-1552 sau 1553); în 1553 domnii Moldovei își pierd posesiunile din
Transilvania din pricina ungurilor calvini (reformați), dar Episcopia își mai continuă
existența câteva decenii;

128
- Marcu (1557) – numit probabil la intervenția lui Alexandru Lăpușneanu; a păstorit până în
1574;
- Spiridon (amintit în 1576) – prima oară – până la sfârșitul sec. al XVI-lea;
- Ioan – de la sfârșitul sec. al XVI-lea – 1605, murind într-o bătălie, la 14 ianuarie 1605, la
Satu Mare;
- Spiridon, a doua oară, 1605-1615;
- Teofil (1615-1621), de la mănăstirea Prislop;
- Augustin (1621-1622) – avem puține date despre el;
- Dosoftei (1622-1623); din 1624 – mitropolit la Alba-Iulia;
- Eftimie (1623-1627) – cu jurisdicție și în Maramureș, se pare ultimul episcop al Vadului;
- Benedict – în 1631 se afla în ținuturile Bistriței, de aceea unii îl numesc episcop de Vad;
- Savu (Sava) – (1650-1651) – episcop al Maramureșului, o vreme cu reședința la Vad.

Concluzie
- cu toate persecuțiile inițiate de papă și de regii unguri în sec. XIII-XV, populația majoritară
românească din Transilvania a rămas ortodoxă;
- au existat episcopii ortodoxe peste care au fost suprapuse cele catolice;

129
 ÎNCEPUTURILE MONAHISMULUI ÎN BISERICA
ORTODOXĂ ROMÂNĂ. SFÂNTUL NICODIM DE LA TISMANA

1. Date privitoare la vechimea monahismului

românesc
Credem că de când a apărut viața creștină în ținuturile noastre, ar fi
existat persoane înclinate să trăiască în locuri retrase, în singurătate, ducând
o viața ascetică. De fapt, așa a apărut monahismul în părțile Egiptului, ale
Palestinei, în Imperiul Bizantin și în Scythia Minor (Dobrogea de azi).
Faptul că a existat cu adevărat o viață monahală și pe teritoriile
străbunilor noștri, îndeosebi în Scythia Minor, ne-o dovedesc vestiții monahi
și teologi: Sf. Ioan Casian, Dionisie cel Mic și ,,călugării șciți”. Acești monahi
au făcut legătura între monahismul de la noi și cel din Răsăritul creștin, dar
în același timp au transmis tezaurul vieții monahismului răsăritean și în Apus.
Dovezile concrete a unei vieți monahale în Scythia Minor ne sunt, în afară de
călugării pomeniți, și anumite desoperiri arheologice între care pomenim
bisericuțele rupestre de la Basarabi, urme de viață monahală s-au descoperit
și în alte zone ale țării, îndeosebi în locuri retrase sau peșteri.
O viață mănăstirească intensă ne-o confirmă și toponimia (în diferite
locuri se evidențiază existența unei vieți monahale timpurii la noi), mai ales
nume de localități precum: Călugăru, Călugări, Călugăreni, Valea
Călugărească, Călugărița, Călugăreasca, Chilia, Chilii, Chiliile, Mănăstirea,
Mănăstioara, Schitu ș.a.
Mai apoi, amintim existența unor mănăstiri în Banat și Transilvania în
sec. XI-XIII: ,,Sf. Ioan Botezătorul” de la Morisena (Cenadul de azi), ,,Sf.
Gheorghe” de la Oroszlamos (Maidan), mănăstirile în ruină ale ,,călugărilor
greci” din Transilvania, regatul Ungaria ș.a.
După apariția isihasmului (viață de contemplare a lui Iisus în liniște), în
sec. al XIV-lea, au existat numeroși monahi. în frunte cu Sf. Grigorie Palama
(+1360), Sf. Grigorie Sinaitul (+1346), ș.a., care au ales acest tip de viețuire.

130
Ultimul a așezat, în Bulgaria de azi, mulți monahi români care au devenit
practicanți ai acestei mișcări spirituale. Avem dovezi că între ucenicii Sf.
Grigorie Sinaitul se numără și câțiva monahi români.
La noi, trăirea isihasmului s-a asimilat cu viața dusă în sihăstrie, în
locuri de liniște, retrase, departe de tumultul vieții zilnice.
De existența unor monahi în sec. XIV se leagă și hotărârea Patriarhiei
Ecumenice din Constantinopol din 1359, act care-l confirmă pe Iachint de
Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei. În acel document se arată că ,,toți
clericii din acea țară și toți cei definiți călugări și laici să-l asculte și să i se
supună lui” (lui Iachint). Câteva decenii mai târziu, la alegerea lui Hariton în
fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei (în 1372), se preciza (într-un act) că el avea
dreptul <să așeze părinți duhovnicești și egumeni la cinstitele lăcașuri de
acolo>, fiind vorba prin urmare de conducători de mănăstiri.
Din simpla prezentare a câtorva știri referitoare la viața monahală
reiese limpede că încă de la începutul trăirii creștine pe teritoriile noastre au
existat aici monahi (și implicit monahii) care au avut o influență
binefăcătoare asupra spiritualității poporului român.

2. Sfântul Nicodim de la Tismana, reorganizator al

monahismului românesc.
Datele cu privire la viața și activitatea călugărului Nicodim sunt sărace
și uneori pline de contradicții. Se pare că s-a născut la începutul sec. XIV, din
tată valah și mamă sârboaică, în Serbia. De tânăr s-a călugărit la Muntele
Athos, la Mănăstirea Hilandar. La întoarcerea spre casă ar fi înălțat, împreună
cu ucenicii săi, în ținutul Cladovei, lângă Dunăre, o biserică sau, după alții
două mănăstiri: Vratna și Mănăstirița. După o scurtă ședere în Serbia, a venit
în nordul Dunării, pe teritoriile noastre, probabil din pricina ocupării Vidinului
de către maghiari.

131
 Stabilit la Vodița cu câțiva călugări, probabil în 1370-1371, au ridicat
aici o mănăstire (se pare pe locul uneia mai vechi). Mănăstirea înălțată și
zugrăvită de Nicodim a fost înzestrată cu cele de trebuință de către Vladislav
(Vlaicu Vodă 1361-1374), în vara anului 1372, ceea ce înseamnă că ea a fost
terminată cel puțin din toamna anului 1371. În același timp, domnitorul
pomenit, i-a acordat și câteva sate din jur pentru întreținerea mănăstirii.

Călugărul Nicodim a participat în 1375 la Constantinopol la acțiuni de

împăcare între Patriarhia Ecumenică și Biserica sârbă, care în urmă cu câteva
decenii se proclamase autocefală (în 1346), fără acordul patriarhului din
capitala Bizanțului. Tot atunci Nicodim a primit rangul de arhimandrit.
Nu știm cât a stat Nicodim la Constantinopol, dar cunoaștem că după
1376 nu a mai putut viețui la Vodița din cauză că Banatul de Severin (inclusiv

132
Vodița) au căzut sub stăpânirea ungurilor (catolici). Astfel că el cu obștea sa
au zidit o mănăstire la Tismana (jud. Gorj de azi). După unele mărturii,
această mănăstire ar fi fost sfințită între anii 1377-1378. Aceasta înseamnă
că a fost zidită (dar neterminată) pe vremea domnitorului Radu I. (c.1377-c.
1383) care i-a oferit și anumite danii.

Cu toate acestea, prima mărturie sigură despre Tismana o avem din

1385, din vremea domnitorului Dan I. (1383-1386) care, de asemenea, a
făcut danii mănăstirii. Iată ce spune el despre aceasta: ,,Am aflat în țara
domniei mele la locul numit Tismana o mănăstire nu întru toate terminată,
pe care sfânt răposatul binecinstitorul voievod Radu, părintele domniei mele
a ridicat-o din temelie, dar n-a terminat-o din pricina scurtării vietii...drept
care domnia mea ... să clădească pe deplin acest hram...și să-l întărească cu
toate darurile și veniturile...”.
Danii consistente a acordat mănăstirii Tismana și domnitorul Mirceal
cel Bătrân (1386-1418) sau chiar dospotul sârb Ștefan Lazarevici,
devenind astfel o mănăstire înstărită.
Călugărul Nicodim a fost însă și un bun teolog și om de cultură, acest
lucru reiese mai întâi dintr-o corespondență pe teme teologice pe care a
avut-o cu patriarhul Eftimie de Târnovo, apoi, prin anii 1404-1405 a
caligrafiat un Tetraevanghel (în slavona bisericească de redacție sârbă), fiind
primul manuscris cunoscut la noi până acum (a fost decorat în spiritul artei
bizantine).

133
 La 26 decembrie 1406, Sf. Nicodim a trecut la Domnul și a fost
înmormântat la Tismana.
Deoarece s-au făcut minuni la mormăntul lui Nicodim i s-a dat cinstire
ca unui sfânt, prăznuindu-se ziua morții lui (26 decembrie).
Cu origini în creștinismul primar, monahismul de la noi a fost organizat
în sec. XIV-XV de Sfântul Nicodim de la Tismana.

Bibliografie selectivă

1. Tit Simedrea, „Viața mănăstirească în Țara Românească înainte de

anul 1370”, Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1962), nr. 7-8, pp. 673-
687.
2. Veniamin Micle, „Despre monahismul ortodox anterior secolului al XIV-
lea”, în Glasul Bisericii, XXXVII (1978), nr. 3-4, pp. 300-317.
3. Ion Radu Mircea, „Cel mai vechi manuscris miniat din Țara
Românească: Tetraevanghelul popii Nicodim (1404-1405)”, în
Romanoslavica, XIII (1966), pp. 203-221.
4. Victor Brătulescu, „Sfântul Nicodim”, în Mitropolia Olteniei, XXII (1970),
nr. 5-6, pp. 587-598.
5. Patricia Codău, „Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana”, în Biserica
Ortodoxă Română, XCIII (1975), nr. 1-2, pp. 194-207.

134
 6. Nestor Vornicescu, „Cuviosul Nicodim de la Tismana, ctitor de sfinte
locașuri”, în Mitropolia Olteniei, XXVIII (1976), nr. 11-12, pp. 923-931.
7. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I,
București, Ed. II, 1992, pp. 302-312; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas,
Iași, 2004, pp. 269-278.

REZUMAT
1. Date referitoare la vechimea monahismului românesc
- încă de la apariția vieții creștine în ținuturile noastre – din epoca apostolică – vor fi fost
persoane înclinate spre o viață ascetică;
- exemple: călugării teologi: Sf. Ioan Casian (+435), Sf. Dionisie Exiguul (cel Mic, +545) și
„călugării sciți”;
- viața mănăstirească de la noi – confirmată de mai multe toponimice: Călugăru, Călugăreni,
Călugări, Valea Călugărească, Călugărița, Călugăreasca, Chilia, Chilii, Chiliile,
Mănăstirea, Mănăstioara, Schitu ș.a.
- în sec. XI-XII: mănăstirea „Sf. Ioan Botezătorul” Morisena (Cenadul de azi), mănăstirea „Sf.
Gheorghe” Maidan, mănăstiri în ruină ale „călugărilor greci” de la noi;
- în sec. XIV a pătruns isihasmul și în ținuturile românești (viața de contemplare în liniște a lui
Iisus Hristos); rugăciunea isihastă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-
mă pe mine păcătosul”; isihaști răsăriteni: Sf. Grigorie Palama (+1360) și Sf. Grigorie
Sinaitul (1346), între ucenicii celui din urmă au fost și români;
- călugări români isihaști – din sec. al XIV-lea până în zilele noastre.
2. Sf. Nicodim de la Tismana, reorganizator al monahismului românesc
- s-a născut în sec. al XIV-lea din tată valah și mamă sârboaică, în Serbia;
- de tânăr a plecat la Muntele Athos, la mănăstirea Hilandar;
- la întoarcerea spre casă, împreună cu ucenicii lui, a ridicat, în ținutul Cladovei, lângă Dunăre
(Bulgaria de azi), două mănăstiri: Vratna și Monastirița;
- venit în nordul Dunării, în ținuturile românești, a înălțat o mănăstire la Vodița (între 1370-
1371), pe locul uneia mai vechi, înzestrată cu cele de cuviință de domnitorul Vlaicu Vodă (în
1372);

135
- în 1375 a participat la Constantinopol la o acțiune de împăcare între Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol și Biserica Sârbă, care în 1346 se declarase autocefală fără a avea acordul
patriarhului bizantin;
- după 1376 nu a mai putut viețui la Vodița, fiindcă între timp, zona Banatului de Severin
(inclusiv Vodița), a căzut sub ungurii catolici;
- a zidit o altă mănăstire la Tismana (cu ucenicii săi), sfințită între anii 1377-1378, pe vremea
domnitorului Radu I (1377-1383); el și urmașul său, Dan I (1383-1386), i-au făcut diferite
danii; la fel a făcut Mircea cel Bătrân (1386-1418);
- călugărul Nicodim a fost un bun teolog și om de cultură, fapt ce reiese din corespondența pe
care a avut-o cu patriarhul Eftimie de Târnovo, martirizat de turci (sec. XIV);
- între 1404-1405 a caligrafiat un Tetraevanghel, decorat cu elemente bizantine (în slavona
bisericească de redacție sârbă), fiind primul manuscris cunoscut la noi până astăzi;
- în 26 decembrie 1506 a trecut la Domnul – înmormântat la Tismana;
- dovedindu-se făcător de minuni, a fost declarat sfânt, fiind prăznuit în ziua morții sale (26
decembrie).

Concluzie
- monahismul românesc își are origini în creștinismul primar, dovadă multe toponime,
mănăstiri și călugări vestiți: Sf. Ioan Casian (+435), Sf. Dionisie Exiguul (+545), „călugării
sciți” ș.a.
- din sec. XIV a pătruns isihasmul în părțile noastre; de atunci încoace avem călugări isihaști la
noi;
- Sf. Nicodim de la Vodița și Tismana (+1406) a reorganizat viața mănăstirească la români.

136