NEVOIA DE A ACTIONA CONFORM CREDINTELOR SI VALORILOR

Cel dintâi drept fundamental al omului este dreptul la existenţă şi, deci, la viaţă.
Dreptul la viaţă constă în îndreptăţirea pe care o are fiecare persoană umană de a
trăi şi de a i se respecta viaţa de către semenii săi.
Trăim într-o lume tot mai pregnant pluralistă, atât în plan cultural, cât şi religios. Dintotdeauna şi peste
tot, omul şi-a exprimat o anume nelinişte, indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o: existenţială,
culturală, locală sau personală.
De cele mai multe ori, remediul a fost şi a rămas religia, prin credinţa, practicile şi mijloacele proprii,
menite să aducă alinare.
 Spiritualitatea şi religia sunt lucruri diferite, chiar dacă unii folosesc cuvintele cu sens
interschimbabil. SPlRITUALITATEA este o credinţă în puteri superioare, forţe creatoare, fiinţe
divine sau surse infinite de energie.
De exemplu, o persoană poate să creadă în "Dumnezeu", în "Alah" sau într-o "putere supranaturală".
Dimensiunea spirituală încearcă să fie în armonie cu universul şi lupta pentru răspunsuri despre infinit.
 O RELIGIE este un sistem organizat de închinare. Religia are concepte centrale, ritualuri şi
practici obişnuite privitoare la naştere, moarte, căsătorie şi salvare.
 CREDINŢA este o trăsătură universală a vieţii. A avea credinţă înseamnă a crede în sau a se
angaja faţă de ceva sau cineva.
Într-un sens general, religia sau credinţele sunt o încercare a individului de a-şi înţelege locul în univers,
a înţelege cum se vede acea persoană pe sine în relaţie cu întregul mediu înconjurător.

Libertatea  religioasă  cuprinde dreptul oricărei  persoane   de a avea sau  de a adopta o  religie,  de a şi-o
manifesta  în mod  individual sau  colectiv,  în public sau  în particular,  prin practicile şi  ritualurile
specifice  cultului,  inclusiv prin educaţie  religioasă,  precum şi  libertatea  de a-şi  păstra  sau schimba 
credinţa  religioasă.
Libertatea de a-şi manifesta credinţa religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care
sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea
publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă,
contrară convingerilor sale, şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situaţie
de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie religioasă sau
uncult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase.
Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă,
contrară convingerilor sale, şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situaţie
de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie religioasă sau
uncult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase.
Problemele religiei şi ale sentimentului religios sunt centrale în societatea contemporană, deoarece
fără valori fundamentale omenirea nu poate exista.
Forţa religiei în general nu constă în faptul că a „inventat valori”; ea a preluat valorile fundamentale şi
le-a sanctificat.
De aceea, credincioşi sau nu, trebuie să acceptăm aceste valori fundamentale, deoarece ele constituie
chiar condiţia existenţei tuturor societăţilor: creştine, musulmane, hinduse etc.; a societăţilor
neideologice sau a celor ideologice.
Valorile fundamentale sunt produsul cel mai înalt al spiritualităţii umane, construit în multe milenii de
evoluţie.
Valorile morale sunt valori personale, deoarece suportul lor este persoana umană şi nu faptele ei. Fiind
personale, suporturile valorilor morale sunt şi spirituale.

1
Binele este valoarea morală cel mai des folosită, cu nenumărate sensuri corelate cu tot atâtea nevoi
sociale sau motive (cele cinci tipuri stabilite de Maslow: biologice, de securitate, de apartenenţă, de
stimă şi recunoaştere, de autorealizare).
Valorile morale sunt scopuri fundamentale ale vieţii oamenilor, în sensul disciplinării nevoilor biologice
imediate (hrană, adăpost etc.) şi al depăşirii permanente a biologicului prin adoptarea unor idei şi
idealuri măreţe.
 Religia nu există fără oameni.
Oamenii „reflectă religia”. O reflectă la nivelul „sentimentului religios”. Se începe cu „ritualul” (copilul
merge la biserică, învaţă rugăciuni, se închină).
Pornind de la comportament, sentimentul religios îşi dobândeşte şi celelalte două componente:
„obiectul” (divinitatea, valorile cosmogonice) şi „trăirea”, cea de a treia componentă; dacă omul nu
trăieşte afectiv religia, atunci sentimentul nici nu există – putem avea cunoştinţe religioase şi fără să fim
credincioşi, şi putem avea comportamente religioase pur formale.
Analiza psihologică a fenomenului religios necesită trecerea din planul social, public (societăţi şi
comunităţi de credincioşi) în planul psihologic (trăirea credinţei la nivel subiectiv individual).
Se are în vedere modul în care se manifestă „sacrul” în viaţa psihică a individului.
Religia nu se reduce nici la instituţii nici la explicarea dogmatică (raţionalistă) a cărţilor sfinte, şi nici
la manifestările practice şi organizatorice.
Religia există mai întâi în suflet, ea este în primul rând trăire sufletească, reflectare subiectivă.
Abordarea psihologică a fenomenului religios nu trebuie să ignore dimensiunea socială.
Religia nu este o creaţie pur individuală, elaborată de credincios, în afara cadrului instituţional, aşa cum
nu este nici pur socială.
Dacă este adevărat că societatea nu poate exista în afara religiei şi că religia nu poate exista în afara
societăţii, la fel de adevărat este şi faptul că ambele, atât religia cât şi societatea nu pot exista în afara
indivizilor (a psihologiei individuale şi de grup).
Acesta este şi argumentul pentru care considerăm că axa religie – societate – individ necesită o abordare
interacţionist – dinamică.
 Valorile şi sentimentul religios se învaţă sau se însuşesc în diferite moduri de timpuriu.
Primele componente ale învăţării sunt comportamentele cele mai simple, imitative (învăţăm să ne
închinăm, să mergem la biserică, să ne rugăm etc.).
Valorile religioase se însuşesc în grupul familial (primul grup uman cu care copilul vine în contact după
naştere).
Dacă grupurile umane reprezintă „cartea” din care se învaţă valorile, atunci prima „carte” de învăţătură a
valorilor religioase este familia, grupul familial. Însuşirea valorilor religioase începe, aşadar, cu
comportamentul religios, cu ritualul, la care individul asistă, îl practică şi îl apreciază; partea teoretică
(dogma, cunoştinţele religioase)şi „trăirile” sunt ulterioare comportamentului religios.
Valorile reprezintă fundamentul pentru sentimentul religios (sentimentul religios este o valoare), dar şi
invers: sentimentul religios priveşte multe valori şi la fiecare individ ele sunt organizate altfel.
Rezultă natura dublă a conceptului de sentiment religios: generat de valori şi subordonând valori.
„Trăirea” este o componentă esenţială a sentimentului religios (şi a oricărui sentiment), ea apare şi la
nivelul ritualului (rugăciunea în grup este obişnuită), dar şi la nivelul relaţiei cu sacrul.
Parte a sentimentului religios, „trăirea” asigură relaţia cu divinul şi cu sacrul, cu ritualul reflectat ca
ritual şi ca „trăire”. Nici religia şi nici sentimentul religios nu sunt însă reductibile la „trăire”, la sfera
afectivă.
Sentimentul religios este atât de natură individuală (el aparţine unui individ concret, religia este „trăită”
de un individ concret), cât şi de natură socială, colectivă (se obietivează în plan social), fiind rezultatul
interacţiunii dinamice dintre factorii psihologici individuali şi factorii socioculturali.
 Legătura dintre minte şi sănătate este mai importantă decât ne dăm seama.
Sănătatea noastră depinde de calitatea bună a relaţiilor cu ceilalţi. Dacă urâm pe cineva, sau dacă pur şi
simplu nu putem ierta, lucrul acesta ne “roade” pe dinăuntru.
În schimb, atunci când reuşim sã iertăm, toată fiinţa noastră se va bucura de pace. Înţelegerea faptului că
există un Dumnezeu iubitor , care este gata să ne ierte, poate să ne dea şi nouă puterea de a-i ierta pe
alţii, şi abia atunci vom putea să ne bucurăm de vindecarea adevărată.

2
Firea omenească are două componente esenţiale: sufletul şi trupul. Trupul este condiţia vieţuirii omului
în timp şi spaţiu; el nu este temniţa sufletului, nici organul său, ci, împreună cu el, constituie fiinţa
umană.
Viaţa trupului face parte constitutivă din viaţa sufletului nostru.
Fără trup, spiritul uman n-ar putea mişca prin sine lumea, n-ar putea modifica mişcările ei. Participând
la suflet ca subiect, trupul nu poate fi definit ca un obiect, pur şi simplu. Trupul omului nu e numai
materie, ci materie subiectivizată.
 Suferinţa, boala şi moartea au un anume sens în creştinism.
Pentru creştinismul tradiţional, suferinţa, boala şi moartea sunt recunoscute ca fiind legate de păcat,
iertare şi mântuire.
Creştinul ştie că sănătatea nu-i foloseşte la nimic dacă nu este folosită în scopul mântuirii, iar suferinţa,
boala şi moartea nu trebuie să-l sperie, pentru că ele îi afectează numai trupul, dar nu-i pot ucide şi
sufletul.
 Libertatea înseamnă capacitatea omului de a alege valori spirituale care îmbogăţesc viaţa
persoanei şi a comunităţii umane.
În acest sens, valorile oferite de educaţia religioasă sunt extrem de necesare, întrucât ele reprezintă
pentru tineri un reper spiritual esenţial şi un liant existenţial între toate cunoştinţele teoretice, dobândite
prin studiul celorlalte discipline.
Valorile cultivate şi virtuţile încurajate de religie sunt necesare sănătăţii spirituale a persoanei şi a
comunităţii.
 Religia îl învaţă pe copil şi pe tânăr iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa şi
solidaritatea, dreptatea şi recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi hărnicia,
sfinţenia vieţii, valoarea eternă a fiinţei umane, adevărul prim şi ultim al existenţei, binele comun
şi frumuseţea sufletului profund uman, cultivat şi îmbogăţit prin virtuţi.
Teologia ortodoxă priveşte omul în integralitatea sa dihotomică cu toate că se recunosc trei dimensiuni
ale fiinţei omeneşti: trupească, psihică şi spirituală.
"Dihotomia (trup-suflet) coexistă cu trihotomia (trup-suflet-spirit) psihicul şi trupescul există unul în
altul, dar fiecare este condus de legile sale proprii; pe când elementul spiritual nu formează o a treia
sferă, sau al treilea etaj al structurii omeneşti, ci este principiul care se exprimă prin psihic şi prin
trupesc şi le spiritualizează."
Din această perspectivă gândirea creştină a dezvoltat o concepţie complexă în legătură cu bolile mintale
ajungând să distingă la originea lor "trei cauze posibile: organică, demonică şi spirituală."
Viziunea gândirii creştine asupra bolii mintale faţă de altele este una mai amplă şi, din această cauză,
repertoriul terapeutic creşte.
Am putea spune că terapeutica creştină înglobează tot arsenalul terapeuticii laice, psihiatrice, plus un
număr mare de terapii proprii specifice boli şi bolnavului respectiv.
Omul este privit în integralitatea sa şi în menirea sa, nu doar ca individ social, mai mult sau mai puţin
integrat mediului.
 Omul nu este doar o personalitate în devenire, ci este o persoană ce necesită iubire, libertate şi
comuniune.
Credinţa este prima virtute cu care omul porneşte la drum.
Începutul comuniunii noastre cu Dumnezeu şi înaintarea spre asemănarea tot mai deplină cu el se face
prin credinţă. Nu se poate pune început nici unei virtuţi dacă nu e prezentă credinţa, ca imbold.
Nădejdea e un pas mai departe spre apropierea şi comuniunea cu Dumnezeu. Ea întăreşte voinţa omului
şi îl îndeamnă la acţiune. Credinţa şi nădejdea se valorifică prin iubire care este coroana tuturor virtuţilor
creştine.
Dacă pentru întreţinerea vieţii materiale avem nevoie de aer curat, tot aşa, pentru întreţinerea vieţii
spirituale, avem nevoie de rugăciune.
“Oxigenul” rugăciunii împrospătează şi întreţine buna funcţionare a vieţii sufleteşti. Rugăciunea are
rolul de a pune lumină în viaţa omului. Când încetează rugăciunea, începe păcatul.
Păcatul este o boală grea a sufletului care-i slăbeşte vitalitatea spirituală şi poate, chiar, să-l ucidă pe
om. El poate avea şi consecinţe trupeşti; multe boli îşi au consecinţa în păcat.

3
  Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de
calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei.
Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu
influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală.
Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că
în conştiinţă se aprinde o flacără.
Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul.
Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a
îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor
durerea, boala şi moartea.
 Astfel, faptul că medicul ( asistentul medical ) vede un bolnav rugându-se, poate constitui un
motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.
Rugăciunea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită.
Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu
seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului.
Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii, îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale.
Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.
Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine
indispensabilă dezvoltării noastre optime.
Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii,
sau cei laşi. "Este ruşinos să te rogi" scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te
hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri.
 Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen.
Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă
personalităţii deplina sa dezvoltare.
Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre
fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment.
Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu.
 Ori de câte ori suntem nefericiți înseamnă că sufletul nostru nu este tocmai sănătos.
Din punct de vedere transindividual, orice suflet care nu aspiră la desăvârşirea sa, la decondiționarea
totală, care nu exprimă frumosul şi binele, este un suflet bolnav sau insuficient dezvoltat şi trebuie
vindecat de urgență sau ajutat să se dezvolte înainte ca boala să contamineze şi mintea şi trupul şi să
aducă imense prejudicii.
 Sănătatea fizică depinde într-o mare măsură de sănătatea sufletească.
Religia personală este exteriorizată prin comportament, prin cuvinte şi prin fapte.
Adevărata religie nu este sentiment, ci manifestarea concretă a iubirii şi milei, prin fapte. O asemenea
religie este necesară în vederea sănătăţii şi fericirii.
Conştienţa faptului că avem o conduită corectă este cel mai bun medicament pentru un trup şi o minte
bolnave.
Relaţia care există între psihic şi trup este deosebit de strânsă. Suferinţa unuia se răsfrânge asupra
celuilalt. Starea psihică influenţează sănătatea corpului.
Atunci când mintea este liberă şi fericită, conştiinţa unei conduite corecte şi simţământul de satisfacţie
generează o stare de bucurie şi de mulţumire, care se reflectă în întregul sistem fiziologic, stimulează
circulaţia sanguină şi tonifică organismul.
Influenţa minţii asupra trupului şi a trupului asupra minţii trebuie să fie luată în considerare cu o
deosebită atenţie. Energia produsă de activitatea creierului vitalizează întregul sistem fiziologic şi, în
acest fel, conferă organismului un ajutor extrem de preţios în apărarea împotriva bolii.
Este necesar, de asemenea, să fie prezentate adevărurile referitoare la puterea voinţei şi importanţa
autocontrolului în menţinerea şi recuperarea sănătăţii şi să fie conştientizate atât efectele
demobilizatoare şi chiar distrugătoare ale mâniei, nemulţumirii, egoismului sau imoralităţii, cât şi
puterile miraculoase, dătătoare de viaţă, care izvorăsc din simţămintele de mulţumire, altruism şi
bunăvoinţă.

4
  Rugăciunea nu trebuie să fie un efort, ci trebuie să reprezinte o comunicare plină de pace,
puritate, tăcere lăuntrica profundă, iubire copleşitoare.
Foarte mulţi credincioşi se roagă zilnic, în spiritul religiei şi credinţei proprii. Fiecare doreşte, aspiră,
comunică sau pur şi simplu se bucură în rugăciunea sa, dorind să obţină un anume răspuns sau semn ca
ea a fost ascultată.
 Efectele fiziologice ale rugăciunii
 Dr. Koening de la Universitatea Duke concluziona în urma mai multor ani de cercetări:
“Se pare că rugăciunea are efecte excepţionale asupra întregului organism. Ea poate să scadă foarte mult
secreţia de cortizon, epinefrina şi noreprinefina - hormoni care sunt secretaţi de suprarenale în condiţii
de stress accentuat.
Astfel se reduce foarte mult riscul tulburărilor imunitare, al afecţiunilor cardiace, mai ales riscul
infarctului miocardic, al ulcerelor sau al bolilor intestinale inflamatorii”.
 In opinia lui ca si a altor medici, rugăciunea poate fi utilizată ca o metodă de terapie alternativă
eficientă în prevenirea tuturor bolilor grave, în revenirea după intervenţii chirurgicale, pentru a
depăşi momentele dificile sau, în cazuri excepţionale, chiar pentru a vindeca boli grave cum sunt
cancerul, scleroza multiplă sau complicaţiile diabetului.
 Efectele asupra psihicului sunt de asemenea remarcabile, inducând o stare de linişte şi control,
diminuând nevoia de excitante sau stimulente, eliminând gândurile şi tendinţele nocive sau
morbide.
 Rugăciunea în viziunea ştiinţei
 Medicul Williams Harris, de la Mid America Heart Institute, Kansas, a realizat un studiu asupra
puterii vindecătoare a rugăciunii. Pentru a fi cât mai obiectiv, el a urmărit să stabilească foarte
precis cadrul şi condiţiile de desfăşurare a studiului, exact ca în cazul testării unui medicament
nou.
 Pentru a elimina orice suspiciune de placebo, nici unul dintre pacienţii săi nu a ştiut că cineva se
roagă pentru el şi nu au ştiut că sunt incluşi în vreun experiment.
 Astfel, timp de un an, 1000 dintre pacienţii care au trecut prin secţia de urgenţe a spitalului de
cardiologie în care lucra dr. Harris, au fost împărţiţi în două grupe: pentru una dintre grupe s-au
rugat în mod sistematic un grup de voluntari şi preoţi, în timp ce cealaltă grupă a urmat numai
medicaţia clasică.
 Toţi pacienţii au fost urmăriţi astfel timp de un an şi starea lor de sănătate a fost monitorizată în
conformitate cu câteva norme clare, stabilite de către medici care nu cunoşteau căror grupe
aparţin pacienţii supravegheaţi.
 Rezultatele?
 Pacienţii pentru care s-au realizat rugăciuni au avut cu 11% mai puţine atacuri de cord şi
complicaţii cardiace care le puteau ameninţa viaţa.
 In finalul acestui experiment, un alt medic eminent, care s-a hotărât cu greu să participe la acest
studiu, dr. O' Keefe, afirma: “Studiul pe care l-am realizat oferă o perspectivă tulburătoare
asupra modului în care Dumnezeu poate să influenţeze în mod direct viaţa noastră pe pământ. Ca
om de ştiinţă sunt realmente bulversat de aceste rezultate, pentru că nu am nici o posibilitate să le
explic decât prin acest ajutor invizibil”.
 Alexis Carrel (1873 – 1944) este cunoscut mai ales ca fiziolog şi chirurg francez, mare specialist
în histologie. Reputaţia de care s-au bucurat lucrările, cercetările şi descoperirile sale a fost atât
de mare încât în cele din urmă a obţinut Premiul Nobel pentru fiziologie şi chirurgie fiziologică.
 Experienţa sa de chirurg, de doctor, de fiziolog, studiile de laborator cărora li s-a dedicat, timp de
mai mulţi ani, chiar asupra regenerării ţesuturilor şi asupra cicatrizării accelerate a rănilor, i-au
permis în cele din urmă să aprecieze la adevărata lor valoare anumite efecte curative complexe
ale rugăciunii.
„A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni, pare la prima vedere o strădanie cu totul inutilă. Cu
toate acestea, în ciuda refractarităţii lor, nu este oare absolut necesar să cunoaştem cât mai bine toate
activităţile omeneşti de care fiecare în parte în mod potenţial suntem în stare?
Căci nu putem lăsa vreuna din ele adormită sau nefolosită, fără o mare primejdie ce se va arăta mai
devreme sau mai târziu pentru noi sau pentru urmaşii noştrii. Atrofierea simţului de divin şi a simţului

5
moral se arată a fi tot atât de păgubitoare şi generatoare de suferinţă ca şi atrofierea inteligenţei în
cazul unora. Rândurile acestea inspirate de dragostea pentru oameni se adresează tuturor: atât
necredincioşilor, cât şi credincioşilor. Ele vor fi, sperăm, foarte utile, pentru că tuturor viaţa le impune,
mai mult sau mai puţin, pentru a reuşi, aceleaşi obligaţii. Ea cere în esenţă să ne conducem astfel, după
cum structura noastră fizică, psihică, mentală şi spirituală ne dictează.
Iata de ce nimeni nu trebuie să ignore nevoile fundamentale cele mai adânci şi mai subtile ale naturii
noastre lăuntrice”. -Alexis Carrel

Expresia "a-şi face sânge rău" este adevărată în sensul cel mai propriu. Activitatea mentală haotică şi
negativ orientată poate să aducă gradat chiar leziuni organice.
Instabilitatea vieţii moderne, stressul, agitaţia continuă, neîncrederea în sine, lipsa de siguranţă
creează, datorită rezonanţei nebănuite cu energii subtile, malefice din Univers, stări ale conştiinţei care
aduc după ele în cele din urmă dezechilibre nervoase şi structurale ale stomacului şi intestinelor,
dezechilibrul nutriţiei şi trecerea microbilor intestinali în circulaţie.
Colitele şi infecţiile renale şi ale vezicii, care le însoţesc, sunt adeseori rezultatul îndepărtat al unor
dezechilibre psihice, mentale şi morale. Aceste maladii sunt aproape necunoscute în grupurile umane
pline de optimism şi fericite în care viaţa a rămas mai simplă, mai puţin agitată şi în care starea de
nelinişte e mai puţin constantă.
De asemenea, cei care ştiu să-şi păstreze calmul interior şi umorul în mijlocul tumultului oraşului
modern, rămân la adapost de dezordinile nervoase şi viscerale.
Activităţile fiziologice în stare normală de sănătate trebuie să ramână inconştiente. Ele se tulbură numai
atunci când atenţia noastră panicată şi suspicioasă se îndreaptă asupra lor.
Ca să fii mereu sănătos cel mai bine este să fii optimist şi ramânând detaşat să ieşi din tine însuţi
printr-un efort spontan care nu dispersează atenţia.
Funcţiile psihice, mentale şi organice se armonizează cel mai bine când îţi ordonezi activitatea în
raport cu un scop superior benefic precis.
Unificarea armonioasă a dorinţelor, orientarea mentalului într-o direcţie unică, conferă o stare
euforică de pace interioară.
Omul se concentrează prin rugăciune mult mai bine decât prin acţiune.
Rugăciunile arată realitatea indubitabilă a anumitor legături, de natură încă necunoscută, existente
între procesele mentale, psihologice şi cele organice.
Adeseori raţiunea ni se pare superioară intuiţiei şi preferăm, nu odată, inteligenţa sentimentului.
Ştiinţa luminează puternic, în timp ce spiritualitatea, credinţa în divin se stinge.
Forţa spirituală este tot atât de necesară reuşitei în viaţă ca şi cea intelectuală şi materială.
Se impune să reînviem în noi cât mai curând activităţile spirituale, care mai mult decât cele intelectuale,
imprimă personalităţii sensul fundamental şi puterea lor. Cea mai neglijată dintre ele este simţul sacrului
sau altfel spus, simţul divinului.Simţul divinului se exprimă îndeosebi prin rugăciune.
Lumea spirituală se găseşte cu mult dincolo de limitele tehnicii noastre.
Rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu.
Rugăciunea nu este o teorie, ci viaţă practică, aducătoare de nesfârşită bucurie şi împăcare cu sine.

PROBLEME DE DEPENDENȚĂ:
1. Culpabilitate
 Manifestări de dependență:
 Sentiment de vinovăție;
 Depresie;
 Anxietate;
 Tegumente reci şi umede, respirație accelerată;
 Culpabilitatea este starea psihică complexă predominant afectiv-intelectivă, resimţită de o
persoană ca urmare a săvârşirii unei fapte nepermise de normele sociale.
 Se manifestă prin mustrări de conştiinţă,conflicte morale şi poate duce la perturbări patologice.
 Culpabilitatea poate să aibă caracter imaginar, limitându-se la gânduri, dorinţe, dar poate fi
generată şi de fapte reale (ex. victima unui incest), care sunt resimţite ca vinovăţie.

6
  După S. Freud, sentimentul de culpabilitate se înrudeşte cu sentimentul de inferioritate.
 Organizarea complexuală a culpabilităţii este de fapt ceea ce întăreşte riscul ca persoana să
dezvolte cândva în istoria ei stări depresive cu simptomatologii din cele mai diverse, care se
înscriu însă în ceea ce este specific acestei afecţiuni.
 Culpabilitatea este interiorizată şi integrată conştiinţei sale, ea generând forţe care tind să
modifice nu numai relaţiile cu lumea, ci chiar propria sa reprezentare. Specificul conştiinţei
umane este căutarea unui echilibru de valori între eu şi lume. În acest proces devalorizarea eu-lui
duce la sentimentul culpabilităţii faţă de sine, deci la un grav conflict, aproape imposibil de
rezolvat.
 Perturbarea dispoziţiei bazale:
 perturbarea dispoziţiei;
 inhibiţia gândirii;
 scăderea iniţiativei, inhibare psihomotorie;
 afectarea vitalităţii;
 simptome vegetative;
 tulburări ale somnului;
 gânduri, reacţii sau tentative suicidale;      
2. Frustrare
 Manifestări de dependență:
 Sentiment de pierdere, de inutilitate;
 Supunerea la un regim;
 Incapacitate de a exercita practica religioasă;
 Tulburări de gândire;
 Ignoranță față de sensul propriei sale existențe;
3. Dificultate de a acționa dupa credințele şi valorile sale
4. Dificultate de a participa la activități religioase
5. Nelinişte față de semnificația propriei existențe