Diagnoza Satului Romanesc

6
Diagnoza
satului contemporan
românesc
Cercetarea satului românesc contemporan presupune stabilirea
unor criterii care, transformate în indicatori, surprind evoluţiile sale în
perioada tranziţiei.Criterii menţionate sunt următoarele:
fizico-geografice;
de echipare tehnică a localităţilor rurale;
demografice;
economice;
sociale;
de locuire;
ecologice.
Indicatori concreţi pe criterii:
• fizico – geografice:
` formele de relief;
` principalele categorii de zone geografice;
` factori de risc ai zonelor cercetate
Sociologie economică rurală
• demografice:
` numărul de locuitori pe km2;
` analiza comparativă a evoluţiei populaţiei în perioadele ’66-’90
şi ’90 – ’97;
` rata medie a natalităţii, morbidităţii şi migraţiei nete;
` indicii de îmbătrânire a populaţiei şi cei de înnoire a forţei de
muncă.
• economice
` suprafaţa de teren agricol/locuitor;
` structura folosirii terenurilor agricole;
` încărcătura de animale la 100 ha;
` suprafaţa forestieră/locuitor;
` gradul de activitate turistică;
` gradul de prelucrare a producţiei agricole;
` suprafaţa medie a exploataţiei: individuale, de tip asociativ
juridic şi asociaţii familiale;
` gradul de exploatare a terenurilor;
` ponderea proprietăţii private în totalul suprafeţei agricole;
` populaţia activă ocupată la 1000 de locuitori;
` populaţia activă la 100 ha teren agricol;
` ponderea populaţiei neagricole în totalul populaţiei agricole în
zona respectivă.
•de locuire:
` suprafaţa locuibilă /locuitor;
¾ ponderea locuinţelor din materiale durabile;
¾ ponderea locuinţelor realizate după 1970;
¾ ponderea locuinţelor construite în perioada 1990 – 1997;
¾ ponderea locuinţelor cu instalaţii de apă în interior.
• de echipare tehnică a localităţilor rurale:

` apă potabilă distribuită consumatorilor în m3 pe locuitor şi pe
an;
` gradul de electrificare a gospodăriilor de pe teritoriul comunei
analizate;
` nivelul accesului la reţeaua rutieră şi feroviară.
• social:
` numărul locuitorilor ce revin unui medic;
` numărul de elevi pentru un cadru didactic;
` număr de abonamente TV la 1000 de locuitori.
Diagnoza satului contemporan românesc
• ecologic:
` calitatea aerului cu depăşirea nivelului admis de poluare;
` calitatea apei cu depăşirea nivelului admis de poluare;
` solurile afectate de factorul de limitare a calităţii nivelului de
deforestare sau de uscare a pădurilor din totalul suprafeţei
forestiere a localităţii.
Criteriile fizico – geografice vizează cadrul natural al comunităţilor

rurale. În selectarea lor s-a urmărit relevanţa acestor criterii în redarea
potenţialului natural al comunelor în condiţiile tranziţiei. S-au propus mai
multe criterii care să releve zonele cu caracteristici omogene ale diverselor
comunităţi susceptibile de analiză.
Formele de relief au fost analizate prin marile unităţi de relief:
munte, deal, podiş, luncă, deltă, pentru a se sublinia potenţialul specific de
dezvoltare al comunităţilor plasate în aceste zone.
Poziţionarea localităţilor rurale are un caracter orientativ pentru
cercetare; formele de relief sunt suportul analizei criteriale a evoluţiei
satului.
Zonele naturale protejate se află în cadrul formelor de relief
cercetate: monumente sau rezervaţii naturale luate în calcul ca factor ce
poate favoriza dezvoltarea economică a zonei, devenind repere din
perspectiva atractivităţii turistice a acestora.
Există desigur mai puţini indicatori numerici pentru aceste zone, dar
legile votate în perioada tranziţiei au stabilit tipurile în care pot fi clasificate:
a) rezervaţii ale biosferei şi parcuri naturale de interes naţional cu
rol de integrare în patrimoniul mondial, reprezentând 4% din
suprafaţa ţării;
b) zone cu rezervaţii şi monumente ale naturii de interes naţional -
aproximativ 10% din teritoriul ţării;
c) zone cu complexitate mare de resurse naturale, cu o densitate
mai mică de elemente naturale protejate, dar cu valoare
peisagistică – 15,8% din suprafaţa ţării;
d) zone dominant agricole situate, cu precădere, în regiunile de
câmpie şi podiş, unde prezenţa monumentelor naturii şi zonelor
protejate e mai rară.
Zonele protejate au o densitate mai mare în zona montană

carpatică şi subcarpatică. Factorii de risc naturali pot fi definiţi ca:
¾ alunecări de teren cu frecvenţă şi intensitate mare;
¾ seismicitatea;
¾ lipsa apei şi a precipitaţiilor naturale;
Apartenenţa unor localităţi la aceste zone le influenţează
dezvoltarea socio-economică, impunând o intervenţie a statului în
sprijinirea respectivelor unităţi rurale.
Zonele cele mai expuse factorilor de risc pot fi considerate cele în

care aceştia sunt cumulaţi; alunecările de teren se pot produce şi într-o
zonă cu mare seismicitate sau fără resurse de apă. Cele mai mari cumulări
de astfel de factori de risc sunt zonele subcarpatice şi de podiş.
Diagnoza cadrului natural se finalizează printr-o tipologie a
localităţilor rurale cu caracteristici relativ omogene ale factorilor fizico-
geografici.
Categoriile de zone delimitate au fost stabilite astfel:
a) zone cu cadru natural valoros, situate în general în regiunile
montane şi de litoral, unde prezenţa rezervaţiilor naturale şi a
ariilor protejate nu este anulată de acţiunea factorilor de risc;
b) zone cu factori de risc cuprinzând, în special, teritorii în care se
cumulează acţiunile mai multora dintre ei şi care nu deţin
elemente valoroase de cadru natural;
c) zone cu cadru natural de favorabilitate medie cuprinzând teritorii
cu largă răspândire, unde factorii fizico-geografici nu se
manifestă cu intensitate mare. Caracteristicile locale ale acestor
zone sunt extrem de variate, ceea ce face ca aprecierea lor să fie
mai dificilă decât în cazul zonelor omogene.
Criteriul demografic este un factor esenţial în analizarea unui

teritoriu pentru că reflectă sintetic condiţiile de viaţă ale populaţiei, nivelul ei
de dezvoltare economico-socială. Orice populaţie este concomitent un
factor de acţiune şi un factor de consum. Din perspectiva acestei dualităţi,
analiza criteriului demografic poate fi structurată pentru evidenţierea
potenţialului demografic al ruralităţii.
Pentru caracterizarea studiului demografic al ruralului poate fi
utilizat următorul criteriu:
evoluţia populaţiei ce poate fi analizată comparativ pentru
perioadele '66 – '90 şi '90 – '97, în ultima perioadă existând o
mare influenţă a schimbărilor socio–economice generate de
tranziţie.
Analizând indicatorul numit putem observa că în perioada

1966 – 1990 reducerea populaţiei rurale a fost de aproximativ 17%,
fenomen cuprinzând majoritatea absolută a localităţilor, 80% dintre
comune. Intensitatea procesului de depopulare, mărimea şi localizarea
ariilor sale sunt diferite în teritoriu, întrucât sunt influenţate de:
caracteristicile tradiţionale ale fenomenului geografic;
nivelul dezvoltării socio-economice a localităţilor;
relaţiile lor cu urbanul;
caracterul migraţiei interne şi externe.
Zonele cu cele mai accentuate reduceri de populaţie sunt, după

ultimele statistici, Transilvania şi Banatul şi regiunile de câmpie din sudul şi
estul ţării.
În condiţiile migraţiei spre urban, creşterile de populaţie în perioada
'66 – '90 au fost reduse, ele manifestându-se, mai ales, în zonele montante
şi submontane ale Carpaţilor Orientali şi de curbură.
Cele mai frecvente creşteri ale populaţiei se întâlnesc în imediata
apropiere a centrelor urbane mari: Iaşi, Bucureşti, Constanţa.
Procentul reducerii populaţiei este situat, de cele mai multe ori, în
jurul valorii medii pe ţară, între 15 şi 30%.
După statistici, scăderea populaţiei rurale a continuat după 1990,
până în 1997, scădere explicabilă pe fondul reducerii generale a populaţiei
totale şi a unei creşteri nesemnificative a populaţiei urbane. Diminuarea
populaţiei în perioada 1990 – 1997 păstrează, în genere, aceeaşi distribuţie
teritorială ca cea din perioada 1966 – 1990. Poate fi remarcată totuşi o
extindere a ariilor în care se manifestă unele creşteri de populaţie, în
special în zone cu natalitate ridicată, existente şi înainte.
Distribuţia teritorială a comunelor cu acelaşi tip de evoluţie
demografică implică o tendinţă de concentrare a populaţiei rurale, în
special în jumătatea estică a Moldovei.
Pentru factorii de creştere a populaţiei pot fi utilizaţi trei indicatori:
− rata natalităţii;
− rata mortalităţii;
− rata migraţiei nete.
Rata natalităţii exprimată prin numărul mediu de născuţi vii la

1000 de locuitori este principalul indicator relevant în evoluţia capacităţii de
regenerare naturală a populaţiei. Valoarea acestui indicator este
dependentă de structura pe vârste a populaţiei active şi este influenţată
de modelul comportamental demografic tradiţional, dar şi de condiţiile
socio-economice.
Pentru perioada 1990 – 1997, potrivit statisticilor, rata medie a
natalităţii în rural a fost de 12,9% mai mare decât cea din urban – 9,6%.
Nivelul mediu pe ţară al natalităţii a fost aproximativ 11%, rata
medie anuală fiind însă în scădere. Această scădere s-a manifestat în
perioada 1990 – 1997 mai acut în urban, de la 11% (în 1990) la 87% (în
1997), pentru rural regresia fiind mult mai mică, de la 13% la 12,5%. Acest
fenomen indică faptul că în prezent există un anume proces de înnoire a
populaţiei rurale.
Variaţiile natalităţii în teritoriu indică o păstrare a modelului
pronatalist în estul ţării; rata natalităţii în Moldova continuă să fie de două
ori mai mare decât cea din sud şi vest.
Rata mortalităţii – numărul de decese la 1000 de locuitori indică

gradul de scădere naturală a populaţiei, atât datorită condiţiilor de viaţă, cât
şi nivelului de îmbătrânire a acestei populaţii.
Pentru perioada 90 – 97 rata medie a mortalităţii în mediul rural a
fost de 15%, aproape dublă faţă de cea înregistrată în mediul urban,
de 8,8%.
Analizele statistice au arătat că nivelul mortalităţii înregistrează mari
variaţii în teritoriu, fiind corelat, în genere, cu fenomenul de îmbătrânire şi,
indirect, cu natalitatea medie.
O rată a mortalităţii sub medie s-a înregistrat în majoritatea
comunelor din Moldova şi zonele montane ale Olteniei şi Munteniei.
Rata cea mai înaltă a mortalităţii se înregistrează în vestul ţării şi în
zonele de câmpie ale Olteniei şi Munteniei.
Rata migraţiei nete se exprimă prin soldul schimbărilor de domiciliu

din perimetrul localităţilor rurale. Soldul indică atractivitatea sau
neatractivitatea respectivelor localităţi.
Pentru perioada '90 - '97, migraţia populaţiei de la rural spre urban,
impusă intens în perioada '66 - '90, a continuat la o cotă de intensitate mult
mai scăzută, totuşi peste 80% din comune au continuat să piardă populaţie
datorită migraţiei.
Plecările cele mai semnificative se înregistrează în zonele cu
creştere demografică şi populaţie tânără, în exces în cazul Moldovei care
este un izvor de forţă de muncă pentru toată ţara, cât şi în unele zone din
Transilvania, Cluj, Alba, unde, populaţia fiind deja îmbătrânită, se poate
face previziunea că efectele migraţiei vor afecta puternic structurile
demografiei existente.
Un fapt semnificativ pentru această epocă este apariţia de atracţie
în mediul rural, dar situarea centrelor de atracţie în teritoriul rural este
relativ dispersată, cele mai multe fiind grupate în vecinătatea centrelor
urbane.
Criteriul îmbătrânirii demografice este exprimat prin indicele de

îmbătrânire al populaţiei, adică raportul dintre populaţie de 60 ani şi peste
această vârstă şi populaţia cu vârste cuprinse între 0 şi 14 ani.
Acest indice exprimă concomitent capacitatea de degenerare
demografică a unei colectivităţi, cât şi perspectivele de evoluţie ale
volumului şi structurii populaţiei acesteia.
Indicele de îmbătrânire a populaţiei din mediul rural este, după

ultimele statistici, de 1,22 ori mai mare decât în mediul urban. Scara de
variaţie a nivelului oscilează între valori subunitare, ce implică populaţia
preponderent tânără şi supraunitare, în cazul populaţiei vârstince; o
pondere de 35% din populaţia rurală românească înregistrează la acest
indicator valori medii. Zonele în care se poate considera că populaţia este

îmbătrânită, având indice de îmbătrânire peste 1,5, sunt situate, mai ales,
în vestul Transilvaniei, în sudul Olteniei şi Munteniei.
Populaţia tânără are pondere în unele zone mai restrânse din rural,
respectiv din judeţele: Suceava, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Constanţa.
Reducerea migraţiei spre urban poate avea ca efecte reechilibrarea
structurii demografice şi, în viitor, o reducere treptată a fenomenului de
îmbătrânire a populaţiei rurale.
Densitatea populaţiei este exprimată prin numărul de locuitori pe

km2 şi permite identificarea zonelor de concentrare a populaţiei, dar şi a
celor cu populaţie redusă.
După ultimele analize, în România, 28% din localităţile rurale au o
densitate sub 100 de locuitori pe km2.
Densitatea medie este 47,8%, fiind de circa 10 ori mai mică decât în
mediul urban, unde sunt 484 locuitori/km2 şi jumătate din densitatea medie
a populaţiei totale, de 94,7 locuitori pe km2.
Zonele cele mai dens populate, cu densitate în comune peste

media din rural, sunt situate, cu precădere, în afara arcului carpatic, cele
mai mari concentrări regăsindu-se în regiunile subcarpatice din Moldova şi
Muntenia şi în comunele din apropierea capitalei.
Densitatea sub 50 locuitori/km2 se întâlneşte în Transilvania şi
Banat, iar zonele cu densitate sub 30 locuitori/km2 sunt cele montane şi din
Dobrogea de Nord.
Pentru evaluarea resurselor demografice pot fi utilizaţi indicii
volumului populaţiei şi al înnoirii forţei de muncă.
Volumul populaţiei este exprimat prin numărul locuitorilor cu

domiciliu stabil în localităţile rurale, putând fi identificat potenţialul uman al
respectivelor localităţi.
Mărimea medie a unei comune în România este de 3782 locuitori,

de 10,5 ori mai mică decât populaţia medie în regiunile administrative
care este, excluzând Bucureştiul, de 39800 de locuitori. Cele mai multe
comune – 62% –, au dimensiuni medii de 2000 – 5000 locuitori.
Comunele mici şi foarte mici (sub 2000 locuitori) reprezintă 16,2%

din totalul comunelor şi sunt situate mai ales în vestul ţării.
Comunele mari şi foarte mari – 22% din total, sunt frecvente în

Moldova (excepţie judeţele Vaslui şi Vrancea) şi în centrul şi sud-estul
Munteniei, fiind deci specifice zonelor de câmpie şi de podiş de mică
altitudine.
Înnoirea forţei de muncă este exprimată prin indicele de înnoire

a ei, adică raportul dintre populaţia din grupa de vârstă 15 – 29 ani şi cea
de 30 - 44 ani. Acest indice este relevant în estimarea evoluţiei pieţei rurale
a forţei de muncă.
Valoarea medie pe rural a indicelui de înnoire a forţei de muncă

indică apariţia unui excedent de tineret ce poate constitui un potenţial
necesar revitalizării ruralului după tranziţie.
Valoarea acestui indice diferă foarte mult în teritoriu. Astfel,
Moldova se distinge prin predominanţa tinerilor. Aceeaşi situaţie este
întâlnită şi în câteva zone restrânse din partea centrală a Munteniei,
Câmpiei Bărăganului şi centrul Transilvaniei.
Diagnoza demografică a spaţiului rural s-a finalizat deci într-un
indice complex rezultat din agregarea indicilor caracteristici ştiinţei
demografice şi a potenţialului resurselor umane.
Valorile indicilor agregaţi pot fi grupate pe trei intervale,
realizându-se o tipologie a comunelor pe trei categorii de favorabilitate ale
caracteristicilor demografice.
De la tipologia comunelor se poate trece la una a zonelor, sau
arealelor, cu caracteristici demografice relativ omogene:
a) zone cu dinamism demografic şi capacitate mare de regenerare
demografică. Aceste zone cuprind comune cu dinamism
demografic şi capacitate de regenerare de intensităţi maxime şi
medii. Zonele nu au o distribuţie teritorială compactă. Sunt
situate în estul ţării şi le putem desemna, în genere, prin apelul la
regiunile istorico-geografice: Ţara Oaşului, Rodna, Bărăgan, Oltul
Superior, Moldova de Nord, Bazinul Trotuşului, Depresiunea
Caşinului, Siretul Inferior şi Dobrogea de Sud.
b) zone afectate de declin demografic cu slabă capacitate
endogenă de regenerare. Aceste zone cuprind suprafeţe relativ
întinse, ceea ce indică faptul că fenomenele demografice sunt
ample în spaţiul rural românesc. Zonele respective sunt
constituite, în principal, din comune cu caracteristici demografice
nefavorabile, reprezentarea vizuală demonstrând că răspândirea
lor este relativ compactă. Ele pot fi găsite mai ales în vestul
Transilvaniei şi sudul ţării.
c) zone cu diamism şi capacitate de regenerare medii, care sunt
destul de răspândite pe teritoriul ţării, dar nu apar în grupuri
omogene.
6.1 Criteriile economice; indicatori aferenţi
Identificarea punctelor de contact dintre strategia sectorială şi cea a

dezvoltării rurale are, în genere, o dublă utilitate, de evaluare, atât în
dezvoltare, cât şi în identificarea factorilor cu rol important în dezvoltarea
endogenă a zonelor. De aceea, analiza economică va fi structurată în două
etape de evidenţiere, a stării şi a potenţialului economic al zonei rurale.
Pentru diagnoza economică a ruralului agrar, se propun următorii

indicatori:
1. Potenţialul agricol ce poate fi nuanţat în trei indici, calculaţi pe
baza datelor din fişa localităţii, elaborată de Consiliul Naţional de Statistică:
a) Teren agricol pe locuitor, exprimat prin indice de arealitate,
determinat prin raportul dintre suprafaţa agricolă a comunelor cercetate şi
populaţia acestora.
Acest indicator oferă informaţii despre potenţialul agricol şi poate
avea o funcţie de orientare a strategiei agricole a zonei.
În prezent, valoarea medie a indicelui de arealitate în rural este de
1,40 ha/locuitor, superior mediei naţionale, egală cu 0,60 ha/locuitor,
apreciată ca fiind redusă în raport cu media europeană; acest fapt impune
imprimarea unui caracter intensiv producţiei agricole. Un astfel de indice
are variaţii? mari în teritoriu, fiind determinat de condiţiile fizico-geografice
şi de variaţiile densităţii populaţiei.
b) Structura folosinţei agricole – constă în gruparea terenurilor

agricole pe categorii de folosinţă. Acest indice caracterizează, în linii
generale, potenţialul de producţie agricolă, direcţiile de specializare,
diversificare şi intensificare a agriculturii şi profilul general de producţie. La
nivel naţional, se apreciază că există o structură avantajoasă a fondului
funciar, datorită ponderii de 62% a terenului agricol, iar, în cadrul acestuia,
terenurile arabile şi cele cultivabile cu vii şi livezi ocupă o suprafaţă
însemnată.
Gruparea comunelor după tipul de structură a folosinţei agricole
indică o preponderenţă a celor de teren arabil de peste 50%.
Distribuirea teritorială relevă o strânsă dependenţă între condiţiile
de relief şi ponderea terenului arabil.
c) Încărcătura de animale la 100 ha se calculează prin raportarea

numărului de animale, exprimat în UVM, la totalul terenurilor agricole pe
comune.
UVM - ul – unitate de vită mare – este o unitate convenţională prin
care se poate evalua, la nivel mondial, întregul efectiv al animalelor, de la
bovine până la păsări, prin transformare în indicatorul încărcătură la

100 ha.
Acest indicator reflectă relaţia existentă între potenţialul agricol
animal şi cel vegetal şi reprezintă aspectul cantitativ al sectorului zootehnic.
Nivelul optim al indicatorului “încărcătură de animale la 100 ha” este de
100 UVM/100 ha; media la nivel naţional a României este de
59 UVM/100 ha şi cea din mediul rural, de 55,3 UVM/100 ha, ceea ce
indică un deficit general al sectorului zootehnic.
Pe teritoriul ţării, valori optime ale gradului de încărcare cu animale
la 100 ha se întâlnesc izolat doar în judeţele Suceava, Timiş, Argeş. Ilfov,
Tulcea, Dâmboviţa, Alba şi Mureş.
Această încărcătură este foarte scăzută în comunele din Câmpia
Română, Dobrogea, unele judeţe din Transilvania şi Banat.
2. Potenţialul forestier este evaluat prin suprafaţa forestieră pe

locuitor. Suprafaţa forestieră include totalitatea zonelor împădurite
destinate atât producţiei, cât şi protecţiei mediului.
După ultimele date furnizate de Consiliul Naţional de Statistică,
media naţională este de 0,28 ha pădure pe locuitor, ceea de reprezintă o
apropiere de nivelul mediu din spaţiul european. În mediul rural, valoarea
aproape dublă a indicelui mediu, 0,60 ha/locuitor, evidenţiază un potenţial
ridicat al comunelor în administrarea exploataţiilor forestiere. Distribuţia în
teritoriu a potenţialului forestier arată că există o concentrare a acestuia în
zonele montane şi submontane.
3. Potenţialul turistic, exprimat prin gradul de atractivitate turistică,

este un indicator construit prin însumarea informaţiilor privind prezenţa în
teritoriul comunelor a zonelor protejate natural sau construite, a staţiunilor
balneare de importanţă naţională sau locală şi a satelor incluse în circuitul
turismului rural.
Pentru date exacte, se poate apela la proiectul “Zone de interes
turistic deosebit”, elaborat de URBANPROIECT '97 – '98.
Clasificarea comunelor după potenţialul turistic a evidenţiat patru
categorii:
− comune fără potenţial turistic;
− comune cu potenţial turistic;
− comune cu potenţial turistic mediu;
− comune cu potenţial turistic mare.
În urma analizelor, s-a constatat că peste jumătate din numărul
comunelor româneşti dispun de potenţial turistic, aproximativ 500, având
resurse mari şi foarte mari pentru dezvoltarea comunităţilor turistice. În plan
teritorial pot fi evidenţiate comunele din zonele montane, litoral şi Deltă.
4. Potenţial industrial, poate fi exprimat prin doi indicatori:

a) Gradul de complexitate a activităţii industriale, relevând
structura activităţii de acest tip din mediul rural;
b) Gradul de prelucrare a produselor agricole, exprimat sintetic
prin relaţia existentă între potenţialul agricol al localităţii şi gradul de
prelucrare a produselor sale.
După datele furnizate de Ministerul Industriilor şi Comerţului şi cel al
Agriculturii şi Alimentaţiei, potenţialul industrial al comunelor este destul de
scăzut, 50,2% dintre acestea neavând nici un potenţial industrial şi doar
8,7% realizând o activitate comercială complexă ce implică prezenţa a cel
puţin două ramuri de activitate industrială; comunele care au dezvoltată cel
puţin o activitate industrială (morărit, panificaţie) au o pondere de 21,3% în
totalul acestora.
5. Potenţialul exploataţiei agricole poate fi analizat prin patru
indicatori, plecând de la date furnizate de Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei:
a) Suprafaţa medie a exploataţiei individuale – indicator relevant
în caracterizarea structurilor organizatorice ale producţiei
În contextul economic actual, nu există cadru legal care să
favorizeze spiritul antreprenorial. De aceea, suprafaţa medie a exploataţiei
individuale de 2,9 ha pe ansamblul ruralului reprezintă un nivel foarte redus
comparativ cu suprafaţa medie a fermei comunitare.
Valoarea acestui indicator la nivelul comunelor indică o largă
răspândire în teritoriu a exploataţiilor agricole cu suprafaţe apropiate de
medie de 1 – 3 ha.
Zonele care se remarcă prin suprafeţe medii reduse în exploataţiile
agricole sunt cele situate cu precădere în nordul Munteniei şi al Olteniei.
Comunele cu exploataţie medie a suprafeţelor agricole mai mare de
5 ha au o pondere scăzută, de aproximativ 10% şi sunt plasate mai ales în
zonele montane din Carpaţii Orientali şi Meridionali.
b) Suprafaţa medie a exploataţiei de tip asociativ-juridic,
indicator relevant pentru procesul de modelare al structurilor organizatorice
de producţie din agricultură, în perioada de tranziţie.
La nivelul întregului rural, valoarea medie a acestui indicator este de
431 ha pe asociaţie, cu menţiunea că în jumătate din numărul de comune
nu există exploataţie de acest tip, cele mai multe exploataţii fiind prezente
în zone de câmpie.
c) Suprafaţa medie a exploataţiei de tip familial este un indicator
relevant pentru comportamentul asociativ manifestat de producători.
Asociaţiile familiale sunt prezente în 39,5% din totalul comunelor,
fiind preponderente în sudul şi sud-estul ţării.
Suprafaţa medie a acestui tip de asociaţie este de 134,5 ha.
d) Gradul de asociere în exploatarea terenurilor – exprimă

proporţia terenului agricol aflat în proprietate privată, dar lucrat
în exploataţie de tip asociativ. Se calculează prin raportarea suprafeţei
agricole lucrate în exploataţie de tip asociativ la totalul terenului agricol.
Acest indicator este relevant în surprinderea unor fenomene
socio-economice specifice diverselor zone geografice ale ţării.
Valoarea medie a gradului de asociere în exploatarea terenurilor
atinge o pondere de 20%. Exploatarea terenurilor agricole private în regim
asociativ este prezent în 55% din totalul comunelor şi se întâlneşte mai
frecvent în zonele de câmpie şi podiş.
Cel mai ridicat grad în exploatarea terenurilor caracterizează
comunele din sudul şi sud-estul ţării, zone ce au cunoscut cel mai ridicat
grad de colectivizare de tip socialist.
6.2 Indicii economici ai satului contemporan
• Indicele structurilor de proprietate

Pentru definirea structurilor de proprietate poate fi utilizat ca
indicator ponderea suprafeţei agricole private în totalul suprafeţei
agricole. Nivelul mediu de repartizare a terenului agricol din mediul rural
este, potrivit datelor furnizate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în '99,
de 62,9%; comunele ce au mai mult de 50% din suprafaţa agricolă
privatizată reprezintă 86% din totalul comunelor, iar cele mai multe dintre
acestea au ponderea suprafeţei private cuprinse între 50% şi 80%. Ele sunt
situate cu precădere în zonele de câmpie, deal, podiş.
• Indicele gradului de ocupare a populaţiei este exprimat prin doi

indicatori, calculaţi pe baza datelor furnizate de Consiliul Naţional de
Statistică '98:
1) populaţie activă la 1000 locuitori;
2) populaţie în agricultură pe 100 ha teren
1) Primul indicator populaţia activă la 1000 locuitori este relevant
în aprecierea dimensiunii cantitative a resurselor umane din rural. Valoarea
medie a acestui indicator este de 403,5 persoane la 1000 locuitori.
S-a constatat o preponderenţă a comunelor cu valori ale acestui
indicator situate în jurul mediei de 300 – 500 persoane ocupate la 1000
locuitori.
În plan teritorial, gradul cel mai redus de ocupare a populaţiei se
află în vest şi sud-vest, în Transilvania şi în Dobrogea.
2) Indicatorul populaţiei active la 100 ha este relevant pentru
exprimarea presiunii populaţiei active asupra suprafeţei agricole. În
spaţiul rural revin, în medie, după datele Consiliului Naţional de Statistică,
18,4 persoane active la 100 ha.
În plan teritorial se înregistrează variaţii mari ale presiunii populaţiei

active asupra terenurilor agricole, industria înregistrând valori situate sub
7 şi peste 60 persoane active la 100 ha.
Comune cu presiuni moderate şi mari se înregistrează frecvent în
Moldova. O presiune extrem de scăzută este caracteristică zonelor
Transilvaniei, Banatului şi Dobrogei.
• Indicele de diversificare a activităţii economice poate fi evaluat

prin indicatorul ponderii populaţiei active neagricole din totalul
populaţiei active în rural. Acest indicator a fost calculat după datele
statistice ale CNS, de la recensământul populaţiei şi locuinţelor din 1992. În
urma calculelor, valoarea medie în rural era de 53,1 persoane active
neagricole la 100 persoane active, adică mult mai puţin decât media pe
ţară, de 76,4 persoane active neagricole la 100 persoane active.
Gradul scăzut de diversificare a activităţii este caracteristic deci
majorităţii comunelor din ţară, doar 14,4 % înregistrând valori importante de
peste 80 persoane active neagricole la 100 persoane active.
Teritoriile cu un grad mediu şi superior de diversificare a activităţii
economice se află, cu precădere, în zonele carpatice şi subcarpatice şi în
zonele rurale limitrofe marilor oraşe.
Gradul de diversificare a activităţii economice este într-o relaţie de
cauzalitate cu structura utilizării terenurilor, gradul de industrializare, gradul
de asociere în agricultură şi tipul de agricultură practicat (intensiv,
extensiv).
Diagnoza economică a mediului rural poate fi realizată printr-un

indice complex constituit prin agregarea indicatorilor selectaţi pentru a
caracteriza starea şi resursele economice potenţiale.
Tipologia comunelor rezultată în urma evaluării indicelui complex

evidenţiază trei categorii:
a) comune cu stare economică bună sau medie şi resurse
potenţiale într-o economie rurală diversificată, deci cu condiţii
economice considerate favorabile;
b) comune cu stare economică medie sau slabă şi resurse
potenţiale într-o economie medie diversificată;
c) comune cu stare economică medie sau slabă şi resurse
potenţiale predominant agricole, adică comune cu condiţii
economice nefavorabile.
Distribuţia comunelor în teritoriu prezintă un caracter relativ

compact pe zone foarte întinse, în consecinţă zonificarea teritorială pe
criterii economice cuprinde câteva arii întinse, având, în genere, aceleaşi
caracteristici economice, clasificate pe trei categorii:

a) zone rurale cu stare economică medie şi resurse potenţiale
pentru o economie diversificată, plasate, cel mai frecvent, în
regiuni montane şi submontane;
b) zone rurale cu stare economică slabă sau medie şi resurse
potenţiale predominant agricole, care sunt zonele cele mai
întinse, plasate, cu precădere, în regiuni de câmpie;
c) zone rurale cu resurse potenţiale pentru o economie diversificată
şi stare economică medie, ce cuprind aproximativ jumătate din
numărul total al comunelor plasate mai puţin omogen în teritoriu.
Ele se întâlnesc, predominant, în regiuni de câmpie.
• Indicele criteriului de locuire – modul de locuire în spaţiul rural –

prezintă diferenţieri importante în ansamblul teritoriului, modul de locuire
este definibil prin mai mulţi factori de locuire, cum ar fi: modele culturale
tradiţionale, caracteristici socio-demografice, puterea economică a
populaţiei, resursele localităţilor pentru materiale de construcţie.
În caracterizarea acestui criteriu, pot fi utilizaţi mai mulţi indicatori.
Pentru prezentarea situaţiei satului românesc actual, s-a utilizat ca sursă
recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 1992, prelucrat de Consiliul
Naţional de Statistică, şi evidenţele statisticilor anuale privind indicele de
locuinţe în rural, până în 1999.
• Indicele suprafeţei locuibile este relevant pentru aprecierea

confortului locuirii şi are ca indicator suprafaţa locuibilă pe locuitor,
calculată în metrii pătraţi. La ora actuală, în mediul rural, suprafaţa locuibilă
medie care revine pe locuitor este de 11,58 m.p., apropiindu-se sensibil de
cea din mediul urban – 11,54 m.p. pe locuitor. La nivelul comunelor, valorile
indicatorului sunt situate între 6 m.p. pe locuitor şi 18 m.p. pe locuitor. În
majoritatea comunelor, aproximativ 63%, se înregistrează suprafeţe
locuibile medii între 10 m.p. şi 14 m.p. pe locuitor.
În plan teritorial, poate fi remarcată o frecvenţă ridicată a comunelor
cu suprafeţe locuibile pe locuitor peste medie în Banat şi în zonele sudice
ale Transilvaniei. Explicaţia constă atât în modul de locuire tradiţional, în
acea zonă casele fiind spaţioase, cât şi în caracteristicile demografice
specifice (număr mai mic de persoane pe gospodării şi natalitatea în
scădere).
Cele mai mici suprafeţe locuibile pe locuitor – sub 10 m.p. – se
înregistrează în judeţele: Iaşi, Botoşani, Vaslui, Constanţa, Teleorman, Olt.
Situaţia este determinată de nivelul scăzut al veniturilor populaţiei, de
modelul tradiţional de realizare al locuinţelor, de lipsa materialelor de
construcţie rezistente şi de structura demografică a gospodăriilor, în
genere, mai mare de trei persoane pe gospodărie.
• Indicele materialelor de construcţie a clădirilor de locuit este

exprimat prin indicatorul ponderea clădirilor de locuit realizate din
materiale durabile de tip beton, cărămidă, piatră, în raport cu totalul
clădirilor de locuit din mediul rural. Indicatorul este relevant în aprecierea
gradului de confort al locuinţelor, a rezistenţei clădirilor în timp sau la
acţiunea unui factor de risc (cutremur, inundaţii), precum şi la aprecierea
puterii economice a populaţiei din zonă. Valorile medii pe ţară ale
indicatorului arată o pondere scăzută a construcţiilor din materiale durabile
în mediul rural, respectiv 37,7%, faţă de 66,6% în mediul urban şi de 42,3%
la nivelul întregii ţări.
Scala de variaţie a indicatorului calculată la nivelul comunelor este
foarte largă, de la valori sub 10%, la valori mai mari de 60%. Este de
remarcat numărul mare (764) al comunelor în care ponderea construcţiilor
de locuinţe realizate din materiale durabile este scăzută. Situarea în teritorii
a acestor comune cuprinde arii largi din estul şi sudul Moldovei, estul şi
sudul Munteniei, vestul Banatului, Crişana şi Dobrogea.
Ponderea cea mai ridicată, mai mare de 60%, a clădirilor din
materiale durabile este întâlnită în comunele situate în zonele Carpaţilor
Meridionali şi Occidentali, în Podişul Transilvaniei şi zonele subcarpatice
ale Munteniei şi Olteniei, unde resursele naturale de materiale pentru
construcţii sunt bogate.
• Indicele perioadei de construcţie a clădirilor a fost analizat prin

indicatorul ponderea clădirilor de locuit realizate după 1970 din totalul
locuinţe existente la sfârşitul anului 1992.
Ponderea locuinţelor realizate după 1970 în mediul rural este de
aproximativ 20%, faţă de 67% în municipii şi oraşe. În această perioadă,
construcţia de locuinţe în rural a fost extrem de scăzută. În profil teritorial
pot fi remarcate totuşi ponderi ridicate ale construcţiilor noi în zonele
montane şi submontane.
Zonele cu cele mai scăzute ponderi de construcţii sunt în Câmpia
de Vest, precum şi în Câmpia Română (Bărăgan), Podişul Bărăganului şi
sud-estul Transilvaniei.
• Indicele numărului de locuinţe noi este exprimat prin indicatorul

număr de locuinţe construite în perioada 1992 – 1999 la 1000 locuitori.
Datele pentru calculul acestuia au fost extrase din fişele statistice
ale comunelor, publicate anual de Consiliul Naţional de Statistică.
Acest indicator este relevant în exprimarea puterii economice a
localităţilor şi a atractivităţii unor zone rurale.
După 1989, construcţia de locuinţe în România a înregistrat o
scădere accentuată, abia în 1992 înregistrându-se o reluare a activităţii de
construcţii, acesta fiind anul în care, după mai multe decenii, s-au construit
mai multe locuinţe în rural decât în urban.
Din cele 140000 de locuinţe noi realizate în perioada 1992 – 1999,

un număr de 80000 s-au construit în mediul rural, revenind, în medie, 7,8
locuinţe noi la 1000 locuitori, faţă de 4,3 locuinţe la 1000 locuitori din
municipii şi oraşe.
Acest aspect sugerează faptul că în mediul rural există rezerve de
vitalitate şi dorinţa de îmbunătăţire a standardelor de locuire. Constatarea
este susţinută şi de distribuţia teritorială a comunelor în care se
înregistrează un volum mai mare de locuinţe noi. Distribuţia indică faptul că
acestea se realizează în zonele cele mai dens populate din Moldova,
zonele centrale ale Munteniei, Olteniei, deşi acestea sunt caracterizate
printr-un mod de locuire deficitar.
• Indicele dotării locuinţelor cu instalaţii de apă

Este exprimat prin indicatorul ponderea locuinţelor dotate cu
instalaţii cu apă în interior în raport cu numărul total de locuinţe
surprins în recensământul din 1992. Acest indicator este relevant în
aprecierea gradului de confort şi igienă a locuirii frizând, concomitent, indicii
despre existenţa reţelelor publice de alimentare cu apă, puterea economică
a gospodăriilor, dar şi nivelul aspiraţiilor şi aşteptărilor, adică gradul de
cultură şi civilizaţie în mediul rural.
În România, reţeaua de alimentare cu apă potabilă în mediul rural
era foarte puţin extinsă, la sfârşitul anului 1992 numai 11,4% din numărul
total de locuinţe fiind dotate cu instalaţii de apă în interior, faţă de 86,9% în
mediul urban.
Majoritatea comunelor, peste 60%, au un procent mai mic de 8% de
locuinţe dotate cu instalaţii de apă în interior.
O treime din totalul comunelor au o pondere a locuinţelor dotate cu
instalaţii de apă extrem de scăzută, sub 2%; comunele având acest nivel
de dotare scăzut sunt situate cu precădere în Moldova, Muntenia, Oltenia.
Cea mai bună dotare a locuinţelor cu instalaţii de apă se regăseşte
în Transilvania şi Banat, zone caracterizate, în genere, printr-un nivel de
locuire tradiţional mai confortabil decât restul ţării.
Diagnoza finală privind modul de locuire s-a realizat prin agregarea
indicatorilor analizaţi. În urma punctajului obţinut de comune se constată o
predominanţă a comunelor cu condiţii medii şi slabe. Tipologia comunelor
pe trei trepte de favorabilitate relevă o mare răspândire în teritoriu a
comunelor cu calitatea locuirii medie şi slabă, comunele cu condiţii bune de
locuit fiind în număr redus şi extrem de dispersate.
Tipologia zonării comunelor după criteriul de locuire diferenţiază trei
zone cu caracteristici relativ omogene:
a) zone cu starea relativ bună a locuirii, ce cuprind comunele cu
condiţii de locuire medii şi superioare. Aceste zone pot fi
delimitate, în special, pe criterii geografice şi cultural-tradiţionale.
Ele cuprind arii relativ scăzute din regiuni montane şi

submontane şi în teritorii limitrofe marilor oraşe;
b) zone cu stare slabă a locuirii, cu o distribuţie în teritoriu relativ
compactă, situate pe suprafeţe extrem de extinse;
c) zone cu stare medie a locuirii, repartizate mai puţin omogen în
teritoriu, existând diferenţieri locale importante între regiunile
vestice, sudice şi estice.
• În ceea ce priveşte indicele dotării cu apă potabilă în sistem

centralizat, s-a utilizat indicatorul metru cub pe locuitor şi pe an de apă
potabilă distribuit consumatorilor prin instalaţii publice '97. Datele au
fost preluate de la CNS, fiind intitulate “Activităţi privind utilităţile publice de
interes local în 1997”. Numărul comunelor cu distribuţie de apă potabilă
prin instalaţiile publice era de 1148, reprezentând, statistic, 42,7% din
totalul comunelor. Cantitatea de apă distribuită în aceste comune a fost
extrem de redusă, revenind, în medie, 38 m.c. pe locuitor pe timp de un an,
în mediul rural. Scala de variaţie a indicatorului privind cantitatea de apă
distribuită este 0,1 – 50 m.c./locuitor/an, valori maxime înregistrându-se
doar în aproximativ 23% din comune.
Distribuţia teritorială prezintă variaţii mari, comunele cu apă potabilă
fiind extrem de dispersate. Zonele unde se constată o mai bună alimentare
cu apă potabilă sunt restrânse, fiind situate cu precădere în judeţele Timiş,
Cluj, Arad, Maramureş, Harghita, Tulcea, Constanţa, Brăila, Prahova.
O situaţie critică se înregistrează în judeţele din sudul ţării şi Moldova, unde
alimentarea cu apă în sistem centralizat este inexistentă sau foarte
scăzută, cu medii sub media pe ansamblul ruralului.
• Indicele alimentării cu energie electrică – se utilizează

indicatorul gradul de electrificare a gospodăriilor, exprimat prin
ponderea numărului gospodăriilor racordate la reţeaua de distribuţie a
energiei electrice, din numărul total de gospodării. La baza determinării
acestui indicator a stat un material elaborat de RENEL în anul 1997 privind
situaţia alimentării cu energie a gospodăriilor săteşti.
În România, alimentarea cu energie electrică este asigurată în
pondere de 98,5% în rural şi aproximativ 100% în urban.
La nivelul comunelor, ponderea gospodăriilor racordate la reţeaua
electrică variază între 65% şi 100%, majoritatea comunelor (72%) având un
grad de electrificare de 100%.
Comunele cu cele mai puţine gospodării racordate la reţeaua
electrică sunt situate în zona munţilor Apuseni, Moldova Centrală,
Maramureş, Dobrogea, Câmpia Bărăganului.
Situaţiile cele mai favorabile se află în judeţele Suceava, Sibiu,
Dâmboviţa, Argeş, Dolj.
• Indicele alimentării cu gaze naturale este exprimat prin

indicatorul distribuţia de gaze naturale. Pentru acest indicator a fost luată
în considerare prezenţa reţelei de distribuţie a gazelor în comune,
considerându-se că astfel există posibilitatea extinderii reţelei. Sursa
datelor este publicaţia CNS “Activităţi privind utilităţile publice de interes
local 1997”, completată cu lista comunelor pentru care este aprobată
extinderea reţelei de distribuţie din '97. Indicatorul este relevant în
aprecierea confortului locuirii în România şi a calităţii vieţii, în general.
Numărul comunelor în care există reţele de distribuţie a gazelor
este foarte scăzut, aproximativ 481 comune, ceea ce reprezintă doar a
cincea parte din numărul total. Situarea în teritoriu a acestor comune este,
cu precădere, în centrul Transilvaniei, în apropierea surselor de gaz metan.
Izolat, pot fi semnalate resurse de gaze naturale în toate judeţele ţării, cu
excepţia judeţului Mehedinţi; o situaţie mai favorabilă este în zonele
centrale ale Olteniei, Banatului şi Maramureşului.
• Indicele racordării la reţeaua telefonică a implicat utilizarea

indicatorului gradul de racordare a satelor la reţeaua telefonică,
reprezentând ponderea satelor în ansamblul reţelei telefonice şi numărul de
posturi din satele fiecărei comune. Sursa indicatorului au fost evidenţele din
1998 ale Romtelecom.
Accesul la reţeaua telefonică este o cerinţă majoră a vieţii moderne
a populaţiei, mai ales pentru stimularea activităţii economice şi sociale.
Datele Romtelecom au relevat că, în prezent, reţeaua de telefonie este
destul de scăzută în mediul rural, respectiv 1157 comune, sau 43% din
numărul total, au satele racordate la reţeaua telefonică. În restul
comunelor, racordul telefonic este realizat numai în satul de reşedinţă al
comunei şi parţial în satele componente.
Teritoriul cu situaţia cea mai favorabilă este cel din nord-vestul ţării
şi, parţial, Transilvania şi judeţele sudice din Câmpia Română.
Situaţiile cele mai grave sunt caracteristice judeţelor Alba,
Hunedoara, Cluj, Timiş, Caraş-Severin, Gorj, Argeş şi celor din Moldova.
O cauză a acestei situaţii este reprezentată de condiţiile dificile de instalare
a reţelei în zonele montane, dar principala cauză este lipsa de mijloace
financiare. În ultimii ani, totuşi, în mediul rural, s-au extins unele sisteme
telefonice neconvenţionale, care nu au nevoie de reţele, dar dimensiunile
sunt încă restrânse. Extinderile reţelelor de telefonie în sate necesită studii
de fezabilitate pentru stabilirea undelor telefonice cele mai eficiente în
raport cu reţeaua de telefonie, numărul de locuitori, posibilităţile financiare.
• Pentru indicele accesibilităţii căilor de transport indicatorul

utilizat este cel al accesului la reţeaua majoră, rutieră şi feroviară a
localităţilor dintr-o comună.
Accesibilitatea la căile de transport este un criteriu deosebit de

important în aprecierea posibilităţilor de dezvoltare economico-socială a
localităţilor. Un acces direct la căile de transport majore şi cu o stare
tehnică corespunzătoare asigură premise favorabile de dezvoltare a
activităţii economice şi facilitează deplasarea populaţiei înspre locul de
muncă, sau spre satisfacerea unor servicii.
Numărul comunelor cu acces direct la reţeaua majoră de căi de
transport este de 1462, reprezentând 54,4% din numărul total de comune,
totalizând o populaţie de 6250000 de locuitori, respectiv 61% din populaţia
rurală a ţării. Cu toate că numărul comunelor străbătute de reţele majore de
transport este relativ ridicat, accesibilitatea populaţiei la acestea implică o
serie de dificultăţi. Aceste dificultăţi sunt determinate, în principal, de starea
precară a majorităţii căilor de acces spre drumurile naţionale sau căile
ferate, cele mai multe drumuri comunale fiind drumuri de pământ.
Nu au fost analizate elementele referitoare la calitatea drumurilor,
deficienţă majoră a spaţiului rural românesc, din lipsa unor date statistice.
Diagnoza echipării tehnice a satului românesc presupune deci
evaluarea stării actuale a echipării. Prin agregarea ponderată a indicatorilor
s-a obţinut pentru fiecare comună, un indice sintetic. Grupând pe trei
trepte valorile indicilor sintetici, se poate realiza o tipologie a comunelor
care evidenţiază gradul lor de echipare tehnică.
Aprecierile privind calitatea echipării tehnice trebuie privite în mod
relativ. Datorită nivelului general foarte scăzut al echipării tehnice, s-a putut
aprecia că nu există comune cu o stare bună a echipării, decât în raport cu
situaţia mediei pe ansamblul ruralului. Zonificarea teritorială privind
echiparea tehnică a mediului rural a fost concepută astfel:
a) zone cu echipare relativ bună. Gradul de dispersie a comunelor
cu echipament tehnic relativ bun a făcut extrem de dificilă
delimitarea acestor comune. Dimensiunile sunt relativ restrânse
şi, în genere, acolo unde există, ele sunt în relaţie directă cu
axele majore şi cu reţelele localităţilor urbane.
b) zone cu dificultăţi grave în echiparea tehnică. Acestea cuprind
comune cu stare medie şi deficitară a echipării. Aceste zone sunt
situate în câmpiile din sudul ţării şi în unele regiuni montane, cum
ar fi Carpaţii Orientali, precum şi în Moldova;
c) zone cu stare medie a echipamentelor, care au cea mai mare
întindere în teritoriu, prezentând însă aspecte caracteristice
locale foarte variate.
• Criteriile sociale (indicii), cunoaşterea infrastructurii sociale

rurale şi a fenomenelor specifice impun, din raţiuni metodologice, utilizarea
mai multor subcriterii: sănătatea, învăţământul, comunicaţiile şi
mortalitatea infantilă.
− Pentru subcriteriul sănătăţii indicatorul utilizat pentru evaluarea

serviciilor de sănătate este numărul de locuitori pe un medic. Sursa
datelor o constituie fişa localităţilor întocmită de CNS în 1976. Este un
indicator relevant pentru aprecierea cantitativă a infrastructurii medicale
exprimând accesibilitatea populaţiei rurale la asistenţă medicală calificată.
Aspectul calitativ al infrastructurii medicale nu este surprins de
acest indicator, existând o pondere însemnată a medicilor care nu au
rezidenţă în comune şi care nu pot asigura continuitatea actului medical.
Media naţională este de 565 locuitori pe medic, media urbană – 378
locuitori pe medic, iar valoarea mediei în rural depăşeşte de trei ori media
urbană. Pentru jumătate din comune, populaţia ce revine la un medic
depăşeşte de 2,7 ori populaţia pe un medic la nivel naţional şi de 4,1 ori
valoarea pentru mediul urban.
Distribuţia indicatorului pe comune indică la peste 12% din ele o
situaţie relativ satisfăcătoare, revenind mai puţin de 599 de locuitori la un
medic, ceea ce este o valoare apropiată de cea a nivelului naţional; doar
6% din comune (sau 148) nu au nici un medic.
În plan teritorial se remarcă o distribuţie dispersată a comunelor cu
acelaşi grad de accesibilitate la serviciile medicale.
O frecvenţă sporită a comunelor fără nici un medic se remarcă în
Moldova – Podişul Central Moldovenesc, în zona Carpaţilor de Curbură şi
în judeţul Tulcea.
Valori ale indicatorului sub media pe ţară se înregistrează, în
genere, în zonele montane şi submontane ale Carpaţilor Meridionali şi
Occidentali.
− Pentru subcriteriul învăţământului s-a utilizat indicatorul gradul

de complexitate al învăţământului, indicator structurat pe trei
subcategorii, care surprind prezenţa sau absenţa infrastructurii necesare
pentru desfăşurarea procesului educaţional. Sursa datelor a fost fişa
localităţii pentru anul 1976, elaborată de CNS.
Categoriile în care se grupează valoarea indicatorului sunt rezultate
în urma unei ierarhizări a unităţilor de învăţământ pe niveluri:
a scăzut, caracterizat prin prezenţa scăzută a unităţilor de
învăţământ de tipul grădiniţelor, şcolilor primare şi gimnaziale;
b mediu, caracterizat prin prezenţa în plus a şcolilor profesionale;
c înalt, caracterizat prin prezenţa liceelor sau a unor şcoli
postliceale.
Caracteristic pentru mediul rural este predominanţa şcolilor primare

şi gimnaziale, reprezentând 92,5% din totalul unităţilor de învăţământ din
mediul rural.
Şcolile profesionale reprezintă mai puţin de 1%, iar cele liceale şi
postliceale, 6,5%.
Comunele având un nivel scăzut de dotare cu unităţi de învăţământ

reprezintă aproximativ 93% din totul comunelor şi au, în consecinţă, o
răspândire uniformă în teritoriu.
Comunele cu nivel ridicat de dotare (6%) au o distribuţie teritorială
extrem de dispersată.
− Subcriteriul comunicaţiilor a presupus utilizarea indicatorului

numărul abonamentelor TV la 1000 locuitori. Acest indicator
caracterizează dimensiunea cantitativă a procesului de comunicaţii şi
gradul de accesibilitate comunicaţională din mediul rural. Sursa datelor a
fost, şi în acest caz, fişa localităţii pe 1996, elaborată de CNS.
Valoarea medie în rural a indicatorului este de 165,6 abonamente
TV la 1000 locuitori.
Comunele având un număr de abonamente relativ ridicat, peste 200
abonamente TV la 1000 locuitori, reprezintă 24% din totalul comunelor, iar
situarea lor este extrem de dispersată în teritoriu; tendinţele de grupare
apar doar în Banat, Crişana şi partea centrală a Munteniei (Prahova).
Situaţii nesatisfăcătoare – sub 100 abonamente TV la 1000 locuitori
− prezintă comunele din zonele montane şi submontane ale Carpaţilor
Occidentali, din sudul Transilvaniei şi zona Carpaţilor Meridionali.
− Subcriteriul mortalităţii infantile presupune, ca indicator,

mortalitatea infantilă, calculată prin raportarea numărului deceselor
copiilor sub un an, la numărul născuţilor dintr-un an. Datele au fost
furnizate de CNS şi s-au calculat pentru perioada 1990-1997.
Mortalitatea infantilă este un indicator sintetic al caracteristicilor
economice, sociale, culturale şi tradiţionale ale unei zone, cuantificând
efectul unor cauze multiple, cum ar fi: calitatea locuirii, nivelul de instruire a
populaţiei, condiţiile igienico-sanitare, cunoştinţe de puericultură.
Deosebirile dintre modul de viaţă în rural şi urban se reflectă în discrepanţa
dintre nivelul mortalităţii în cele două medii.
Nivelul mortalităţii infantile este cu 30-35% mai mare în rural decât
în urban. În intervalul 1990 – 1996, mortalitatea infantilă a înregistrat totuşi
o scădere, situându-se în 1996 la jumătatea nivelului înregistrat în 1969. În
ultimii ani, după 1996, mortalitatea infantilă în rural a marcat din nou o
tendinţă de creştere. Majoritatea comunelor – 60% – au o mortalitate
infantilă medie sau ridicată, de peste 20 decese la 1000 născuţi vii pe an.
La nivelul comunelor, variaţia este foarte mare, mergând de la 0 la 40
decese la 1000 născuţi vii pe an.
Distribuţia comunelor, din perspectiva acestui indicator, este extrem
de dispersată, existând unele zone în care mortalitatea infantilă se
manifestă pe arii compacte. Aceste zone cuprind teritorii întinse din
Moldova şi Dobrogea şi unele zone restrânse din sudul Munteniei şi al
Olteniei.
Diagnoza stării sociale a ruralului s-a finalizat prin agregarea celor

patru indicatori analizaţi, având însă o pondere mai mare indicatorul
mortalităţii infantile, datorită caracterului său sintetic.
Tipologia comunelor, din perspectiva stării sociale, semnalează o
predominanţă de 46% a comunelor cu condiţii satisfăcătoare şi ponderi
egale pentru cele cu stare socială deficitară şi relativ bună, respectiv 27%.
Zonificarea teritorială a impus următoarea tipologie:
a) zone rurale cu stare socială relativ bună, cuprinzând comune cu
stare bună şi satisfăcătoare, care sunt situate, de regulă, în
Transilvania şi în nordul Olteniei şi al Munteniei;
b) zone rurale cu stare socială deficitară, ce cuprind comune cu
stare satisfăcătoare şi slabă; aceste zone, de dimensiuni variate,
se situează, în general, în Moldova, în partea centrală a
Munteniei şi în Dobrogea;
c) zone rurale cu stare socială satisfăcătoare, extrem de dispersate;
se intersecţionează cu zonele clasificate mai înainte.
• Criteriile ecologice ale ruralului. Dezvoltarea rurală integrată

impune interacţiunea dintre factorii de mediu şi cei sociali, culturali şi
economici, asigurând conservarea resurselor naturale pe termen lung.
Situaţia actuală a factorilor de mediu impune măsuri imediate de redresare
a calităţilor acestuia.
Pentru determinarea stării ecologice a ruralului, s-au analizat
ponderile indicatorilor pentru aer, apă, sol, pădure.
Pentru aer. Indicatorul utilizat este calitatea aerului, care implică
cuantificarea frecvenţei depăşirii limitei maxim admisibile de substanţe
poluante în atmosferă. Pe ansamblul ţării, emisiile anuale raportate la
numărul locuitorilor sunt apropiate de modelele europene la principalele
substanţe, cu excepţia dioxidului de carbon, în cazul căruia valorile
româneşti sunt inferioare.
Pentru caracterizarea comunelor privind gradul de poluare, s-a
întocmit o scală pe trei categorii de poluare.
Astfel s-a constatat că un procent important – 62% din totalul
comunelor – are aer nepoluat.
Comunele cu poluare mare sau moderată sunt situate în zonele
adiacente marilor combinate chimice şi metalurgice, cum sunt: Baia-Mare,
Copşa-Mică, Slatina (ALRO), Zlatna, sau acelea care prelucrează
substanţe organice: Brazi, Piteşti, Piatra Neamţ, Săvineşti.
Un grad ridicat de poluare a atmosferei au şi zonele adiacente
centralelor de termoficare de la Rovinari, Turceni, Giurgiu, Iaşi, Işalniţa,
Borzeşti.
În genere, gradul de poluare atmosferică este mai mare în
comunele situate în zonele adiacente centrelor urbane puternic
industrializate. Cele mai intens poluate zone sunt în judeţele: Alba, Bacău,
Bistriţa, Caraş-Severin, Constanţa, Hunedoara, Neamţ, Sibiu.
Pentru apă, indicatorul utilizat este calitatea apelor curgătoare, ce
cuantifică frecvenţa depăşirii limitei maxim admisibile a conţinutului de
substanţe poluante, în apele curgătoare. Sursa de date a fost Sinteza
Regiei Autonome a Apelor Române din 1996. Comunele au fost grupate pe
patru categorii, urmărind situarea lor pe cursuri de râu, respectiv categoria
I, II, III, şi categoria degradate. Pentru aproximativ o treime din numărul
comunelor, nu au putut fi obţinute date. Astfel, după statistica Regiei
Autonome a Apelor, în categoria degradate sunt incluse aproximativ 3% din
totalul comunelor, estimându-se, în schimb, că o treime sunt situate pe
cursuri de apă de categoria I şi o altă treime, pe cursuri de apă de
categoria a II-a, deci există o situaţie relativ bună. Bazinele hidrografice cu
cele mai mari lungimi ale cursurilor de apă degradată, raportate la lungimile
totală a râurilor principale, sunt Someşul, Oltul, Ialomiţa, Prutul, Mureşul şi
Siretul.
Pentru sol, indicatorul utilizat este calitatea solurilor, determinat
prin ponderea suprafeţelor afectate de factorul de limitare a calităţii, în total
suprafaţă agricolă.
Sursa de date este Institutul de Cercetări de Pedologie şi
Agrochimie, cu referirile pentru 1996.
Gradul de deteriorare a calităţii solului prin fenomenele de eroziune,
acidifiere, alcalinizare, exces de umiditate determină rentabilitatea acestuia
pentru folosinţe multiple, influenţând valorificarea solului pentru diverse
culturi vegetale, precum şi funcţia sa ecologică.
În urma analizei calităţii solului pe patru categorii de degradare
(nedegradare, degradare moderată, degradare puternică şi foarte
puternică) s-au relevat următoarele aspecte:
a) Pe 12 milioane hectare de teren, din cele 16 milioane hectare de
teren agricol, solurile sunt afectate de factori cum sunt:
eroziunea, înmlăştinarea, sărăturarea, acidifierea, poluarea
chimică etc.
b) Cea mai importantă problemă o constituie eroziunea solului, care
afectează, aproximativ, 7 milioane hectare teren agricol şi
manifestă tendinţă de creştere.
c) Pe aproximativ 7,5 milioane hectare de teren agricol, solul are
rezerve mici şi foarte mici de humus.
d) O agricultură durabilă şi eficientă se poate aplica doar pe
3,7 milioane hectare, din cele 10 milioane hectare de terenuri
arabile.
e) Comunele cu soluri degradate puternic şi foarte puternic
reprezintă aproximativ 48% din totalul comunelor şi sunt situate,
cu precădere, în zonele de câmpie din sudul şi vestul ţării;
principalele cauze ale degradării în aceste zone, diversele forme
de poluare, rezultă în urma activităţilor antropice de genul

depozitării sau deversării reziduurilor industriale şi menajere,
dejecţiilor animale etc. şi, într-o proporţie mai mică, respectiv
39%, din acţiunea unor factori ca: eroziunea, înmlăştinarea,
sărăturarea, ridicarea apelor freatice, compactarea şi acidifierea.
Pentru starea pădurilor indicatorul utilizat este suprafaţa

împădurită neafectată sau afectată de poluare, reflectând, pe de o parte,
gradul de împădurire a terenurilor, iar, pe de alta, fenomenul de poluare a
pădurilor.
Datele au fost furnizate de Ministerul Mediului, pentru anul 1996.
După gradul de împădurire, corelat cu starea de sănătate a
pădurilor, comunele au fost grupate în cinci categorii:
1 comune cu suprafeţe împădurite sub 1% din suprafaţa lor totală,
dar nepoluate;
2 comune cu suprafeţe împădurite de la 1% la 49% din suprafaţa
totală, dar nepoluate;
3 comune cu suprafeţe împădurite de peste 50% din suprafaţa
totală, nepoluate;
4 comune cu suprafeţe împădurite de la 1% la 49% din suprafaţa
totală, poluate;
5 comune cu suprafeţe împădurite peste 50% din suprafaţa totală,
poluate.
Analiza acestui indicator a relevat predominanţa comunelor cu un

grad mediu de împădurire şi lipsă de poluare, care reprezintă, aproximativ,
72% din totalul comunelor. Un procent însemnat, de 11%, îl reprezintă
comunele cu un grad de împădurire ridicat – peste 50% – neafectat de
poluare. Aceste comune sunt situate, îndeosebi, în zonele montane ale
Carpaţilor Orientali şi Meridionali.
Diagnoza ecologică a spaţiului rural relevă, în genere, o stare relativ
bună, poluarea având un caracter local. Tipologia comunelor, după starea
ecologică, indică o predominanţă a comunelor cu stare medie – 49,6% – şi
bună – 46% –, din totalul comunelor.
Diagnoza ecologică s-a finalizat printr-o zonificare teritorială, care
propune următoarele:
1 zone rurale cu o stare ecologică bună, situate în teritoriile unde
predomină comunele cu o stare ecologică bună, îndeosebi zonele
montane;
2 zone rurale cu o stare ecologică slabă, cuprinzând comune cu

stare ecologică slabă şi medie, situate în zonele adiacente
centrelor urbane industrializate;
3 zone rurale cu o stare ecologică medie, cuprinzând teritorii

întinse, situate în regiuni de câmpie şi podiş, caracterizate prin
sate şi comune cu stare ecologică variată.
Însumarea tuturor caracteristicilor şi indicatorilor prezentaţi permite

o zonificare specifică a spaţiului rural. Pentru a realiza o caracterizare
completă a fiecărei comune, s-a procedat la agregarea tuturor informaţiilor
furnizate de indicatori, obţinându-se o imagine sintetică integrată a nivelului
actual de dezvoltare a satului românesc.
Sinteza indicatorilor a permis ierarhizarea comunelor în cinci trepte
ale nivelului de dezvoltare, trepte care permit o mai bună surprindere a
intensităţilor intermediare ale fenomenelor cauzale. Existenţa unor
similitudini de manifestare pe areale a permis conturarea unor zone cu
caracteristici omogene. Scopul acestei zonificări finale este fundamentarea
politicilor de dezvoltare integrală a zonelor rurale. Având în vedere
multitudinea problemelor de soluţionat în spaţiul rural, s-a procedat la
valorificarea unor tipuri de zone, în care sunt necesare sau posibile
intervenţii prioritare. În acest sens, au fost identificate trei mari categorii de
zone, în funcţie de predominanţa factorilor care favorizau dezvoltarea
endogenă:
a. zone în care predomină factori favorizanţi ai dezvoltării. Aceste
zone pot deveni, prin eforturi relativ reduse, forţe de antrenare a
dezvoltării rurale regionale. Caracteristicile principale ale acestor
zone constau în prezenţa unei game relativ largi de resurse
naturale, adică resurse agricole, forestiere, minerale şi elemente
valoroase de cadru natural, care au condus la dezvoltarea unor
activităţi economice diversificate, la creşterea ponderii populaţiei
active calificate şi a ofertei de locuri de muncă.
b. zone în care predomină factori restrictivi ai dezvoltării, ele

necesitând sprijin şi intervenţii urgente pentru evitarea deteriorării
ireversibile. Aceste zone se caracterizează, în genere, printr-un
potenţial predominant agricol şi o lipsă de diversificare a
activităţilor economice, ceea ce determină o dependenţă
excesivă faţă de agricultură. Activităţile agricole au o eficienţă
foarte scăzută din cauza numărului mic de exploataţii viabile,
slabei reprezentări a sectorului zootehnic, a modului defectuos
de exploatare a terenurilor şi de valorificare a fondurilor agricole.
În aceste zone, se semnalează şi alte aspecte negative
referitoare la infrastructura socială, echiparea tehnico-edilitară,
accesibilitatea la reţeaua rutieră şi feroviară majoră. Au fost

delimitate aproximativ 11 zone de acest tip în nordul, centrul
Moldovei, nordul şi sudul Dobrogei, estul Munteniei, sudul
Olteniei, nord-vestul Transilvaniei.
c. zone cu condiţii medii, repartizate neuniform în majoritatea

regiunilor ţării, ele reprezentând o slabă diversificare a activităţii
economice şi un slab acces la infrastructura socială.
În principiu, se poate spune, pe baza cumulării indicatorilor stării

satului românesc, că aceştia prezintă, la începutul celui de al treilea
mileniu, unul din cele mai scăzute niveluri de dezvoltare a ruralului din
Europa.

Diagnoza Satului Romanesc

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Diagnoza Satului Romanesc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

6

• de echipare tehnică a localităţilor rurale:

Criteriile fizico – geografice vizează cadrul natural al comunităţilor

Zonele protejate au o densitate mai mare în zona montană

Zonele cele mai expuse factorilor de risc pot fi considerate cele în

Criteriul demografic este un factor esenţial în analizarea unui

Analizând indicatorul numit putem observa că în perioada

Zonele cu cele mai accentuate reduceri de populaţie sunt, după

Rata natalităţii exprimată prin numărul mediu de născuţi vii la

Rata mortalităţii – numărul de decese la 1000 de locuitori indică

Rata migraţiei nete se exprimă prin soldul schimbărilor de domiciliu

Criteriul îmbătrânirii demografice este exprimat prin indicele de

Indicele de îmbătrânire a populaţiei din mediul rural este, după

indicator valori medii. Zonele în care se poate considera că populaţia este

Densitatea populaţiei este exprimată prin numărul de locuitori pe

Zonele cele mai dens populate, cu densitate în comune peste

Volumul populaţiei este exprimat prin numărul locuitorilor cu

Mărimea medie a unei comune în România este de 3782 locuitori,

Comunele mici şi foarte mici (sub 2000 locuitori) reprezintă 16,2%

Comunele mari şi foarte mari – 22% din total, sunt frecvente în

Înnoirea forţei de muncă este exprimată prin indicele de înnoire

Valoarea medie pe rural a indicelui de înnoire a forţei de muncă

6.1 Criteriile economice; indicatori aferenţi

Identificarea punctelor de contact dintre strategia sectorială şi cea a

Pentru diagnoza economică a ruralului agrar, se propun următorii

b) Structura folosinţei agricole – constă în gruparea terenurilor

c) Încărcătura de animale la 100 ha se calculează prin raportarea

bovine până la păsări, prin transformare în indicatorul încărcătură la

2. Potenţialul forestier este evaluat prin suprafaţa forestieră pe

3. Potenţialul turistic, exprimat prin gradul de atractivitate turistică,

4. Potenţial industrial, poate fi exprimat prin doi indicatori:

d) Gradul de asociere în exploatarea terenurilor – exprimă

6.2 Indicii economici ai satului contemporan

• Indicele structurilor de proprietate

• Indicele gradului de ocupare a populaţiei este exprimat prin doi

În plan teritorial se înregistrează variaţii mari ale presiunii populaţiei

• Indicele de diversificare a activităţii economice poate fi evaluat

Diagnoza economică a mediului rural poate fi realizată printr-un

Tipologia comunelor rezultată în urma evaluării indicelui complex

Distribuţia comunelor în teritoriu prezintă un caracter relativ

caracteristici economice, clasificate pe trei categorii:

• Indicele criteriului de locuire – modul de locuire în spaţiul rural –

• Indicele suprafeţei locuibile este relevant pentru aprecierea

• Indicele materialelor de construcţie a clădirilor de locuit este

• Indicele perioadei de construcţie a clădirilor a fost analizat prin

• Indicele numărului de locuinţe noi este exprimat prin indicatorul

Din cele 140000 de locuinţe noi realizate în perioada 1992 – 1999,

• Indicele dotării locuinţelor cu instalaţii de apă

Ele cuprind arii relativ scăzute din regiuni montane şi

• În ceea ce priveşte indicele dotării cu apă potabilă în sistem

• Indicele alimentării cu energie electrică – se utilizează

• Indicele alimentării cu gaze naturale este exprimat prin

• Indicele racordării la reţeaua telefonică a implicat utilizarea

• Pentru indicele accesibilităţii căilor de transport indicatorul

Accesibilitatea la căile de transport este un criteriu deosebit de

• Criteriile sociale (indicii), cunoaşterea infrastructurii sociale

− Pentru subcriteriul sănătăţii indicatorul utilizat pentru evaluarea

− Pentru subcriteriul învăţământului s-a utilizat indicatorul gradul

Caracteristic pentru mediul rural este predominanţa şcolilor primare

Comunele având un nivel scăzut de dotare cu unităţi de învăţământ

− Subcriteriul comunicaţiilor a presupus utilizarea indicatorului

− Subcriteriul mortalităţii infantile presupune, ca indicator,

Diagnoza stării sociale a ruralului s-a finalizat prin agregarea celor

• Criteriile ecologice ale ruralului. Dezvoltarea rurală integrată