FLUOROZA DENTARĂ

Fluoroza dentară constă în perturbarea procesului de amelogeneză şi mineralizare

a smalţului dentar ca urmare a ingestiei cronice de fluor, având răsunet clinic în
momentul apariţiei dinţilor pe arcadă.
În 1916 Black şi McKay au descris pentru prima dată manifestarea clinică a
acestui proces drept „smalţ pătat”, presupunând drept cauză aportul excesiv de fluor din
apa potabilă consumată în zonele endemice. Studiile ulterioare au confirmat faptul că
„smalţul pătat” este efectul fluorului consumat în exces în timpul perioadei de formare şi
maturare a smalţului, situaţia fiind denumită fluoroza smalţului.
Fluoroza dentară este definită ca fiind o hipomineralizare permanentă a smalţului,
caracterizată printr-o porozitate crescută a suprafeţei acestuia rezultată dintr-un aport
excesiv de fluor în perioada de formare a dintelui.
Maturarea preeruptivă a smalţului constă dintr-o creştere a gradului de
mineralizare odată cu formarea dintelui, şi pierderea concomitentă a proteinelor matricii
secretate anterior. Excesul de fluor preluat de smalţ în perioada de maturare întrerupe
procesul de mineralizare, rezultatul fiind o retenţie excesivă a proteinelor în smalţ. Deşi
un aport excesiv de fluor poate afecta smalţul în toate stadiile de dezvoltare, perioada
maturării pre-eruptive pare a fi momentul în care smalţul este cel mai vulnerabil la efectul
fluorului.
Cauza majoră a fluorozei dentare o reprezintă consumul de apă cu conţinut ridicat
de fluor de către sugari şi copii, în primii 6 ani de viată.
Deşi pot fi afectaţi de fluoroză atât dinţii temporari cât şi cei permanenţi, în
condiţiile în care ingestia de fluor este uniformă, dinţii permanenţi tind să fie mai des
afectaţi decât cei temporari. Această diferenţă se poate explica prin faptul că
mineralizarea dinţilor temporari are loc în cea mai mare parte în perioada intrauterină,
placenta acţionând ca o barieră ce împiedică transferul de cantităţi mari de fluor din
plasmă de la mamă la făt. O altă explicaţie a faptului că fluoroza dentară este întâlnită
mai frecvent în dentiţia permanentă decât în cea temporară este aceea că perioada de
mineralizare a dinţilor temporari este mai scurtă decât a dinţilor permanenţi, iar grosimea
smalţului este mai mică la dinţii temporari.

MECANISMUL FLUOROZEI

Fluorul afectează funcţia ameloblastului atât în faza secretorie cât şi în cea de

maturare, rezultatul fiind o mineralizare deficitară şi formarea unui smalţ poros,
caracterizat prin creşterea dimensiunilor spaţiilor intercristaline ce vor fi umplute cu
proteine şi apă.
Fluoroza dentară poate fi produsă prin ingestia unică a unei doze crescute de
fluor, prin consumul unor doze mai mici dar numeroase, sau printr-o expunere continuă
la un nivel scăzut de fluor.
Deşi dezvoltarea dinţilor permanenţi se extinde pe o perioadă relativ îndelungată
(de la naştere până la adolescenţă), dinţii anteriori sunt de obicei cei mai afectaţi de
fluoroză, şi cei care pun cele mai mari probleme din punct de vedere estetic.
Riscul apariţiei fluorozei dentare este direct proporţional cu aportul constant de
fluor pe parcursul perioadei de mineralizare a dintelui, şi în special în timpul fazei de

1
maturare a smalţului, iar severitatea fluorozei depinde de nivelul fluorului din plasmă în
timpul acestei faze. În consecinţă, cu cât mineralizarea smalţului are loc pe perioade mai
îndelungate, cu atât fluoroza este mai severă, chiar dacă doza de fluor administrată pe
întreaga perioadă de dezvoltare a dinţilor rămâne constantă.
Deşi pentru multe grupe de dinţi permanenţi mineralizarea se extinde pe perioade
relativ îndelungate, dinţii anteriori sunt de obicei cei mai afectaţi de fluoroză, şi
reprezintă o problemă majoră din punct de vedere estetic.
Incisivii superiori permanenţi au o susceptibilitate maximă la fluoroză începând
cu perioada cuprinsă între 22 - 26 luni de viaţă, perioadă ce corespunde debutului fazei de
maturare pre-eruptivă a smalţului acestor dinţi. Expunerea la fluor înaintea acestei vârste
reprezintă un risc mai mic din punctul de vedere al apariţiei fluorozei dentare decât
expunerea timp de 36 de luni după această perioadă (până la sfârşitul perioadei de
mineralizare).
Implicaţiile clinice constau în faptul că incisivii superiori permanenţi au o
susceptibilitate crescută la acţiunea fluorului în exces între vârstele de 2 şi 5 ani, cu un
maxim de susceptibilitate în jurul vârstei de 2 ani.
Deoarece fluoroza dentară este o afecţiune ce se bazează pe relaţia doză-răspuns,
cu cât aportul de fluor din timpul perioadei de formare a dintelui este mai mare, cu atât
fluoroza dentară este mai severă.
Până nu demult, apariţia fluorozei dinţilor permanenţi era corelată cu un aport
zilnic de fluor mai mare sau egal cu 0,1mg/kg corp în perioada de formare a dinţilor.
Studii mai recente au arătat însă că fluoroza poate apărea şi după consumul constant al
unor cantităţi de fluor mai mici de 0,1 mg/kg corp.
În consecinţă, „aportul optim” de fluor din punctul de vedere al echilibrului dintre
efectul de prevenire a cariei dentare şi riscul apariţiei fluorozei dentare a fost stabilit a fi
cuprins în intervalul 0,05 – 0,07 mg F/ kg corp/ zi.
Date fiind variaţiile în ceea ce priveşte doza zilnică de fluor pentru care riscul
apariţiei fluorozei dentare este nul, precum şi creşterea, la nivel global, a numărului şi
tipurilor de surse terapeutice de fluor, în ultimele decenii schemele de administrare
sistemică a fluorului au fost revizuite, iar în 1994 O.M.S. reia discuţiile privind nivelul
optim de fluor din apa potabilă, stabilit în anii ’30 la 1 ppm F/l, şi a avea „un efect
anticarios maxim şi un risc minim de apariţie a fluorozei dentare”.
În vederea reducerii riscului de apariţie a fluorozei dentare, recomandările de
utilizare a tuturor produselor fluorurate trebuie adaptate şi revizuite în funcţie toate
celelalte surse de fluor disponibile pentru fiecare individ.

FACTORII DE RISC PENTRU APARIŢIA FLUOROZEI DENTARE

Deoarece fluoroza dentară reprezintă o perturbare a formării smalţului ca urmare

a unui aport excesiv de fluor, factorii de risc sunt strâns legaţi de administrarea de fluor în
perioadele esenţiale ale dezvoltării preeruptive a dintelui.
Evaluarea principalilor factori de risc pentru apariţia fluorozei dentare trebuie
analizată şi corelată cu toţi posibilii factori asociaţi (perioada exactă de acţiune, alte
posibile surse de fluor, variabile individuale privind obiceiurile alimentare, de igienă,
etc.).

2
 Faptul că apa fluorizată poate reprezenta un factor de risc pentru apariţia fluorozei
este demonstrat de prevalenţa crescută a acestei afecţiuni în rândul comunităţilor
rezidente în zone fluorizate. Studii realizate în special în S.U.A. obţin o prevalenţă a
fluorozei dentare medii a dinţilor permanenţi cuprinsă între 7 şi 16% la copiii născuţi şi
crescuţi în zone în care apa potabilă era fluorizată optim cu 1 mg F/l, în condiţiile în care
aceasta reprezenta unica sursă de fluor.
Ulterior, deşi nu s-au înregistrat modificări semnificative ale consumului de apă al
populaţiei, prevalenţa fluorozei dentare a crescut, ca urmare a creşterii numărului surselor
terapeutice de fluor.
Aşa cum s-a precizat, în cazul consumului de fluor şi al fluorozei dentare relaţia
„doză-răspuns” este în mod clar direct proporţională, şi nu este exact cunoscută valoarea
minimă a aportului de fluor sub care riscul de apariţie a fluorozei este nul.
În aceste condiţii fluorizarea apei potabile cu 1 ppm F/l a fost reconsiderată din
punctul de vedere al riscului de apariţie a fluorozei dentare, în 1994 O.M.S. recomandând
fluorizarea apei în scop carioprofilactic cu 0,5 - 1 ppmF/l, în funcţie de condiţiile
geografice şi de mediu.
Suplimentele sistemice sub formă de tablete cu fluor sau combinaţii ale fluorului
cu vitamine sunt utilizate pe scară largă în scopul prevenirii cariei dentare în zonele
nefluorizate.
Numeroase studii au demonstrat că utilizarea neasistată de către un specialist, a
suplimentelor sistemice cu fluor în primii 6 ani reprezintă un factor de risc pentru apariţia
fluorozei dentare atât în zonele nefluorizate, cât mai ales în cele fluorizate.
În consecinţă, recomandările privind consumul de produse fluorurate pentru uz
sistemic au fost revizuite şi adaptate la nivel global, astfel încât riscul apariţiei fluorozei
dentare să fie minim.
În contextul în care studiile recente demonstrează clar că efectele cario-inhibitoare
ale fluorului sunt aproape exclusiv posteruptive, nu există nici o justificare pentru
utilizarea suplimentelor sistemice cu fluor. Excepţie fac copiii cu un risc carios crescut,
rezidenţi în zone nefluorizate, şi care nu au acces la alte surse de fluor.
Pastele de dinţi cu fluor utilizate la vârste mici (sub 3 ani) reprezintă un factor de
risc pentru apariţia fluorozei dentare, mai ales în zonele în care apa potabilă este
fluorizată. Riscul apariţiei fluorozei este direct proporţional cu cantitatea de fluor
înghiţită în timpul periajului. Aceasta depinde de factori multipli, cum sunt: cantitatea de
pastă utilizată/periaj, frecvenţa periajului, vârsta subiectului, capacitatea de a îndepărta
prin clătire excesul de pastă din cavitatea bucală.
Pentru copiii mai mici de 3 ani, al căror reflex de deglutiţie nu este încă pe deplin
dezvoltat, ingestia de fluor poate atinge valori cuprinse între 0,3 şi 0,5 mg F la fiecare
periaj.
Utilizarea pastelor de dinţi fluorurate înaintea vârstei de 2 ani, precum şi utilizarea
pastelor de dinţi cu concentraţii mari de fluor la copiii rezidenţi în zone optim fluorizate
reprezintă în mod cert un risc pentru producerea fluorozei dentare. Totuşi, fluoroza
apărută în astfel de cazuri este uşoară şi nu compromite din punct de vedere estetic dinţii
anteriori, iar riscul de apariţie este în mod sigur mai redus decât cel al utilizării de tablete
fluorurate în zone optim fluorizate.

3
Chiar şi în zonele nefluorizate, în care apa potabilă conţine mai puţin de 0,3 ppm F/l,
utilizarea de către copiii mai mici de 4 ani a pastelor de dinţi pentru adulţi (1000 – 1100
ppm F) duce la creşterea prevalenţei şi severităţii fluorozei dentare.
În aceste condiţii, pentru a reduce riscul producerii fluorozei dentare, copiii sub
vârsta de 8 ani trebuie să folosească o pastă cu o concentraţie mică de fluor (500-600
ppm), iar pe periuţă trebuie aplicată o cantitate mică de pastă, cât un bob de mazăre (5
mm pastă).
Produsele pentru aplicaţii topice profesionale de fluor (soluţii, geluri, lacuri) nu
reprezintă factori de risc pentru apariţia fluorozei dentare, cu condiţia ca ingestia acestor
produse să fie minimalizată prin respectarea protocolului de aplicare.
În contextul diversificării şi expunerii frecvente a copiilor la surse multiple de
fluor, pentru a minimaliza riscul apariţiei fluorozei dentare este absolut necesar ca fiecare
dintre aceste surse să fie corect evaluată atât din punctul de vedere al beneficiilor cât şi
din cel al posibilelor efecte secundare.

CARACTERISTICILE CLINICE ALE FLUOROZEI DENTARE

Primul semn al administrării excesive de fluor în timpul perioadei de formare a

dinţilor este apariţia „smalţului pătat”. Aspectul este simetric pe dinţii omologi, mulţi
autori încadrând fluoroza în categoria perturbărilor de formare şi dezvoltare a dinţilor
(distrofiilor).
Diagnosticul diferenţial este de obicei dificil, şi realizat în special pe baza
topografiei leziunilor şi a antecedentelor personale. Există cazuri în care cele fouă forme
clinice pot coexista.
Dacă petele sau opacităţile existente pe suprafaţa smalţului sunt unilaterale sau
prezente pe numai 1-2 incisivi superiori permanenţi, cauza este reprezentată de un
traumatism sau o infecţie în antecedente.
În cazul fluorozei toate suprafeţele unui dinte sunt afectate în mod egal. Aspectul
poate varia de la striaţii subţiri, albe, la zone întinse cretoase, opace sau colorate în brun
sau negru. Uneori smalţul se poate fisura imediat după erupţie.
Severitatea modificărilor depinde de cantitatea de fluor ingerată, de durata de
administrare şi de momentul din dezvoltarea dintelui peste care s-a suprapus expunerea la
fluor, dar şi de factori individuali (ex.: greutatea corporală).
Grupe diferite de dinţi pot fi afectate în grade diferite, cu excepţia cazurilor
severe, în care afectarea este generalizată. Dinţii cei mai afectaţi sunt incisivii şi primii
molari, urmaţi de premolari şi molarii 2 şi 3. În ceea ce priveşte incisivii, afectarea este
mai puţin intensă pe incisivii inferiori decât pe cei superiori, probabil datorită grosimii
mai reduse a smalţului la nivelul incisivilor mandibulari.
Pentru un diagnostic de precizie, dinţii trebuie examinaţi după un periaj
profesional şi o uscare prelungită. O porozitate crescută a suprafeţei smalţului poate
reprezenta un semn de fluoroză.
În cazul fluorozei uşoare, smalţul îşi pierde transluciditatea normală, iar uscarea
cu aer pune în evidenţă puncte sau pete alb-opace. În aceste cazuri, diagnosticul
diferenţial cu alte opacităţi ale smalţului datorate unor infecţii, unor cauze genetice sau
unor traumatisme, este dificil.

4
 În cazul fluorozei severe, pe suprafaţa coroanei dentare apar cavităţi rezultate din
pierderea, pe anumite zone, a stratului extern de smalţ.
După unii autori, smalţul fluorotic este constituit dintr-un strat extern,
hipermineralizat, şi un strat subiacent, hipomineralizat. Diferenţa de rezistenţă dintre cele
două straturi face ca smalţul să devină vulnerabil la agenţi fizici de intensitate minimă.
Microtraumatismele duc la fragmentarea şi pierderea stratului extern şi apariţia
geodelor şi şanţurilor pe suprafaţa smalţului. Expunerea stratului subiacent, poros, la
pigmenţii din cavitatea bucală, duce la apariţia coloraţiilor brune sau negre.

INDICI UTILIZAŢI PENTRU STADIALIZAREA FLUOROZEI

DENTARE

Pentru stadializarea fluorozei dentare au fost realizaţi o serie de indici, cei mai
utilizaţi fiind: Indicele Dean, Indicele Thystrup-Fejerskov, Indicele de Fluoroză al
Suprafeţelor Dentare, Indicele Riscului la Fluoroză şi Indicele Defectelor de Dezvoltare a
Smalţului.

Indicele Dean

În 1936 H.T.Dean a fost primul clinician care a sugerat o clasificare a

modificărilor aspectului smalţului dinţilor în 7 categorii:
0 - smalţ normal;
1 – fluoroză incertă;
2 – fluoroză foarte uşoară;
3 – fluoroză uşoară;
4 – fluoroză moderată;
5 – fluoroză moderat severă;
6 – fluoroză severă.
În 1942 acelaşi autor simplifică această clasificare unind gradele 5 şi 6 într-unul
singur, denumit sever şi caracterizat prin afectarea, indiferent de grad, a tuturor
suprafeţelor de smalţ.
Indicele Dean al Fluorozei Dentare, utilizat şi astăzi, are următoarele valori:
 0 - smalţ normal dezvoltat: suprafaţa smalţului este netedă, translucidă, şi de
culoare uşor alb-gălbuie;
 1 - fluoroză incertă: suprafaţa smalţului prezintă uşoare modificări de
transluciditate, mici puncte sau pete albe, izolate; acest stadiu este destinat
cazurilor clinice în care diagnosticul de fluoroză nu este cert, dar aspectul clinic al
smalţului nu poate fi considerat normal;
 2 - fluoroză foarte uşoară: smalţul prezintă pete cretoase albe şi galbene
împrăştiate neregulat pe 10 – 25% din suprafaţă; marginile libere ale incisivilor
sau vârful cuspizilor premolarilor şi molarilor pot prezenta un lizereu albicios de 1
– 2 mm;
 3 - fluoroză uşoară: smalţul prezintă pete alb-cretoase extinse pe toate
suprafeţele, dar care nu depăşesc 50% din suprafaţa totală a dintelui;

5
  4 - fluoroză moderată: leziunile sunt prezente pe toate suprafeţele dintelui şi sunt
accentuate în raport cu stadiul precedent; apar pierderi de substanţă, eroziuni şi
coloraţii maronii;
 5 - fluoroză severă: toate suprafeţele dentare sunt afectate; severitatea leziunilor
şi pierderile de substanţă afectează morfologia dintelui; pe suprafaţa smalţului
sunt prezente pete maronii şi cavităţi izolate sau confluente.

Indicele Dean a fost conceput pentru a efectua măsurători în zonele în care apa
potabilă este bogată în fluor, şi în care stadiile 2 - 5 sunt cele mai frecvente. Atunci când
este utilizat într-o populaţie cu o expunere redusă la fluor, dezavantajul acestui indice este
faptul că înregistrează un număr prea mare de cazuri incerte.
Totuşi, avantajul indicelui Dean este acela că nu necesită calcule dificile,
deoarece severitatea leziunilor induse de fluoroză nu este apreciată după o valoare medie,
ci pe baza a doi dinţi, cel mai grav afectaţi.

Indicele Thylstrup-Fejerskov al Fluorozei Dentare

Indicele Thylstrup-Fejerskov este cel mai senzitiv indice utilizat pentru

stadializarea fluorozei dentare şi corelează manifestările clinice ale fluorozei cu
modificările histologice.
Aprecierea gradului de fluoroză dentară prin indicele TF necesită uscarea dintelui
şi examinarea unei singure suprafeţe dentare, toate suprafeţele unui dinte fiind afectate de
fluoroză în mod egal. Poate fi apreciat pe anumiţi dinţi preselectaţi sau pe întreaga
dentiţie, fiind exprimat nu neapărat printr-o valoare medie, ci în funcţie de distribuţia
modificărilor smalţului.
În funcţie de severitatea afectării prin fluoroză, modificările smalţului sunt
împărţite în 10 clase, de la 0 (normal) la 9.
Criteriile clinice de apreciere a Indicelui TF al Fluorozei Dentare sunt
următoarele:
 0: uscarea prelungită cu aer a suprafeţei de smalţ nu modifică transluciditatea
normală a acestuia;
 1: uscarea prelungită cu aer pune în evidenţă linii înguste, albe, corespunzătoare
perikimatiilor;
 2: uscarea prelungită cu aer pune în evidenţă:
- pe suprafeţele netede: linii opace mai pronunţate, care urmăresc traseul
perikimatiilor; ocazional aceste linii confluează;
- pe suprafeţele ocluzale: pete opace cu diametrul mai mic de 2 mm.,
împrăştiate neregulat pe suprafaţa smalţului şi opacitate pronunţată a
conturului cuspizilor;
 3: uscarea prelungită cu aer evidenţiază:
- pe suprafeţele netede: arii opace neregulate şi confluente, accentuarea
conturului perikimatiilor între opacităţi;
- pe suprafeţele ocluzale: opacităţi importante, confluente; cuspizii de
sprijin par neafectaţi, dar sunt înconjuraţi de linii opace de smalţ;
 4: uscarea prelungită cu aer pune în evidenţă:

6
 - pe suprafeţele netede: opacitatea sau aspect cretos al întregii suprafeţe;
anumite porţiuni ale suprafeţelor expuse abraziei par a fi mai puţin
afectate;
- pe suprafeţele ocluzale: opacitate marcată a întregii suprafeţe; abrazia este
avansată, şi apare la scurt timp după erupţie;
 5: uscarea prelungită cu aer evidenţiază:
- pe suprafeţele netede şi ocluzale: opacitate intensă a întregii suprafeţe;
apar zone cu diametru mai mic de 2 mm, de pierdere a stratului extern al
smalţului (şanţuri);
 6: uscarea prelungită cu aer evidenţiază:
- pe suprafeţele netede: şanţuri aranjate ordonat în benzi orizontale, cu
adâncimea mai mică de 2mm;
- pe suprafeţele ocluzale: zone confluente de pierdere de smalţ, cu diametrul
mai mic de 3 mm; abraziune marcată;
 7: uscarea prelungită cu aer evidenţiază:
- pe suprafeţele netede: pierderea neregulată a stratului extern al smalţului
pe mai puţin de ½ din suprafaţa acestuia;
- pe suprafeţele ocluzale: modificări ale morfologiei dentare cauzate de
confluenţa zonelor de pierdere de substanţă şi de abraziunea marcată;
 8: uscarea cu aer pune în evidenţă:
- pe suprafeţele netede şi ocluzale: pierderi de substanţă pe mai mult de ½
din suprafaţa smalţului;
 9: uscarea cu aer pune în evidenţă:
- pe suprafeţele netede şi ocluzale: pierderi de substanţă pe cea mai mare parte din
suprafaţa smalţului, modificări ale morfologiei dentare; zona cervicală a smalţului este
adesea neafectată.

Indicele de Fluoroză al Suprafeţelor Dentare (TSIF – Tooth Surface Index of

Fluorosis)

Este un indice mai sensibil decât indicele Dean în ceea ce priveşte clasificarea
cazurilor de fluoroză uşoară dar, deoarece este apreciat fără uscarea preliminară a
dinţilor, în cazurile de fluoroză foarte uşoară poate oferi răspunsuri fals negative.
Severitatea fluorozei este apreciată pe fiecare suprafaţă a dintelui pe o scală de la
0 la 7, astfel:
 0: smalţ sănătos;
 1: pe suprafaţa smalţului apar semne clare de fluoroză, şi anume zone alb-opace
(ca hârtia de pergament) care nu depăşesc 1/3 din suprafaţa totală a smalţului; în
această categorie este inclusă şi fluoroza limitată la pete albe la nivelul marginilor
incizale sau vârfurile cuspizilor dinţilor posteriori;
 2: întinderea zonelor alb-opace cuprinde mai mult de 1/3 dar mai puţin de 2/3 din
suprafaţa smalţului;
 3: zonele alb-opace se întind pe cel puţin 2/3 din suprafaţa examinată a dintelui;
 4: suprafaţa smalţului prezintă, pe zone limitate, coloraţii de la brun deschis la
brun închis, asociate uneia dintre modificările anterioare;

7
  5: pe suprafaţa dintelui există şanţuri fine (defecte ale stratului extern al smalţului,
cu o suprafaţă rugoasă, de obicei colorată, înconjurată de pereţi de smalţ intact),
fără coloraţii ale smalţului intact (care nu şi-a pierdut stratul superficial);
 6: şanţurile fine sunt asociate cu coloraţii ale smalţului intact;
 7: şanţurile confluează; pierderile stratului superficial de smalţ sunt extinse,
alterează de obicei morfologia dintelui şi sunt asociate cu coloraţii brun închis.

Indicele Riscului la Fluoroză (FRI – Fluorosis Risk Index)

Are la bază cunoaşterea faptului că riscul apariţiei fluorozei dentare este în strânsă
interrelaţie cu perioadele din dezvoltarea dinţilor pe care se grefează expunerea la fluor.
În vederea stabilirii acestui indice, suprafeţele vestibulare şi ocluzale ale dinţilor
prezenţi pe arcade sunt împărţite în patru zone, în funcţie de vârsta la care începe
mineralizarea. Fiecare din cele patru zone este apoi apreciată şi notificată prin Indicele
Dean sau Indicele Thylstrup-Fejerskov.

Indicele Defectelor de Dezvoltare a Smalţului (DDE – Developmental Defects

of Dental Enamel Index)

Are drept scop facilitarea diagnosticului diferenţial între leziunile produse de

fluoroza uşoară (incertă, foarte uşoară şi uşoară) şi alte opacităţi ale smalţului. Este
relativ dificil de apreciat, şi rareori utilizat.
Diagnosticul diferenţial are la bază criterii multiple, cum sunt: zona afectată,
forma, limitele şi culoarea leziunii, dinţii afectaţi, metoda de diagnostic (tabel).

Tabel Diagnosticul diferenţial între fluoroza uşoară şi alte

opacităţi ale smalţului (după A.L.Russell, 1961)

Fluoroza uşoară Alte opacităţi ale smalţului

Zona afectată De obicei pe sau lângă vârful De obicei pe suprafeţele netede;
cuspizilor sau marginile incizale pot afecta întreaga coroană
Forma leziunii Linii subţiri Ovală sau rotundă
Limitele leziunii Neregulate Clar demarcate
Culoarea leziunii Albă, opacă De obicei pigmentată în
momentul erupţiei
Dinţii afectaţi Mai frecvent pe canini, premolari şi Orice dinte poate fi afectat;
molari; rar pe incisivii inferiori; de frecvent pe suprafeţele
obicei pe 6 – 7 perechi de dinţi vestibulare ale incisivilor
omologi; extrem de rar în dentiţia inferiori; de obicei sunt afectaţi 1
temporară. – 3 dinţi; apar frecvent în
dentiţia temporară.
Semne de Nu apar în formele uşoare de De la absente la severe; suprafaţa

8
 hipoplazie fluoroză; suprafaţa smalţului este smalţului pare demineralizată.
netedă.
Diagnostic Adesea invizibilă în lumina Uşor de observat într-o lumină
puternică; mai uşor de detectat cu un puternică, perpendiculară pe
fascicul luminos tangenţial coroanei. suprafaţa dintelui.

Alte metode de apreciere a fluorozei dentare

În 1998, în Franţa, P. Hescot şi E. Roland propun aprecierea fluorozei dentare pe

baza leziunilor celor mai grave, dar numai în condiţiile în care există cel puţin două
perechi de dinţi afectati de fluoroză, şi a căror mineralizare are loc în acelaşi timp.
Numărul perechilor de dinţi afectaţi de fluoroză creşte proporţional cu gravitatea
leziunilor.
Severitatea fluorozei este apreciată prin indicele Dean, pe fiecare dinte în parte.
Simetria afectării bilaterale confirmă diagnosticul de fluoroză.

TERAPIA FLUOROZEI DENTARE

În funcţie de severitatea afectării prin fluoroză, tratamentul constă din

îndepărtarea prin şlefuire a stratului extern de smalţ până în ţesut sănătos, şi restaurarea
suprafeţei dentare cu materiale adezive, cu faţete ceramice sau compozite, sau cu coroane
de înveliş.
Tratamentele de albire a leziunilor colorate sunt contraindicate şi ineficiente,
smalţul fluorotic fixând rapid noi pigmenţi.

RECOMANDĂRI ÎN SCOPUL REDUCERII RISCULUI DE APARIŢIE A

FLUOROZEI DENTARE

Riscul apariţiei fluorozei dentare este puternic dependent de consumul de fluor în

perioada mineralizării preeruptive a dinţilor. Aşa cum s-a mai precizat, smalţul dentar
este vulnerabil la acţiunea fluorului pe toată perioada mineralizării.
Cu cât aportul excesiv de fluor acoperă o perioadă mai îndelungată din evoluţia
dinţilor şi cu cât mineralizarea dinţilor are loc pe o perioadă mai extinsă, cu atât riscul
apariţiei fluorozei dentare este mai crescut.
Perioadele de mineralizare diferite ale dinţilor, asociate de cele mai multe ori cu
un consum variabil de fluor în copilărie, explică intensitatea diferită a fluorozei pe diferiţi
dinţi ai aceluiaşi individ, cu excepţia cazurilor severe, în care gravitatea afectării este de
cele mai multe ori generalizată.
Perioada de mineralizare a dinţilor temporari este mai scurtă decât a celor
permanenţi (începe în luna a 4-a i.u. şi se termină la sfârşitul primelor 12 luni de viaţă),
iar în perioada intrauterină placenta împiedică transferul de fluor din circulaţia maternă în
cea fetală, explicând astfel prevalenţa şi severitatea reduse ale fluorozei dentare în
dentiţia temporară. În zonele în care concentraţia fluorului din apa potabilă atinge

9
niveluri cu mult mai mari decât cele optime, prevalenţa fluorozei creşte totuşi şi la nivelul
dinţilor temporari.
Pentru incisivii permanenţi mineralizarea începe la 3-4 luni i.u, cu excepţia
incisivilor laterali al căror proces de mineralizare începe la 10-12 luni şi se termină la 4-5
ani.
Mineralizarea caninilor permanenţi începe la 4-5 luni şi se termină la 6-7 ani.
Mineralizarea premolarilor începe la 1 an şi ½ - 2 ani şi se termină la 5-7 ani.
Mineralizarea molarului 1 permanent începe în momentul naşterii şi se termină la
2 ani şi ½ - 3 ani, iar mineralizarea molarului 2 permanent are loc între 2 ani şi ½ - 3 ani
şi vârsta de 7-8 ani.
După L.A.Russell (1962), dinţii cei mai afectaţi sunt cei a căror mineralizare are
loc pe perioadele cele mai lungi (canini, premolari şi molari).
După M.Bliqur şi D.Droz (1997), dinţii cei mai afectaţi sunt incisivii şi primii
molari, urmaţi de premolari şi molarii 2 şi 3.
Deşi mineralizarea molarului 1 permanent are loc pe o perioadă scurtă,
vulnerabilitatea la fluoroză este explicată prin sensibilitatea crescută la fluor a smalţului
la debutul perioadei de mineralizare (în jurul momentului naşterii).
Având în vedere perioadele de mineralizare ale dinţilor permanenţi se poate spune
că, pentru reducerea riscului de apariţie a fluorozei, aportul de fluor trebuie corect
monitorizat în special până la vârsta de 7 ani. Până la această vârstă controlul aportului de
fluor este mai dificil de realizat, în special în ceea ce priveşte pastele de dinţi. Pe de altă
parte, este extrem de importantă regularitatea administrării de fluor mai ales până la
această vârstă. O supradozare pe termen scurt nu poate înlocui o doză optimă
administrată pe termen lung, dar poate să crească riscul apariţiei fluorozei dentare pe
dinţii cu a căror mineralizare se suprapune.
Cele mai importante surse de fluor la care sunt expuşi copiii sub vârsta de 7 ani
sunt apa fluorizată, pastele de dinţi şi tabletele cu fluor.
Atunci când se discută despre prevalenţa fluorozei şi fluorul din apa potabilă,
factorii care trebuie consideraţi nu se rezumă exclusiv la concentraţia fluorului din apa de
băut. Corelaţia dintre ingestia de fluor din apa potabilă şi prevalenţa fluorozei dentare
este în continuă scădere, datorită creşterii continue a surselor de fluor.
Pe de altă parte, aceeaşi concentraţie a fluorului în apa potabilă poate avea efecte
diferite asupra unor indivizi diferiţi, în funcţie de:
 ingestia conştientă de fluor din alte surse (tablete, sare, zahăr fluorizate);
 ingestia pasivă de fluor din alte surse (lapte praf preparat cu apă fluorizată, paste
de dinţi);
 obiceiurile alimentare;
 factorii de mediu: temperatura, altitudinea;
 factori individuali: sociali (grad de cultură, stare materială), genetici
(sensibilitatea individuală la fluor), biologici (greutatea corporală, echilibrul
acido-bazic, modalitatea de ingestie a fluorului,excreţia renală, etc).
Obiceiurile alimentare au un rol esenţial în primii ani de viaţă. Pentru sugari,
modalitatea de furnizare a laptelui este importantă atât din punctul de vedere al riscului la
carie, cât şi din cel al riscului de apariţie a fluorozei dentare. Pe de o parte prelungirea
alăptatului la sân asociată cu evitarea administrării de fluor poate favoriza apariţia cariei,
iar pe de altă parte o alimentaţie bazată exclusiv pe alimente preparate numai cu apă

10
fluorizată (lapte praf, ceai) creşte riscul apariţiei fluorozei dentare. De aceea este necesară
cunoaşterea exactă atât a concentraţiei fluorului din apa utilizată la prepararea alimentelor
pentru copii, cât şi a cantităţilor consumate zilnic.
Dacă sugarului nu i se administrează nici un alt produs cu fluor în afara laptelui
preparat cu apă fluorizată, atunci cantitatea de fluor consumată zilnic nu depăşeşte 0,25
mg/zi, iar riscul apariţiei fluorozei dentare este minim.
Totuşi, pentru sugari şi copiii mici, în cazul în care consumul mediu zilnic de
fluor furnizat de alimentele preparate cu apă fluorizată nu poate fi exact apreciat, în
vederea reducerii riscului fluorozei dentare este bine ca hrana să fie preparată cu apă
nefluorizată.
Între vârsta de 2 şi cea de 7 ani, numărul surselor de fluor la care sunt expuşi
copiii creşte. Utilizarea tabletelor cu fluor în această perioadă trebuie limitată şi corelată
atât cu consumul de fluor din apa potabilă sau din alte surse cum sunt laptele sau sarea,
cât mai ales cu riscul carios al copilului, apreciat de către un specialist. Atunci când se
prescriu totuşi tablete cu fluor la aceste vârste, părinţii trebuie informaţi despre
beneficiile fluorului, dar şi despre riscurile nerespectării dozelor recomandate.
În cazul folosirii pastelor de dinţi cu fluor, copiii mai mici de 8 ani trebuie atent
supravegheaţi, cantitatea de pastă utilizată la un periaj trebuie limitată, iar concentraţia
fluorului din pasta de dinţi să fie adaptată vârstei (500 – 600 ppm F).
În ceea ce priveşte alte preparate cu fluor (soluţii, lacuri), acestea sunt aplicate
copiilor sub vârsta de 7 ani numai în condiţii stricte de supraveghere, şi sunt rezervate
cazurilor cu un risc foarte crescut la carie.
Dacă toate aceste recomandări sunt respectate, iar sursele de fluor sunt corect
evaluate, riscul apariţiei fluorozei dentare pe dinţii permanenţi devine minim, iar
beneficiile oferite de o utilizare corectă a fluorului sunt majore.

11