Şef de lucrări Dr.

Elena-Cristina Marcov, an IV, 2015

ODONTOTERAPIE RESTAURATOARE-CURS

LEZIUNI DENTARE

Leziunile dentare pot fi:

- leziuni dentare necarioase;
- leziuni dentare carioase;

Leziuni dentare necarioase

Se clasifică în:

1. distrofii dentare;
2. leziuni generate de uzura dentară;
3. discromii;
4. traumatisme dentare;
5. modificări de poziţie (încadrare opţională).

1. Distrofii dentare

- primare (acţiunea factorilor de perturbare are loc în perioada de formare):

- cicatriciale sau stabile : - modificări de număr : - anodonţii;
- dinţi supranumerari.
- modificări de dimensiune : - microdonţie;
- macrodonţie.
- modificări de formă;
- modificări de structură.

- evolutive sau active : - amelogeneza imperfectă;

- dentinogeneza imperfectă;
- odontodisplazia regională.

- secundare (legătura cu perioada de formare este dificil de demonstrat, iar

modificările apar la distanţă de momentul erupţiei, dinţii având aspect normal la
apariţia pe arcadă): caria de biberon, caria rampantă, sindromul Dubreuil
Chambardel.

Cauzele distrofiilor sunt genetice sau de mediu (cu acţiune generală sau locală).

1
 Distrofii dentare primare cicatriciale sau stabile

■ Modificări de număr:

1. Anodonţia poate fi parţială şi totală.

Etiopatogenie:
- absenţa formării mugurilor dentari;
- lipsa dezvoltării embrionare a mugurelui dentar;
- atrofia mugurelui dentar.

Anodonţia parţială
● Afectează ambele dentiţii, în special pe cea permanentă, cu frecvenţă mai mare
(susţin majoritatea autorilor) la maxilar;
● Dinţii cei mai afectaţi sunt: incisivul lateral superior, molarii de minte inferiori şi
superiori, premolarii II inferiori, etc.
● Poate fi: simetrică/asimetrică, cu/fără persistenţa corespondentului temporar, cu
spaţiu păstrat/modificat consecutiv migrărilor dentare

2. Dinţii supranumerari

Etiopatogenie:
- mai multe teorii: teoria celei de-a treia dentiţii, teoria mugurilor adamantini
multipli, teoria diviziunii mugurelui dentar, etc.

● Dinţii supranumerari sunt, frecvent, mai mici, cu forme atipice, frecvent în

oropoziţie, pot fi erupţi sau frecvent incluşi.
● Incluzia poate fi însoţită de anumite semne clinice: modificări de poziţie ale unor
dinţi, bombări ale crestelor alveolare, persistenţa dinţilor temporari.
● Dintele supranumerar cel mai frecvent este MEZIODENSUL care apare doar la
maxilar, are coroană conică, poate fi erupt sau inclus provocând incluzia sau malpoziţii
ale incisivilor superiori, poate erupe înaintea, împreună sau după dinţii permanenţi.

■ Modificări de dimensiune:

- microdonţie;
- macrodonţie.

■ Modificări de formă:

- dens in dente (unii autori îi încadrează la dinţi supranumerari);

- dens evaginatus (unii autori îl consideră cuspid suplimentar);
- dinte geminat;
- dinte fuzionat

2
(este rezultatul unirii a doi dinţi vecini la nivel smalţului şi dentinei, iar numărul dinţilor este
redus);
-dinte cu cuspid suplimentar:
-tuberculul lui Carabelli (pe faţa orală a molarului de 6 ani maxilar);
-tuberculul lui Bolk (pe faţa vestibulară a molarului de 12 ani mandibular);
-tuberculul lui Zukerkandel (pe faţa vestibulară a molarului secund temporar);
-tuberculul sixtum (pe faţa orală a molarului de 6 ani mandibular),
-talon cusp (formă de ghiară, are un corn pulpar, la nivelul incisivului lateral
superior);

- dinte din taurodontism (molar cu aspect clinic normal dar cu cameră pulpară anormal de
lungă fără constricţia de la nivelul joncţiunii smalţ-cement şi rădăcini scurte);
- dinte dilacerat (prezintă angulare anormală).

■ Modificări de structură:

- ale smalţului;
- ale dentinei.

Modificările de structură pot fi generate de factori de mediu cu

- acţiune generală;
- acţiune locală.

Modificările de structură pot fi generate de: factori de mediu cu acţiune generală:

- intrauterin: factori infecţioşi (rubeola, rujeola prenatală, etc.), antibiotice (tetraciclina),
factori carenţiali (vitamine A, C, D, calciu, etc.), factori endocrini, alergii, etc.
- perinatal: traumatisme la naştere, anoxia la naştere, etc.
- factori neonatali (0-1 an): rahitism, tetanie, tulburări gastrointestinale, carenţe
vitaminice, etc.
- factori ce acţionează în perioada copilăriei (până la 4-5 ani): hipocalcemie, exces de
fluor, tetraciclina, etc.
factori de mediu cu acţiune locală:
- afecţiuni ale dinţilor temporari.

Leziunile smalţului pot fi: hipoplazii (afectare a matricei organice) şi hipomineralizări

(afectare a mineralizării).
Leziunile dentinei poartă numele generic de displazii.

► Modificările de structură generate de factori de mediu cu acţiune generală

afectează simultan smalţul şi dentina.
Ele există pe dinţi la erupţie ca leziuni stabile, neevolutive, ca şanţuri sau geode dispuse
în şiruri paralele cu marginea incizală sau ocluzală, cu dispunere simetrică pe dinţi omologi.
Interesează mai ales dinţii permanenţi. Gravitatea leziunilor este direct proporţională cu
intensitatea şi durata factorului etiologic şi invers proporţională cu vârsta.

3
 Printre cauzele de mediu cu acţiune generală se înscrie şi ingerarea în exces de fluor în
primii 8 ani de viaţă care are drept rezultat apariţia fluorozei.
Fluoroza dentară este o tulburare a dezvoltării smalţului datorate excesului de
fluor din sânge în primii 8 ani de viaţă.
Factorii favorizanţi pot fi factorii de mediu şi factorii individuali (genetici, biologici,
sociali).
Gravitatea fluorozei este direct proporţională cu nivelul fluorului din sânge care, la
rândul său, este direct proporţional cu cantitatea de fluor ingerată:
- din apa de băut, alimente (sare fluorizată, ceai negru, peşte);
- din produsele fluorurate (ca parte a managementului cariei dentare).
În zonele geografice cu apă de băut cu concentraţie de peste 0,6 mg/l nu este indicată
administrarea suplimentelor cu fluor.
Mecanism de producere:
Concentraţia mare de fluor din sânge în timpul formării smalţului determină:
- afectarea activităţii ameloblaştilor de producere a matricei organice cu formare de
smalţ poros (creşterea dimensiunii spaţiilor intercristaline care vor fi umplute cu apă
şi proteine);
- afectarea procesului de maturare preeruptivă cu formare de smalţ hipomeralizat
(excesul de fluor întrerupe mineralizarea cu retenţia excesivă a proteinelor în smalţ).
Rezultatul total al acestui proces este formarea unui smalţ poros hipomineralizat
acoperit la exterior de un strat subţire de smalţ hipermineralizat. Aspectele clinice sunt variate
în funcţie de cantitatea de fluor ingerată.
Aceste aspecte pot fi:
1. modificări de culoare (discromii);
2. modificări ale reliefului smalţului.

1. Modificările de culoare (discromii) sunt:

- pete albe, opace (apar ca urmare a prezenţei smalţului poros generate primar, preeruptiv de
afectarea mecanismului de formare a smalţului);
- pete brune sau negre (apar ca urmare a pigmentării extrinseci a suprafeţei de smalţ poros
denivelat rezultat secundar, posteruptiv consecutiv microtraumatismelor).

2. Modificările reliefului smalţului se prezintă ca geode sau şanţuri pe suprafaţa dinţilor

şi sunt generate secundar, posteruptiv ca urmare a microtraumatismelor.
Grupurile cele mai afectate sunt cele care au intervalul de maturare de lungă durată
(după unii autori).
Ordinea afectării este (în ordine descrescătoare)(după unii autori):
- premolari;
- molari de 12 ani;
- incisivi maxilari;
- canini;
- molari de 6 ani;
- incisivi mandibulari.

Forme clinice:

-simplă (formă uşoară): slabă coloraţie gălbuie sau brună, asociată cu linii fine
transversale sau mici zone albe-opace, fără defecte de suprafaţă (smalţ neted); în cazul
petelor, acestea sunt frecvent localizate în apropierea marginii incizale (aspect de dinte
„acoperit de zăpadă”)

4
 -opacă (formă moderată): pete galben-gri-brune, asociate cu zone albe-opace, iar
suprafaţa smalţului este neregulată;

-cu porozităţi (formă severă): aspecte din forma opacă mai accentuate, dinţii prezintă şi
smalţ poros, friabil (se poate desprinde parcelar de pe dentina subiacentă).

Tratamentul leziunilor produse de fluoroză se realizează diferit în funcţie de forma

clinică.

► Modificările de structură generate de factori de mediu cu acţiune locală (ex.

traumatisme) afectează simultan smalţul şi dentina, au aspecte variate şi nu apar la dinţii
omologi

Distrofii dentare primare evolutive sau active

Anomaliile de structură ale smalţului care au cauze genetice se numesc

amelogeneze imperfecte.
Interesează ambele dentiţii, leziunile nu există pe dinţi la erupţie dar evoluează rapid
posteruptiv, pe toţi dinţii.
Zonele afectate sunt alb-opace la gălbui cu suprafaţă lucioasă (forma hipoplazică) sau
cafeniu-rugoasă (formă hipocalcifiată).

Anomaliile de structură ale dentinei de cauză genetică sunt dentinogenezele

imperfecte.

Dinţii pot avea culori de la albastru-cenuşiu deschis la brun închis.

2. Leziuni de uzură

Prin pierdere lentă, progresivă, de substanţă dură dentară la nivelul suprafeţelor

expuse în mediul bucal cu sau fără participare funcţională

Poate fi o consecinţă firească a evoluţiei fiziologice (în timp) sau provocată de o

serie de cauze patologice.

A. Leziuni datorate eroziunii acide

Datorată factorilor exogeni:

- prin dietă (aport alimentar) acidul citric, acetic, carbonic (afectarea vestibulară
a dinţilor frontali maxilari, incizală a frontalilor);
- prin activităţi profesionale - mediu cu concentraţie mare de acizi
(afectarea vestibulo-incizală a dinţilor frontali superiori);
- prin utilizarea unor substanţe medicamentoase (vit.C, aspirină efervescentă,
medicaţie acidă în hipoclorhidrie).

Datorată factorilor endogeni: prin regurgitaţie gastrică (cauza: acidul clorhidric de

provenienţă gastrică - prin regurgitaţie, reflux gastric cronic, vomismente cronice repetate).

5
 Apar frecvent în afecţiuni digestive, afecţiuni neuro–psihice ("anorexia nervosa",
"bulimia nervosa"), alcoolism cronic, etc.

Se produce afectarea feţelor orale ale dinţilor maxilari superiori, feţelor ocluzale şi
vestibulare ale dinţilor laterali inferiori.

B. Leziuni datorate atriţiei

Atriţia are drept consecinţă uzura fiziologică a suprafeţelor datorită contactelor dento–
dentare directe, fără interpoziţie alimentară în masticaţie.

Poate fi:
- incizală/ocluzală;
- Interproximală.

Depinde de:
- intensitatea forţelor exercitate
- de calitatea structurilor dure dentare
- de durata acţiunii în cauză

Atriţia ocluzală şi/sau incizală

Implică zone de uzură ("faţete") cu suprafaţă aplatizată sau uşor adâncită, circumscrise
de margini bine definite faţetele corespund cu exactitate unora similare, situate pe suprafeţele
de contact (dento–dentare) cu dinţii antagonişti.

C. Leziuni datorate abraziunii

Abraziunea generează uzură patologică prin fricţiunea oricărui corp exogen exercitată
asupra suprafeţelor dinţilor implicaţi în mişcările de incizie, triturare, apucare (prindere) ori
ţinere a unor obiecte (sunt incluse şi manoperele de igienizare orală prin periaj dentar).

Poate fi:
- vestibulară/orală;
- incizală/ocluzală.

Abraziunea vestibulară/orală

1. Leziuni discoidale sau lenticulare (în "farfurie")

Leziuni discoidale sau lenticulare (în "farfurie") sunt excavări extinse în suprafaţă
(dincolo de limitele zonei cervicale respective, implică semnificativ faţa vestibulară) şi cu
profunzime mai redusă, descriind un planşeu concav relativ uniform. Sunt generate, frecvent,
de periaj dentar efectuat incorect (tehnică, frecvenţă, etc.)

2. Leziuni cuneiforme ( formă de "V")

6
 Leziunile cuneiforme sunt şanţuri cu orientare mezio-distală, localizate în special la
nivel cervical vestibular, cu lărgime mai redusă şi mai bine delimitată şi cu adâncime mai
marcată, realizând o incizură cu fund ascuţit, relativ net, generate de trauma ocluzală.

Abraziunea incizală/ocluzală

Abraziunea incizală/ocluzală are cauze patologice şi poate fi:

- generalizată (bruxism);
- sectorială: în dreptul a 2–3 dinţi antagonişti datorită apucării, ţinerii sau secţionării
unor obiecte (activitate profesională, de divertisment, ticuri, etc.);
- localizată pe anumiţi dinţi cu aspect de faţete de abraziune ca urmare a interferenţelor
şi contactelor premature în dinamica şi statica mandibulară.

3. Discromii dentare

Discromiile dentare sunt modificările de culoare ale dinţilor.

Discromiile se pot produce:

- prin modificarea structurii şi/sau grosimii structurii dure dentare
- prin penetrarea şi depozitarea în structura dură dentară a diferiţilor pigmenţi
- prin depunerea de substanţe colorante pe dinţi.

Modificările pot apărea preeruptiv/posteruptiv.

Modificările pot fi congenitale sau dobândite.

Discromiile pot apărea consecutiv:

A. Modificări de grosime sau structură a dinţilor:

- înainte de formarea dintelui: anomalii de dezvoltare

- după formarea dintelui:

- depuneri de dentină secundară (discromii de senescenţă)
- depuneri de dentină terţiară (discromii consecutive traumatismelor)
- necroză pulpară (culoare gri sau brună a dinţilor)
- hemoragie pulpară consecutiv traumatismelor dentare (discromie prin
degradarea hemoglobinei în hematoidină şi hemosiderină, cu penetrarea pigmenţilor în
tubulii dentinari)
- rezorbţie internă a dentinei cu prezenţa ţesutului de granulaţie (pulpită cronică
închisă – granulom intern Pallazzi)(o colorare în roz a smalţului (“pink spot”);

Tratament

Pentru discromiile apărute înainte de formarea dintelui:

- restaurări coronare directe cu materiale fizionomice;

7
 - faţete;
- coroane de înveliş.

Pentru discromiile apărute după formarea dintelui:

- albire prin diferite tehnici.

B. Penetrarea şi depozitarea în structura dură dentară a diferiţilor pigmenţi

- congenitale;
S-au raportat discromii:
- verzui- icter neonatal, incompatibilitate Rh maternofetală, rubeolă, toxoplasmoză, etc.
- alb-albăstrui- cardiopatia cianogenă la copil;
- roşii sau roz- porfiria eritropoietică congenitală.

- dobândite generate de:

1. Substanţe medicamentoase administrate sistemic;

2. Substanţe medicamentoase utilizate în tratamentele dentare.

1. Discromii generate de substanţe medicamentoase administrate sistemic

Discromia tetraciclinică

Gradul de colorare a structurii dure dentare depinde de:

-doza de antibiotic administrată (din luna a 4-a i.u.până la 7 ani);

-durata tratamentului;
-derivaţii de tetraciclină utilizaţi.

Gradul (clasa) I - coloraţie galbenă, gri sau brună, uniformă pe suprafaţa coronară;
Gradul (clasa) II - coloraţie mai intensă pe zonele afectate, dar tot uniformă, fără benzi nete;
Gradul (clasa) III - coloraţie neregulată, gri închis sau albăstrui, neuniformă, cu aspect de
benzi net diferenţiate;
Gradul (clasa) IV - coloraţie foarte intensă, foarte saturată, în benzi sau plaje neuniforme,
excepţional violet închis sau brun intens.

2. Discromii generate de substanţe medicamentoase utilizate în tratamentele dentare

- amalgamul de argint modifica culoarea dintelui în bleu-gri sau cenuşiu-negru;

- bachelite: coloraţie brun-roşcat;
- altele care pot genera discromii: iodoform, conuri de argint, eugenol, crezol, fenol,
derivaţi de iod, compuşi cu Fe.

C. Depozitarea de substanţe colorante pe suprafaţa dinţilor erupţi

Se datorează acţiunii:

1- microorganismelor cromogene;
2- coloranţilor alimentari;
3- substanţelor medicamentoase;

8
 4- factorilor poluanţi de mediu.

Factorii care predispun la apariţia de discromii extrinseci

- defectele smalţului
Defectele microscopice de suprafaţă ale smalţului precum fisuri, gropiţe favorizează
acumularea de agenţi cu potenţial de colorare ca alimente, tutun şi alţi agenţi topici.

- disfuncţii salivare
Diminuarea secreţiei salivare conduce la o îndepărtare precară a debriurilor şi plăcii de
pe suprafeţele dentare şi, deci, contribuie la apariţia discromiilor extrinseci. Cauzele scăderii
secreţiei salivare pot fi locale (infecţii sau obstrucţii ale glandelor şi/sau canalelor salivare) şi
generale (sindrom Sjogren, postiradiere şi postchimioterapie în cancere, postmedicaţie cu
anticolinergice, antihipertensive, antipsihotice, antihistaminice).

- igiena orală deficitară. Cauza cea mai frecventă a discromiilor extrinseci este
reprezentată de igiena dentară deficitară ca frecvenţă şi tehnică.

Clasificarea lui Nathoo a substanţelor care produc discromii extrinseci cuprinde 3

categorii:

Substanţe de tipul N1: Substanţe colorate cromogene care se leagă de suprafaţa

dintelui generând discromii extrinseci. Principalele substanţe cromogene sunt reprezentate de
ceai, cafea, vin, bacteriile cromogene şi metale.

Substanţe de tipul N2: Substanţe colorate care se leagă de suprafaţa dintelui generând
discromii extrinseci a căror culoare se modifică în timp. De fapt sunt substanţe de tipul N1
care au generat discromii care s-au închis la culoare în timp.

Substanţe de tipul N3: Substanţe incolore (precromogene) care se leagă de suprafaţa

dintelui şi care suferă o reacţie chimică ulterioară care generează discromie. Principalele
substanţe de tip N3 sunt alimentele bogate în carbohidraţi (ex. mere, cartofi), fluorura de
staniu şi clorhexidina

De obicei, petele discromice pot fi maro, negre, gri, verzi, portocalii sau galbene uneori
cu luciu metalic.

Pentru a deosebi coloraţiile extrinseci de cele intrinseci se zgârie suprafaţa pe care se

află pata, aceasta putând fi îndepărtată dacă este de natură extrinsecă.

Cauzele apariţiei petelor maro:

 - produse din tutun. Petele de tutun generate de ţigări, ţigarete, pipe şi tutun masticabil
sunt localizate în treimea medie şi cea de colet a suprefeţelor dentare.
-placă dentară;
 - ceai, cafea, vin şi alte băuturi;
 - anumite mîncăruri colorate;
 - metale;
 - iod;
 - clorhexidina;

9
  - clorură de cetilpiridinum;
 - fluorură de staniu;
 - doxiciclină.

Cauzele apariţiei petelor negre:

 - produse din tutun;

 - bacterii cromogene;
 - anumite alimente;
 - metale

Cauzele apariţiei petelor verzi:

 - bacterii cromogene;
 - ceai;
 - metale.

Cauzele apariţiei petelor portocalii:

 - bacterii cromogene;
 - metale;
 - Doxiciclină.

1. Microorganismele cromogene produc discromii localizate în zona coletului.

Cea mai frecventă discromie din această categorie este produsă de speciile
Actinomyces şi are culoare neagră.
Pata are în compoziţie sulfat feric şi rezultă în urma reacţiei chimice dintre hidrogenul
sulfurat produs de bacterie şi fierul din salivă şi lichidul gingival.

Petele verzi sau petele verzi cu tentă galbenă rezultă în urma acţiunii unor bacterii şi
fungi fluorescenţi ca speciile de Penicillium şi Aspergillus sau prezenţei prafului de cupru
(activitate în mediu industrial).
Petele generate de bacteriile cromogene au nuanţe de la verde închis la verde-galben şi
se dezvoltă în prezenţa luminii şi în treimea cervicală a dinţilor.
De aceea, discromiile produse de acestea apar pe suprafaţa vestibulară a dinţilor
anteriori.
Ele apar în cazul prezenţei unei igiene orale de proastă calitate. Aceste pete se pot găsi
pe smalţ cu neregularităţi sau pe smalţ demineralizat. Se observă des la copii, mai des la
băieţi decât la fete, iar frecvenţa lor este mai mare la cei care respiră oral.
Au tendinţa de a reapărea, caracteristicile smalţului subiacent considerându-se a avea
legătură cu caracterul recidivant al acestora

Petele portocalii sunt mai puţin frecvente şi sunt produse de bacteriile cromogene
Serratia marcescens şi Flavobacterium lutescens. Sunt asociate unei igiene orale de
proastă calitate.

10
 2. Coloranţii alimentari produc:

-coloraţie albastru-violetă sau neagră: cireşe negre, afine (formează un film pe suprafaţa
dentară);
-coloraţie roşu-purpuriu: mure, zmeură, sfeclă roşie;
-coloraţie brună: cafea, ceai, Coca-Cola;
-coloraţie galben-roşiatică: condimente precum piper roşu, şofran, boia;
-coloraţie galben-brun-neagră: tutun (fumători, mestecători de tabac);

3. Substanţe medicamentoase

 coloraţie brună (reversibilă): staniu (fluorură de Sn);

 coloraţie galben-brună: soluţii antiseptice (clorhexidină, tanin);
 coloraţie verzui-portocalie-roşiatică: antiseptice cu Hg (mercurocrom, mertiolat);
 coloraţie violetă : permangant de K;

4. Factori poluanţi de mediu

• compuşii chimici din pulberile, aerosolii sau fumul industrial pot determina apariţia
de depozite colorate pe dinţi:

• Fe, Mg, Ag: coloraţie neagră;

• Cu, I, Br: coloraţie brună;
• Hg, Pb: coloraţie gri-cenuşiu-albăstruie;
•
Metode de tratament ale discromiilor dentare generate de depunerea coloranţilor
pe suprafeţele dinţilor

1.Regim igieno-dietetic. Discromiile extrinseci produse de alimente, băuturi sau

anumite obiceiuri (fumat, mestecat tutun, etc.) sunt tratate printr-o profilaxie dentară
riguroasă şi renunţarea la obiceiurile vicioase cauzatoare de coloraţii.

2.Periaj dentar. Un periaj dentar eficient de două ori pe zi previne apariţia discromiilor
extrinseci, majoritatea dentifricelor conţinând un agent abraziv, un detergent şi un agent
antitartar. Multe dintre ele conţin astăzi şi agenţi de albire.

3.Periaj profesional. Unele pete extrinseci pot fi îndepărtate prin curăţare ultrasonică,
prin periaj cu pastă abrazivă de profilaxie sau prin utilizarea sistemelor cu aer abraziv.

4. Traumatismele dentare

Fisură coronară (la nivelul smalţului, fără pierdere de substanţă dură dentară)
 Fractură coronară nepenetrantă/necomplicată - fără expunerea (descoperirea) pulpei
dentare sau fără deschiderea camerei pulpare

Inspecţie Fractură coronară extinsă până deasupra, la

nivelul coletului sau subgingival
Descriere Fractură implicând variabil smalţul, dentina şi
cementul, cu pierdere de substanţă dură

11
 dentară şi fără deschiderea camerei pulpare
Testul mobilităţii Fragment coronar mobil extins sau nu
subgingival
Testul percuţiei Dureros
Testul vitalităţii Pozitiv
Imagine radiologică Radiotransparenţă a liniei de fractură a cărei
zonă apicală uneori nu este bine evidenţiată
Tip de radiografie recomandată Radiografii retroalveolare periapicale
(excentrice sau nu), radiografii ocluzale

 Fractură coronară penetrantă/complicată - cu expunerea (descoperirea) pulpei dentare

sau cu deschiderea camerei pulpare:
- Dinte cu pulpă vitală;
- Dinte cu pulpă necrotică (eventual, cu gangrenă simplă sau complicată netratată);
- Dinte devital, cu tratament endodontic şi cu restaurare coronară preexistente (corecte/nu).

Descriere Fractură implicând variabil smalţul, dentina şi

cementul, cu pierdere de substanţă dură
dentară şi cu deschiderea camerei pulpare
Inspecţie Fractură coronară extinsă până la nivelul
coletului (fracture orizontale)sau subgingival
Testul mobilităţii Fragment coronar mobil extins frecvent
subgingival
Testul percuţiei Dureros
Testul vitalităţii De obicei, pozitiv
Imagine radiologică Radiotransparenţă a liniei de fractură a cărei
zonă apicală uneori nu este bine evidenţiată
Tip de radiografie recomandată Radiografii retroalveolare periapicale
(excentrice sau nu), radiografii ocluzale

Tratamentul traumatismelor dentare cu pierdere de structură dură dentară

- monitorizarea stării de sănătate pulpară;

- restaurări directe prevăzute frecvent cu sisteme suplimentare de retenţie;
- restaurări indirecte.

5. Modificări de poziţie

- în plan sagital (pentru frontali) sau în plan transversal (pentru laterali):

- colet deplasat de pe linia arcadei spre vestibular (vestibulopoziţie) sau spre oral
(oropoziţie);
- colet pe linia arcadei dar dintele este înclinat spre vestibular (vestibuloînclinat) sau
spre oral (oroînclinat);
- combinaţii ale situaţiilor de mai sus.

- în plan transversal (pentru frontali) sau în plan sagital (pentru laterali):

- colet deplasat spre mezial (meziopoziţie) sau spre distal (distopoziţie);
- colet înclinat spre mezial (mezioînclinaţie) sau spre distal (distoînclinaţie);

12
 - combinaţii ale situaţiilor de mai sus.

- în plan vertical:
- colet deplasat spre apical cu coroană în infraocluzie (infrapoziţie);
- colet deplasat spre ocluzal cu coroană care depăşeşte planul de ocluzie:
- dinte egresat (împreună cu procesul alveolar);
- dinte extruzat (fără procesul alveolar).

- în ax = rotaţii (dintele... este mezio/disto – se alege faţa proximală cu gradul de rotaţie

mai mare- vestibulo/oro rotat cu ... grade).

Leziuni dentare carioase

Clasificarea cariilor dentare:

I. După progresie:

A) carii simple necavitare;

B) carii simple cavitare.

II. În raport cu zonele în care sunt localizate:

A) carii în şanţuri şi fosete;

B) carii ale suprafeţelor netede:

1. carii proximale: - la nivelul molarilor şi premolarilor. Acestea pot fi:

1) - carie cu extindere deasupra ariei de contact;

- carie care subminează creasta marginală (apariţia petei albe cretoase);

- carie ce întrerupe creasta marginală.

2) - carie localizată la nivelul ariei de contact;

3) - carie cu extindere sub aria de contact;

- la nivelul dinţilor frontali. Acestea pot fi:

- carie care întrerupe creasta orală;

- carie care subminează creasta orală;
- carie la nivelul ariei de contact;
- carie care subminează creasta vestibulară;
- carie care întrerupe creasta vestibulară;
- carie cu subminarea sau distrugerea unghiului incizal.

2. carii cervicale.
C) carii de rădăcină.

III. După evoluţie cariile se clasifică în:

13
 a) Carii cu evoluţie rapidă (carii umede), sunt caracteristice vârstelor tinere şi prezintă bogate
depozite de dentină alterată de consistenţă moale şi culoare gălbuie.

b) Carii cu evoluţie lentă (carii uscate) caracteristice vârstelor înaintate, prezintă dentină
alterată de consistenţă mai fermă şi culoare brună-cafenie.

c) Carii oprite din evoluţie localizate pe suprafeţele libere ale dinţilor expuse autocurăţirii şi
curăţirii artificiale. Au aspectul unor pete brune-maronii ale smalţului ce prezintă şi o
suprafaţă uşor rugoasă.

IV. După profunzime cariile se clasifică în:

Carii superficiale în care procesul carios interesează smalţul şi o porţiune mică din
dentină;

Carii de adâncime medie în care procesul carios interesează smalţul şi dentina. Între
procesul carios şi camera pulpară se interpune un strat de dentină dură sănătoasă de 2-3 mm.

Carii profunde în care procesul carios a ajuns în imediata vecinătate a camerei

pulpare.

V. După legătura cu o restaurare (directă sau indirectă) mai veche:

- primare;
- secundare: carie secundară marginală şi recidiva de carie.

14