3205 Lucrare

CUPRINS
C U P R I N S.............................................................................................................................1
LISTA DE ABREVIERI..........................................................................................................3
I N T R O D U C E R E.............................................................................................................4
CAPITOLUL 1 „NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN DOMENIUL CRIMINOLOGIEI”. . .6
1.1. Începuturile şi evoluţia ştiinţei criminologice................................................................................................6
1.2. Definiţia, obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei......................................................................................9
1.3. Caracterul pluridisciplinar al criminologiei................................................................................................11

1.3.1. Raportul criminologiei cu sociologia juridică...........................................................................................12
1.3.2. Raportul criminologiei cu psihologia........................................................................................................14
1.3.3. Raportul criminologiei cu criminalistica...................................................................................................14
1.3.4. Raportul criminologiei cu ştiinţa dreptului penal......................................................................................15
1.3.5. Raportul criminologiei cu dreptul procesual penal...................................................................................15
1.3.6. Raportul criminologiei cu politica penală.................................................................................................16
1.3.7. Raportul criminologiei cu penologia şi dreptul excepţional penal............................................................16
1.4. Ştiinţa criminologică în România.................................................................................................................17
1.5. Ramurile ştiinţei criminologice.....................................................................................................................20

CAPITOLUL 2 „PRINCIPALELE ORIENTĂRI, TEORII ŞI CURENTE ÎN
CRIMINOLOGIE”.................................................................................................................22
2.1. Orientarea biologică.......................................................................................................................................22
2.2. Orientarea sociologică...................................................................................................................................27
2.3. Orientarea psihologică...................................................................................................................................32

CAPITOLUL 3 „TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE”.......................................34
3.1. Conceptul de personalitate criminală...........................................................................................................34
3.2. Conţinutul teoriei personalităţii criminale a lui Jean Pinatel....................................................................35

1.3.1. Egocentrismul...........................................................................................................................................36
1.3.2. Labilitatea..................................................................................................................................................37
1.3.3. Agresivitatea.............................................................................................................................................38
1.3.4. Indiferenţa afectivă....................................................................................................................................39
3.3. Limitele şi criticile aduse teoriei personalităţii criminale..........................................................................43
3.4. Alte coordonate psihologice ale personalităţii infractorului......................................................................45

CAPITOLULUI 4 „ TIPURI DE CRIMINALI”.................................................................50
4.1. Criminalul agresiv..........................................................................................................................................57
4.2. Criminalul achizitiv.......................................................................................................................................58
4.3. Criminalul caracterial...................................................................................................................................60
4.4. Criminalul lipsit de frâne sexuale.................................................................................................................62
4.5. Criminalul profesional...................................................................................................................................64
1
4.6. Criminalul ocazional......................................................................................................................................65
4.7. Criminalul debil mintal.................................................................................................................................67
4.8. Criminalul recidivist......................................................................................................................................68
4.9. Criminalul ideologic sau politic....................................................................................................................70
4.10. Criminalul alienat........................................................................................................................................71
4.11. Criminalul „Gulerelor albe”.......................................................................................................................74

CONCLUZII ŞI PROPUNERI..............................................................................................78
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................80
2
LISTA DE ABREVIERI
ECOSOC Consiliul Economic şi Social

Ed. Editura
H.G. Hotărâre de Guvern
O.N.U. Organizaţia Naţiunilor Unite
Op. cit. operă citată
Pag. pagina
Publ. Publicaţia
S.R.C.C. Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică
TUB Tipografia Universităţii Bucureşti
UNICRI Institutul Internaţional de Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei
Univ. universitatea
UNSDRI Institutul de Cercetări pentru Apărarea Socială
Urm. următoarele
Vol. volumul
3
INTRODUCERE
Criminologia ca ştiinţă a apărut datorită necesitării unui răspuns pe care societatea îl

căuta pentru fenomenul criminal, în general. Având ca obiect de studiu crima (în sens de act
individual, ca şi fenomen social global), criminalul, victima, precum şi reacţia socială faţă de
crimă, criminal şi victimă, criminologia nu deţine un monopol de studiu. După cum vom
vedea în cuprinsul primului capitol şi alte ştiinţe – mai ales ştiinţele penale – au acelaşi obiect
de studiu.
Primul capitol al prezentei lucrări ne introduce în lumea ştiinţei criminologice. Acest
capitol prezintă noţiuni introductive, începând evoluţia ştiinţei criminologice, continuând cu
scopul, obiectul şi funcţiile criminologiei şi terminând cu ramurile sale. Am încercat să facem
un tablou complet autorilor români şi a lucrărilor lor de specialitate, care au contribuit la
dezvoltarea criminologiei în ţara noastră. Tot în cuprinsul acestui capitol, se prezintă
caracterul pluridisciplinar al criminologiei ce rezultă din obiectul de cercetare.
Cel de-al doilea capitol intitulat „Principalele orientări, teorii şi curente în criminologie”
prezintă o scurtă descriere a curentelor importante pe care criminologia le cuprinde. Se poate
observa multitudinea de teorii care coexistă în ştiinţa criminologică şi, totodată, importanţa lor
în cadrul acestei ştiinţe.
Al treilea capitol, „Teoria personalităţii criminale” face o prezentare amplă a teoriei
marelui criminolog francez Jean Pinatel. Acesta afirma că „între criminal şi noncriminal nu
sunt deosebiri de natură, ci de grad”.
Potrivit acesteia, şi unul şi altul sunt împinşi la acţiuni şi activităţi de anumite nevoi,
mobilul, şi unul şi altul sunt ajutaţi sau neajutaţi de anumite capacităţi, de anumite acte de
voinţă, etc. Aceste elemente psihice, fizice şi altele la criminali sunt uneori mai puternice, de
exemplu impulsurile, mobilurile – agresivitatea, sexualitate – şi altele mai slabe – de exemplu
voinţa, stăpânirea de sine şi altele. Pinatel considera că personalitatea criminală trebuie să
cuprindă o reuniune de trăsături: agresivitate, egocentrism, labilitate şi indiferenţă afectivă.
Tot în cadrul capitolului al III-lea am încercat să prezentăm limitele teoriei
criminologului francez, care au apărut datorită evoluţiei acestei ştiinţe.
Ultimul capitol, care dă şi titlul acestei lucrări – Tipuri de criminali, prezintă o tipologia
a criminalilor, în funcţie de specificul fiecăruia. Aceşti criminali au fost prezentaţi separat
pentru a se putea evidenţia particularităţile fiecăruia. Aceste particularităţi reies din modul lor
de săvârşire a faptelor antisociale şi din modul reintegrării în societate. Bineînţeles, această
clasificare a criminalilor ţine seamă de principalele curente ale criminologiei.
4
Istoria criminologiei, ca de altfel a oricărei discipline ştiinţifice, face parte din istoria
politică, economică şi culturală a omenirii. În literatura de specialitate s-a afirmat, pe bună
dreptate, că nu există o singură criminologie, ci fiecare epocă istorică are propria
criminologie. Din cele mai vechi timpuri se poate regăsi o formă incipientă de criminologie,
iar pentru identificarea originii acestei ştiinţe este necesară o incursiune istorică.
Din punct de vedere etimologic, criminologia derivă de latinescul „crimen” (crimă,
infracţiune) şi latinescul „logos” (ştiinţă). Deci, prin criminologie se înţelege ştiinţa care
studiază fenomenul infracţional sau criminal.
Ca ştiinţă, criminologia este legată de axioma „o ştiinţă apare fără acordul nimănui”.
Ea s-a dezvoltat, după cum vom prezenta în cadrul acestui capitol, prin aportul a trei mari
personalităţi: Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo, dar şi mulţi alţii, care au
împărtăşit ideile acestora şi şi-au pus amprenta prin lucrările lor. Această ştiinţă îşi are origini
îndepărtate deoarece criminalitatea a apărut ca fenomen social odată cu structura primelor
comunităţi umane. Pedepsirea unor comportamente individuale periculoase a fost determinată
de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane.
La construirea criminologiei ca ştiinţă au contribuit atât factori externi: politici, socio-
culturali şi economici, cât şi factori interni, proprii sau inerenţi demersului şi dezbaterilor
ştiinţifice1. Influenţa factorilor externi este foarte puternică pentru naşterea unei discipline
ştiinţifice, însă după ce aceasta îşi câştigă autonomia, factorii interni sunt cei care o
guvernează şi îi oferă individualitatea.
Această conlucrare a factorilor mai sus amintiţi se remarcă încă din antichitate, când
factorii externi erau preponderenţi, crima şi autorul ei, ocupând un loc important ca intrigă în
operele literare, chiar dacă nu erau observaţi din punct de vedere criminologic.
1
N. Queloz, „Introducere în criminologie”- suport de curs, Univ. Frieburg, Elveţia, 2006-2007, pag. 14;
5
CAPITOLUL 1 „NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN DOMENIUL
CRIMINOLOGIEI”
1.1. Începuturile şi evoluţia ştiinţei criminologice
Primele preocupări criminologice sunt datate încă din antichitate. Filozofi precum
Socrate, Platon şi Seneca au privit crima şi criminalul din punct de vedere filosofic, încercând
să răspundă la întrebări esenţiale ca: de ce se săvârşeşte o crimă, de ce se aplică o pedeapsă.
Pentru Aristotel, organizarea economică şi socială, în special sărăcia reprezintă una dintre
cauzele indirecte ale crimei, în timp ce sentimentele şi voinţa sunt cauzele directe sau
imediate ale acesteia.
În Evul Mediu, Sf. Toma D’Aquino a pus accent, în concepţia sa filozofică, pe raţiune,
treptele de raţionalitate fiind gândite în scara sa mistică, iar justiţia privită în funcţie de lex
aeterna, lex naturalis şi lex umana2.
Primele abordări criminologice apar în secolul XV şi aparţin lui Thomas Morus (More)
(1478 – 1535) care în cartea sa „Utopia” a insistat asupra prevenirii infracţiunilor prin măsuri
economice şi sociale. Mai târziu, Charles de Secondat Montesquieu (1689 – 1755) în lucrarea
sa „Despre spiritul legilor”, reia tema abordată de Thomas Morus, afirmând că „un legiuitor
bun va căuta nu atât să pedepsească infracţiunile, cât să le prevină”.
Un rol de seamă îl are Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria (1738 – 1794) care în
lucrarea sa „Despre infracţiuni şi pedepse” pune în primul plan umanismul şi subliniază
importanţa prevenirii delictelor, anticipând astfel cuceririle dreptului penal modern. Aceasta a
atacat virulent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia italiană, pledând împotriva dreptului
„divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului „natural” – susţinând că oamenii au aceleaşi
drepturi şi obligaţii, fiind egali în faţa legii3.
Englezul Jeremy Bentham (1748 – 1833) a dat curs reformării sistemului de legi şi
pedepse, propuneri care au fost însuşite de structurile britanice, de cele judiciare, cât şi de
putere. El pledează pentru o umanizare a sistemului penal în ansamblu şi pentru o reformă a
modului de executare a pedepselor.
Principalele preocupări de criminologie aparţin însă lui Cesare Lombroso (1835 –
1909), medic militar italian, creatorul antropologiei judiciare. Majoritatea istoricilor
criminologiei în consideră pe medicul italian drept întemeietorul acestei ştiinţe. Principalul
motiv pentru care acesta este numit părintele criminologiei este publicarea în 1876 a lucrării
2
N. Popa, I. Dogaru, Gh. Dănişor, „Filosofia dreptului. Marile curente”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 90;
3
Gh. Nistoreanu, C. Păun, „Criminologie”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, pag. 8;
6
„Omul delincvent”. În această lucrarea, Lombroso prezintă infractorul ca „o fiinţă
predestinată să comită delicte” datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute.
Ulterior, profesori de drept şi magistraţi, s-au preocupat în mod special de analizele
sociologice, psihologico-morfologice ale criminalităţii în consonanţă cu descoperirile
juridice4.
Enrico Ferri (1856 – 1929), profesor de drept şi sociologie, în lucrarea sa publicată în
1881 „Sociologia criminală”, analizează rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii. După
publicarea acestei lucrări Ferri a fost considerat drept întemeietorul sociologiei criminologiei.
Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este încheiată de
magistratul Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui lucrare-fundamentală este intitulată
„Criminologia” publicată la Napoli în 1885. Încercând să depăşească greutăţile cu care se
confrunta criminologia în aceea perioadă datorită dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului
penal, el a creat o teorie a „criminalităţii naturale”, independenţa în spaţiu şi timp, fapt care l-a
expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi5.
Menţionăm că, deşi denumirea de „criminologie” este asociată numelui lui Garofalo,
datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui cuvânt se pare că
aparţine antropologului francez Paul Topinard6.
Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare criminologică în
secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la dinamica delincvenţei au dus la acumularea
unui volum important de date statistice care au determinat apariţia unui nou domeniu de
cercetare. Lucrări ştiinţifice destinate examinării datelor statistice au fost efectuate de
francezul Andre-Michel Guerry (1802-1866) - "Essai sur la statistique morale de la France ",
apărută în anul 1833, de belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) - "Sur l'homme et le
developpement de ses facultes ou Essai de physique sociale ", apărută în 18357.
În aceeaşi direcţie s-au îndreptat studiile cercetătorilor germani von Mayr - cu lucrarea
"Statistik der Gerichhichen Polizei in Konigreich Bayern und in eingen ander Landern "
(1867) - şi von Oettingen - cu "Statica morală şi importanţa sa pentru o etică socială
creştină".
Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea cercetărilor
criminologice şi aplicarea în practică a rezultatelor. Von Liszt susţine necesitatea unei „ştiinţe
totale a dreptului penal”, în care să fie incluse antropologia criminologică, psihologia
criminologică şi statistică criminologică. O asemenea abordare reprezintă o veritabilă
4
Lygia Negrier-Dormont, „Criminologie”, Editions Litec, Paris, 1992, pag. 1;
5
Gh. Nistoreanu, Costică Păun, op. cit., pag. 9;
6
Elmer H. Jonson, „Crime, Correction and Society,” Southerm, Illinois Third Edition, 1974, pag. 4;
7
J. Pinatel, „Traite de droit penal et de criminologie”, Vol. III, Paris, 1963, pag. 63;
7
revoluţie în criminologie. „În încercarea de a depăşi divergenţele de idei dintre teoreticienii
francezi şi cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor
native cu mediul înconjurător în comiterea faptelor antisociale”8.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, studiile criminologice au
fost găzduite de alte discipline ştiinţifice. Starea şi dinamica fenomenului infracţional au fost
studiate mai ales cu mijloace statistice, influenţa mediului social asupra criminalităţii s-a
dezvoltat în cadrul sociologiei, iar studiul persoanei infractorului a fost realizat antropologic,
psihologic şi psihiatric.
Datorită influenţei exercitate de Lombroso criminologia a purtat o perioadă numele de
antropologie criminologică. Sub denumirea dată de Lombroso publicaţiei „Archives
d'Antropologie criminelle et de sciences penale”, înfiinţată la Lyon în 1886, s-au desfăşurat şi
congresele internaţionale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892),
Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi Koln (1911).
În această perioadă, „criminologia nu se constituise ca disciplină autonomă, ci se
prezenta sub forma unor capitole în cadrul altor ştiinţe care abordau fiecare, în domeniul lor
propriu, descrierea şi explicarea realităţii infracţionale” 9. Prin acumularea de cunoştinţe
referitoare la criminalitate s-a iniţiat un proces de structurare a unor „criminologii specializate
(biologică, psihologică, sociologică) independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din
care au provenit”10.
În anul 1934 s-a creat Societatea Internaţională de Criminologie, cu sediul la Paris,
având ca principal obiectiv promovarea internaţională a studiului ştiinţific al criminalităţii.
Congresele acestei societăţi au abordat teme precum: crima organizată, criminalitatea
„gulerelor albe”, criminalitatea transnaţională, dar şi delincventa juvenilă etc.
Din anul 1952, societatea desfăşoară, sub egida O.N.U., cursuri internaţionale de
criminologie, în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi. conceptual, principiile generale
şi metodele ştiinţifice de studiere a criminalităţii, precum şi particularităţile diferitelor regiuni
ale lumii în planul fenomenului infracţional.
În anul 1950, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluţia 415 (V), prin care
atribuţiile Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic
şi Social (ECOSOC). Fondurile O.N.U. alocate studiului criminalităţii au făcut posibilă
organizarea unor congrese internaţionale ce au avut un rol deosebit în dezvoltarea
criminologiei.
8
H. Goppinger, „Kriminologie”, Ed. C. H. Beck, Munchen, 1971, pag. 22;
9
Rodica M. Stănoiu, „Introducere în criminologie”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 13;
10
J. Pinatel, op. cit., pag. 10;
8
Suportul teoretic al criminologiei a fost întărit de crearea unor centre de cercetare
ştiinţifică în domeniu. Menţionăm în acest sens Centrul Internaţional de Criminologie
Comparată de la Montreal şi Centrul Internaţional de Criminologie Clinică de la Geneva.
În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetări pentru
Apărarea Socială (UNSDRI), care în anul 1989 a fost transformat în Institutul Internaţional de
Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei (UNICRI).
La nivel naţional, după o perioadă îndelungată de câteva decenii, când studiile şi
cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înfiinţată Societatea
Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea de Criminologie. În acelaşi
timp a fost revitalizat învăţământul universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective
de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, la Parchetul
General, şi la Administraţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul de Justiţie.
„Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile
specializate la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil, iar eforturile integratoare ale
unor reputaţi specialişti - Jean Pinatel, Hermann Mannheim, Denis Szabo - s-au soldat cu un
succes limitat”11.
Considerând criminalitatea un fenomen complex, „cu multiple determinări, aflat în
continuă evoluţie”12, „criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi pragmatică,
urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi a modelelor teoretice şi
metodologice utilizate”13, ceea ce va contribui, cu siguranţă, la îndeplinirea obiectivelor pe
care această ştiinţă şi le-a asumat.
Criminologia, regina fără regat, cum o denumea Thorsten Sellin 14 în 1938, şi-a schimbat
substanţial statutul în ultimul sfert de veac.
1.2. Definiţia, obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei
După cum arătat anterior la începutul acestui capitol, criminologia este ştiinţa care se
ocupă cu studierea crimei sau infracţiunii, a criminalului sau infractorului.
Profesorul Paul Popescu Neveau, în lucrarea sa intitulată „Dicţionar de psihologie”, a
definit criminologia ca fiind ştiinţa multidisciplinară care se ocupă de fenomenele
infracţionale, de particularităţile acţiunilor individuale şi de grup, de structurile psihice
particulare ale persoanei criminalului şi de mijloacele de reeducare.
O altă definiţie acceptată de literatura de specialitate este cea prin care criminologia, pe
lângă aspectul studierii criminalităţii, are ca finalitate prevenirea şi combaterea acesteia.
11
Rodica M. Stănoiu, op. cit., pag. 15;
12
N. Queloz, op. cit., pag. 23;
13
U. Zvekic, „Introductiory notes, Essaya on crime and development”, UNICRI, Roma, 1990, pag. 3-21;
14
Th. Sellin, „Culture conflict and crime social science”, Research Council, New York, 1938, pag. 2;
9
Obiectul criminologiei este definit la cel de-al II-lea Congres Internaţional de
Criminologie - Paris (1950) ca fiind: criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea,
infractorul, victima şi reacţia socială împotriva victimei.
1) Criminalitatea „orice fenomen social” reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii
proprii. Analiza ştiinţifică specifică criminologiei operează cu termeni specifici, cum
sunt:
 criminalitatea reală – este un concept ce presupune totalitatea faptelor penale
săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată;
 criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea faptelor penale sesizate justiţiei şi
cercetării criminologice;
 criminalitatea legală cuprinde totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat
hotărâri definitive de condamnare;
 cifra neagră a criminalităţii – faptele infracţionale comise şi rămase necunoscute
din diferite motive reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reala şi criminalitatea
aparentă. Cifra neagră a criminalităţii face obiectul cercetării criminologice.
2) Infracţiunea ca domeniu al sistemului face obiectul cercetării criminologiei în cadrul
criminalităţii ca fenomen social. Este definită în Codul Penal ca fiind fapta prevăzută de
legea penală, săvârşită cu intenţie care prezintă pericol social 15. Sub aspect criminologic
interesează proiecţia fenomenului criminalităţii în plan material, uman, social şi juridic.
3) Infractorul face obiectul cercetării criminologice datorită condiţiilor bio-psiho-sociale
care îl determină pe om să încalce legea. Persona care încalcă legea este considerată un
eşec al procesului de socializare , educare dezvoltare biologică normală.
4) Victima împrejurării cercetări de dată recentă releva existenta unei realităţi cauzale între
victimă şi autor.
5) Reacţia socială prezintă interes în identificarea modalităţilor prin care fenomenul
infracţional poate fi prevenit şi combătut. Astfel, reacţia socială poate interveni ante–
factum prin programe şi măsuri de prevenire dar şi post–factum prin acţiuni de
socializare, reeducare, etc.
Ca ştiinţă penală, criminologia are un scop general16 comun cu al altor ştiinţe din
ramură, respectiv fundamentarea unei politici penale eficiente pentru prevenirea şi combaterea
criminalităţii în scopul apărării valorilor sociale.
Criminologia are însă şi un scop particular, imediat17, în identificarea cauzelor
determinante ale conduitei criminale, identificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi
15
Codul penal român;
16
Georgeta Ungureanu, „Criminologie”, Ed. Academica, Bucureşti, 2001, pag. 12;
17
Rodica M. Stănoiu, „Metode şi tehnici de cercetare în criminologie”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 12;
10
reacţia socială faţă de acestea, prin coordonarea eforturilor de cercetare criminologice cu cele
ale altor domenii conexe.
Pentru atingerea scopurilor, general şi special, criminologia îndeplineşte patru funcţii18:
1. Funcţia descriptivă, se realizează prin descrierea fenomenelor în sensul cunoaşterii
structurii şi dinamicii criminalităţii sau cunoaşterea personalităţii criminalului.
2. Funcţia explicativă, prin lămurirea cauzelor şi condiţiilor care determină şi favorizează
săvârşirea crimelor, pornind de la efect către cauză.
3. Funcţia predictivă, prin care se încearcă prevederea evoluţiei fenomenelor criminologice,
adică anticiparea apariţiei conduitei delincvente încă din copilărie sau identificarea
riscului de recidivă.
4. Funcţia profilactică, se realizează prin elaborarea unor strategii de prevenire a
criminalităţii prin studierea reacţiei sociale, prin programe de reintegrare şi
resocializare. Reprezintă aspectul practic aplicativ deosebit de important al cercetărilor
criminologice fără de care demersurile teoretice ar avea un aspect arid.
Toate aceste funcţii ale criminologiei sunt în strânsă legătură una cu cealaltă, iar dacă
una dintre ele ar fi eliminată obiectul ştiinţei criminologice nu ar mai putea fi atins, acela de
prevenire al fenomenului criminalităţii. Prin funcţiile sale criminologia a devenit „o armă
redutabilă de prevenire şi combatere a faptelor antisociale”19.
1.3. Caracterul pluridisciplinar al criminologiei
Precizările mai sus enunţate în acest capitol cu privire la obiectul, scopul şi funcţiile
criminologiei se constituie în reale criterii de delimitare a criminologiei, de alte domenii ale
cunoaşterii, desprinderea de disciplinele ştiinţifice care putem spune că au „găzduit-o” la
începuturile formării sale urmată de procesul de trecere de la criminologiile specializate la
criminologia generală, au condus la formarea unei discipline cu caracter autonom.
În general, cadrul, conţinutul criminologiei s-a limitat, s-a îngustat succesiv de-a lungul
timpului în măsura în care s-au diferenţiat şi au dobândit autonomie diferite ştiinţe criminale.
Totodată, cadrul criminologiei s-a fixat şi el, încât cuprinde trei capitole principale20:
 etiologia (cauzele criminalităţii);
 profilaxia (remediile de prevenire a criminalităţii);
 terapia (tratamentele acesteia).
Prin obiectul său de studiu, criminologia este o ştiinţă socială cu caracter
interdisciplinar. Modalităţile de abordare interdisciplinară, atât în aria teoretică, cât şi în cea
18
Rodica M. Stănoiu, op. cit, pag. 28-31;
19
Rodica M. Stănoiu, op. cit, pag.13;
20
Georgeta Ungureanu, op. cit, pag. 13;
11
metodologică, specifice nu numai criminologiei, ci devenind chiar o trăsătură generală a
ştiinţei contemporane, se realizează însă printr-o finalitate proprie, aşa-zisă „sinteza
criminologică”21.
O opinie dominantă în prezent se raportează la caracterul complex al criminologiei, în
sensul că datorită obiectului, scopului şi funcţiilor sale, criminologia are în aceeaşi măsură un
caracter teoretic şi practic, aliniindu-se sub acest aspect, alături de ştiinţele denumite „ştiinţe
complexe” de către un reputat reprezentant al şcolii de criminologie de la Montreal, şi anume
profesorul Henri Ellenberger.
Primii oameni de ştiinţă care s-au preocupat de fenomenul infracţional au fost
matematicienii, care au utilizat „Statisticile criminale”22, apoi i-au urmat medicii, psihologii şi
sociologii, toţi interesaţi să găsească răspunsuri la întrebări .
În procesul de cunoaştere a criminalităţii, ca fenomen socio-uman, statistica, îndeosebi
cea penală se arată a fi indispensabilă, deoarece criminalitatea constituie, în termeni statistici,
un fenomen de masă, iar legităţile care o guvernează sunt legităţi statistice.
Informaţiile furnizate prin demersul statistic, adică prin observarea, prelucrarea şi
analiza statistică a criminalităţii sunt în măsură să ofere o viziune clară asupra laturii
cantitative a criminalităţii: mărimea, volumul, ritmul, rata medie anuală, distribuţia teritorială,
intensitatea etc., în circumstanţe concrete socio-umane, de loc şi de timp. În elaborarea
programelor de cercetare criminologică, în analiza şi evaluarea stării, structurii şi dinamicii
criminalităţii, ca şi în prognoza criminologică pe orice termen (scurt, mediu sau lung),
statistica este cea care aduce o contribuţie considerabilă în asigurarea progresului aplicativ al
cercetării criminologice.
1.3.1. Raportul criminologiei cu sociologia juridică
Sociologia, ştiinţă a ansamblului fenomenelor şi realităţii sociale sau ştiinţă a sistemului
social global, a formelor de viaţă socială omeneşti, a devenit astăzi o ştiinţă complexă,
diversificată în numeroase specialităţi, şi anume sociologii de ramură - economică, politică,
juridică etc. - care, fiind ancorate în realităţile sociale concrete, au un caracter aplicativ,
operaţional şi relativ previzional23.
Cercetarea sociologică atribuie un rol important investigării relaţiilor juridice.
Sociologia juridică cercetează procesul de elaborare şi aplicare a dreptului, condiţionarea
socială a concepţiilor, principiilor, categoriilor şi instituţiilor juridice, eficacitatea,
21
22
G. Stefani, G. Levasseur şi R. Jambu-Merlin, „Criminologie şi ştiinţă penitenciară”, Ed. Dalloz, 1972, pag.36;
23
O. Pop, Gh. Neagu, „Criminologie generală”, Chişinău, 2005, pag. 17;
12
legitimitatea şi validitatea reglementărilor juridice, corelaţia dintre conţinut şi forma
dreptului24.
Un capitol distinct de preocupări în sociologia juridică îl constituie sociologia dreptului
penal, care studiază condiţionarea şi implicaţiile sociale ale criminalităţii, câmpul şi structura
relaţiilor sociale în care dreptul penal are vocaţia să intervină, problematica realităţilor sociale
anterioare şi contemporane procesului de elaborare, aplicare şi organizare a executării
sancţiunilor de drept penal, precum şi problematica conştiinţei juridice a maselor cu privire la
fenomenul criminalităţii şi la acţiunea socială de apărare împotriva acestuia, factorii socio-
culturali şi influenţa lor în determinarea naturii şi cuantumului acţiunii antiinfracţionale,
costul şi timpul acţiunii sociale antiinfracţionale, problematica stabilităţii relative, mobilităţii
şi eficacităţii sociale a sistemului dreptului penal.
Între sociologie, care abordează concret realitatea socială, şi criminologie există legături
strânse. Aceste legături apropiate sunt date de faptul că aceasta din urmă, studiază un fenomen
social şi anume criminalitatea. În mod deosebit sunt puse în evidenţă aceste legături, prin
aceea că ştiinţa criminologiei, pentru a studia criminalitatea, ca fenomen social, are nevoie de
date cu privire la celelalte fenomene sociale şi la corelaţia lor cu criminalitatea.
Cercetarea sociologică şi cea criminologică sunt autonome, complementare şi
convergente.
Autonomia constă în aceea că ele dispun de un obiect propriu de activitate, funcţii,
metode şi tehnici de cercetare proprii.
Complementaritatea constă în faptul că ambele cercetări se susţin reciproc în planul
cercetării ştiinţifice, iar rezultatul cercetărilor lor se completează reciproc, cele două ştiinţe
împrumutându-şi noţiuni, concepte, principii, reguli tehnice şi metodologice ale procesului
vieţii sociale şi ale cercetării fenomenului infracţional.
Convergenţa rezultă din faptul că ele sunt orientate spre un ţel comun şi anume,
identificarea căilor şi procedeelor de sporire a eficacităţii activităţilor de prevenire a faptelor
antisociale şi de apărare a valorilor ocrotite de legea penală.
Trăsătura comună a cercetării sociologice, precum şi a celei criminologice o constituie,
abordarea problematicii criminalităţii şi a luptei împotriva criminalităţii, în contextul relaţiilor
sociale25.
Cooperarea între cercetarea sociologică şi cea criminologică în abordarea problematicii
criminalităţii, în multiplele ei dimensiuni, reprezintă calea cea mai sigură şi cea mai optimă
pentru cercetare. Este calea capabilă să asigure rezultate pe termen lung din ce în ce mai
semnificative procesului de reverificare a cercetării concrete a problematicii criminalităţii şi
24
N. Popa, „Prelegeri de sociologie juridică”, TUB, Bucureşti, 1983, pag. 62-63;
25
O. Pop, Gh. Neagu, op. cit., pag. 17;
13
care să-i confere obiectivitate - singura cale capabilă a oferi rezultate elocvente atât teoretice,
cât şi practice.
1.3.2. Raportul criminologiei cu psihologia
Criminologia împrumută din psihologie principii, reguli metodologice şi tehnice
rezultate din analizele proceselor psihice umane26. Împrumută, de asemenea, interpretarea
dialectică a vieţii psihice, concepţiile privind psihologia conduitei şi legităţile acesteia etc.
Concluziile criminologiei privind cauzalitatea fenomenului infracţional, cât şi cercetarea
criminologică a resocializării celor condamnaţi sunt condiţionate de validitatea concepţiei
teoretice a datelor şi concluziilor psihologiei, îndeosebi ale psihologiei sociale.
1.3.3. Raportul criminologiei cu criminalistica
Aflându-se în acelaşi cadru al ştiinţelor penale, criminologia şi criminalistica se găsesc
într-o strânsă legătură, completându-se şi influenţându-se reciproc în studiul lor,
interdisciplinar.
Fiind definită ca ştiinţă al cărei obiect constă în elaborarea metodelor şi procedeelor
tehnico-ştiinţifice şi teoretice de descoperire, ridicare, fixare şi examinare a urmelor
infracţiunii, precum şi de descoperire şi identificare a infractorilor, criminalistica împreună cu
disciplinele ei auxiliare oferă criminologiei generale şi speciale date şi concluzii despre
criminalitate în general şi mai ales despre mijloacele dolosive folosite de către infractori.27
Astfel, ambele ştiinţe au în comun, în sfera obiectului lor de cercetare infracţiunea,
infractorul şi victima.
Criminalistica intervine după producerea infracţiunii, limitându-se la probarea
vinovăţiei infractorului. În ceea ce priveşte criminologia, sfera de cuprindere a acesteia
vizează fenomenul infracţional în complexitatea lui, iar pe infractor – în ipostaza „trecerii la
act”, concomitent cu „starea periculoasă” spre care evoluează din punct de vedere
infracţional.
Criminalistica îşi propune perfecţionarea mijloacelor şi metodelor de stabilire a
identităţii şi vinovăţiei infractorului, în timp ce criminologia vizează „prevenţia” într-o sferă
mai largă (în contextul socio-economic, cultural şi politic)28.
Prin crearea Societăţii Romane de Criminologie şi Criminalistică s-au conturat şi mai
bine raporturile dintre cele două discipline, atât în ceea ce priveşte obiectul de cercetare
propriu, cât şi definirea scopului în sine al fiecăreia în parte.
26
27
28
14
1.3.4. Raportul criminologiei cu ştiinţa dreptului penal
Criminologia are strânse raporturi, directe şi corelative cu ştiinţa dreptului penal.
Raportul cel mai apropiat dintre aceste ştiinţe reiese din scopul lor comun – apărarea societăţii
contra criminalităţii. Aceste discipline în cauză slujesc acelaşi scop practic, cel al înţelegerii şi
înfăptuirii politicii penale de prevenire şi combatere a manifestărilor infracţionale şi a altor
încălcări ale ordinii publice.
Dreptul penal, ca ştiinţă juridică, abordează criminalitatea, delicvenţa, prin referire la
sistemul normelor dreptului penal, dezvăluie conţinutul normativ şi social-politic al dreptului
penal ca şi fundamentarea legalităţilor obiective. De asemenea, dreptul penal studiază atât
circumstanţele obiective şi subiective care determină apărarea penală a anumitor valori şi
relaţii sociale, explicând atât modul cât şi mijloacele de reacţie socială faţă de săvârşirea unor
fapte periculoase.
Criminologia abordează criminalitatea prin prisma stării, dinamicii şi, mai ales, a
cauzalităţii socio-umane a acestui fenomen, precum şi prin viziunea mecanismului social al
prevenirii şi combaterii criminalităţii, încercând a identifica ansamblul şi funcţionalitatea
metodelor, procedeelor şi mijloacelor sociale, inclusiv al sancţiunilor de drept penal.
În lucrarea sa intitulată „Tratat de criminologie”, autorul francez Jean Pinatel, arată că
distincţia dintre dreptul penal şi criminologie este atât de evidentă, astfel încât s-a impus să fie
atestată şi prin existenţa a două mari societăţi ştiinţifice internaţionale şi anume: Asociaţia
Internaţională de Drept Penal şi Societatea Internaţională de Criminologie. Această deosebire
organizatorică se impune ca un răspuns la faptul că dreptul penal este o ştiinţă normativă, în
timp ce criminologia este o ştiinţă a fenomenologiei penale29.
1.3.5. Raportul criminologiei cu dreptul procesual penal
Dreptul procesual penal ca ştiinţă, studiază principiile, categoriile, instituţiile şi normele
care reglementează procesul penal în întreaga sa complexitate şi dinamică 30. Vizavi de aceste
sarcini care incuba ştiinţei dreptului procesual penal, datele, informaţiile şi concluziile
criminologiei se releva ca fiind premise de o reală utilitate, deoarece ele deschid o perspectivă
imediată cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului procesual penal, oferindu-i o imagine
multilaterală, esenţială şi complexă asupra realităţii criminalităţii ca fenomen socio-uman,
asupra mecanismului de organizare şi desfăşurare a luptei împotriva acestui fenomen şi prin
alte cai şi procedee decât cele ale tragerii la răspundere şi sancţionării penale a celor vinovaţi
de săvârşirea de fapte infracţionale.
În prezent apare tot mai evidentă necesitatea folosirii datelor criminologiei în toate
fazele procesului penal. Acestea pot contribui la desfăşurarea pe baze ştiinţifice a urmăririi
29
30
N. Volonciu, „Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972, pag. 24;
15
penale şi la pronunţarea verdictelor de condamnare de către instanţele de judecată, în raport cu
factorii criminogeni particulari şi generali, care au determinat infracţiunea şi consecinţele sale.
1.3.6. Raportul criminologiei cu politica penală
Conform literaturii de specialitate, politica penală este disciplina care în funcţie de
datele ştiinţifice şi filosofice de care dispune, cu luarea în considerare a condiţiilor social-
istorice, elaborează doctrinele preventive şi de represiune care urmează a fi puse în practică31.
Puntea care uneşte criminologia cu ştiinţele penale (dreptul penal, dreptul procesual
penal şi dreptul execuţional penal) este instituţia politicii penale. Ştiinţa politicii penale este
cea care preia din criminologie datele şi concluziile privind fenomenul criminalităţii şi
activitatea de prevenire, combatere şi de resocializare a infractorilor, putând astfel evalua
mecanismul social juridic al luptei împotriva criminalităţii, reuşind să integreze activitatea de
prevenire şi combatere a criminalităţii şi de resocializare a infractorilor în cadrul sistemului
politic, subliniind astfel rolul şi funcţiile politice, cât şi direcţiile de evoluţie ale activităţii de
prevenire şi combatere a criminalităţii şi de resocializare a infractorilor, formulând principii,
metode, măsuri şi orientări noi în vederea înfăptuirii unei eficiente politici penale.
Ştiinţa politicii penale este cea care evaluează concluziile privind mecanismul socio-
juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrând întreaga activitate de prevenire şi
combatere a criminalităţii şi de resocializare a infractorilor în cadrul sistemului politic,
formulând principii, metode, măsuri şi orientări noi, în vederea creării unei strategii eficace de
prevenire şi combatere a criminalităţii şi de resocializare a infractorilor.
Neavând caracter ca ştiinţa teoretică explicativă ci prin excelenţă practica, ştiinţa
politicii penale este nevoită să apeleze la criminologie şi la celelalte ştiinţe penale atât pentru
realizarea sintezelor politico-juridice creatoare, cât şi pentru verificarea măsurilor adoptate.
1.3.7. Raportul criminologiei cu penologia şi dreptul excepţional penal
Criminologia – ca ştiinţă autonomă interdisciplinară – are strânse legături cu penologia
– ştiinţă care se ocupă cu studiul pedepselor ce sancţionează infracţiunile penale şi cu
aplicarea lor32.
În opinia doctrinei juridice penale, subsistemul dreptului execuţional penal sau dreptul
penitenciar – cum mai este denumit, formează o ramură autonomă a dreptului, care
reglementează raporturile sociale de sine stătătoare ce se nasc în cadrul executării sancţiunilor
de drept penal (pedepselor, măsurilor educative şi măsurilor de siguranţă) între organele de
stat competente să organizeze şi să supravegheze executarea acestor sancţiuni, adică organele
31
Definiţia aparţine cercetătorului german Franz von Liszt şi a fost dezvoltată de Marc Ancel, care la rândul său
apreciază că politica penală nu este doar o ştiinţă, dar şi o artă, al cărei obiect îl constituie formularea celor mai
bune legi penale, în lumina datelor furnizate de criminologie;
32
http://dexonline.ro/definitie/penologie;
16
de penitenciare sau, după caz, conducerile unităţilor şi respectiv colectivele care
supraveghează executarea sancţiunilor de drept penal prin muncă, fără privare de libertate, pe
de o parte şi persoanele condamnate cu aplicarea unor sancţiuni penale pentru comiterea unor
infracţiuni, pe de altă parte.
Între ştiinţa dreptului execuţional penal şi criminologie există o interdependenţă.
Această interdependenţă este dată de faptul că dreptul execuţional penal fiind ştiinţă practică,
reprezintă pentru criminologie un izvor de informaţii valoroase strict legate de activitatea de
prevenire a infracţionalităţii, fiindcă are ca obiectiv major analiza mijloacelor terapeutice de
resocializare a condamnaţilor.
Datele, informaţiile şi concluziile ştiinţei dreptului execuţional penal, integrate de
criminologie în teoria metodelor şi măsurilor preventive şi terapeutice, ajută la îmbogăţirea
ştiinţei criminologiei, la realizarea funcţiilor sale practice şi la înfăptuirea acţiunii politicii
penale a statului în direcţia perfecţionării principiilor legalităţii, individualizării şi
umanismului executării sancţiunilor penale, a sporirii eficienţei sistemului preventiv-educativ
de norme referitoare la executarea sancţiunilor penale, cât şi la activitatea de resocializare a
celor condamnaţi.
Penologia, şi mai ales ştiinţa penitenciară, oferă criminologiei date cu privire la eficienţa
preventivă a pedepselor privative de libertate, pentru a realiza unul din obiectivele majore ale
tuturor ştiinţelor penale şi anume: reintegrarea socială.33 La rândul său, criminologia, pe baza
cunoaşterii criminogenezei societăţii actuale, şi mai ales a punerii în lumină a factorilor care
amplifică în mod continuu terorismul, corupţia, crima organizată, delicvenţa juvenilă şi
infracţiunile contra persoanei, contra patrimoniului, etc., oferă penologiei şi ştiinţei
penitenciare date şi idei concludente, necesare reformării mijloacelor de apărere socială contra
criminalităţii timpurilor noastre.
1.4. Ştiinţa criminologică în România
România este o ţară cu o recunoscută tradiţie de cercetare criminologică şi

criminalistică, cu o participare semnificativă la generarea şi dezvoltarea domeniului34.
La nivel naţional, după o perioadă îndelungată, de câteva decenii, când studiile şi
cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înfiinţată Societatea
Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de
Criminologie. Totodată, a fost reactualizat şi învăţământul superior de criminologie, fiind
înfiinţate colective de cercetări criminologice, în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei din
33
34
Gh. Mocuţa, Dan C. Badea, „Renaşte cercetarea ştiinţifică în criminologia românească”, Revista de
Criminologie, Criminalistică şi Penologie, nr. 3, 2008, Bucureşti, pag. 78;
17
Ministerul de Interne, la Parchetul General şi pe lângă Direcţia Generală a Penitenciarelor din
Ministerul Justiţiei.
Dintre personalităţile de marcă35, ce se impun a fi amintite, cu preocupări încununate de
rezultate remarcabile în domeniul criminologiei, un rol deosebit l-a avut Ioan Tanoviceanu,
Traian Pop şi Vintilă Dongoroz.
Mare novator al operei apărării sociale prin educaţie, instrucţie şi legi superioare, Ioan
Tanoviceanu (1858-1917) considera că „naturii sau caracterului, educaţiunii şi mediului”
generatoare de criminalitate, societatea trebuie să-i opună dreptul, sau mai bine zis, datoria
legitimă de a aplica pedepse celor vinovaţi de crimă.
Acordând importanţa cuvenită rolului mijloacelor profilactice penale, el a înţeles în mod
just că fenomenul criminalităţii societăţii moderne nu poate fi stăpânit şi combătut numai prin
coerciţiunea statului, îndeosebi prin pedepse penale severe. A înţeles, de asemenea, în cadrul
operei apărării sociale împotriva criminalităţii, importanţa aşezării dreptului romanesc, pe
temeliile politicii sociale.
Continuator al operei marelui savant Ioan Tanoviceanu, profesorul Traian Pop (1885-
1960) reuşeşte, în condiţiile statului român din acele vremuri tulburi, să consolideze ştiinţa
criminologiei moderne în ţara noastră.
Inspirată din concepţia pozitivistă a şcolii penale, lucrarea sa, intitulată „Curs de
criminologie”, abordează problemele fundamentale ale domeniului criminalităţii, aducând o
remarcabilă contribuţie la modernizarea dreptului penal pozitiv, din perioada interbelică.
Studiile sale asupra etiologiei criminalităţii şi remediile necesare conservării şi apărării
valorilor statului unitar naţional România Mare, în cadrul şi pe baza Constituţiei din 1923,
aflat în înscrierile sale, „Drept Penal şi Procesual Penal”, publicate între 1930 – 1946,
remarcabila sinteză a criminologiei româneşti, constituie şi astăzi un model de cercetare
originală al unui domeniu de interes naţional.
Un alt continuator al operei dascălului său36, şi anume profesorul savant Ioan
Tanoviceanu, este profesorul Vintilă Dongoroz (1893-1983), care susţine în scrierile sale
principiile Şcolii pozitiviste criminale şi aplică metodele noi, pluridisciplinare în cercetarea
criminalităţii şi remediilor legislative necesare în apărarea vieţii sociale.
Multe dintre ideile progresiste al lui Vintilă Dongoroz, cum sunt: ocrotirea minorilor şi
tinerilor prin măsuri de securitate preventive; constituirea unui sistem modern al apărării
societăţii contra criminalităţii; crearea instituţiilor juridice civilizatoare necesare statului
unitar naţional România Mare etc., au cunoscut ulterior consacrarea juridică în Codul Penal
din 1937, fiind şi astăzi în actualitate pentru făurirea unei noi legislaţii democrate penale.
35
36
18
Fiind o ştiinţă de natură practică, aplicativă şi prospectivă, criminologia românească are
preocupări de testare şi examinare aprofundată, care vizează componentele sistemului de
măsuri de cercetare din domeniu, prevenire şi combatere a criminalităţii, în mod special, de
tratament al delincvenţilor, pe baza unor metode şi tehnici de cercetare moderne.
În literatura noastră de specialitate se manifestă unele păreri preconcepute cu privire la
criminalitate, ca fenomen socio-uman, mai ales cu privire la cauzele şi condiţiile care
determină şi favorizează menţinerea acestui fenomen în societatea românească37.
Principala direcţie în care sunt concentrate eforturile de cercetare în criminologia
românească este marcată de unificarea materialelor de evidenţă statistică interdepartamentale
şi multiplicarea indicatorilor statistici privind criminalitatea în scopul prelucrării statistice a
datelor cu metode moderne. Este interesantă şi chiar importantă sugestia că multiplicarea
indicatorilor statistici să fie perfecţionată în spiritul modelelor de indicatori statistici privind
criminalitatea, recomandate de experţii O.N.U., indicatori a căror gamă implică şi indicatori
penali, dar şi economici, sociali, culturali, demografici, etc.38
Modelele de cauzalitate privind infracţiunile se cer a fi diversificate. Este necesar
elaborarea unor noi modele pentru a completa imaginea determinismului socio-uman al
criminalităţii, prin integrarea unor modele teoretice privind etiologia criminalităţii în diferite
domenii de activitate economico-socială (comerţ, bănci, transporturi), pe zone geografice şi
alte entităţi sociale.
Exigenţele evoluţiei societăţii româneşti reclamă, mai mult ca oricând, în lupta
împotriva criminalităţii, elaborarea unor modele de strategii întemeiate pe principiul
planificării integrate a prevenirii şi combaterii criminalităţii şi, mai ales, a unor modele sociale
de sisteme tactice de prevenire a faptelor infracţionale, inclusiv a unor modele de tratament al
delincvenţilor.
În Monitorul Oficial nr. 13 din 9 ianuarie 2007 a fost publicată Hotărârea Guvernului
nr. 1918/2006 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 83/2005 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei. Prin acest act normativ a fost desfiinţat,
începând cu 31 ianuarie 2007, Institutul Naţional de Criminologie.
Întreaga activitate a Institutului Naţional de Criminologie a fost conferită Institutului
Naţional de Expertize Criminalistice care desfăşoară „activităţi de cercetare-dezvoltare în
domeniile criminalisticii, criminologiei, cu implicaţii majore în politica de securitate a ţării39”
37
38
39
H.G. nr. 217/28.02.2007 privind aprobarea Strategiei Naţionale în domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării
pentru perioada 2007-2013;
19
1.5. Ramurile ştiinţei criminologice
Luând în considerare multiplele aspecte ale criminalităţii, posibilităţile de cuprindere a

problemelor ce urmează să fie cercetate, precum şi ramurile ce s-au conturat până acum, vom
putea menţiona mai multe ramuri ale criminologiei.
a) Criminologia generală, este o ramură cu caracter general, care cuprinde studiul
întregului fenomen al criminalităţii şi continuând cu criminalul, crima, mijloacele de luptă,
cauzele generale cât şi mijloacele principale de combatere.
b) Criminologia specială (sectorială), din punct de vedere teoretic, are ca obiect de
studiu anumite părţi din criminalitate, cum ar fi: criminalitatea contra persoanei;
criminalitatea contra proprietăţii publice ori a celei private.
c) Criminologia clinică este o ramură predominant aplicativă, cercetările ei având la
bază o anumită concepţie despre criminal, în sensul că acesta este o personalitate criminală,
ori un inadaptat social. Aceasta are ca scop efectuarea de examene complexe ale criminalului,
în urma cărora se pune un „diagnostic” privind cauzele comiterii unei infracţiuni, procedându-
se apoi la efectuarea unui pronostic asupra conduitei viitoare a criminalului respectiv.
d) Alte ramuri. În afară de ramurile criminologiei menţionate mai sus există şi alte
ştiinţe care au preocupări în ceea ce priveşte criminalitatea40:
- Antropologia criminală, asociată de multe ori cu biologia criminală, ea se dezvoltă,
obţinându-se realizări remarcabile, contribuind la cunoaşterea tot mai aprofundată a crimei,
dar în special a criminalului. Biologia criminală s-a dezvoltat ulterior antropologiei criminale
şi continuă să elucideze tot mai multe probleme în legătură cu diversele tipuri de criminali,
prezentată mai amplu în următoarele capitole ale prezentei lucrări.
- Psihologia criminală are o contribuţie specială în aprofundarea cauzelor personale
ale crimei. Psihologia criminală a dezvăluit rolul determinant al factorilor psihici, emoţii,
sentimente, temperament şi caracter psihologic, caracter moral, voinţă şi stăpânire de sine în
jocul şi lupta pentru comiterea unor crime şi rolul acestor factori în reţinerea de la comitere.
- Psihopatia criminală, ale cărei cercetări vizează tulburările emoţionale şi
caracteriale, tulburări ce contribuie la modificarea comportamentului la anumite persoane, are
un rol important în cercetarea crimei şi criminalităţii.
- Psihiatria criminală, ramură a ştiinţei care se ocupă cu bolile psihice cu grad ridicat
de gravitate, ca paranoia, demenţa, mania, are de asemenea un rol important în cercetarea
crimei41.
40
41
20
- Sociologia criminală. Contribuţia sociologiei criminale s-a făcut în mai multe
direcţii şi anume: factorii sociali au fost ridicaţi la rolul de factori principali, alături de factorii
personali-psihici. Aceşti factori sunt prezenţi atât în trecerea la săvârşirea crimei ca faptă
individuală, cât şi în variaţiile criminalităţii ca faptă socială, ca fenomen de masă. Sociologia
criminală a dezvăluit rolul influenţelor sociale în comiterea crimei şi rolul crizelor sociale şi
economice în reacţiile criminalităţii ca fenomen social42.
42
Idem;
21
CAPITOLUL 2 „PRINCIPALELE ORIENTĂRI, TEORII ŞI CURENTE
ÎN CRIMINOLOGIE”
2.1. Orientarea biologică
Originea acestei teorii o găsim în evoluţionismul lui Darwin, în concepţia lui Morell
asupra degenerescenţei43, în studiile de fizionomie ale lui Lavataer şi de fenologie ale lui Gall
şi Spurzhein, precum şi în lucrările alieniştilor Pritcnard, Mandsley şi alţii44.
Reprezentantul acestei orientări este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-
1909), născut la Veneţia, unde a studiat medicina şi s-a specializat în psihiatrie. Ca profesor
universitar de medicină legală, la Universitatea din Torino, a devenit cunoscut odată cu
publicarea lucrării; „L’uomo deliquente” (1876), în care susţinea despre criminali că sunt
rămăşiţele biologice ale unui stadiu de dezvoltare timpuriu. Această idee a fost iniţial sugerată
de Darwin, care opina: „Bărbaţii cu nişte înclinaţii negative, care îşi fac ocazional apariţia în
familii fără o cauză observabilă, pot fi rămăşiţe ale unei stări primitive din care ei nu au
progresat vreme de generaţii."45
Teoria sa susţine că, în esenţă, „caracteristicile fizice ale individului erau indicatorii de
bază ai degenerării şi inadaptării sociale”46.
Cesare Lombroso a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica
măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi
ai închisorilor din Sicilia. Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5907 cranii ale unor
delincvenţi în viaţă autorul a concluzionat existenţa unui tip individualizat prin anumite
stigmate sau semne particulare degenerative, care pot fi întâlnite la anumite categorii de
infractori. Această ipoteză formulată poartă numele de cea a „atavismului evoluţionist”.
Potrivit acestei ipoteze, caracterele omului primitiv şi ale animalelor inferioare pot
apărea la anumiţi indivizi sub forma unor „stigmate anatomice” (malformaţii) ale scheletului
şi cutiei craniene, şi anume: asimetrie bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite
anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mâinilor, picioarelor, degetelor etc.
43
Rodica M. Stănoiu, „Criminologie”, Vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, pag. 137;
44
Idem;
45
Ch. Darwin citat de T. Amza, „Criminologie”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 88.
46
R. Bodea, „Elemente de psihologie judiciară. Etiogeneza fenomenului infracţional”, Revista de Criminologie,
Criminalistică şi Penologie, nr. 3-4 din 2011, pag. 36;
22
Anomaliile menţionate, mai ales cele de natură atavică 47, constituie după Lombroso, un
criminal înnăscut (individ cu puternice înclinaţii criminogene, ce nu pot fi neutralizate prin
influenţa pozitivă a mediului).
La început, Lombroso a estimat tipul de criminal înnăscut la 65-70% din totalul
criminalilor. După criticile ce i s-au adus, Lombroso a redus acest procent la 30-35%, ocazie
cu care el a expus o tipologie complexă de criminali, respectiv tipurile: pasional, ocazional,
epileptic şi din obişnuinţă.
La vremea respectivă, teoriile lui Lombroso au determinat replici severe ale oamenilor
de ştiinţă, care au evidenţiat limitele teoriei lui Cesare Lombroso, subliniind lipsa de caracter
ştiinţific a conceptelor folosite şi erorile de ordin metodologic.
Cel care a infirmat puternic teoria lombrosiană a fost cercetătorul englez Charles
Goring, care a efectuat un studiu pe un eşantion de 3.000 de deţinuţi recidivişti, sintetizând 96
de trăsături, iar rezultatele obţinute au fost comparate cu cele obţinute din alt experiment
efectuat pe un grup reprezentativ, în mare parte studenţi la Cambridge şi Oxford.
Teoria lui Lombroso a fost criticată de adepţii teoriilor psihologice şi sociologice,
argumentele acestora sunt:48
 nu există criminal înnăscut (ucigaşi, hoţi,falsificatori etc.), dar există oameni cu
predispoziţie spre violenţă, distrugere etc., care în condiţii de mediu nefavorabil pot
conduce la crime;
 stigmatele criminale - anomalii, malformaţii nu sunt proprii numai criminalilor, ci şi
celor care nu sunt criminali;
 atavismul nu există în înţelesul lombrozian, dar există legi ale transmiterii ereditare
de la înaintaşi la apropiaţi;
 malformaţiile, stigmatele pot contribui la comiterea infracţiunilor uneori în mod
indirect, prin dezvoltarea unor complexe de inferioritate în psihicul omului ca
stigmate, pentru că nu se poate adapta uşor în societate datorită acestor defecte;
 defectele, predispoziţiile criminale înnăscute nu pot acţiona direct într-un mediu
social nefavorabil.
Acestea au demonstrat că multe din trăsăturile pe care Lombroso le considera ca fiind
particularităţi ale criminalilor se regăsesc şi în rândul non-criminalilor.
Orientarea biologică cuprinde în sfera sa şi teoria eredităţii. Referitor la influenţa
factorului ereditar în geneza criminalităţii, Ch. Goring a impus o nouă orientare în cercetarea
47
Conform DEX al limbi române, atavic înseamnă sălbatic, primitiv;
48
Gh. Mateuţ, „Criminologia”, Arad, 1993, pag. 47;
23
etiologiei actului infracţional, anume: studiile efectuate asupra gemenilor, asupra arborelui
genealogic şi cercetările de antropologie comparată.
În legătură cu studiile efectuate pe gemeni monozigotici şi dizigotici, un nume
reprezentativ este cel al psihiatrului german Johannes Longe care a încercat să demonstreze
predispoziţia ereditară în comiterea infracţiunilor, în cazul gemenilor monozigotici.
În S.U.A., prin intermediul lui Richard Dugdale, Eastbrook, Davenport şi Henry
Goddard s-au efectuat studii de arbore genealogic49. Prin aceste cercetări s-a încercat a se
demonstra că în familii cu ascendenţi condamnaţi există un număr mai mare de infractori
datorită factorului ereditar şi mediului familial.
În 1939, Earnest Hooton a efectuat cercetări de antropologie comparată pentru a
demonstra că trăsăturile exterioare şi comportamentul sunt în strânsă legătură. Rezultatele au
fost negative, neexistând nici dovada implicării inferiorităţii biologice în etiologia
infracţionalităţii.
O altă teorie care a fost dezvoltată de specialiştii criminologi, a fost cea a biotipurilor
criminale. Reprezentanţi precum Ernst Kretschmer în Germania, Wiliam Sheldon în S.U.A. şi
Nicola Pende în Italia au încercat să prezinte cât mai multe argumente pentru ca această teorie
să fie luată în considerare de literatura de specialitate.
În lucrarea „Fizic şi caracter” Ernst Kretschmer a încercat să analizeze relaţiile
existente între diferitele tipuri biologice şi anormalitatea mentală şi a caracterului.
Analizând conformaţia fizică a individului, Kretschmer a stabilit următoarele tipuri, şi
anume:
 Tipul astenic (leptosom, cu trăsături longiline, umeri înguşti şi musculatură
subdezvoltată; este vorba de tipul rece, rezervat, nesociabil), fiind asociat cu
infracţiuni contra proprietăţii.
 Tipul atletic (robust, musculos, având o stabilitate psihică, cu tendinţe explozive),
fiind asociat cu infracţiuni contra persoanei.
 Tipul picnic (scund, având tendinţe spre îngrăşare; este prietenos, sociabil), fiind
asociat cu fraudele, escrocheriile.
 Tipul displastic (cu disfuncţionalităţi glandulare), fiind asociat cu infracţiuni
sexuale.
În continuarea lui Kretschmer, Wiliam Sheldon (1898-1977), stabileşte o corelaţie între
anumite caracteristici fizice şi caracteristicile temperamentale50, între tipul fizic şi
49
Georgeta Ungureanu, op. cit., pag. 23;
50
R. Bodea, op.cit., pag. 39;
24
comportament, după gradul de dezvoltare a celor trei membrane embrionare (endodermul,
mezodermul şi ectodermul), din care se dezvoltă organismul, distingând trei tipuri fizice:
 Tipul endomorf (viscerotomic) – dezvoltare corporală predominant internă; tip
rotund, gras; reacţii lente, uniformitate în activitatea emoţională; fire extravertită;
comunicare uşoară şi rapidă; sociofilie; atracţie pentru activităţi sociale; înclinaţie
pentru confort fizic şi relaxare;
 Tipul mezomorf (somatotonic) – dezvoltare corporală echilibrată, atletic, puternic,
musculos, viguros, plăcere pentru mişcare, interes pentru sport; trăsături energice,
înclinaţie către căutarea riscului; manieră directă; deschisă la contact social, uneori
chiar dură, curaj şi combativitate; agresivitate competitivă; gen matur de
comportament;
 Tipul ectomorf (cerebrotonic) – dezvoltare corporală predominant externă; corp
lung, slab; muşchi mai slab dezvoltaţi; poziţie şi mişcare în general reţinute;
reticentă, uneori inhibiţie, însingurare; genul intelectual de activitate; uneori
sociofobie; uneori mod infantil de comportament.
În lucrarea sa intitulată „Basic problems of Criminology”, din 1935, criminologul
suedez Olof Kinberg, continuator al şcolii lombroziene, a elaborat teoria bio-psihologică şi a
inadaptării sociale a criminalului.
Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială,
caracterizată prin „plasticitate”51, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai în
funcţie de influenţele fizice şi chimice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă
plasticitatea nu se corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de inadaptare între
organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse52.
Aceste forme diverse de inadaptare conduc la o inadaptare socială şi implicit la
infracţiune. În opinia lui Kinberg, persoana reacţionează în general în funcţie de propria
structură bio-psihică. Astfel, pentru a stabili cauzele crimei, este necesară analiza structurii
bio-psihice a persoanei implicate în cauză.
Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul
constituţional şi funcţia morală.
Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei, cuprinzând
patru trăsături psihologice fundamentale:
 Capacitatea – respectiv nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligenţa unei
peroane sub influenţa unor condiţii optime de mediu;
51
O. Kinberg, „Basic problems of Criminology”, Stocholm University, 1936;
52
25
 Validitatea – respectiv cantitatea de energie de care dispune persoana;
 Stabilitatea – respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme,
fixată prin obiceiuri durabile, în aşa fel încât să poată face aceleaşi lucruri, în acelaşi
fel economisind forţa;
 Soliditatea – trăsătură ce se referă la coeziunea intensă a personalităţii, în opoziţie cu
disociabilitatea.
La nivelul personalităţii aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă 53: fie
excedentară, fie medie, fie deficitară. În conformitate cu aceşti factori, Kinberg clasifică
indivizii în:
 supercapabil – inteligent, spiritual, adaptabil;
 subcapabil – stupid, mărginit, inert;
 supervalid – atent, expansiv, întreprinzător, calm, sigur, tenace, responsabil;
 subvalid – precaut, anxios, teamă de acţiune şi de răspundere;
 superstabil – rece afectiv, abil, abstract, elegant, asiduitate ideatică;
 substabil – afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate practică;
 supersolid – lent, ferm, obiectiv, circumspect;
 subsolid – schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos;
Funcţia morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea şi profunzimea asimilării
valorilor morale ce compun atmosfera morală, unde subiectul a trăit ori trăieşte.
Ca fenomen psihologic, funcţia morală este compusă din elemente emoţionale şi
cognitive. Dacă se ia în considerare calitatea acestor elemente se pot distinge patru categorii
de subiecţi54:
 subiecţi a căror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluărilor morale
general acceptate, dar cărora le lipseşte elementul emoţional aproape complet
(imbecilii, debilii mintal etc.);
 subiecţi care nu numai că posedă cunoştinţe despre regulile morale, dar sunt capabili
să reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (oameni aşa zis normali);
 subiecţi ale căror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice
ale ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc.); fiind afectate elementele
emoţionale, la această categorie se întâlnesc frecvent fapte antisociale;
53
O. Kinberg, op. cit., pag. 57;
54
26
 subiecţi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o
percepţie deformată a sensului real al actului, sunt în eroare cu privire la
semnificaţia morală a acestuia;
Din combinaţia ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituţional şi o anumită
configuraţie a funcţiei morale, rezultă peroane inadaptate care, la anumiţi stimuli vor
reacţiona în contradicţie cu legea penală şi normele scrise sau nescrise de convieţuire
socială55.
Teoria constituţiei delincvente aceasta aparţine italianului Benigno di Tulio, profesor la
Universitatea din Roma publicată în lucrarea „Tratat de antropologie criminală”.
Acesta înţelege prin conceptul de constituţie acele demenţe ereditare şi congenitale
dobândite în prima partea vieţii în special 56. În opinia lui di Tulio, constituţia delincventă este
o rezultantă a acestor elemente ce creează anumite tendinţe criminogene, care favorizează
comiterea unei infracţiuni de către un infractor.
Di Tulio subliniază că ceea ce îl determină pe individ să comită actul infracţional este
nivelul excitaţiilor exterioare care formează un „prag” datorită căruia apare tendinţa
criminogenă.
Orientarea biologică a fost reprezentată de componenta biologică, fiind considerată
drept etalon de clasificare a indivizilor ca urmare a prezenţei anumitor anomalii bio-
constituţionale. Chiar dacă au existat limite teoretice şi metodologice în cadrul orientării
biologice, aceasta a înregistrat paşi importanţi în dezvoltarea criminologiei ca ştiinţă.
2.2. Orientarea sociologică
În timp ce reprezentanţii orientării biologice, ai orientării psihologice au abordat

etiologia de ordin endogen a criminalităţii, adepţii orientării sociologice au preferat analiza
cauzelor de ordin exogen, acordând o deosebită importanţă determinărilor de ordin social.
Primele explicaţii etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea generică de
Şcoala franco-belgiană a mediului social. Aceasta a fost diferenţiată în patru mari categorii:
a) şcoala cartografică (geografică);
b) şcoala sociologică, având ca nucleu Teoria lui Emile Durkheim (1858-1917);
c) şcoala lioneză (a mediului social);
d) şcoala interpsihologică.
Reprezentanţii de seamă ai şcolii cartografice au fost Lambert Quetelet (1796-1874) şi
Andre-Michel Guerry (1802-1866), care au realizat o analiză statistică a criminalităţii.
Quetelet, ca specialist în ştiinţele sociale, a utilizat metode statistice şi matematice pentru a
55
56
27
analiza influenţa factorilor sociali şi individuali în etiologia crimei. Rezultatele cercetărilor
întreprinse menţionau despre:
 vârstă, că ar avea cea mai mare influenţă în comiterea crimei - faptele erau săvârşite
cu violenţă contra persoanei, în tinereţe, şi contra proprietăţii odată cu înaintarea în
vârstă;
 sex - bărbaţii erau mai uşor vulnerabili în ceea ce priveşte predilecţia spre comiterea
de infracţiuni, iar femeile aveau o frecvenţă infracţională mai mică şi se orientau
spre infracţiuni contra proprietăţii;
 anotimp - vara se comitea un număr mai mare de infracţiuni contra persoanei, iar
iarna predominau acele infracţiuni contra proprietăţii;
 climat - cel din sud stimula săvârşirea infracţiunilor contra persoanei, iar cel din
nord stimula contra proprietăţii;
 eterogenitatea socială, ca rezultat al imigrării, determina discriminare, inegalitate
socială şi violenţă;
 profesia are un anumit impact asupra tipului de delict comis;
 sărăcia ca şi consecinţă a trecerii de la confort la disconfort;
 alcoolismul influenţează săvârşirea infracţiunilor cu violenţă.
Şcoala sociologică. Emile Durkheim, considerat ca fiind unul dintre pilonii sociologiei
ca ştiinţă, are merite deosebite în analiza criminologică a fenomenului infracţional. Durkheim
considera că însăşi criminalitatea este un fenomen social normal, care se manifestă inevitabil
în toate societăţile. De aici rezultă că infracţionalitatea nu este determinată de cauze
excepţionale, ci, în primul rând, de structura socio-culturală căreia îi aparţine57.
Crima, afirmă Durkheim, constituie un factor de sănătate publică. În planul analizei
criminologice, Durkheim a elaborat conceptul de anomie (a nomos - fără norme), care
desemnează o stare obiectivă a mediului social, caracterizată printr-o dereglare a normelor
sociale, datorită unor schimbări bruşte (războaie, revoluţii, crize economice etc.)58.
Şcoala mediului social (sau şcoala lioneză) fost fondată de Alexandre Lacassagne
(1843-1924) şi Leouce Manouvrier (1850-1922), promovând teoria conform căreia mediul
social are un rol determinant în geneza criminalităţii.
Teoria lui Lacassagne cuprindea două noi idei, şi anume:
 „societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită”;
 „mediul social este mediul de cultură al criminalităţii, iar microbul este infractorul”.
57
58
Rodica M. Stănoiu, „Criminologie şi Penologie”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2006, pag. 190;
28
De aici, leitmotivul criminologiei sociologice care susţine că „fiecare societate conţine
tipurile de infracţiuni şi de infractori care corespund condiţiilor economice, culturale, morale
şi sociale proprii”.
Şcoala interpsihologică a fost reprezentată de Gabriel Tarde (1843-1904), asociat şi
prieten al lui Lacassagne, care face din sociologie o interpsihologie. În concepţia acestuia,
socialul este guvernat de relaţiile psihologice dintre indivizi, bazate pe legea imitaţiei.
Imitaţia constituie, astfel, principala cauză a criminalităţii. Tarde, în urma studiului întreprins,
evidenţiază existenţa unor infractori de profesie care se caracterizează prin limbaj (argou),
semne de recunoaştere (tatuaje) şi reguli de asociere (grupuri de răufăcători).
Spre deosebire de Durkheim, Tarde consideră infractorul ca fiind un parazit social,
refuzând să considere crima ca pe un fenomen normal al vieţii sociale59.
În cadrul orientării sociologice au fost evidenţiate mai multe teorii, şi anume:
 teoria sociologică multifactorială;
 teoria „asociaţiei diferenţiale” şi teoria „conflictului de culturi”;
 teoria anomiei;
 teoria clinică;
 teoria interacţionistă.
Teoria sociologică multifactorială a fost creată de Enrico Ferri. În concepţia sa, fiecare
delict are o determinare multiplă60 atât fizico-socială, cât şi biologică, în modalităţi şi grade
diferite, în funcţie de caracteristicile persoanei implicate, ale locului şi timpului comiterii
faptei penale.
Enrico Ferri a realizat o clasificare a factorilor criminogeni61 astfel:
 factori antropologici (endogeni) specifici constituţiei organice a infractorului, cei
specifici constituţiei sale psihice şi, în ultimul rând, caracteristicile personale
(vârstă, sex etc.);
 factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, condiţiile
atmosferice etc.);
 factorii mediului social: densitatea populaţiei, familia, educaţia, opinia publică,
producţia industrială, alcoolismul, organizarea economică şi politică etc.
Teoria „asociaţiei diferenţiale”, în criminologia americană contemporană, cunoaşte
răspândire mare. Aceasta aparţine lui Edwin Sutherland, în lucrarea intitulată „Introducere în
criminologie”. În această concepţie conflictul culturilor este principalul temei al explicării
criminalităţii. Se susţine că delincvenţii au valori diferite faţă de cele ale nedelincvenţilor, că,
59
Rodica M. Stănoiu, op. cit, pag. 192;
60
E. Ferri, „Sociologie Criminală”, Paris, 1905, pag. 205;
61
Idem;
29
prin urmare, subgrupurile în conflict apar din cauza diferenţierii sociale ocazionate de
industrializare. De altfel, susţinătorii acestei teorii au avansat teza că rata criminalităţii este
mai ridicată în acele subgrupe sociale cu puternice tradiţii infracţionale.
Demersul teoretic al concepţiei „asociaţiei diferenţiale” consideră comportamentul
infracţional ca un comportament „învăţat” sau contractat în alt mod, în interacţiune cu alte
persoane, în cadrul unui proces de comunicare verbală şi non-verbală şi implicit de deprindere
a unor tehnici de săvârşire a infracţiunilor şi a unor concepţii favorabile încălcării legislaţiei
penale62.
Teoria „asociaţiei diferenţiale” a inspirat şi teoria „conflictului de culturi”, cercetată de
Thorsten Sellin ("Culture Conflict and Crime ", New York, 1938), potrivit căreia, în cadrul
„subculturii delincvente” se stabileşte un sistem de norme şi valori distincte de cultura
dominată sau centrală63. Odată constituită, subcultura respectă aceste norme şi impune o
conduită determinată membrilor ei.
În acest sens, potrivit opiniei teoreticienilor „subculturii delincvente”, membrii se
integrează grupului pe măsură ce se deprind să adopte tipul de comportament valorificat de
către grup. În acest sens, criminalitatea apare ca un fel de limbaj care exprimă valorile şi
modurile de comportare ale acestor grupuri; comportamentul infracţional apare, cu alte
cuvinte, ca un comportament dobândit care este apreciat ca satisfăcător de individ, deoarece îi
permite să fie recunoscut ca membru al unui grup.
Aceste teorii referitoare la criminalitate sunt subiectiviste: dintr-un fenomen social,
concret-istoric, criminalitatea ajunge să fie o chestiune a fiecărui individ care învaţă
comportamentul preluând tradiţiile delincvente ale unui grup sub-cultural64.
Teoria anomiei a cărui fondator a fost Emile Durkheim, el folosind prima dată termenul
de „anomie”, presupune o relaţie dezorganizată sau alterată între ordinea socială şi aspiraţiile
sau aşteptările individuale. Anomia, din perspectiva lui E. Durkheim, este pusă pe seama
societăţii care, ca rezultat al dezorganizării normative, vede reducându-i-se posibilităţile de
control asupra individului şi activităţii sale.
Robert Merton, în mod substanţial, a răspândit teoria anomiei, arătând că în societatea
americană există un set de valori dominante, fundamentale 65 - cum ar fi prosperitatea,
libertatea, achiziţia -, acceptate de întreaga populaţie printr-un consens pe care legea penală îl
consacră.
62
A. Dincu, „Bazele criminologiei”, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, pag. 62;
63
64
Idem;
65
30
Mijloacele de realizare a acestor valori nu sunt însă la dispoziţia tuturor membrilor
societăţii, împrejurare care generează o stare de anomie, un sentiment de nedreptate, de
imposibilitate de a atinge obiectivele şi de a satisface aspiraţiile sociale, ceea ce conduce la
folosirea mijloacelor ilicite de realizare, la apariţia devianţei66, inclusiv a criminalităţii.
Teoria anomiei concepe astfel devianţa, inclusiv delincvenţa şi criminalitatea ca o
reacţie a unor indivizi înstrăinaţi, dezarmaţi, în neputinţă de a-şi realiza aspiraţiile care, în
aceste condiţii, au sentimentul că sunt izolaţi, că societatea este „blocată”, că mijloacele legale
sunt ineficace pentru atingerea obiectivelor de progres: oriunde există prăpastia dintre aspiraţii
şi posibilităţi de realizare se iveşte devianţa şi, deci, delincvenţa67.
Teoria clinică. Această concepţie are drept obiectiv esenţial studiul „trecerii la act” şi se
sprijină pe metode de tipologie a delincvenţilor pentru a face accesibile observaţiile clinice68.
Ea îşi propune să examineze personalitatea delincventului în vederea prevenirii în
special a recidivei şi, în general, pledează pentru resocializarea condamnaţilor. Promotorii
orientării clinice susţin, potrivit metodei lor de diagnostic criminologic, că un individ relevă o
„stare periculoasă” şi, deci, un potenţial criminogen mai ridicat de „trecere la act” cu cât sunt
mai pronunţate trăsăturile de egocentrism, labilitate, agresivitate şi indiferenţă afectivă şi
invers.
Teoreticienii acestei concepţii încearcă a desluşi cauzalitatea unui fenomen prin
excelenţă social, cum este cel al criminalităţii, în termeni biopsihologici. Astfel, Pinatel
admite în etiologia actului criminal şi factori sociali 69, ca dovadă că ei preconizează că
diagnosticul criminologic al conduitei infracţionale se compune din combinarea influenţelor
biologice cu cele sociale.
Teoria interacţionistă. Interacţionismul a apărut în doctrina americană a anilor ’60, ca o
replică împotriva concepţiilor care ignorau reacţia socială, care nesocoteau valoarea şi relaţia
dintre reacţia socială şi criminalitate.
În formula clasică, aşa cum a fost formulată în criminologia americană de Lemert,
Chamblis şi Becker, Erikson şi Cohen, teoria interacţionistă consideră comportamentele
umane ca fiind infracţionale datorită faptul că grupurile sociale dominate în societate le
califică ca fiind deviante. Altfel spus, în concepţia interacţionistă punctul de plecare al
calificării unui comportament uman ca fiind infracţional este „reacţia societăţii” 70, mai exact a
grupului dominant sub raport economic şi politic, care aplică „stigmatul”71 de infractor.
66
Robert K. Merton, „Social Theory and Social Structure”, Glencoe, Free Press, 1957;
67
68
69
Gh. Nistoreanu, Costică Păun, op. cit., pag. 151;
70
71
Idem;
31
2.3. Orientarea psihologică
În cadrul orientării psihologice sunt grupate principalele teorii şi concepţii

criminologice. Ceea ce le separă sunt, pe de o parte, caracterul mai mult sau mai puţin
exclusivist al determinismului psihologic72.
Prin intermediul orientării psihologice sunt examinate teorii extreme care reduc geneza
crimei la psihicul uman, ca şi variante mai nuanţate a căror linie de demarcaţie faţă de
orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat, apartenenţa rezultând în ultimă
instanţă, din accentele puse pe o categorie sau alta de factori.
Orientarea psihologică pleacă de la ideea că între comportamentul normal şi cel
delincvent nu există o diferenţă de natură, ci de grad, încadrând devianţa în domeniul
psihologiei şi considerând-o ca rezultat al unui conflict între individul marcat de anumite
particularităţi psihice şi anturajul său.
Această orientare abordează problematica criminalului, şi anume cel indisciplinar –
psihologic, medical şi sociologic – din sfera analizei comportamentului infracţional cu strânse
legături în personalitate criminalului. Aceasta analizează totalitatea atitudinilor şi acţiunilor
deviante în profunzimea lor, numai în cadrul conflictului dintre individ şi societate, între
persoană şi autoritatea statală.
În concluzie, prin analiza comportamentului se vehiculează, din unghiuri preponderent
subiective, o diversitate de modele care împing în prim-planul genezei delincventei
particularităţile de ordin psihic şi deficienţele sau reacţiile de personalitate ale infractorului73.
Orientarea psihologică are ca principal scop de studiu identificarea cauzelor care duc la
săvârşirea actului infracţional. Aceasta încearcă să ofere „un tablou creionat în termeni
psihologici al cauzelor orientării antisociale a individului”74. S-a încercat, totodată,
demonstrarea existenţei unei personalităţi antisociale şi să explice modalitatea de formare a ei
în mediul social.
Unul din iniţiatorii acestei orientări a fost unul din urmaşii lui Cesare Lombroso, şi
anume Raffaele Garofalo (1851-1934). El a fost primul cercetător care a adus în discuţie
existenţa unor trăsături specifice criminalului. Acestea proveneau, pe de o parte, de la anumite
trăsături psihice şi morale care inspirau neîncredere şi teamă în conduita acestuia (comportări
brutale, lipsă de milă, indisciplină gravă) şi, pe de altă parte, de la felul de viaţă pe care îl
duceau după liberare (parazitism, lipsă de muncă, conflicte cu alţi oameni).
După aceste criterii, criminalul este o persoană care prezintă trăsături criminale, care
arată o personalitate criminală, deosebită de personalitatea noncriminală. Este adevărat că, de
72
73
Idem;
74
Idem;
32
data aceasta, nu mai este o deosebire de natură, ci o deosebire cantitativă, o deosebire de grad.
Aşa s-a ajuns la teoria personalităţii criminale, reprezentată de criminologul francez Jean
Pinatel.
Garofalo a acceptat ca munca sa de cercetare să fie încadrată în şcoala de antropologie,
deşi nu s-a identificat cu Lombroso, în numeroase rânduri criticând ideile acestuia, cu condiţia
ca în lucrările sale „îi este garantat că ştiinţa psihologiei criminale este cel mai important
capitol”75.
Revenind la Jean Pinatel, acesta a reţinut în elaborarea teoriei sale idei din teoriile
biologice, psihologice şi sociologice, mai ales datele reţinute de cercetările lui Kretschmer,
Kinberg, de Greef şi di Tulio. Toţi aceştia, după cum am prezentat în subcapitolele anterioare,
au cercetat în mod riguros procesul de criminogeneză şi procesul de criminodinamică, de
unde au reieşit trăsăturile de bază ale criminalului.
Psihiatria ocupă un loc important în dezvoltarea şi evoluţia acestei orientări. Odată cu
teoria psihanalitică a lui Freud, s-a pus accent pe studiul psihologic al infractorului normal.
Prin studiile sale, Freud a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce
ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul d formar a acesteia.
Pe bună dreptate se consideră că psihanaliza a constituit punctul de trecere de la
psihologia criminală la criminologia patologică76.
75
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit, pag. 93;
76
33
CAPITOLUL 3 „TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE”
3.1. Conceptul de personalitate criminală
Criminologia – spre deosebire de alte discipline umaniste – abordează personalitatea

umană din perspectiva implicării acesteia în problematica etiologiei şi profilaxiei
manifestărilor infracţionale, căutând să dea răspuns la întrebări atât de dificile ca: cine e
infractorul? cum apare şi spre deosebire de alţii adoptă modelul comportamentului criminal?
Conceptul de personalitate a infractorului a suferit, în evoluţia criminologiei, interpretări
diferite, aproape fiecare autor având propria sa definiţie, propriul lui punct de vedere asupra
personalităţii77.
Din multiplele cercetări asupra criminalului, atât cele de criminologie generală, cât şi
cele de criminologie specială (psihologie criminală) ori, mai ales, cele de criminologie clinică
rezultă78 că între criminal şi noncriminal nu sunt deosebiri de natură, ci de grad. Potrivit
acesteia, şi unul şi altul sunt împinşi la acţiuni şi activităţi de anumite nevoi, mobilul, şi unul
şi altul sunt ajutaţi sau neajutaţi de anumite capacităţi, de anumite acte de voinţă, etc. Aceste
elemente psihice, fizice şi altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu
impulsurile, mobilurile – agresivitatea, sexualitate – şi altele mai slabe – de exemplu voinţa,
stăpânirea de sine şi altele.
Pe această linie de gândire s-a observat că nu toate aceste elemente psihice stau toate pe
acelaşi plan şi nu trebuie observate în mod izolat, ci pe ansamblu şi, îndeosebi, în felul cum se
grupează, că mai importantă este „constelaţia” lor, spre exemplu impulsuri puternice şi voinţă
slabă; asemenea constelaţii şi structurări au un anumit accent de durată şi stabilitate, de
exemplu, la recidivişti aceste elemente sunt mai vădite 79. Se mai constată că unii recidivişti
comit uneori aceleaşi crime şi că dovedesc precocitate în manifestările criminale; ei manifestă
un fel de înclinaţie spre crimă şi, mai ales, spre anumite crime; totodată, aceştia arată
persistenţă pe calea criminalităţii şi ocolirea muncii, neîncadrare în rândul oamenilor cinstiţi,
dovedesc periculozitate socială, fiindcă au o înclinaţie şi pornire spre crimă.
Astfel de trăsături şi manifestări îi caracterizează pe criminali şi îi deosebesc de
noncriminali. Dar deosebirea, nu este după cum am mai spus, de natură, criminalii nu sunt o
altă speţă de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizează pe criminali.
77
H. J. Eisen, „Crime and personality”, London, 1964, pag. 2-3;
78
J. Pinatel, „Traite de criminologie”, PUF, Paris, 1956;
79
I. Oancea, „Probleme de criminologie”, Editura All, 1998, pag. 149;
34
Crima – spune Pinatel – este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca şi
noncriminalii, dar ei se disting de alţii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferenţe
de grad, deci cantitativă şi nu calitativă; există o diferenţă de grad între psihismul criminalilor
şi acela al noncriminalilor80.
Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidenţă tocmai aceste deosebiri de grad,
care caracterizează pe criminali. În felul acesta, criminalul este o persoană care se deosebeşte
totuşi de noncriminal, este o personalitate înclinată spre crimă, adică o personalitate criminală.
Această problemă a trăsăturilor de bază şi specifice criminalilor a fost sesizată de mult
în criminologie, îndeosebi de criminologia clinică şi în special în problema etiologiei crimei.
Autori ca Pinatel, Di Tulio, Kinberg, De Greeff şi alţii au cercetat şi au formulat, pe baza
acestor trăsături, teoria personalităţii criminale. S-au menţionat trăsături psihologice
caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa
de inhibiţie şi altele81.
La problema trăsăturilor personalităţii criminale s-a ajuns în criminologie după ce s-a
parcurs un drum lung şi ocolit. În ştiinţa criminologiei s-a pus mereu întrebarea de ce
infractorul nu se opreşte de la comiterea crimei nici de teama oprobriului social, care
înconjoară pe criminal, nici de teama pedepsei ce urmează după comiterea faptei. S-a răspuns,
criminalul este lipsit de prevedere, criminalul nu are stăpânire de sine, nu are putere de
inhibiţie a pornirilor sale antisociale etc. S-a dovedit că aceste trăsături sau capacităţi psihice
nu sunt suficiente ca să oprească pornirea criminală. Criminologia modernă, îndeosebi
criminologia clinică, au scos în evidenţă trăsături ale criminalului care sunt mai puternice
decât lipsa de prevedere, inhibiţia etc. şi datorită cărora criminalul nu se opreşte de la
comiterea faptei criminale, trăsături cum sunt: agresivitatea, egoismul sau altele de natura
acestora din urmă, care – împreună – fac ca un criminal să prezinte o stare de pericol social în
sensul că acesta este înclinat să comită crime.
3.2. Conţinutul teoriei personalităţii criminale a lui Jean Pinatel
Cea mai ambiţioasă dintre ipotezele avansate în cadrul orientării psihologice aparţine
criminologului francez Jean Pinatel.
Preluând ceea ce, în opinia autorului constituie elementele pozitive ale teoriilor despre
criminal, mai ales viziunea dinamică asupra instanţelor personalităţii de la psihanaliză şi
abordarea diferenţială a mecanismelor şi proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta
80
J. Pinatel, op. cit. , pag. 391;
81
I. Oancea, op. cit., pag. 149;
35
psihomorală. Pinatel construieşte o teorie explicativă centrată în jurul conceptului de
personalitate criminală.82
Jean Pinatel respinge însă teza existenţei unei diferenţe de natură între infractor şi
noninfractor. După cum am arătat în secţiunea anterioară Pinatel susţine existenţa unei
diferenţe de grad între personalitatea infractorului şi personalitatea noninfractorului ca şi, între
diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivistul înrăit. Sub acest aspect teoria lui
Jean Pinatel este ceva mai moderată decât a predecesorilor săi.
Pentru a se pune în lumină această diferenţă de grad este necesar să se evidenţieze acele
trăsături psihologice care determină transformarea asentimentului temperat în asentiment
tolerat şi mai apoi trecerea la act.
Sintetizând ceea ce cercetările criminologice relevaseră până atunci, J. Pinatel consideră
că nici una din trăsăturile frecvent întâlnite la infractori nu este suficientă prin ea însăşi să
imprime o anumită orientare antisocială personalităţii83. Numai o reuniune a unor astfel de
trăsături într-o constelaţie conferă personalităţii un caracter specific şi îi imprimă o anumită
orientare.
Această constelaţie de trăsături ar reprezenta nucleul central al personalităţii criminale,
care apare ca o rezultantă şi nu ca un destin. Autorul consideră că trăsăturile frecvent întâlnite
la infractori sunt: egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea, indiferenţa afectivă84.
În cele din urmează, vom analiza, în lumina concepţiei lui Pinatel, aceste trăsături care
stau la baza personalităţii criminale.
1.3.1. Egocentrismul
Egocentrismul, ca trăsătură a persoanei, se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul
la propria persoană, atât din punct de vedere afectiv, cât şi cognitiv. În anumite limite,
egocentrismul priveşte conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana îşi
face o imagine pozitivă despre sine, ea considerând că propria persoană este punctul de reper
pentru toate sentimentele, emoţiile, toate raportându-se la sine şi pentru sine. Dar, procedând
astfel, omul se rupe de realitatea imediată şi cade în subiectivism, nerecunoscând importanţa
lumii înconjurătoare, îndeosebi lumea socială, ceilalţi oameni.
Egocentrismul îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi
insuccesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.
Sub raport afectiv, se dezvoltă exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar când acesta
nu reuşeşte, se dezvoltă invidia şi mânia pentru ceilalţi oameni. Se ajunge la sentimentul de
82
83
Idem;
84
J. Pinatel, op. cit.;
36
frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atâtea stări afective, care împing pe om la izolare sau
conflict cu oamenii85.
Aceste stări pot evolua într-o direcţie psihotică, spre mânie, paranoia etc. De multe ori
egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care înseamnă punerea intereselor proprii mai
presus de interesele altora, ale celorlalţi oameni, ale societăţii.
Egoismul înseamnă lipsa sentimentului de simpatie şi generozitate faţă de alţi oameni.
Egocentricul, marcat şi de egoism, ajunge uşor la conflict cu ceilalţi membri ai societăţii şi la
comiterea de infracţiuni, fie infracţiuni contra persoanei – ameninţare, vătămări corporale ai
moralei, fie infracţiuni contra avutului – înşelăciuni, falsuri etc.86
Egocentricul, bazat pe tendinţa de afirmare de sine şi a intereselor proprii, se poate
asocia şi cu diferite trăsături de la alte tipuri de infractori, cum este infractorul agresiv,
infractorul lacom, doritor de înavuţire etc., iar tendinţele spre comitere de infracţiuni devin tot
mai puternice, îndeosebi infracţiunile contra persoanei. Chiar şi la tipurile de infractori
sexuali, infractori profesionali – recidivişti – etc., egocentrismul joacă un rol stimulator şi
declanşator de infracţiuni.
În ceea ce priveşte rolul egocentrismului (şi egoismului) în stimularea, declanşarea şi
trecerea la comiterea crimei, este evident că tendinţa egocentristă (şi egoistă) este mai
puternică şi învinge orice tendinţă de opunere la crimă, orice tendinţă de reţinere de teama
oprobriului social sau de teama ameninţării cu pedeapsa. Teama de oprobriu sau de pedeapsă
este mai mică în comparaţie cu orgoliul, vanitatea, tendinţa de dominare, intoleranţă ori
aroganţă, alimentate de egocentrismul criminalului.
1.3.2. Labilitatea
Trecerea la comiterea unei crime este favorizată şi stimulată de o altă trăsătură de bază a
criminalului, anume labilitatea. Denumirea acestei trăsături provine de la cuvântul latin
„labilis”, care înseamnă ceva ce se ţine într-un fir de păr”, a fi gata să cadă, a se rupe, a
aluneca87. Este vorba de o structură psihică şi morală, care este opusă structurii solide,
structurii stabile.
Structura labilă este o structură slabă, schimbătoare, cu o voinţă slabă, cu putere de
stăpânire slabă şi nestatornică. O asemenea structură poate să cuprindă mai multe planuri,
cum ar fi:
a) afectivitatea, supusă unor fluctuaţii;
b) prevederea redusă şi nesigură;
c) iniţiativa, însoţită de renunţare;
85
86
87
37
d) puterea de voinţă şovăitoare şi schimbătoare;
e) influenţabilitate şi sugestibilitate pronunţate;
f) luarea de hotărâri pripite şi apoi părăsite;
g) relaţii de prietenie cu alţi oameni, trecătoare şi schimbătoare;
h) labilul este ca un lichid fără formă care ia forma vasului în care se toarnă.88
Labilitatea este influenţată şi de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de
tulburări psihice deosebite, labilitatea se manifestă în anumite limite acceptabile, dar la
criminalii cu tulburări emoţionale şi la care nici nivelul de inteligenţă nu este ridicat,
labilitatea este mai slabă şi trecerea la comiterea unei crime este mai uşoară. Ea este
pronunţată şi la tipul de criminal impulsiv; de asemenea se constată şi o lipsă de control al
stărilor emoţionale. În cazurile de stări psihopatice, nevrotice, de asemenea, labilitatea este
slabă, iar trecerea la comiterea unei crime este mai uşoară.
1.3.3. Agresivitatea
În procesul de trecere la comiterea unei infracţiuni (crime) trăsătura agresivităţii
infractorului joacă un rol important. De regulă, cele mai multe infracţiuni constau într-o faptă
pozitivă – se face ceva –, într-o acţiune comisivă (se loveşte, se sustrage), care presupune trei
etape (luarea hotărârii, înlăturarea temerii de oprobriul opiniei publice şi al pedepsei prevăzute
de lege), agresivitatea intervine în etapa a treia, etapa ultimă, adică la trecerea la săvârşirea
concretă a faptei (când se loveşte, se sustrage un bun etc.) Atare acţiuni presupun forţă şi acte
de agresiune.
Agresivitatea este o formă de manifestare a unei tendinţe, a unui instinct existent în
lumea animală şi cea umană, anume tendinţa sau instinctul de combatere (combativ), care
constă în acte de înlăturare a unor obstacole ce intervin în momentele de împiedicare a
animalului sau omului de a-şi consuma hrana, apa etc., pentru satisfacerea unei nevoi (foame,
sete, apărare de un pericol etc.). În atare situaţii agresivitatea este utilă în limite necesare. În
cazul comiterii unei crime, agresivitatea se foloseşte în limite depăşite şi în scopuri
antisociale. Agresivitatea devine un factor de pericol social, manifestându-se printr-un
comportament violent şi distructiv.
Agresivitatea este, după teoria criminologică, de mai multe feluri:
 autoagresivitate ce constă în îndreptarea caracterului agresiv spre propria persoană
exprimându-se prin automutilări, tendinţe de sinucidere;
 agresivitate fiziologică (adică forţa fizică, forţa fiziologică a omului), care este
influenţată de emoţii mari, pasiuni, de factori sociali (conflicte sociale etc.);
88
38
 agresivitatea patologică, în cazul persoanelor psihopatice sau psihotice (epilepsie,
beţie, în cazul unor maladii mintale).
Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii: ocazională şi profesională89.
Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă; este întâlnită cu
precădere în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un
comportament violent durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului,
acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, constant.
Agresivitatea se dezvoltă în cazul împiedicării satisfacerii unor trebuinţe, dorinţe (când
nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorinţă). O asemenea obstrucţionare
provoacă emoţii vii, tulburare, mânie, şi prin aceasta, agresivitatea creşte. Nu sunt lipsite de
importanţă cazurile de frustrări, de lipsire violentă de un obiect care ar satisface unele nevoi
(materiale sau morale), care conduc apoi la tulburări morale mai intense. Agresivitatea, ca
structură psiho-fizică, devine un motiv şi o mijlocire de comitere de infracţiuni90.
În criminologie s-au studiat şi mecanismele fiziologice şi emoţionale ale agresivităţii,
constatându-se căi de intensificare şi agravare a faptei ce se comite prin ajutorul agresivităţii,
încât, uneori, ea devine greu de stăpânit. Astfel, s-a arătat că în caz de mânie se ridică
presiunea arterială, se produce accelerarea pulsului, accelerarea respiraţiei etc.
1.3.4. Indiferenţa afectivă
Aceasta este o stare fizico-psihică ce devine o trăsătură caracteristică a unor criminali,
stare care favorizează trecerea la săvârşirea unei crime. Ea constă în absenţa unor emoţii şi
sentimente de omenie ce privesc relaţiile dintre oameni. Este vorba de emoţii şi sentimente de
simpatie, prietenie între oameni, datorită cărora oamenii nu-şi fac rău unul altuia sau unii
altora. Acestea creează o sensibilitate a omului faţă de semenul său, emoţii şi sentimente de
participare la bucuria şi durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morală, adică o sensibilitate
la ceea ce este bine ăi rău pentru altul. Aceste stări afective sunt mijloace de solidaritate
primară între oameni şi mijloace de netrecere la săvârşirea de infracţiuni.
Criminologia modernă, mai ales criminologia clinică, prin J. Pinatel, au dezvăluit că o
trăsătură importantă a criminalului este lipsa acestor stări afective, este aşa-numita indiferenţă
afectivă, inclusiv indiferenţa morală a criminalului, trăsături care generează sau favorizează
săvârşirea de infracţiuni. Adică în cazul în care infractorul a învins oprobriul public faţă de
comiterea unei infracţiuni, dacă a învins teama de pedeapsă ce îl ameninţă, el ar putea să se
reţină de la comitere, datorită sentimentului de milă faţă de victimă, datorită rezistenţei sale
afective (durerea, suferinţa victimei). Dar în cazul criminalului stăpânit de indiferenţa
89
Idem;
90
39
afectivă, stăpânit de lipsă de milă, el nu mai întâlneşte nici o piedică emotiv-morală şi trecerea
la săvârşirea infracţiunii.
Indiferenţa afectivă relevă ideea că infractorul este lipsit de inhibiţia necesară pentru a
se opri de la comiterea crimei, inhibiţie pe care o aduce suferinţa altuia. Cercetările psihiatrice
au arătat că la tipurile de criminali perverşi există o răutate, o inafectivitate.
Originile indiferenţei afective pot fi un deficit bio-constituţional moştenit. Perversiunea
criminalului izvorăşte din plăcerea morbidă ce i-o provoacă suferinţa altuia. Dar aceste origini
pot fi şi de ordin educativ şi de mediul social. În familiile în care părinţii au atitudini şi
comportări dure, cu acte de violenţă frecvente, copiii seamănă cu părinţii. De Greef a cercetat
cazuri patologice, unde fiind vorba de crime grave (pasionale), criminalul îşi impune un
proces de inhibiţie afectivă, un proces care înăbuşă manifestarea emoţiilor şi sentimentelor de
simpatie şi milă pentru alţii, ca apoi să poată săvârşi fapta mai uşor. Este un proces de stingere
a emoţiilor şi sentimentelor de bine pentru oameni, un proces de „sălbăticire” afectivă91.
Referindu-se la rolul fiecăruia dintre cele patru componente ale nucleului personalităţii,
Pinatel le atribuie următoarea distribuţie: agresivitatea joacă un rol de incitare, fiind o
componentă activă, celelalte trei – egocentrismul, labilitatea, indiferenţa afectivă au rol de a
neutraliza inhibiţia trecerii la act prin împiedicarea subiecţilor de a lua corect în considerare
aprecierea socială ori sentimentul de compasiune şi simpatie pentru altul.
Cu alte cuvinte, rolul lor este de a da cale liberă de manifestare a agresivităţii. Pe bună
dreptate Pinatel observă că, în general, există tendinţa de a se atribui totul agresivităţii,
trecându-se în umbră rolul negativ toate celelalte componente ale personalităţii, deşi, în
realitate, comportamentul delincvenţial devine de cele mai multe ori posibil tocmai
inexistenţei frânelor care în mod obişnuit inhibă la indivizi normali starea de agresivitate.
El mai observă, de asemeni, în mod întemeiat că fiecare din cele patru componente
negative ale personalităţii se pot înfăţişa cu grade de intensitate diferite: în hiper, mezo sau
hipo92 – fără a viza prin aceasta domeniul patologiei mentale, deci fără a interesa sectorul
psihiatric.
Pinatel susţine că existenţa personalităţii criminale este supusă unor două condiţii:
 primă condiţie, care deja am sesizat-o, întrunirea tuturor trăsăturilor de mai sus,
(egocentrism, agresivitate, labilitate, indiferenţă afectivă);
 o a doua condiţie, persoana respectivă să prezinte o stare de pericol social, o stare
periculoasă.
91
92
Idem;
40
Autorul menţionează că în 15% pentru infractori starea periculoasă este episodică,
trecătoare, că pentru 20% ea este cronică, iar pentru 55% ea este marginală. Din ultima
categorie se recrutează cei mai mulţi infractori recidivişti sau ocazionali.
Starea de pericol, după cum susţine Pinatel, este o stare de „temibilită”, de ameninţare,
stare care inspiră teamă pentru alte persoane şi pentru ordinea publică, anume pericolul de a
comite crime. „Temibilitatea” este o stare de „perversitate” constantă şi activă a
delincventului, o stare de ameninţare cu o crimă, pe care o poate provoca acesta; în alţi
termeni, starea de pericol provine din existenţa unei capacităţi criminale, adică o capacitate de
a comite crime93.
Conceptul de stare de pericol are două laturi, după cum accentuează Pinatel, una, gradul
de periculozitate, de capacitate criminală, capacitatea de a comite crime şi, alta, incapacitatea
de a se adapta social, de a pune frâne pornirilor sale criminale şi, în funcţie de acestea,
necesitatea de a aplica o măsură (represivă, preventivă, educativă etc.). Cu alte cuvinte,
criminalul are capacitate de a comite crime, dar nu are capacitatea de a se integra social şi de a
avea o conduită bună; de exemplu, el este un vagabond, un recidivist şi nu munceşte regulat.
De aici, sarcina criminologiei clinice de a determina, mai întâi, un diagnostic asupra stării de
pericol sau asupra capacităţii criminale a perversităţii sale şi, în al doilea rând, de a determina
prognosticul criminalului, comportarea lui în viitor şi a capacităţii de adaptare socială, de
îndreptare, prescriindu-se mijloacele de tratament, conforme datelor asupra capacităţii
criminale.
Starea de pericol, sub aspectul capacităţii criminale, poate avea forma cronică sau
permanentă şi forma iminentă. Forma cronică exprimă o stare psihologică şi morală cu
caracter antisocial de durată şi o stabilă, ca un fel de „stare civilă”. Ea poate fi de o intensitate
mai mare, cum este la criminalii de profesie; ea poate fi orientată într-o singură direcţie, cazul
când se comit infracţiuni de aceeaşi natură (omor – omor). Forma iminentă a stării de pericol,
a capacităţii criminale există în etapa în care se pregăteşte comiterea crimei, când această
comitere este gata să se producă, similară cu o stare de „febră”94.
Starea de pericol sub aspectul capacităţii criminale poate fi mare, iar sub aspectul
adaptării sociale a delincventului aceasta poate să fie mică. Cele două laturi ale stării de
pericol nu se dezvoltă paralel. De aici grija unui diagnostic exact, conform cu realitatea şi
grija unui pronostic, de asemenea exact, conform cu realitatea stării criminalului.
Studiile realizate de Pinatel au reliefat şi alte aspecte psihologice ale criminalului care
vin să întregească conceptul de personalitate criminală.
93
J. Pinatel, op. cit., pag. 409-410;
94
41
În primul rând sunt evocate trăsăturile emotiv-active cum sunt trebuinţele şi tendinţele,
care sunt elemente dinamice, elemente determinante la acţiuni şi activităţi; aici trebuie
menţionate diferite mobiluri şi motive psihice. În această privinţă se afirmă cu putere că atât
criminalii, cât şi noncriminalii sunt împinşi la fapte de trebuinţe şi tendinţe (foame, afirmare
de sine, combativitate, teamă, mânie, sentimente, pasiuni etc.). Dar, ceea ce caracterizează pe
criminal este că la acesta, aceste trăsături sunt excesive, nestăpânite, datorită cărora criminalul
nu se poate stăpâni. Mai este şi voinţa slabă, lipsa de putere de inhibiţie. În plus, criminalii
sunt caracterizaţi şi prin trăsături de temperament excesive: impulsivitate, insensibilitate,
excitabilitate etc., tot atâţia factori subiectivi care conduc la crimă. Tot aici amintim trăsăturile
psihopatice şi neurotice, care la criminali sunt mai frecvente decât la noncriminali.
O trăsătură de bază, caracteristică criminalului, este şi nivelul scăzut de inteligenţă. În
cercetările asupra criminalului se subliniază în mod constant nivelul mintal redus. După felul
crimelor, se constată: cei ce comit furturi, 34% sunt debili şi 26% sunt înapoiaţi mintal, că cei
ce comit omoruri 47% sunt debili mintali şi 26% sunt mărginiţi, că cei ce comit violuri 50%
sunt debili mintali şi 50% sunt înapoiaţi mintal.
Aspectul psihologic al criminalului, susţine J. Pinatel, trebuie completat şi cu alte
elemente95. Astfel, nivelul de cunoştinţe, nivelul de instrucţie al criminalului este, în general,
scăzut. Acest lucru se exprimă în numărul mare de analfabeţi în rândurile criminalilor,
numărul mare de absolvenţi de numai 1-3 clase şcolare elementare, în numărul mare de
delincvenţi care au întrerupt sau abandonat şcoala. De aici unele consecinţe negative privind
nivelul scăzut de cunoştinţe referitoare la normele de conduită socială, nivelul scăzut de
pregătire profesională şi altele.
S-au abordat şi alte aspecte privind viaţa psihică a criminalului. Pinatel menţionează
unele forme de evoluţie psihică şi socială, în sensul că persoana umană parcurge, în
dezvoltarea şi maturizarea sa, un proces care conduce la deplina maturizare. Or, la unii
criminali se observă o stare de imaturitate socială, ce se manifestă prin: neînţelegerea şi
necunoaşterea răspunderii sale faţă de alţi oameni, prin neluarea în seamă a intereselor altora,
refuzul admiterii că dorinţele lor au unele limite, anume dorinţele, interesele altor persoane;
hoţul, agresivul, violatorul nu înţeleg, nu admit că şi victima are anumite drepturi96.
Pinatel susţine că există anumite componente psihice comune la infractori, şi anume:
nesuportarea vreunei constrângeri şi ordini în viaţa lor, control de sine slab, impulsuri
puternice şi nestăpânite, egoism, absenţa oricărei bunăvoinţe pentru alţi oameni,
nerecunoaşterea crimei comise. La acestea se mai adaugă instabilitatea afectivă şi sărăcia
intelectuală.
95
96
Idem;
42
Criminalii, după comiterea faptei criminale, sunt urmăriţi şi cercetaţi penal, sunt traşi la
răspundere penală. Tragerea la răspundere presupune, mai întâi, responsabilitate, anume
capacitatea mintală de a-şi da seama de fapta făcută, apoi culpabilitate, adică înţelegerea că-i
vinovat, apoi imputabilitate, adică înţelegerea că atribuirea faptei criminale i se face lui
fiindcă el a săvârşit-o, că fapta săvârşită i se impută, se pune pe seama celui care a comis-o, că
acesta trebuie să răspundă penal, adică trebuie să suporte pedeapsa ce i se aplică şi să o
execute97. Or, criminalii, ca trăsături specifice, nu văd şi nu înţeleg aceste procese şi stări
psihice, cum le înţeleg oamenii noncriminali, organele de urmărire penală şi judecătoreşti.
Criminalii le înţeleg aşa cum le-au trăit ei, adică subiectiv, nu obiectiv, aşa cum s-au
desfăşurat şi petrecut. Criminalii, în general, au responsabilitatea, au capacitatea mintală, dar
mai socotesc că fapta săvârşită de ei este o faptă de „facere de dreptate”, cu de la sine putere,
că ei au suferit frustrări, de aceea au comis crima, că nu sunt vinovaţi, că nu se poate şi că nu-i
drept să li se impute fapta şi să răspundă penal. Din acest punct de vedere, criminalii resping
reproşul, imputabilitatea, vinovăţia şi răspunderea penală.
Cum spune Pinatel, viaţa interioară a criminalului, aşa cum este trăită de acesta, nu
coincide cu viaţa acestuia văzut de alţii – autorităţi sau societate. Din păcate, în anumite
cazuri dramatice, de exemplu, în caz de condamnare pe nedrept, aceştia, uneori, au dreptate.
Teoria, expusă pe larg de Jean Pinatel, sistematic şi argumentată ştiinţific, prezintă o
importanţă deosebită fiind una din teoriile închegate şi complete din criminologia modernă
europeană. Ea are o contribuţie serioasă la procesul ştiinţei criminologiei. Desigur, ea poate fi
criticată şi este criticată, dar construcţia ei esenţială rămâne.
3.3. Limitele şi criticile aduse teoriei personalităţii criminale
Partizanii noii criminologii, dar şi reprezentanţii tendinţei neoclasice în politica penală 98

au început să aibă în vedere în criticile lor teoria personalităţii criminale a lui Jean Pinatel.
Astfel sunt cuprinse o serie de erori de principiu ale teoriei personalităţii şi anume mai întâi,
se încearcă a se desluşi etiologia (cauzalitatea) unui fenomen prin excelenţă social, cum este
al criminalităţii prin termeni precumpănitori psihologici.
Este adevărat că J. Pinatel admite în etiologia actului criminal şi factori sociali, ca
dovadă că se preconizează că diagnosticul criminologic al conduitei infracţionale se compune
din combinarea influenţelor biologice şi psihologice cu cele sociale 99, dar nu este mai puţin
adevărat că în ansamblul construcţiei teoretice a criminologiei clinice rolul factorilor bio-
97
I. Oancea, op. cit., pag. 90;
98
Rodica M. Stănoiu, op. cit., pag. 174-175;
99
43
psihologici este într-atât de puternic încât covârşeşte influenţele sociale ale formării
personalităţii inadaptate.
Trebuie adăugat că poziţiile teoretice ale criminologiei clinice sau deficitare şi în sensul
că trăsăturile bio-psihologice ale personalităţii înclinate spre comportament infracţional, adică
acele care formează „nucleul central”; ne sunt prezentate ca fiind trăsături bio-psihice ale unei
personalităţi de natură statică şi aproape aistorică şi asocială. Or, trăsăturile biopsihice ale
personalităţii umane mai mult sau mai puţin înclinată spre comportament antisocial sunt
esenţialmente dinamice, condiţionate fundamental de istorie, de ansamblul vieţii economice şi
sociale.
S-a pus în discuţie, de asemenea, validitatea postulatelor fundamentale ale criminologiei
clinice: personalitate criminală, tratament, resocializare. Întrucât adevăratele cauze ale
criminalităţii nu se află la nivelul structurilor de personalitate, centrarea criminologiei pe
studiul infractorului nu şi-ar avea sensul. Argumente de ordin moral, etic, juridic, sunt aduse
împotriva diferitelor metode de tratament, care ar leza libertatea şi integritatea fizică şi psihică
a infractorului. Eficienţa practică a criminologiei clinice este, de asemenea, contestată.
Cercetările de evaluare realizate în ultimii 20 de ani au arătat că efectul diferitelor terapii de
resocializare asupra ratei recidivei este similar cu acela al pedepselor tradiţionale, adică
minim. Aceste rezultate i-au făcut pe unii cercetători100 să declare că „nimic nu mai merge”,
că tratamentul este un veritabil eşec, iar resocializarea o idee greşită.
Reprezentanţii tendinţei neoclasice reproşează, dimpotrivă, că ideile criminologiei
clinice au dus la un liberalism exagerat în locurile de deţinere, la o devalorizare a sancţiunii
penale, iar pe un plan mai general a însăşi ideii de justiţie.
Giacomo Canepa, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi contemporani ai curentului
clinic, arată că se impune o revedere a conceptului de personalitate, din perspectiva
dualismului Kantian dintre fenomen (aparenţa obiectului examinat) şi noumen (realitatea
necunoscută a acestui obiect).
Alături de definiţia metodologică pe care clinicienii au privilegiat-o, Canepa 101 pledează
pentru o definiţie euristică aptă să exprime mai exact finalitatea examenului clinic. Într-o atare
perspectivă, inspirată de definiţia „personalităţii” a lui Allport, comportamentul antisocial, ca
expresie a inadaptării individului la mediu ar putea fi aprofundat, prin analiză „extensivă şi
globală” a sistemelor dinamice prin care se efectuează adaptarea. Canepa consideră, astfel, că
primul principiu pe care se sprijină cercetarea fundamentală în criminologie se identifică cu
100
R. Mortison, „What works? Questions and answers about prison reform, intelectual the public interest”,
nr. 35, 1974, pag. 22-54;
101
G. Canepa, „La personalite criminelle, en Revue internationale de criminologie et de police tehnique”, nr. 1,
1987, pag. 29;
44
conceptul de personalitate. Studiindu-se la nivelul fiecărui individ componentele biologice,
psihologice şi socio-culturale în cadrul unei orientări, fie metodologice, fie fenomenologice,
se vor decela factori multipli ai conduitei antisociale.
Referindu-se la unele din cercetările efectuate la Genova, Canepa 102 arată că persistenţa
în conduita antisocială este în strânsă legătură cu anumite trăsături psihologice ca
impulsivitatea, indiferenţa afectivă, egocentrismul, scepticismul. Interpretarea acestor
rezultate în lumina teoriei lui Pinatel şi a conceptului de „delicvenţă tipică” a lui Mailloux au
evidenţiat necesitatea de a depăşi stadiul simplei descrieri a trăsăturilor de personalitate, în
direcţia unui examen aprofundat a acestor trăsături, ca „expresie simptomatică a unui
conflict”.
O încercare de revizuire critică o sesizăm şi la Pinatel 103, care insistă asupra caracterului
dinamic al personalităţii ce trebuie privită în mişcare, în acţiune, prin intermediul proceselor
criminogene. În cadrul acestor procese, rolul factorului social apare pregnant, Pinatel
considerând criminalitatea ca o maladie morală a „societăţii criminogene” caracterizată printr-
o profundă deteriorare a valorilor fundamentale 104. Implicându-se în anumite limite, în
controversa dintre „criminologia tradiţională” şi „noua criminologie”, Pinatel consideră că
ştiinţa nu poate opera fără ipoteza deterministă, totodată, dreptul penal nu poate fi conceput în
afara principiului liberului arbitru. Pentru Pinatel deci, conduita criminală trebuie apreciată în
termeni de probabilitate, în timp ce reacţia socială se analizează într-o perspectivă
deterministă”105.
3.4. Alte coordonate psihologice ale personalităţii infractorului

Particularităţile psihice ale făptuitorului iau parte nemijlocit la constituirea
personalităţii criminale, cunoaşterea temeinică a acestora prezentând un mare interes în
criminologie atât în plan etiologic cât şi profilactic.
Pentru caracterizarea personalităţii criminale, criminologia foloseşte mai ales trăsăturile
psihice esenţiale şi anume acelea care vizează temperamentul, aptitudinile şi caracterul –
considerate ca formând structura personalităţii.
Temperamentul – aşa numita fire a individului – indică capacitatea individului şi felul
de a răspunde la stimuli interni şi externi, exprimându-se în capacitatea de încordare,
concentrare nervoasă, autocontrol şi evoluează pe o scară de valori care pleacă de
susceptibilitate şi impulsivitate până la stăpânirea de sine şi calm. El este considerat ca
102
R. Mortison, op. cit, pag. 22-54;
103
J. Pinatel, „Criminologie clinique et : a delinquence et adaptation, juvenile, Rapport au 26e Cours
international de criminologie”, Pau, Bayonne, San Sebastian 5-12;
104
J. Pinatel, „La societe criminogene”, Paris, Calman, Levi, 1971, pag. 29-30;
105
J. Pinatel, „Le phenomene criminel”, Paris, Edition M.A., 1987, pag. 10;
45
reprezentând latura dinamică a activităţii nervoase şi a comportamentului, fiind fundamentul
psihologic al aptitudinilor şi caracterului, propriu şi distinctiv pentru fiecare individ106.
În criminologie, temperamentul este luat în accepţiunea unei particularităţi de formă şi
nu de conţinut a personalităţii, acelaşi comportament putând dezvolta tipuri diferite de
caracter. În mod excepţional, izbucnirile de temperament pot interesa însă chiar conţinutul
personalităţii criminale, atunci când starea de impulsivitate sau agresivitatea însăşi generează
chiar tipul de comportament criminal( de pildă, în cazul violenţei psihopatologice).
Aptitudinile – denumite şi complexe funcţionale sistematizate – privesc însuşiri ale
individului care pot facilita reuşita sau chiar condiţionează posibilitatea realizării unor acţiuni
fizice sau proiecte intelectuale. Pentru criminologie, prezenţa aptitudinilor este legată atât de
problematica generală a adaptării sociale, cât şi de studierea tendinţei actuale spre
profesionalizare a unei părţi a criminalităţii ori de modul ei de a opera (modus operandi ).
Caracterul reuneşte ansamblul însuşirilor psihice şi morale ale individului – manifestate
în regim de oarecare stabilitate, fiind considerat nucleu al personalităţii, expresia concentrată
a individualităţii psihice şi morale a persoanei107.
Sunt cunoscute două tipuri de caracter, după cum trăsăturile fundamentale ale acestuia
au tendinţa de a se exprima în exterior ori de a se interioriza: tipul extravertit-deschis,
comunicativ, jovial, sociabil şi introvertit - închis, orientat spre propriul eu, aparent mai puţin
sociabil şi mai puţin comunicativ. Criminologia nu a reuşit sa implice diferit tipurile de
caracter în etiologia infracţiunii. Interesant este totuşi de semnalat că în formele lor extreme
de manifestare, extrovertirea tinde spre manifestări caracteristice bolnavilor maniacali, pe
când introvertirea tinde spre autismul schizofrenic. Caracterul – în general – este influenţat de
temperament şi atitudini, dar procesul formării sale este foarte complex, asimilarea
aptitudinilor şi valorilor socioculturale şi transpunerea lor într-un cadru strict personal, stabil
şi echilibrat (în bine sau în rău) realizându-se pe parcursul întregii perioade de formare a
personalităţii – din copilărie şi până în pragul vieţii adulte – printr-o implicare directă de
natură existenţială, necesarmente individuală.
Între temperament – aptitudini şi caracter se formează strânse corelaţii la nivelul
oricărui tip de personalitate şi, cu atât mai mult, la personalităţile criminale.
Criminologia relevă – sub acest aspect – efectul cu totul nefast pe care îl joacă – de
pildă – în cazul devianţei de violenţă, corelarea unei impulsivităţi nestăpânite cu aptitudinea
fizică dezvoltată (forţa, abilitatea, viteza de reacţie) şi caracterul „rău” al făptuitorului.
Dominanta întregii corelaţii şi cea care dă până la urmă coloratură personalităţii o constituie
însă caracterul.
106
N. Giurgiu, „Elemente de criminologie”, Editura Chemarea, Iaşi, 1992, pag. 188;
107
N. Giurgiu, op. cit., pag. 189;
46
În această privinţă, modelul „personalităţii criminale” avansat de J. Pinatel – axat pe
egocentrism, agresivitate, lipsă de afectivitate şi labilitate – cu recunoaşterea faptului că în
acest context agresivitatea are un rol dinamizator, este de natură a sugera nu numai ideea
creditării temperamentului cu un rol foarte important în ansamblul exprimărilor
comportamentale, dar şi de a angaja pe o bază mai complexă şi diferenţială modul de corelare
şi manifestare a diferitelor comportamente ale personalităţii în procesul adaptării sau
dezadaptării sociale.
Deficienţele de natură psihică interesează atât devianţa psihopatologică, cât şi pe cea
psihomorală, justiţia penală fiind deseori confruntată cu necesitatea distingerii celor două
situaţii, fie în domeniul rezolvării problemelor vizând răspunderea penală şi a determinării
gradului de vinovăţie, fie al luării unor măsuri de ocrotire chiar faţă de persoane care nu se fac
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni, dar prezintă pericol social din cauza unor maladii
psihice.
Criminologia este interesată atât în studiul nevrozelor cât şi a psihopatiilor care
gravitează la limita dintre licitul şi ilicitul penal, psihozele rămânând în domeniul specific de
interes al psihiatriei.
Nevrozele. Problema relaţiilor dintre nevropaţi – suferinzi conştienţi a unor conflicte
intrapsihice (nevroza astenică, psihastenia, isteria şi altele mixte, având la bază tulburări
funcţionale psihogene relativ uşoare şi reversibile) şi delicvenţă este discutabilă. În general, se
admite că nevrozele având un caracter inhibitor marcat împiedică, iar nu stimulează trecerea
la actul criminal. Ceea ce nu împiedică însă ca delicvenţa să nu fie perfect compatibilă cu
simplele tendinţe nevrotice sau psiho-nevrotice, care au fost relevate în cadrul unor anchete,
în Franţa, pe mai mult de jumătate din 500 de tineri delicvenţi examinaţi 108. Astfel,
hiperemotivii au apărut destul de numeroşi, temperamentul lor corespund unei forme atenuate
de nevroză a fricii (nevroze d’angoisse) şi care invadând tot individul până la obnubilarea
înţelegerii îl poate conduce la acte din cele mai stupide (ca, de pildă, fuga automobilistului de
la locul accidentului, legitima apărare imaginară etc.).
Printre psihastenici – indolenţi şi inactivi – se găsesc mulţi vagabonzi, prostituate,
homosexuali utilitari etc. Aceştia furnizează un important contingent de delicvenţi, fără o
personalitate solidă, pe care unele doctrine criminologice îi declară atinşi de labilitate. Trebuie
menţionată aici şi importanţa mitomanilor – mici isterici a căror manifestări exterioare pot fi
foarte apropiate celor ale schizoizilor. Foarte inventivi şi abili aceştia livrează adevăraţi
specialişti în simularea unor agresiuni ori atentate la pudoare. Trebuie deci să reţinem că nu
atât nevrozele propriu-zise cât tendinţele nevrotice par să aibă importanţă în criminologie.
108
V. G. Stefani şi G. Levasseur, op. cit., pag. 168;
47
Psihopatiile sunt extrem de răspândite printre delicvenţi şi reprezintă în accepţiunea
restrânsă deficienţe psihice care nu înlătură discernământul critic (ca şi nevrozele), dar
prezintă o serie de atitudini structurate anormal, motiv pentru care conduita acestora se
exprimă intens şi foarte variat în plan infracţional. Fiind lipsiţi de simţ moral (psihopatiile mai
fiind denumite „confruntare cu cei din jur”) – adeseori conflictul devenind pentru ei o sursă de
satisfacţie – sunt incapabili de o adaptare perfectă şi de durată la mediul familial, sau de
microgrup social. În genere, spre deosebire de nevropaţi, psihopaţii nu-şi cunosc şi nici
recunosc boala şi, în genere, nu sunt consideraţi bolnavi mental decât în sens larg.
Specialiştii consideră psihopatia ca o entitate limitrofă normalului, în care trăsătura
dominantă o formează tulburările de adaptare familială şi socio-profesională. Faptele penale
comise de psihopaţi sunt realizate cu luciditate şi atrag răspunderea penală (ca şi în cazul
nevropaţilor), cu rare excepţii stabilite pe cale de expertiză psihiatrică, - când se constată
totuşi absenţa responsabilităţii.
Specialiştii sunt de acord că este greu de stabilit legătura dintre psihopatie şi o anume
tipologie de delicvenţă109. Statistica relevă totuşi indivizi cu trăsături schizoide orientându-se
spre delictele care presupun abilitate, ca: abuzul de încredere, escrocheria şi indivizi marcaţi
de trăsături paranoide orientându-se spre acte de răzbunare şi pseudoprostituţie (tipul agresiv-
revendicator), furt, crimă pasională sau delictul politic.
În literatura noastră, se menţionează implicarea psihopaţilor care se manifestă prin
instabilitate, impulsivitate, reactivitate normală faţă de exigenţele vieţii, încăpăţânare,
înclinaţie spre perversiune, toxicomanie în săvârşirea unor infracţiuni de furt, vagabondaj,
parazitism, escrocherii – inclusiv sentimentale -, infracţiuni contra demnităţii, a integrităţii
corporale etc.110
Paleta exprimării psihopatului este, prin urmare, foarte largă, psihopatia putând fi:
astenică, cicloidă, epileptoidă, excitabilă, impulsivă, isterică, paranoidă, perversă,
psihastenică, schizoidă, timopată – cu slabă capacitate de adaptare a reprezentanţilor săi,
făcându-i improprii pentru a învăţa prea mult din propria experienţă sau din sfaturile altora.
Aceasta explică şi dificultăţile de reeducare a acestora, marea rată a recidivei în rândurile
psihopaţilor.
Psihozele reprezintă afecţiuni psihice cele mai grave, ireversibile şi în prezenţa cărora
discernământul şi răspunderea penală sunt excluse.
Menţionăm cu titlu informativ cele mai răspândite şi grave forme de psihoză: psihozele
discordante( schizofreniile ), epilepsia, psihozele maniaco-depresive, psihozele acute( datorate
intoxicărilor, în cazul alcoolicilor ), delirurile sistematizate, psihozele post-traumatice,
109
G. Stefani şi G. Levasseur, op. cit., pag. 168;
110
V. Ursa, „Criminologie”, Ed. Argonaut, Cluj, 1985, pag. 291;
48
psihozele infecţioase, psihozele de involuţie. Printre acestea de o periculozitate deosebită este,
se pare, paranoia – care poate trece uneori neobservată până la un punct chiar şi de cei din jur
– generând adevăraţi monştri psihici, ca marii mistici sau tirani.
Perverşii reprezintă o altă categorie de persoane marcate – utilizând categoriile clasice
ale lui Dupre – de anomalii ale unor instincte de bază ale omului, ca cel de conservare,
reproducere, asociere.
Astfel, anomaliile instinctului de conservare, pe care criminologia clasică le cercetează
în apropierea psihopaţilor, se manifestă sub forma alcoolismului, a toxicomaniei, prodiguităţii
sau avariţiei, putând conduce la o serie de infracţiuni contra persoanelor sau bunurilor;
anomaliile instinctului de reproducere pot provoca apariţia delictelor sexuale şi pe fondul
exagerării sau slăbirii sentimentelor familiale pe care le implică, un fel de indiferenţă afectivă
cu consecinţe periculoase111. În sfârşit, absenţa ori anomaliile vizând instinctul de asociere
dezvoltă indiferenţa afectivă faţă de ceilalţi, care este un semn caracteristic al numeroşilor
delicvenţi.
În etapa actuală, este însă greu de a atinge cu precizie suficientă problema legăturilor
reale ale fiecărui tip de anomalie, în raport cu fiecare tip de delicvenţă.
Statistici citate de J. Pinatel indică, totuşi, prezenţa masivă a psihopaţilor în rândul
delicvenţilor, indicând pe diferite grupe procente care merg de la 7,4% până la 40,5% 112. Alte
statistici au dat cifra de 50% de psihopaţi (caracteriali).
111
112
49
CAPITOLULUI 4 „ TIPURI DE CRIMINALI”
Cei care au studiat problemele criminalităţii s-au preocupat în mod deosebit de

elaborarea unor tipologii ajungându-se ca de numele fiecărui criminolog remarcabil să se lege
o clasificare proprie. Aceste clasificări sunt instrumente de lucru care ajută la o anumită
direcţionare a activităţii de prevenire şi combatere a comportamentelor criminale, precum şi la
individualizarea proceselor de reeducare şi integrare socială.
Sub aspect normativ – juridic ar putea fi amintite mai multe clasificări în funcţie de:
a) gradul de conştientizare şi control al comportamentului criminal:
- infractori normali;
- infractori anormali;
b) vârsta infractorului:
- infractori minori;
- infractori majori;
c) repetabilitatea actelor criminale:
- infractori primari sau nerecidivişti;
- infractori recidivişti;
Sub aspect criminologic şi psihologic există un număr mare de clasificări. Astfel, după
faptul dacă antisocialitatea reprezintă sau nu o coordonată fundamentală a personalităţii
individului, Yablonski împarte113 infractorii în ocazionali şi de carieră.
Infractorii ocazionali sau situaţionali sunt socialmente adaptaţi şi nu au de-a face cu
justiţia decât printr-un concurs particular de împrejurări, marea lor majoritate reintegrându-se
social şi nerecidivând. Principala deosebire dintre infractorii de carieră şi cei ocazionali este
că prima caută şi provoacă situaţiile infracţionale, pe când ocazionalul este de obicei produsul
circumstanţelor.
Caracteristicile generale ale criminalilor situaţionali sunt114:
 individul a fost confruntat cu o situaţie care a solicitat acţiunea;
 individul a ales acţiunea care constituie violarea legii;
 persoana a fost prinsă, judecată, condamnată, primind statutul de criminal;
 până la comiterea infracţiunii criminalul s-a supus sistemului judiciar al societăţii.
113
L. Yablonski, „Criminology,crime and criminality”, Harper Colins Publishers, New York, 1990, cap V;
114
L. Yablonski, op. cit., pag. 158-160;
50
În funcţie de caracteristicile contextuale se pot diferenţia trei grupe de infractori115:
 datorită unei situaţii emoţionale: crima pasională sau din gelozie;
 datorită unei situaţii financiare: fraude, delapidări, falsificări;
 datorită unor situaţii politice.
Infractorii de carieră se caracterizează prin antisocialitate, inadaptabilitate socială şi
preocuparea de a-şi organiza metodic actul infracţional. Nu de puţine ori asemenea infractori
sunt inteligenţi, prevăzători, activi. Sub aspect temperamental şi caracterial sunt plini de
iniţiativă, calmi, hotărâţi, iar în ceea ce priveşte afectivitatea sunt reci, insensibili emoţional,
sunt permanent nesatisfăcuţi şi nu-şi pot amâna satisfacţiile imediate. Criminalii de carieră
sunt de obicei formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii crimei, într-un sistem de valori,
norme, reguli şi „definiţii” ale unor acte comportamentale diferite de cel utilizat de
majoritatea populaţiei.
După Yablonski trăsăturile esenţiale ale criminalului de carieră sunt următoarele116:
 crima este mijlocul său principal de asigurare a traiului, deşi uneori acesta poate
ocazional să deţină unele slujbe convenţionale, ca urmare a presiunilor venite din
partea familiei, a unor oficiali sau reprezentaţi ai sistemului judiciar; deoarece crima
este principalul mijloc de câştigare a existenţei, ei comit mai mult crime contra
proprietăţii:spargeri, furturi, tâlhării nefiind de regulă, implicaţi în comiterea unor
crime cu violenţă, cum ar fi omuciderile;
 criminalul îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune care să-i uşureze
comiterea infracţiunilor contra proprietăţii: învaţă cum se sparge o casă, cum se
strecoară printr-un loc îngust, cum se porneşte o maşină fără cheia de contact şi
multe alte deprinderi;
 îşi dezvoltă aptitudini favorabile comiterii de infracţiuni şi nefavorabile pentru
poliţie şi societate în general; el tinde să vadă poliţia, judecătorii şi politicienii ca
nefiind oneşti;
 majoritatea debutează cu calitatea de copil delincvent având înregistrări privind
delincvenţa juvenilă şi provenind, de regulă, din păturile de jos ale societăţii;
 se aşteaptă să petreacă o parte din timp în închisoare, acesta fiind locul unde îşi
foloseşte timpul intens pentru învăţarea de noi metode de comitere a crimelor şi
încheierea de noi prietenii cu viitorii complici.; pentru el închisoarea este o şcoală a
crimei;
115
116
51
 este de obicei normal din punct de vedere psihologic, neexistând caracteristici
speciale care să îl diferenţieze de noncriminal, iar alegerea crimei este pentru el o
alegere raţională.
În cadrul categoriei crimelor de carieră se poate produce o „specializare”, în sensul că
unii criminali devin „profesionişti” în comiterea unei infracţiuni. Caracteristicile principale
ale criminalului de carieră profesionist sunt117:
 infracţiunea este modul său de câştigare a existenţei, din acest punct de vedere
nediferenţiindu-se de criminalul de carieră ordinar; obiectivul său principal îl
constituie câştigurile financiare şi, de aceea nu se implică în săvârşirea crimelor cu
violenţă, cu excepţia cazului când violenţa este specialitatea sa;
 este un specialist spre deosebire de criminalul de carieră ordinar; deoarece este înalt
specializat, el este capabil să-şi planifice acţiunile, să-şi aleagă victimele, să-şi
şteargă urmele şi să-şi îndeplinească planul de comitere al infracţiunilor în aşa
manieră încât să evite depistarea ei;
 este „format”, având deprinderi şi abilităţi ca urmare a unui proces de formare de
specialitate; „profesorii” lui sunt de obicei infractori profesionişti mai vârstnici;
 este foarte probabil recrutat din rândul ocupaţiilor tehnice şi profesionale, decât din
rândul infractorilor de carieră sau a delincvenţilor juvenili;
 este de obicei normal din punct de vedere psihologic, între el şi populaţia normală
existând diferenţe nesemnificative în planul reacţiilor şi atitudinilor emoţional-
afective; este pregătit pentru arest şi judecat;
 planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face criminalul de carieră
ordinar; studiază cu atenţie locurile, calculează riscurile, elaborează strategii.
În ceea ce priveşte crima prin violenţă Yablonski consideră că pot fi diferenţiate patru
categorii de violenţe118:
 violenţa legală, raţională, aprobată, de exemplu acţiunile unor soldaţi în război,
ofiţeri şi cadre din poliţie, jucătorii unor sporturi dure, agresive;
 violenţa ilegală, raţională şi aprobată, în acest caz un rol important îl joacă
sancţiunea şi suportul social; mulţi tind să aprobe violenţa unui soţ înşelat asupra
concubinului soţiei, răspunsul la o insultă sau la acţiunile de pătare a onoarei,
răspunsul agresiv al unei soţii asupra soţului care o terorizează pe ea sau pe ceilalţi
membrii ai familiei;
117
Ion Oancea, op. cit., pag. 34-36;
118
Idem;
52
- violenţa ilegală, neaprobată, raţională constând în fapte ilegale, neaprobate,
dar care au o anumită raţiune în contextul criminal (omuciderea în cadrul unor
crime organizate, poate avea o raţiune pentru făptuitori);
- violenţa ilegale, neaprobată, iraţională, este vorba de crimele bizare, lipsite de
sens.
Lewis Yablonski, folosind drept criteriu modul în care personalitatea infractorului
afectează comportamentul lui criminal, diferenţiază patru categorii de criminali119:
1. criminali socializaţi;
2. criminali nevrotici;
3. criminali psihotici;
4. criminali sociopaţi.
Criminalii socializaţi120 sunt cei care prezintă tulburări emoţionale mai mari decât orice
persoană care nu a comis infracţiuni; ei devin criminali datorită impactului contextului social
în cadrul căreia învaţă reguli şi valori deviante. Aceşti criminali se îndreaptă cu predilecţie
spre violarea proprietăţii.
Criminalii nevrotici121 comit, în general, acte infracţionale datorită convulsiilor
nevrotice; spre deosebire de psihotic, nevroticul nu vede lumea în mod distorsionat, ei fiind
conştienţi că există ceva rău în comportamentul şi gândirea lor. Principalul simptom al
nevrozei este anxietatea exprimată direct sau indirect, prin manifestări ca orbire, surzenia,
istovirea, frica inexplicabilă faţă de unele obiecte sau situaţii, în forma unor activităţi
compulsive, precum comiterea unor infracţiuni de tipul cleptomaniei, piromaniei, furtul din
magazine. Prin urmare criminalii nevrotici devin criminali datorită distorsiunilor ce există la
nivelul personalităţii acestora, precum şi a perceperii deformate a lumii în jurul lor.
Criminali psihotici122 sunt indivizii cu serioase probleme de personalitate care au
percepţie complet distorsionată asupra realităţii sociale şi lumii din jurul lor. Spre deosebire
de criminalii socializaţi, psihoticii nu-şi planifică crimele,dar datorită percepţiei greşite asupra
realităţii, a gândurilor lor iluzorii şi înşelătoare sunt determinaţi să comită crime. Înclinaţia
acestora spre acte violenţă, inclusiv omorul, îl determină să comită cele mai bizare şi lipsite de
sens acte antisociale.
Criminalii sociopaţi sunt caracterizaţi ca având o personalitate egocentrică. Ei au o
compasiune imitată faţă de alţii sau nu au deloc şi de aceea pot victimiza pe alţii fără să simtă
un minim de sentiment, de anxietate sau de vinovăţie.
119
120
Idem;
121
Idem;
122
Idem;
53
O altă clasificare ce se distinge prin originalitate, cât şi prin utilitate este cea care
corelează adaptabilitatea socială cu capacitatea infracţională123. Aceasta ţine seama de
demersurile esenţiale pentru trecerea la actul infracţional şi de posibilele combinaţii ale
acestora; adaptabilitate socială reflectă gradul de integrare socială a individului, iar
capacitatea infracţională denotă potenţialul infracţional al personalităţii individului referindu-
se la nucleul central al personalităţii infractorului.
După felul în care se pot combina cele două dimensiuni au fost elaborate patru tipuri de
infractori124:
 tipul infractorului cu adaptabilitate socială ridicată şi potenţială, infracţional
crescut; acest tip este considerat a fi cel mai periculos prin aceea că indivizii din
cadrul lui sunt aparent bine înzestraţi, ocupă poziţii sociale prestigioase, pozând în
oameni cinstiţi; sunt greu de depistat din cauza prestigiului de care se bucură în
diferite structuri sociale şi priceperii cu care se strecoară prin angrenajul relaţiilor
interpersonale;
 tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi potenţial infracţional ridicat
este mai puţin periculos decât tipul anterior datorită faptului că indivizii din acest tip
atrag atenţia asupra lor şi sunt permanent ţinuţi sub observaţie, supravegheaţi este
cazul recidiviştilor şi a complicilor acestora;
 tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi potenţial infracţional scăzut
este mai puţin periculos decât tipul anterior; aceşti indivizi fac parte din societate,
dar trăiesc undeva la limita ei şi, cu toate că reprezintă un potenţial infracţional
scăzut, se apreciază că din rândul lor mulţi ajung să încalce legea;
 tipul infractorului cu adaptabilitate socială ridicată şi potenţial infracţional scăzut,
prezintă cel mai mic pericol social; în general aici se încadrează infractorii
accidentali; în ciuda potenţialului infracţional scăzut, asemenea indivizi pot comite
infracţiuni deosebit de grave, datorită reacţiilor emoţional explozive.
Alţi autori, după cum arătat în capitolul anterior, au încercat să stabilească ce corelaţie
există între structurile bio – constituţionale (înălţime, aspect ponderat, proporţia dintre diferite
părţi ale corpului) şi caracteristicile psihocomportamentale.
Spre exemplu, Sheldon stabileşte mai întâi corelaţia dintre tipul bio constituţional
(endomorful, corespunzător picnicului lui Kretschmer – subiectul mic de statură şi
supraponderal, mezomorful corespunzător atleticului, ectomorful corespunzător
123
124
Idem;
54
schizotimicului lui Kretschmer – statură înaltă şi aspect supraponderal) şi temperament
(viscerotonic, somatotonic şi cerebrotonic).
Valorile cele mai înalte ale coeficientului de corelaţie au fost găsite între tipul
endomorfic şi viscerotonic, tipul mezomorfic şi somatotonic, tipul ectomorfic şi cerebrotonic.
De asemenea Sheldon evidenţiază corelaţiile între tipurile constituţionale şi conduitele
antisociale, trăgând două concluzii importante:
 predominanţa somatotipului mezomorf pe o scară totală la întregul lot de tineri cu
conduite deviante, antisociale;
 într-un grup de 16 delincvenţi foarte periculoşi, conduita delictuală este în corelaţie
directă cu tipul mezomorfic – endomorfic, caracterizat printr-o „vitalitate forte” şi
absenţa inhibiţiei.
O încercare interesantă şi de mare utilitate practică aparţine lui Sullivan, Grant şi Grant.
Ei se folosesc de nivelul de maturitate interpersonală (first level). Această teorie care priveşte
dezvoltarea Eu-lui descrie un continuum al creşterii şi dezvoltării umane, în sens ontogenetic
cuprinzând şapte paşi ce pot fi utilizaţi pentru identificarea stagiului atins de o persoană în
procesul creşterii şi maturizării. Pe măsură ce indivizii parcurg acest continuum, lumea pe
care ei o percep devine tot mai complexă şi din ce în ce mai multe aspecte sunt luate în
considerare şi persoana tinde să confere o semnificaţie acestor noi elemente. Un nivel mai
înalt de maturizare interpersonală presupune considerarea numai a comportamentului altora.
Când infractorii sunt clasificaţi în acest continuum se poate întâlni următoarea situaţie: puţini
sunt la nivelul doi, destul de puţini la nivelul trei, cei mai mulţi la nivelul patru şi numai
câţiva la nivelul cinci125.
Într-un studiu asupra infractorilor recidivişti, un alt autor126 propune o diferenţiere a
acestora în recidivişti reali şi recidivişti formali. Recidiviştii reali sunt caracterizaţi ca indivizi
pentru care infracţiunea constituie un mod de viaţă antisocial. Este vorba de indivizii
condamnaţi de mai multe ori pentru infracţiuni intenţionate şi care apar cu un grad ridicat de
pericol social. Recidiviştii formali se caracterizează printr-un mod de viaţă ordonat,
desfăşurând activităţi mai mult sau mai puţin concrete, cea de-a doua infracţiune reprezentând
un fenomen întâmplător, o abatere de la normele legale. Recăderea în abatere se datorează de
cele mai multe ori unei crize exterioare, întâmplătoare şi nu unei atitudini sau concepţii
permanente negative.
125
C. Sullivan, Marguerite Q. Grant şi D.J. Grant, „The Developement of Interpersonal Maturity”. Application în
Deliquency, 1956, pag. 373-385;
126
E. Seelig, „Traite de Criminologie”, PUF. Paris, 1956, pag. 188;
55
Jean Pinatel încearcă o clasificare a infractorilor din punct de vedere fenomenologic în
homotropi şi politropi127.
Homotropii sunt infractori care comit aceleaşi infracţiuni şi folosesc acelaşi mod de
operare. Aici se încadrează recidiviştii profesionişti pentru care infracţiunea a devenit o
profesie, iar riscul de a fi prins este considerat un risc profesional.
Politropii sunt infractori care comit diferite infracţiuni în modalităţi diferite. Una dintre
tipologii distinge următoarele categorii de infractori128:
a) Cei cuprinşi în tipuri nedefinite:
 caracteriali, a căror trăsătură esenţială o constituie tulburările de conduită, de
natură educaţională, psihopatică sau neuropatică;
 perverşii, caracterizaţi prin lipsă de afectivitate, de moralitate, cât şi prin nevoia
de a face rău din plăcere prin egocentrism, orgoliu nelimitat, gelozie;
 debilii mintali care nu depăşesc din punct de vedere intelectual vârsta de zece
ani (idioţii au vârsta intelectuală de 0-2 ani, imbecilii de 3-6 ani, debilii de 7-10
ani). Aceştia se caracterizează prin instabilitatea atenţiei, lipsa discernământului,
credulitate, sugestibilitate;
 alcoolicii sau toxicomanii.
b) Cei cuprinşi în tipuri definite:
 profesioniştii, echilibraţi temperamental, cu o dotare aptitudinală care le permite
să facă faţă unor situaţii complexe, iar aceştia nu recidivează. Acest grup se
subdivide în pseudocriminali, indivizi care comit delicte involuntare, din
neglijenţă sau în mod fortuit şi criminali pasionali.
Aspectul cel mai important legat de încercarea de a surprinde caracteristicile tipice ale
personalităţii criminale vizează dificultatea diferenţierii nete între personalitatea infractorului
şi cea a non-infractorului, întrucât personalitatea individului uman, indiferent de statutul ei din
punct de vedere juridic (infractor sau non-infractor) este mai mult sau mai puţin contradictoriu
structurată, trăsăturile negative coexistând cu cele pozitive129.
Dar, aşa cum ar părea la prima vedere, proporţia acestor trăsături nu corelează
întotdeauna pozitiv cu „statutul” juridic al persoanei130. Este posibil ca la nivelul unei
persoane, chiar dacă a comis o infracţiune, proporţia trăsăturilor pozitive să domine şi, pe de
altă parte este posibil ca la nivelul altei persoane care nu încalcă legea penală, suma
trăsăturilor negative (agresivitatea, impulsivitatea, nesinceritatea) să predomine şi ea să fie
127
128
Idem;
129
N. Mărgineanu, „Condiţia umană”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pag. 14;
130
Idem;
56
foarte activă în a încălca normele juridice non-penale: contravenţii, sancţiuni disciplinare şi
aşa mai departe.
Pentru exemplificare, vom detalia în cadrul subcapitolelor ce urmează cele mai
semnificative tipuri de criminali pe care literatura de specialitate îi acceptă.
4.1. Criminalul agresiv
Un tip de criminal, despre care s-a scris şi se scrie mult, este criminalul agresiv, autor de
crime violente, brutale şi cu consecinţe individuale şi sociale multiple (de exemplu, omoruri
simple ori calificate, lovituri cauzatoare de moarte, vătămări corporale simple sau grave, etc.)
aparţin acestei categorii şi faptele de distrugere de bunuri, cauzatoare de pagube materiale şi
morale grave (incendii). Se socotesc acte de violenţă şi agresiunile şi unele acte cu caracter
moral care, lovind în demnitatea omului, lovesc şi moralul şi conştiinţa profundă a omului
(unele calomnii grave, unele violenţe morale continue, care împing victima la sinucidere).
Un exemplu concludent îl reprezintă „crima de la Perla” săvârşită de Gheorghe Vlădan.
Acesta şi-a ucis soţia prin împuşcare la locul ei de muncă, rânind totodată mai multe colege
de-ale victimei.
Unii autori vorbesc de acest tip de criminali, numindu-l criminal pervers131. Nu există
certitudinea că este vorba de unul şi acelaşi tip de criminal (cu două denumiri). Criminalul
agresiv s-ar defini prin acte criminale comise prin agresivitate (atacuri violente, acte brutale),
pe când criminalul pervers s-ar defini prin acte perverse, acte care au la bază o perversiune,
care este în unele privinţe ceva de natură anormală şi uneori patologică. În această ipoteză
există, pe de o parte, criminalul agresiv, care-i un tip, în multe privinţe (emotiv-activ), cu
tulburări caracteriale, cu tendinţe perverse (cruzime, etc.) şi autori de crime grave şi deosebit
de grave, cum este omorul prin cruzimi, omor al mai multor persoane deodată.
Pentru cunoaşterea tipului agresiv, trebuie făcută legătura cu sistemul instinctelor
omului, al trebuinţelor şi impulsurilor acestuia132. Printre acestea se enumeră şi instinctul
conservării de sine, care intervine în situaţii periculoase şi care împinge la acte de respingere,
de combatere şi protecţie de sine. Alţi psihologi numesc acest instinct sau impuls instinctul de
combatere, care intervine când apare o piedică, o opoziţie în calea satisfacerii trebuinţelor
proprii (foame, sete, sexual, etc.) şi prin acest instinct pericolul este combătut, respins. Acest
instinct este util şi contribuie la apărarea şi conservarea persoanei ajunse în asemenea situaţii.
În cazul comiterii de infracţiuni, instinctul combaterii este folosit în mod exagerat, în forme ce
conduc la acte criminale. Combaterea devine agresivitate care nu mai poate fi stăpânită de
om.
131
De exemplu, Pinatel şi alţii;
132
57
Criminalul agresiv este criminalul caracterizat prin emotivitate puternică, însoţită de
descărcări reactive, motrice la fel de puternice, prin acte de violenţă, vătămări corporale şi
altele de acelaşi fel133.
Mai profund, din punct de vedere psihic, criminalul agresiv se caracterizează prin
sărăcie de sentimente de simpatie faţă de alţi oameni, prin stări de mânie care nu pot fi
stăpânite de voinţa proprie şi printr-o comportare de agresivă şi ostilă faţă de alţi oameni134.
Când acest tip este şi de o construcţie corporală puternică, atletică, atunci agresivitatea
se manifestă şi prin întrebuinţarea de mijloace fizice (arme, bastoane, cuţite, topoare etc.).
când este vorba de un tip de corpolenţă slabă, comite acte de agresivitate verbală (insulte,
calomnii, ameninţări, scrisori anonime, plângeri la autorităţi – instanţe, poliţie). Mai mult
decât atât, agresivitatea, ca stare de durată la acest tip de criminal, de cele mai multe ori, este
asociată cu abuzul de alcool, care ridică starea emotivă şi de ostilitate, slăbeşte puterea de
stăpânire de sine şi uşurează trecerea la comiterea de acte agresive, violente, vătămări
corporale etc.
Criminalul agresiv se poate manifesta într-o formă subită, spontană, ivită într-o situaţie
neprevăzută, devenind o reacţie izolată, dar el se poate manifesta şi într-o formă cronică,
sistematică şi frecventă. Aceştia sunt cunoscuţi în grupul lor social (cartier, sat) ca oameni
violenţi, certăreţi, bătăuşi, agresivi.
4.2. Criminalul achizitiv
În dreptul penal, în legătură cu comiterea diferitelor tipuri de infracţiuni, un loc

important îl deţine criminalul, mai exact, criminalii care comit crime contra proprietăţii,
contra bunurilor, valorilor băneşti etc. După legea penală, aici este vorba de criminalii care
comit diferite :
 furturi (furt simplu sau calificat);
 tâlhării (simple ori calificate);
 abuzuri de încredere (însuşirea, dispunerea ori refuzul de a restitui un bun mobil al
altuia);
 înşelăciuni (inducerea în eroare în scopul obţinerii unui folos material);
 tulburarea de posesie a unui imobil (ocuparea, desfiinţarea ori strămutarea semnelor
de hotar) aflat în posesia altuia;
 delapidarea (însuşirea, folosirea ori traficarea) de către un funcţionar ori salariat de
bani, valori sau alte bunuri;
133
E. Seelig, op. cit, pag. 108 şi urm.;
134
P. Popescu – Neveanu, „Dicţionar de psihologie”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, pag. 60;
58
 infracţiuni de fals
Am putea adăuga aici, de asemenea, crimele (infracţiunile) de fals material în înscrisuri
oficiale şi falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată. Menţionăm şi unele crime
(infracţiuni) săvârşite în activităţi economice, precum: specula, înşelăciunea la măsurătoare,
înşelăciunea la calitatea mărfurilor.
În sfârşit, aparţin aici unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, precum:
luarea de mită, darea de mită şi trafic de influenţă.
În ştiinţa dreptului penal şi în practica judiciară penală, ca şi în criminologie, autorii
acestor crime (infracţiuni), criminalii respectivi, au primit denumiri după numele crimei
săvârşite, anume: hoţi (pentru furt), tâlhari (pentru tâlhărie), şarlatani (pentru înşelăciune),
delapidatori (delapidare), falsificatori (pentru fals), mituitori, traficanţi de influenţă, mituit,
speculanţi etc. (pentru acte de corupţie). În criminologie şi în psihologie criminală, unii din
aceşti criminali au şi denumiri şi mai detaliate, precum hoţ de buzunare, hoţ de bijuterii, hoţi
din hoteluri şi altele. Despre unii din aceste tipuri de criminali, în criminologie, s-au făcut
studii interesante şi meritorii, de exemplu, despre tipul hoţului.
Toţi autorii acestor crime au câteva trăsături comune, anume135:
 se efectuează acţiuni ce privesc bunurile, valorile materiale;
 acţiunile constau în luarea, însuşirea, folosirea acestora;
 în scop de câştig, de apropiere, acest lucru este valabil pentru furturi, delapidări,
falsificări, cumpărători şi aşa mai departe.
Aşa fiind, toţi criminalii aceştia trebuie să se caracterizeze nu numai prin obiectul
infracţiunii (bun mobil, valori), ci prin trăsăturile, prin motivele care stau la baza acestor
crime. Din acest punct de vedere, toţi aceşti criminali se asemănă şi formează un tip de
criminal, caracterizat prin tendinţe de luare, de achiziţionare de bunuri, valori. Resortul
comun şi principal la acest tip de criminal este tendinţa de luare, adunare, însuşire de bunuri
de tot felul. Acest tip de criminal se numeşte tipul criminalului achizitiv, criminalul care
achiziţionează, care adună bunuri în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere,
îmbogăţire etc.
Tendinţa de a aduna bunuri (alimente, de a avea adăpost etc.) este o tendinţă biologică
importantă şi este comună animalelor136 (cele ce adună alimente) şi oamenilor (provizii, bani
etc.). Ea este o tendinţă comună oamenilor, cinstiţi şi necinstiţi, criminali şi non-criminali, cu
menţiunea că la oamenii cinstiţi, non-criminali, această tendinţă are anumite limite, pe când la
criminali ea nu respectă asemenea limite (în ceea ce este al altuia), cu metode neadmise de
135
136
59
conştiinţa socială, juridică şi de lege (prin înşelăciune, prin violenţă, tâlhărie prin abuz de
încredere, prin falsificare etc.). În această situaţie putem vorbi de tipul criminalului achizitiv,
ca tip comun, ca gen, şi de tipuri de tâlhar, hoţ, şarlatan, falsificator, mituitor şi alte subtipuri,
ca specii de criminal achizitiv.
Cel mai bun exemplu pe care îl putem da acestui tip de criminal este cel al hoţilor din
locuinţe sau de auto, care îşi desfăşoară activitatea în zona marilor centre urbane, atât din ţară,
cât şi din străinătate. Odată cu apariţia crizei economice şi a instaurării recesiunii, în zona s-a
înregistrat o creştere semnificativă a infracţiunilor contra patrimoniului.
4.3. Criminalul caracterial
În criminologia contemporană, alături de criminalul agresiv, nervos şi alţii, se citează şi

se menţionează criminalul caracterial. În psihologie – şi în criminologie – prin caracter se
înţelege o anumită structură a afectivităţii, o anumită structură a „tendinţelor de natură
afectivă, care dirijează reacţiile şi activităţile individului în condiţiile mediului” 137. Este vorba
deci de organizarea, de aşezarea vieţii psihice afective, a diferitelor tendinţe, impulsuri,
sentimente. Aceasta înseamnă că fiecare om, inclusiv criminalul, are, mai întâi, un caracter
psihologic, în funcţie de tendinţa afectivă dominantă. De exemplu, caracterul egoist, avar,
achizitiv (al celui ce adună, achiziţionează bani, bunuri în mod exagerat) caracterul agresiv al
celui care domină şi combate, caracterul erotic la care domină dorinţa sexuală – erotică etc.
Cum omul se dezvoltă în familie, şcoală, într-un cuvânt, în societate, el învaţă să
cunoască valorile morale, sociale şi normale de conduită corespunzătoare, ceea ce are
influenţă şi asupra tendinţelor şi pornirilor lui afective, ceea ce conduce la o domolire şi
îndiguire a acestor tendinţe atunci când sunt prea puternice, la o organizare şi ierarhizare în
jurul valorilor şi sentimentelor sociale. Cu alte cuvinte, se ajunge de la un caracter psihologic,
la un caracter social şi moral, la un caracter modelat după cerinţele sociale.
Aici, când discutăm criminalii caracteriali, ne referim, în primul rând, la caracterul
psihologic şi apoi la caracterul moral138; în al doilea rând, aici ne interesează acei criminali
care prezintă structuri şi tulburări ale vieţii afective şi active, pe scurt, tulburări ale
caracterului şi care se numesc criminali caracteriali.
Exemple de structuri dificile de caracter (sau instabilitate caracterială) sunt cele
exprimate în comportările omului încăpăţânat, ale omului plin de agresivitate, ale omului
stăpânit de anumite temeri (angoasă) ori de anumite pasiuni, pe care omul nu le poate stăpâni.
În aceste cazuri avem de-a face cu anumite caracteristici:
137
P. Popescu – Neveanu, „Dicţionar de psihologie”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, pag. 60;
138
60
 tendinţă sau impulsiune afectivă – exemplu, agresivitatea, dorinţa sexuală etc. – se
dezvoltă în mod pronunţat şi „domină întreagă persoană” a omului, iar voinţa şi
controlul de sine nu le pot stăpâni şi stăvili;
 tulburare parţială a psihicului persoanei (o tendinţă, un element afectiv) şi nu
întreaga fiinţă psihică, cum este cazul unei psihoze – schizofrenie;
 din punct de vedere mintal, al conştiinţei, omul îşi dă seama de aceea ce face, este
lucid şi este responsabil.
Prin aceste trăsături, infractorul caracterial se deosebeşte de criminalul bolnav mintal
(paranoic ori schizofrenic). O altă caracteristică constă în acea că tulburarea caracterială139
plasează persoana respectivă în seria de treceri de la omul normal – sănătos psihic – la omul
anormal, dar nu bolnav psihic. Aici sunt posibile tulburări caracteriale de trecere de la
tulburări uşoare, abia perceptibile, la tulburări caracteriale mai grave şi vizibile. Pe cale de
consecinţă, tipurile caracteriale ale criminalilor vor fi şi ele de la forme uşoare la forme grave.
Cercetările făcute în această materie arată că tulburările de caracter au o contribuţie
reală în producerea crimelor. J. Pinatel prezintă date care dovedesc că printre criminali se
găsesc mulţi criminali caracteriali. Astfel, după unii, criminalii caracteriali sunt într-un
procent de 37%, iar după alţii (Huyer), procentul este de 40%. După felul infracţiunilor
săvârşite de aceştia, se arată că 34% sunt infracţiuni de omor, 9,6% infracţiuni sexuale, 38%
infracţiuni de furt calificat, 40% infracţiuni de furt simplu, 7,4% infracţiuni de incendiu.
Tot în această direcţie, Burt140 găseşte că 60% dintre delincvenţii examinaţi prezintă o
dezvoltare excesivă ori deficitară a diferitelor tendinţe afectiv – active, hiperdezvoltarea fiind
mai frecventă decât hipodezvoltarea, iar la 12% din aceştia dezvoltarea excesivă a acestor
tendinţe pare a fi singura cauză a comiterii de infracţiuni.
Un bun exemplu îl reprezintă masacrul de la Virginia Tech. Autorul masacrului este un
sud coreean pe numele de Cho Seung-Hui, care, pe 16 aprilie 2007 a ucis 33 de persoane prin
împuşcare. Acesta era cunoscut cu grave probleme de anxietate.
În literatura de specialitate criminalii caracteriali sunt de mai multe feluri141:
a) criminali psihopatici care, la rândul lor, sunt:
- tipul orgolios (paranoic), caracterizat prin orgoliu, vanitate, trufie, încredere
oarbă în sine, revendicativ, suspicios şi în conflict cu alţi oameni, săvârşind acte de violenţă
etc.;
139
P. Popescu – Neveanu, op. cit., pag. 707;
140
C. Burt, „The Young Delinquent”, University of London Press, 1931;
141
F. Ştefănescu Goangă şi alţii, „Instabilitate emotivă”, Ed. Institutului de Psihologie al Universităţii din Cluj,
1936, pag. 108 şi urm.;
61
- tipul pervers, nemilos, lipsit de afectivitate şi în conflict cu alte persoane,
săvârşind acte infracţionale de cruzime;
- tipul nervos (hiperemotiv), caracterizat prin excitabilitate, iritabilitate excesivă
şi greu de adaptat social; comite acte de conflict (certuri, calomnii etc.);
- tipul oscilant, agitat şi schimbător (cicloid), caracterizat prin multă mişcare, de
la agitaţie la stări depresive, nu inspiră încredere şi comite acte de violenţă ori neglijenţă;
- tipul schizoid (introvertit), retras şi pasiv (comite acte de imprudenţă).
b) criminali psihonevrotici care, la rândul lor, sunt de mai multe feluri şi anume:
- tipul psihasteric, caracterizat prin stări de îndoială, teamă, inacţiune, omisiuni
penale;
- tipul neuractic, cunoscut ca om sensibil la oboseală, dureri corporale,
insomnie, ipohondru;
- tipul isteric bolnăvicios, crize nervoase etc.
4.4. Criminalul lipsit de frâne sexuale
Infracţiunile în legătură cu viaţa sexuală sunt din cele mai periculoase şi cu urmări
individuale şi sociale la fel de periculoase. Violul, adică raportul sexual cu o altă persoană
prin constrângerea acesteia ori în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa,
raportul sexual cu o minoră, incestul ori corupţia sexuală produc indignare şi proteste. Astfel
de fapte sunt comise de persoane lipsite de simţ moral şi grijă faţă de victimă, de către
persoane brutale şi lipsite de puterea de stăpânire a impulsului sexual. Ele alcătuiesc un tip
special de criminal, denumit de Seelig - criminal lipsit de frâne sexuale 142. Criminalii care
aparţin acestui tip sunt numai aceia care comit acte legate de viaţa sexuală. Nu aparţine
acestei categorii criminalul care comite un omor din gelozie.
Viaţa sexuală este legată de instinctul, de impulsul sexual, care vizează o persoană de
sex opus şi care este o necesitate firească şi permisă. Dar ea este, într-o societate civilizată,
reglementată în aşa fel încât să-şi îndeplinească funcţiile fireşti (continuitatea speciei umane).
Criminalii aceştia sunt de mai multe feluri şi se caracterizează prin anumite trăsături
biologice şi psihologice specifice. În regula generală exercitarea funcţiei sexuale este firească,
liberă şi permisă. Ea este reglementată şi i se aduc unele limite, unele opriri, care sunt de două
feluri: unele cu privire la anumite persoane (minori, rude apropiate, persoană de acelaşi sex,
doar în anumite culturi, etc.) şi altele cu privire la mijloacele de exercitare a actului sexual (de
exemplu, nu-i permisă constrângerea, brutalitatea, perversiunea).
142
62
În acest cadru de permisiuni şi interdicţii de exercitare a trebuinţei sexuale, persoanele
care încalcă un asemenea cadru se delimitează, apărând mai multe categorii de infractori
sexuali, şi anume143:
 cei ce săvârşesc fapta faţă de minori . Infractorul se caracterizează prin violenţă,
brutalitate care se datorează unor impulsuri oarbe, unei lipse de afectivitate şi lipsei
de milă faţă de minoră şi, mai ales, unei lipse de frâne sexuale, de stăpânire de sine
şi de voinţă;
 cei ce săvârşesc fapta faţă de persoane profitând de imposibilitatea de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa;
 cei ce săvârşesc fapta faţă de rude apropiate (tatăl faţă de fiică, frate faţă de soră),
unde explicaţia poate să consiste în condiţiile familiale în care a crescut criminalul
(în condiţii de promiscuitate, dormitul în acelaşi pat, condiţii de educaţie negativă
etc.), care i-au apropiat pe parteneri la actul sexual. Şi aici se pot dezvolta unele
complexe psihice care să ducă la stări anormale, chiar patologice;
 cei ce săvârşesc fapta faţă de un partener de acelaşi sex (pederastie, lesbianism)144.
Aici este vorba de o deviere anormală a instinctului sexual de la un partener de sex
opus la un partener de acelaşi sex. Cercetările psihiatrice în această materie n-au
emis o ipoteză ereditară. Care ar avea o explicaţie clară, deşi aşa ceva nu este
exclus; se pare totuşi că ipoteza dobândirii unei astfel de devieri este mai credibilă;
în tot cazul, este vorba de ceva anormal, patologi;
 o ultimă categorie145 este formată din criminalii care săvârşesc crime contra vieţii
sexuale prin procedee şi mijloace cu totul anormale şi patologice, şi anume:
- sadicul, prin care se înţelege individul care poate satisface impulsul lui sexual
numai făcând pe partenerul lui sexual să sufere (să fie bătut, chinuit etc.); este
vorba mai întâi de suferinţe fizice (bătăi, flagelări), dar şi de suferinţe morale
(umiliri, torturi morale); uneori, sadicul îşi poate consuma actul sexual prin
omorârea partenerei;
- masochistul, care poate avea raport sexual numai dacă el însuşi este chinuit,
torturat, dacă-i făcut să sufere (să fie rănit, însângerat etc.) sau, la instigarea
lui, un altul aplică unui terţ torturi, răniri.
143
144
145
Idem;
63
4.5. Criminalul profesional
În teoria şi practica dreptului penal se vorbeşte despre criminalul profesional, desemnat

astfel prin aceea că face din infracţiune un mijloc de existenţă, o îndeletnicire (de exemplu,
escrocul profesional, hoţul de buzunare, prostituata etc.). Problema a fost preluată de
criminologie, iar astăzi, în cadrul tipurilor de criminali s-a cuprins şi criminalul profesional. În
societatea zilelor noastre, existenţa crimei organizate, ca şi criminalitatea legată de droguri,
cuprind mulşi criminali profesionali.
Criminalul profesional este persoana care este refractată muncii într-un cadru legal, care
săvârşeşte infracţiuni în mod sistematic în scopul câştigării resurselor de trai. Seelig numeşte
acest tip criminal, criminal refractar muncii. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o
trăsătură esenţială a acestui tip de criminal. Criminalii profesionali sunt de două feluri:
criminalul profesional pasiv sau paralizat social şi criminalul profesional activ, dinamic şi
organizat146.
Criminalul profesional pasiv este persoana care nu munceşte şi nu-şi câştigă existenţa
din muncă, ci din săvârşirea de infracţiuni, din practicarea unor activităţi parazitare, precum
cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocurile de noroc.
Ceea ce caracterizează pe acest infractor, sub aspectele de personalitate, sunt:
 un nivel de inteligenţă scăzut, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice
de viaţă;
 nivelul de inteligenţă se acordează cu nivelul de instrucţie şcolară, care se rezumă la
şcoala întreruptă ori la câteva clase elementare. Prezintă o structură caracterială
labilă, pronunţată fiind tendinţa spre supunere şi ascultare faţă de alte persoane;
 o voinţă slabă şi stăpânire de sine oscilantă.
Criminalul profesional activ şi organizat, care, de asemenea, îşi câştigă existenţa din
săvârşirea de infracţiuni, dar din infracţiuni de altă natură şi mai complexe, cum sunt:
infracţiunea de furt de buzunare, traficul de femei, falsificarea de bani sau acte, uz de fals etc..
Aceşti infractori, de cele mai multe ori comit infracţiuni în mod organizat şi în bandă, în care
se cer priceperi şi metode tehnice (ex. furturi prin spargeri de locuinţe, atacuri de camionete
de poştă, de bănci, furturi în trenuri, în magazine, furturi de autovehicule, de biciclete, escroci
de căsătorii, „şoareci” de hoteluri, trişori şi şarlatani, escroci în industrie şi comerţ,
contrabandă şi piaţa neagră, spargeri de case de bani etc.).
Ca trăsături de personalitate, acest tip de criminal este caracterizat prin147:
 un nivel de inteligenţă normal sau chiar ridicat;
146
147
64
 din punct de vedere al naturii afectiv – active, este insensibil şi lipsit de simpatie şi
milă pentru alţii, fiind egocentric, neîncrezător şi chiar pervers;
 incapabil de renunţare la o satisfacţie imediată, insuficienţă de control de sine, de
judecată, de utilizare a experienţei trecute, impulsiv etc.”.
În ceea ce priveşte abilitatea de a acţiona, el le posedă o serie de aptitudini tehnice bine
puse la punct pe care le-a învăţat şi de care s-a ataşat. Apucarea însă pe drumul crimei
profesionale este ceva ales deliberat şi în mod liber, dar poate fi şi „o sfidare, un refugiu, ca
urmare a unei deziluzii, a unei frustrări, ca o dorinţă de răzbunare”148.
Personalitatea criminalului profesional activ este şi rezultatul unor date ale structurii
sale biologice – abilitate, aptitudini, îndrăzneală, răceală afectivă, desconsiderare faţă de alţi
oameni – şi ale influenţelor de mediu. De regulă, criminalul profesional a crescut într-un
mediu infracţional sau antisocial, într-un mediu de afaceri şi petreceri.
4.6. Criminalul ocazional
În cadrul tipurilor de criminali este menţionat, cu insistenţă, de majoritatea

criminologilor, criminalul ocazional. El este indicat de reprezentanţă şcolii pozitiviste
(Lombroso, Garofalo, Ferri), de reprezentaţii şcolii sociologice (Lacassagne, Tarde, Pop) şi
este menţionat de criminologii contemporani (Jean Pinatel, Seelig, Sutherland, Di Tullio, De
Greef etc.).
O primă chestiune privind pe criminalul de ocazie este aceea a definirii lui, a
caracterizării lui. În această privinţă s-au dat definiţii şi s-au invocat multe elemente de
caracterizare. Astfel, Enrico Ferri spunea că „este criminal ocazional cel care, fără a prezenta
o tendinţă înnăscută spre delict, comite crime sub influenţa tentaţiilor provocate de factorii
profesionali sau de mediul exterior”. Pinatel spune că criminalul ocazional este un om adaptat
social, cu o conduită conformistă, dar care comite o infracţiune „ca urmare a unui concurs
particular de circumstanţe”149. Criminalul ocazional comite o faptă criminală impusă fiind de
factorii externi, de ocazii speciale. Este, bunăoară criminalul ocazional cel care, nimerind într-
o ambuscadă, într-o încăierare, loveşte şi el; cel care, lăsându-se antrenat de alţii comite un
furt, un uz de fals.
Trăsăturile caracteristice ale infractorului ocazional sunt:
 conduită bună, conformă până la comiterea unei crime;
 aceasta se comite ca urmare a unor împrejurări, factori exteriori, ocazionali;
148
Idem;
149
65
 nu recidivează fiind un criteriu de deosebire a criminalului ocazional de alţi
criminali, cum este criminalul profesional ori cel din obişnuinţă;
 reprezintă o procent ridicat între criminali, anume 70%-80% din totalul criminalilor.
Pe această bază unii criminologi – Seelig şi alţii – susţin că aceşti criminali de ocazie
formează armata de rezervă a criminalităţii150.
Ideea că tipul criminalului ocazional comite fapta datorită unei împrejurări, situaţii
exterioare, unor ocazii, cuprinde mult adevăr, însă ea nu trebuie absolutizată, fiindcă nu toţi
cei care se găsesc într-o împrejurare critică comit infracţiuni, că unii rezistă şi se pot stăpâni.
Problema s-a discutat în criminologie în termenii: „dacă ocazia face pe hoţ sau dacă ocazia
relevează pe hoţ”151. Unii au susţinut că factorii externi sunt decisivi (ocazia face pe hoţ), alţii
că factorii interni sunt decisivi (ocazia descoperă numai pe hoţ). Majoritatea cercetătorilor
susţin că în cazul criminalului ocazional poate să fie şi o contribuţie a unor factori interni,
personali, de exemplu presiunea unei nevoi urgente, lipsă de stăpânire de sine etc., dar că
factorii externi sunt predominanţi. Există situaţii, împrejurări excepţionali care pot împinge la
crimă şi pe un om care, în alte împrejurări, nu ar comite fapta.
Criminalul ocazional este de mai multe feluri şi există o gamă întinsă de criminali
ocazionali, după felul ocaziilor, după felul crimelor săvârşite şi aşa mai departe. Încercările de
a face unele delimitări şi subdiviziuni n-au lipsit, deşi ele sunt criticate. Astfel J. Pinatel
menţionează următoarele feluri de infractori ocazionali152:
 delincventul de ocazie comun care, sub presiunea unor nevoi imediate şi în prezenţa
unor circumstanţe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică
ori, pentru obţinerea unor beneficii ilegale, comite infracţiuni frauduloase;
 delincventul care comite unele infracţiuni sub presiunea unor stări emotive puternice
cărora nu le poate rezista (de exemplu mânie, furie, jignire etc.);
 delincventul care, urmarea unor condiţii personale critice şi defavorabile, de
exemplu o criză financiară grea, ridică o sumă de bani din casieria instituţiei unde
lucrează;
 delincventul care comite un delict din neprevedere (de exemplu, automobilistul care
încalcă semnele de circulaţie etc.).
150
151
152
Idem;
66
4.7. Criminalul debil mintal
După cum o demonstrează ştiinţa psihologiei, nivelul de dezvoltare al inteligenţei, al

judecăţii, pe scurt, al capacităţii mintale este de trei feluri: nivelul normal, nivelul subnormal
şi nivelul peste normal sau superior.
Psihologia experimentală a reuşit să măsoare cu mijloace ştiinţifice – testele psihologice
– aceste niveluri şi să le exprime, numeric prin coeficienţi de inteligenţă. În linii mari s-a
stabilit că în populaţia generală, 50% sunt cu o inteligenţă normală, 25% cu o inteligenţă
slabă, debilă şi 25% cu o inteligenţă superioară 153. Tot ştiinţa psihologică şi criminologică au
mai stabilit că procentul debililor mintali este ridicat în populaţia penală, motiv pentru care
aceasta este o cauză la producerea criminalităţii şi, totodată, existenţa unui tip special, anume
tipul criminalului debil mintal.
Debilitatea mintală este de mai multe feluri sau grade:
 debilitatea gravă, unde se plasează debilii mintali cu gradul cel mai jos de
inteligenţă (idioţii şi imbecilii), cu un coeficient de inteligenţă până la 50, adică egal
cu nivelul de inteligenţă al unui copil până la 10 ani;
 debilitatea mintală uşoară (mărginiţii şi submediocrii) coeficient de inteligenţă până
la 90, în vecinătatea inteligenţei normale, egal cu nivelul de inteligenţă al unui copil
până la 12-13 ani.
S-au făcut şi unele corelaţii între nivelul de inteligenţă şi natura infracţiunilor comise.
Astfel, debilii mintali comit multe incendii (29%), furt simplu (14,9%) şi furt calificat
(12,9%).
Pentru înţelegerea infracţionalităţii debililor mintali trebuie să se ţină seama şi de alte
aspecte ale personalităţii lor, nu numai de latura mintală. Astfel, într-o cercetare mai veche în
Belgia (Vermeylen-1922), se arată că sunt mai multe feluri de debili mintali, în funcţie de
caracter (emotiv, instabil), de stăpânire de sine (ponderat, măsurat), de felul activităţii (tip
activ, dinamic) şi de alte elemente154. Tot aşa instabilul, dinamicul ajunge mai uşor în conflict
cu alţii şi comite infracţiuni.
O trăsătură specifică debilului constă în limitele restrânse de a ţine seama de alţi oameni
şi de reacţiile acestora. El nu prevede că alţii pot gândi mai bine, că pot reacţiona mai prompt,
motiv pentru care el nu se poate adapta. Infractorul debil, odată prins asupra infracţiunii,
neagă realitatea, neputându-şi da seama că alţii ştiu şi înţeleg mai mult. El judecă lumea după
nivelul lui de înţelegere, după cum omul normal o judecă după nivelul lui mai ridicat.
153
Mariana Roşca, „Psihologia deficienţilor mintali”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, pag. 7;
154
67
O altă caracteristică este lipsa capacităţii de prevedere a debilului asupra săvârşirii şi
urmărilor săvârşirii crimei, lipsă ce izvorăşte şi din lipsa noţiunii de durată în timp a faptei,
noţiune care la el este restrânsă. Cum s-a spus, el are un „orizont temporal” 155 restrâns, el
lucrând pe durate scurte, pe zile, pe săptămâni, nu pe ani. Din această cauză el nu prevede
exact consecinţele mai îndepărtate ale faptelor sale, bunăoară judecata şi condamnarea.
Văzut mai aproape, el are, în bună măsură, o gândire infantilă, concretă, descurcându-se
greu în activitatea sa şi având nevoie de sprijin. Viaţa lui afectivă de asemenea, este restrânsă,
limitată. El este redus ca viaţă mintală, la el predomină „achiziţia” de cunoştinţe, dar nu
prelucrarea şi elaborarea de soluţii proprii în diferitele situaţii noi şi complicate ale viaţii. El
este egocentric, vede totul prin prisma proprie, dar nu se poate transpune în situaţia altuia şi
nu poate gândi în situaţia altuia. Apoi, nu este conştient de sine, nu-şi dă seama de limitele
restrânse ale judecăţii proprii. Atenţia, memoria, reprezentarea sunt sărace, limitate; nu are
control de sine, este credul şi sugestibil. Pentru toate acestea nu se poate adapta uşor la viaţa
socială. De regulă, la aceste deficienţe mintale se adaugă deficienţe caracteriale – instabilitate
emotivă – şi slabă stăpânire de sine. De aceea, el devine mai uşor un infractor.
Un exemplu este cel al piromanului, Marian Petre, de 22 ani care a incendiat 6 case din
carterul bucureştean Ferentari.
4.8. Criminalul recidivist
Infractorul recidivist este caracterizat în general, prin aceea că acesta comite în mod
repetat crime. După comiterea unei crime, descoperit şi pedepsit, comite din nou alte crime.
El devine un fel de profesionist în criminalitate. Fenomenul recidivismului, adică existenţa
unei criminalităţi săvârşite de persoane care au mai săvârşit înainte alte crime, devine o parte
importantă a criminalităţii generale. Recidivismul constituie partea cea mai periculoasă a
criminalităţii, iar recidiviştii reprezintă partea cea mai periculoasă a criminalilor. Recidiviştii
constituie, oarecum, o parte permanentă, un fel de „armată”156 permanentă a criminalilor.
După lege, recidiviştii sunt de două feluri:
 postcondamnatorii, cei care după ce au fost condamnaţi pentru prime infracţiuni
săvârşesc din nou alte infracţiuni;
 postexecutorii, după ce au executat pedepse pentru prime infracţiuni, comit din nou
alte infracţiuni.
Ca şi în cazul celorlalte tipuri de criminali, este necesar să indicăm trăsăturile
caracteristice ale criminalului recidivist. Prima trăsătură, după care se poate identifica
recidivistul, este aceea că recidivistul este o persoană care a mai comis infracţiuni, care se pot
155
156
68
dovedi cu actul de condamnare, cu înscrierea în registrul de cazier judiciar sau cu deţinere la
penitenciar. Dar această trăsătură nu este suficientă; sunt necesare a fi cunoscute şi trăsăturile
de personalitate şi condiţiile de dezvoltare ale recidivistului, care să explice cauzele
persistenţei pe drumul comiterii de crime.
În această privinţă, punctul de vedere al criminologiei este că şi la recidivist, ca şi la
infractorul primar, anumite cauze personale, ereditare ori dobândite şi cauze sociale, de
mediu, cu menţiunea că la recidivist aceste cauze sunt mai puternice. În afară de acestea, la
recidivişti, la fel ca la infractorii primari, există tipuri diferite de criminali: agresivi, recidivist,
recidivist pervers şi aşa mai departe.
În literatura de specialitate se face corelaţia între recidivă şi crimă din obişnuinţă
(„crime d’habitute”)157 considerându-se că obişnuita joacă un mare rol în formarea
recidivistului. Unii susţin că „în recidivă, obişnuita este decisivă” 158. Unii autori vorbesc chiar
de un tip special de criminali, anume criminalul din obişnuinţă. Nu sunt argumente suficiente
pentru existenţa unui tip aparte, criminalul din obişnuinţă, însă, în cazul recidivistului,
obişnuinţa, chiar dacă nu are un rol decisiv, ea are un mare rol.
Ceea ce e specific acestui tip de criminal constă în ceea că nu-i vorba de o tendinţă
ereditară spre crimă, ci este vorba de o tendinţă dobândită îndreptată într-o direcţie criminală.
Teoria şi practică criminologică recunoaşte că unii oameni ajung să săvârşească
infracţiuni prin formarea unei asemenea obişnuinţe. Existenţa infractorului recidivist confirmă
existenţa obişnuinţei criminale.
Obişnuinţa nu se confundă cu deprinderea, deşi au unele elemente comune 159.
Deprinderea este o formă de activitate mai simplă, mai restrânsă (mersul, scrisul de mână ori
de maşină). Obişnuinţa este o formă de activitate mai complexă, ea cuprinzând zone
psihofizice mai largi şi mai profunde (obişnuinţa de a muncii ori obişnuinţa de a nu muncii,
obişnuinţa de a fura etc.). Ca şi în cazul deprinderii, în cazul obişnuinţei este vorba de o
activitate care, la început, se efectuează în mod inconştient şi controlat, prin exerciţiu, prin
practicare, devenind apoi o activitate ce se desfăşoară de la sine aproape automat şi fără
controlul conştiinţei. În continuare, obişnuinţa are la bază şi o necesitate interioară, aceea de a
satisface prin mijlocirea ei o trebuinţă, o dorinţă – foame, trai etc.; necesitatea respectivă ia
forma unei motivaţii psihice, care este izvor de activitate atât pentru activitate socială, cât şi
pentru activitate infracţională. Obişnuinţa apoi se formează şi se consolidează prin exerciţiul
repetat, săvârşirea repetată a infracţiunii creează o obişnuinţă infracţională serioasă. În sfârşit
obişnuinţa odată formată, capătă o anumită stabilitate şi durată, ceea ce se întâmplă şi la
157
J. Pinatel, op. cit.;
158
M. Laignel – Lavastine, V.V. Stanciu, „Precis de criminologie”, Payot, Paris, 1956, pag. 172 şi urm.;
159
M. Laignel – Lavastine, V.V. Stanciu, op. cit., pag. 174;
69
recidivişti. În lumina celor de mai sus tipul criminalului recidivist are o existenţă la care
trebuie să se ţină seama şi de obişnuinţă.
4.9. Criminalul ideologic sau politic
În dreptul penal şi criminologia ţărilor europene s-a admis demult ideea că există şi tipul
criminalului ideologic (politic) care nu se confundă cu criminalul de drept comun. Criminalul
ideologic este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice şi ştiinţifice ori
religioase comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor existente într-un stat,
inclusiv legilor penale şi i se aplică pedeapsa penală160. De regulă, criminalul politic este un
militant care propagă şi luptă pentru anumite reforme şi prefaceri sociale, economice,
ştiinţifice etc. Asemenea idei şi acţiuni, de cele mai multe ori, vin în conflict cu unele legi,
inclusiv penale, existente în statul respectiv, motiv pentru care el poate fi ori este considerat
adversar, criminal şi este sancţionat. Dar, după scopurile urmărite prin acţiunile sale, acesta nu
este un criminal de drept comun, ci un criminal politic.
În dreptul nostru penal din 1936161 se cunoştea existenţa criminalului politic, exprimată
şi în aceia că nu i se aplicau pedepse de drept comun (temniţă, închisoare), şi pedeapsă
politică (detenţiune). În executarea pedepsei, acesta era deţinut separat de deţinuţii de drept
comun şi supus unui regim mai blând.
În codurile penale din ţările occidentale se recunoştea criminalul politic (prin ideologie)
pentru următoare argumente:
 mobilul faptelor săvârşite de acesta este un mobil generos, social, cum sunt dorinţa
şi voinţa de schimbare în bine a unui regim politic;
 criminalul politic socoteşte că luptând pentru o idee politică, religioasă, ştiinţifică
nouă, el îşi face datoria sa politică;
 experienţa istorică arată că mulţi luptători, consideraţi la un moment dat ca duşmani
şi criminali, pedepsiţi chiar, ulterior ideile lor au triumfat, iar aceştia au fost
consideraţi apoi eroi şi aplaudaţi de popor;
 există o excepţie, anume lupta politică însoţită de acte de asasinat, catastrofe, etc., cu
victime omeneşti nevinovate.
Persoanele care săvârşesc asemenea fapte răspund penal şi nu se consideră criminali
politici. De asemenea, nu se consideră criminalii politici, persoanele care se organizează şi
comit, în zilele noastre, acte de terorism.
Sunt consideraţi ca făcând parte din aceasta categorie de criminali persoane ca: Adolf
Hitler, împreună cu o mare parte din Partidul Nazist, Benito Mussolini, Sadam Hussein şi
160
161
Articolele 22-24 din Codul penal român din 1936;
70
mulţi alţii. În zilele noastre acest tip de criminal este reprezentat de membrii partidelor neo-
naziste şi neo-fasciste.
Este de remarcat faptul că acest tip de criminal se descoperă foarte greu în rândul clasei
politice, datorită faptului că frontiera dintre o idee politică dăunătoare societăţii şi una
benefică acesteia este greu de delimitat.
4.10. Criminalul alienat
După cum se ştie, infracţiuni săvârşesc nu numai oamenii normali din punct de vedere
mintal, ci şi unii oameni anormali sau bolnavi, oameni alienaţi sau demenţi. Sunt unele
infracţiuni, cum sunt cele de distrugere, incendiere, omor, vătămări corporale grave etc., care
sunt comise de asemenea persoane. Acestea, din punct de vedere juridic, nu răspund penal şi
nu li se pot aplica pedepse. Acestora li se aplică unele măsuri de siguranţă, mai exact, unele
măsuri medicale prevăzute de lege.
Din puncte de vedere criminologic, criminalul alienat nu este lăsat în afara cercetării
ştiinţifice alienaţilor162. Sunt necesare a fi cunoscute, după cum sunt necesare şi unele
informaţii ştiinţifice privind cauzele care determină alienarea, felul infracţiunilor pe care
alienaţii le săvârşesc şi cauzele acestora etc. Toate acestea trebuie cunoscute nu numai de
criminologi, dar şi de jurişti.
Criminalul alienat se caracterizează în general prin163: tulburări grave, care cuprind
întreaga lor viaţă psihică, începând cu viaţa lor emotiv – activă, continuând cu funcţiile de
cunoaştere – memorie, gândire etc. – şi terminând cu acţiunile, activitatea şi conduita socială.
Criminalul alienat este stăpânit de temere ori mânie pronunţată, de emoţii şi alte stări afective
tulburi şi nestăpânite, de gândire haotică, stăpânită de idei fixe ori lipsă de gândire, de
impulsuri şi acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Pe scurt, infractorul alienat nu este
stăpân pe dorinţele şi emoţiile sale, nu este conştient şi lucid despre starea lui şi despre ceea
ce face, nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale. Pentru aceasta el este un
iresponsabil şi nu răspunde penal.
Criminalul alienat (psihotic) se deosebeşte de criminalul caracterial (psihopatic ori
nevropatic) prin aceea că la ultimul este vorba de o tulburare psihică parţială, dar el este lucid,
conştient de el şi de realitatea în care trăieşte. Acesta are responsabilitate şi răspunde penal.
Criminalul alienat este de mai multe feluri, în funcţie de cauză, psihoza sau boala de
care suferă şi care i-a determinat alienarea164. Amintim cele mai importante feluri de alienaţi:
criminalul paranoic, care are la bază psihoza paranoică, criminalul schizofrenic determinat de
162
Al. Roşca şi alţii, „Psihologia generală”, Ed. Didactică şi pedagogică, Cluj, 1975, pag. 447 şi urm
163
Al. Roşca şi alţii, „Psihologia generală”, Ed. Didactică şi pedagogică, Cluj, 1975, pag.
447 şi urm;
164
Idem;
71
boala schizofrenică, criminalul maniaco – depresiv, urmare a psihozei maniaco – depresive,
criminalul epileptic, bolnav de epilepsie, criminalul grav alcoolic ori toxicoman, determinat
de intoxicaţie cu alcool ori substanţe toxice, droguri, criminalul infectat al cărui sistem nervos
este atins de sifilis ori altă infecţie similară, criminalul traumatizat puternic fizic ori psihic,
care are atins sistemul nervos central, criminalul senil, urmare a unei arterioscleroze senile.
La felurile de criminali alienaţi menţionaţi mai sus, se adaugă o altă categorie, anume
criminali alienaţi din cauze organice, din cauze de infecţii puternice, îmbolnăviri grave, toate
acestea care aduc atingere, într-un fel sau altul, sistemul nervos, îndeosebi sistemului nervos
central. Astfel:
a) criminalul alienat în urma unei infecţii puternice (tifos exantematic, encefalită
epidermică); în general, în urma unor astfel de infecţii se ajunge la paralizia
generală, demenţă;
b) criminalul alienat în urma psihoze alcoolice ori toxicomanice;
c) criminalul alienat senil, care din cauza vârstei înaintate a ajuns la psihoza senilă;
d) criminali alienaţi din alte cauze (arterioscleroză cerebrală);
e) criminali bolnavi din cauze endocrinologice, legate de glandele endocrine (tiroidă,
pituitară etc.), care produc o slăbire şi dereglare a sistemului fiziologic;
f) criminali alienaţi din cauza unor traumatisme puternice, care pot fi traumatisme
provocate de anumite cauze fizice (accidente etc.) sau cauze psihice (suferinţe,
inadaptări), care au urmări asupra sistemului nervos şi asupra conduitei omului.
Deşi fiecare criminal alienat (paranoic, depresiv etc.) prezintă trăsături caracteristice
(simptome) proprii bolii respective165, există şi unele trăsături caracteristice (simptome)
comune. Ele privesc laturile principale ale personalităţii umane, şi anume: anatomică –
fiziologică, psihologică şi relaţiile sociale şi valorile sociale.
Sub aspectul corporal, atomico – fiziologică, alienatul, în funcţie de cauzele alienării lui
(cauze psihogene, cauze ereditare, cauze infecţioase, traumatisme etc.), prezintă schimbări,
deteriorări în sistemul nervos, motric etc., datorită cărora mişcarea şi activitatea devin
anormale: hiperactivitate (agitaţie, succesiuni rapide de acţiuni), hipoactivitate (activitate
lentă, greoaie, stereotipă, repetări monotone şi fără sens); instabilitate, treceri de la
hiperactivitate, deşi situaţiile exterioare sunt aceleaşi; acţiuni neadecvate situaţiilor,
negativiste ori mecanice, automate, rigide; apar şi tendinţe de fugă de acasă, vagabondaj,
mişcări impulsive, explozive etc.166
Sub raport emotiv – activ se manifestă tendinţe ori dorinţe, emoţii ori alte stări afective
care nu concordă cu cele ale omului normal, în sensul că acestea sunt, uneori, puternice,
165
Al. Roşca şi alţii, „Psihologia generală”, Ed. Didactică şi pedagogică, Cluj, 1975, pag. 447 şi urm;
166
72
explozive, alteori slabe, stinse; uneori ele sunt schimbătoare, trecându-se de la frică la mânie,
alteori de la bună dispoziţie la rea dispoziţie; dar ceea ce caracterizează aceste stări afective
este faptul că ele nu concordă cu realitatea (frică, mânie fără cauză reală) ori care vin în
contradicţie cu acestea.
Sub raportul proceselor şi al funcţiilor de cunoaştere (al celor de percepere, memorizare,
gândire etc.), se observă mai multe schimbări: în primul rând, se produce o îngustare, o
sărăcie şi o slăbire a acestora; în cazul percepţiei se produc fenomene specifice – iluzii, adică
percepţii false ori halucinaţii, adică percepţii lipsite de existenţa unui obiect la care se referă
(se aud voci care nu există în realitate etc.); memoria slăbeşte, se produc amnezii – procese de
uitare, etc.; în procesul gândirii apare o slăbire, o îngustare şi apoi lipsă de logică; bolnavul se
retrage în sine şi pierde contactul şi controlul realităţii; în conştiinţa şi gândirea bolnavului se
instaurează imagini, idei care devin dominatoare, obsesionale; sunt aşa – numitele idei
delirante, idei cu totul subiective, care nu corespund realităţii şi la care bolnavul nu renunţă şi
de care nu se poate desprinde (exemplu, ideea că cineva îl urmăreşte, că cineva în vrea răul
etc.). Apoi bolnavul, de cele mai multe ori, pierde conştiinţa de sine şi nu este conştient de
boala lui.
Sub raportul social, bolnavul pierde legătura cu societatea, nu mai caută relaţii sociale
(cu familia, prietenii, profesiunea etc.)167, producându-se un pronunţat proces de înstrăinare şi
de însingurare. În aceste stări morale şi psihosociale, comportarea bolnavului devine curioasă,
dificilă şi asocială. Simţirea lui este deplasată, dorinţele lui sunt contrare relaţiilor sociale şi,
în cazuri excepţionale, omul se dedă la acte antisociale, chiar la infracţiuni. Comiterea de
crime apare deodată, prin surprindere, pe neaşteptate, din „senin”; multe crime sunt deosebit
de brutale, crude şi fără cauze; sunt frecvente crimele de incendiu, dar şi crimele de omor. Cea
mai frapantă trăsătură a criminalului alienat constă în aceea că acesta comite crime care, cele
mai multe, sunt absurde şi de neînţeles.
Un caz înfiorător de omor în familie a fost înregistrat în comuna Corod, judeţul Galaţi,
unde numitul Ioan Grecu, bonlav psihic, pe fondul unui exces de furie şi-a ucis, mutilat şi
incendiat propria mamă.
4.11. Criminalul „Gulerelor albe”
Termenul de „gulere albe” este destul de des folosit în literatura juridică, însă, puţini au
fost aceia care au explicat originea acestuia.
Pentru prima dată, termenul a fost folosit în anul 1939 de către criminologul american,
Edwin Sutherland, cu care am făcut deja cunoştinţă pe parcursul acestei lucrări. Sutherland a
167
73
folosit această expresie într-un raport al său adresat Societăţii americane de sociologie, iar de
atunci a cunoscut o largă şi o rapidă răspândire în rândul cetăţenilor.
În ştiinţa criminologică, însă, termenul rămâne ambiguu şi controversat.
Din punct de vedere al individului, crima gulerelor albe, ca – de altfel – şi crima claselor
de jos, ar putea fi explicată de teoria asocierii diferenţelor şi, din punct de vedere social,
ambele ar putea fi explicate de teoria anomiei şi teoriile conflictului cultural 168. Sutherland a
sesizat acest lucru în explicaţiile sale sunt şi astăzi suficient de complete vizând problema
menţionată mai sus. El a adus în atenţie mai multe cazuri care demonstrau că criminalitatea
„gulerelor albe” a fost iniţiată într-un proces de asociere cu participanţi care au definit un
astfel de comportament ca fiindu-le favorabil. Prin aceasta, Sutherland a demonstrat că
practicile ilegale folosite de un individ sau o firmă se răspândesc foarte repede atât în
domeniul respectiv, cât şi la competitori care adoptă practici în situaţii clare de stadiu de
învăţare şi depindere a acestora.
Criminalii din categoria „gulerelor albe” acţionează total izolaţi de definiţiile
defavorabile ale comportamentelor lor. Mai mult, oficialităţile guvernamentale care definesc
comportamentul oamenilor din păturile social sărace ca fiind crime nu procedează similar şi în
cazul „gulerelor albe” deşi ambele sunt angajate, de regulă, în comportamente similare fiindcă
ei sunt intim conectaţi într-o profitabilă reţea de alianţe cu criminalii care aparţin „gulerelor
albe”.
Sutherland a folosit aşadar teoria asocierii diferenţiate ca să explice cum se implică
individul în criminalitatea „gulerelor albe”, dar, el a folosit şi teoria anomiei ca să explice
prezenţa acestei criminalităţi în societate169.
Cunoaştem din capitolele anterioare că anomia descrie lipsa unor standarde pentru
reglementarea practicilor comerciale care au fost afectate de rapidele schimbări economice,
asociate cu declinul sistemului de competiţie şi căderea reglementărilor legale. Ca urmare, a
rezultat o perioadă de incertitudine în care nici grupul afaceriştilor, nici cetăţenii, în general,
nu erau siguri de nişte forme dorite de reglementare legislativă şi, de aici a rezultat lipsa unor
norme legale care să reglementeze domeniul respectiv, fapt ce a generat o creştere a
criminalităţii.
Conflictul de cultură care a rezultat s-a produs ca urmare a necorelării intereselor
comunităţii de afacerişti cu cele ale comunităţii de politicieni. Ca urmare, crima „gulerelor
albe” a apărut în momentul în care comunitatea afaceriştilor era favorabilă violării legii iar
cea politică, care s-a opus, a fost mai puţin puternică. Aceasta explică prevalarea crimei
168
Edwin Sutherland, „The professional thief: by a professional thief,”, University of Chicago Press, 1937;
169
Edwin Sutherland, op.cit., pag. 10 şi urm.;
74
„gulerelor albe” în societate. Rezultatul a fost acela că practicile legale în afaceri au continuat
până când comunitatea politică s-a putut reorganiza efectiv împotriva lor170.
Evident, teoriile care încearcă să explice comportamentul criminalităţii „gulerelor albe”
a fost mult mai numeroase, însă, înclin să cred că este mult mai interesant să ne focalizăm
puţin atenţia şi pe explicarea crimelor (infracţiunilor) acestora pornind de la teoriile privind
comportamentul legii penale.
Aşadar, vom încerca să prezentăm influenţa pe care adoptarea şi aplicarea legii penale o
are asupra acestor comportamente şi mai puţin pe explicarea faptului de ce comit oamenii
astfel de crime.
În acest caz sunt tot mai des auzite voci de prestigiu în cercetarea criminologică, care
susţin că puterea coercitivă a sistemului justiţiei penale trebuie folosită pentru pedepsirea unor
astfel de comportamente.
Trebuie însă precizat că sunt şi mai mulţi alţi criminologi (şi nu numai) care susţin că
este total inoportun a se răspunde unor astfel de comportamente în interiorul contextului
justiţiei penale.
Partea care va izbândi în acest conflict teoretic, va determina şi dacă în viitor grupurile
de criminali aparţinând „gulerelor albe” vor avea rate mai ridicate sau mai scăzute de
criminalitate.
Sigur, această problemă poate fi pusă şi plecând de la diferenţele de bază care apar în
modul de gândire al oamenilor în ceea ce priveşte rolul unui guvern politic în afacerile private
ale indivizilor. De exemplu, în societatea americană şi engleză, nu se pune problema
interferenţelor guvernului în afacerile indivizilor. Modelul american şi englez oferă o viziune
a comerţului liber unde principalul scop al afacerii este să obţii un profit cât mai mare171.
Dar – fiindcă şi de data aceasta există un dar – problema nu dacă această filozofie
economică este cea mai recomandată sau nu. Adevărata problemă este aceea că dacă este
posibil să adopţi legi cărora li se opune un segment destul de semnificativ din populaţie şi,
odată ce ele au fost adoptate dacă este posibil să le şi aplici. De exemplu, legii americane care
în perioada 1917-1933 a interzis producerea şi comercializarea alcoolului i s-a opus mari
segmente din populaţie. În acest caz, evident am avut de-a face cu o întinsă şi sistematică
violare a legii cu toate eforturile instituţiilor guvernamentale de a impune legea.
În final, problema crimei în situaţia dată aceea a abandonării legii iar practicile care erau
incriminate au devenit legale şi respectabile.
170
Idem;
171
75
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi mai recent în Franţa şi Belgia unde o încercare de a
controla preţurile a avut acelaşi efect172.
Se poate afirma fără teamă de a greşi că diferenţa de bază în impunerea legilor cu
privire la tranzacţiile reflectă puterea pe care un grup le poate avea în influenţa politica
sistemului de justiţie penală.
În ţările în care comunitatea afacerilor are o mai mică influenţă, vom găsi o situaţie
diferită. De exemplu în China, infractorii „gulere albe” sunt executaţi pentru infracţiuni care
în America sunt ofense civile sau penale dar care au o pedeapsă mult mai blândă.
Sutherland explică eforturile de interzicere a consumului de alcool şi producerea lui,
precum şi intenţia unor guverne de a controla preţurile prin conflictul de cultură care s-a
produs în acel moment. Astfel, aceste eforturi au eşuat deoarece acele grupări care au
organizat violarea legii au fost atât de puternice încât, efectiv, i-au zdrobit pe aceia care li se
opuneau.
În zilele noastre este greu de presupus că aceste eforturi de a impune legea celor cu
„gulere albe” care o încalcă ar mai putea fi stopate. Aceasta, deoarece aportul public a crescut
în ultima perioadă de timp şi este foarte probabil ca piedicile de impunere a legi să nu mai
aibă într-un viitor apropiat suportul pe care l-au avut în cazul prezentat mai sus.
Aceasta pe de o parte, fiindcă, pe de altă parte, ne aşteptăm ca eforturile de impunere a
legii să devină atât de puternice încât în mod sigur îi va copleşi pe cei care sunt favorabili
violării legii.
Din perspectiva teoriilor clasice, criminalii cu „gulerele albe” sunt trataţi ca nişte
criminali raţionali173 care, înainte de a-şi desfăşura activitatea delictuală, cântăresc care sunt
costurile şi beneficiile pe care le vor obţine. În acest caz este de aşteptat că criminalul cu
„guler alb” va deveni destul de calculat atunci când îşi va face socotelile cu privire la cât
pierde şi la cât câştigă dacă îşi va pune în aplicaţie intenţia sa de fraudare a legii.
Mai mult, dacă legiuitorul va fixa o pedeapsă mult mai mare care să depăşească
beneficiile crimei, criminalii „gulere albe” care sunt nişte indivizi raţionali, cu siguranţă că
vor decide să se supună legii.
Aceasta ar fi idealul, fiindcă, din păcate, datorită puterii grupurilor „gulerelor albe”,
nivelul maxim al sancţiunilor este incomparabil mai mic decât nivelul anticipat al profilurilor
pe care aceste grupuri le-ar obţine prin comiterea infracţiunii (crimei)174.
Desigur, teoriile clasice nu au luat în considerare – atunci când au fost comise – această
putere imensă pe care o au grupurile infractoare de a controla elaborarea dar şi aplicarea
172
Georgeta Ungureanu, op. cit., pag. 115 şi urm;
173
E. Sutherland, op.cit., pag. 17 şi urm.;
174
Georgeta Ungureanu, op. cit., pag. 120 şi urm;
76
legilor. De aceea, mi se pare oportun să susţin că teoriile clasice sunt pur şi simplu inadecvate
pentru a se confrunta cu problema crimei „gulerelor albe” aşa cum există ea în lumea reală.
Aceste teorii clasice ignoră o realitate majoră a lumii contemporane şi anume aceea că unele
grupuri de interese au mai multă putere decât altele.
Ca şi în cazul crimei organizate, teoriile comportamentului criminal nu par a fi cele mai
potrivite în cazul infracţiunilor comise de „gulerele albe”.
Întrebarea majoră de ce infractorii cu „gulere albe” se comportă în modul în care se
comportă? – are un răspuns dinainte previzibil: vor să realizeze profit.
Pentru cercetarea criminologică, în cazul crimelor comise de „gulere albe”, se pare că
cheia rezolvării problemei stă tot în aplicarea acestora pornind de la teoriile comportamentului
legii penale.
77
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
Importanţa criminologiei este dată de obiectului său de studiu, acela al crimei,

criminalului, victimei şi al reacţiei sociale. Această reacţie socială a dus la dezvoltarea ştiinţei
criminologice. Majoritatea criminologilor au afirmat că o asemenea ştiinţă este importantă
pentru societate pentru a putea înţelege fenomenul infracţional cu care trăim în jurul nostru.
Odată cu dezvoltarea societăţii s-au dezvoltat, pe de o parte, fenomenul infracţional, iar pe de
altă parte, ca răspuns la acest fenomen, ştiinţa criminologiei.
Această lucrare prezintă un cadru amplu a tipologiei de criminali existenţi în literatura
de specialitate. Se poate observa că fiecare mare criminolog a impus o anumită tipologie de
criminali, în funcţie de orientarea sa. Am încercat să arătăm că un criminal nu se aseamănă cu
altul, fiecare având particularităţile sale.
Aceste particularităţi, prezentate în cuprinsul lucrării, au împărţit criminalii în mai multe
categorii. Aceste categorii reprezintă instrumente de lucru care ajută la o anumită direcţionare
a activităţii de prevenire şi combatere a comportamentului criminal.
Aceste particularităţi reies din modul de săvârşire a crimei, din personalitatea sa, din
modul de reintegrare în societate, dar şi din modul în care societatea în priveşte. Necesitatea
prezentării unei asemenea tipologii de infractori reiese din caracterul preventiv al
criminologiei. Dacă cunoaştem modul de săvârşire al unui act antisocial putem să venim cu
măsuri care să ducă la încetarea sau la prevenirea sa.
Dinamica fenomenului infracţional din ultimii ani şi eforturile instituţiilor statului şi ale
societăţii civile de a-i face faţă într-o manieră coerentă şi eficace, impune aplicarea unei
strategii naţionale de prevenire a criminalităţii bazată pe cunoaştere ştiinţifică.
Patru factori determinanţi stau la baza activităţii infracţionale: un făptuitor suficient de
motivat, o ţintă adecvată, o conjunctură favorabilă şi absenţa unei împrejurări care să prevină
sau să împiedice săvârşirea faptei. Efectul activităţii de prevenire îl reprezintă un obiectiv al
criminologiei care constă eliminarea unuia dintre cei patru factori, împiedicând astfel
comiterea infracţiunii.
Prevenirea şi controlul criminalităţii din ultimii ani vizează criminalitatea economico-
financiară, criminalitatea urbană, traficul de fiinţe umane, violenţa în familie, delincvenţa
juvenilă, victimizarea, criminalitatea informatică. Actualele dezvoltări ale tehnologiei, mai
ales în domeniile informaţiei şi comunicaţiei facilitează amplificarea procesului infracţional
bazat pe tehnologie.
78
Noile evoluţii contemporane demonstrează pericolul criminalităţii pentru dezvoltarea
socială şi pentru dreptul cetăţenilor de a trăi în securitate. Peste tot în lume, statisticile oficiale
arată creşteri importante ale criminalităţii dar şi eforturi din ce în ce mai mari pentru ai face
faţă atât la nivel de stat cât mai ales la nivel comunitar. Traversăm o perioadă în care, la
marile flageluri sociale cunoscute - corupţia, sărăcia, şomajul, drogurile, alcoolismul - se
adaugă terorismul, crima organizată, degradarea mediului urban precum şi factori subtili ca
abuzurile, discriminările, absenţa controlului, promovarea violenţei prin mass-media.
Toţi aceşti factori se conjugă, desigur, cu cei particulari unei ţări sau unei regiuni
amplificând vulnerabilitatea socială şi costurile criminalităţii. Grupurile care suferă cel mai
mult din cauza unei rate înalte a criminalităţii, rămân mereu aceleaşi: tinerii, vârstnicii,
femeile, persoanele singure, cei care trăiesc în cartiere marginalizate. Deşi riscurile imediate
par urgente, ameliorări de durată apar doar când sunt abordaţi factorii indirecţi: sărăcia,
incultura, şomajul, lipsa perspectivei, etc. Ca urmare, prevenirea criminalităţii devine un
imperativ al acestei perioade pentru România, în care obiectivele principale sunt ordinea
socială, consolidarea mecanismelor de respectare şi aplicare a legilor, formarea şi
solidarizarea publicului la acţiunile preventive, supravegherea şi evaluarea riscurilor în timp şi
spaţiu.
În acest context consider că este imperativ necesar înfiinţarea unui nou institut de
cercetări criminologice la noi ţară. Cercetarea criminologică, după cum afirmă majoritatea
cercetătorilor contemporani, a avut mult de suferit după desfiinţarea acestui institut.
Tot ce a rămas din cercetarea românească criminologică este Revista de criminologie,
criminalistică şi penologie. Dar această publicaţie nu este de ajuns pentru a avea o bună
cercetare a fenomenului infracţional, mai ales că acesta înregistrează o creştere în ultimii ani.
79
BIBLIOGRAFIE
Lucrări de specialitate:
1. Alexandru Roşca şi alţii, „Psihologia generală”, Ed. Didactică şi pedagogică, Cluj, 1975;
2. Aurel Dincu, „Bazele criminologiei”, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993;
3. Clyde Sullivan, Marguerite Q. Grant şi Douglas J. Grant, „The Developement of
Interpersonal Maturity”, Application în Deliquency, 1956;
4. Cyril Burt, „The Young Delinquent”, University of London Press, 1931;
5. Edwin Sutherland, „The professional thief: by a professional thief,”, University of
Chicago Press, 1937;
6. Enrico Ferri, „Sociologie Criminală”, Paris, 1905;
7. Elmer Hubert Jonson, „Crime, Correction and Society,” Southerm, Illinois Ediţia a III-a,
1974;
8. Ernst Seelig, „Traite de Criminologie”, PUF. Paris, 1956;
9. Florian Ştefănescu Goangă şi alţii, „Instabilitate emotivă”, Ed. Institutului de Psihologie
al Universităţii din Cluj, 1936;
10. Gaston Stefani, Georges Levasseur şi Roger Jambu-Merlin, „Criminologie şi ştiinţă
penitenciară”, Ed. Dalloz, 1972;
11. Georgeta Ungureanu, „Criminologie”, Ed. Academica, Bucureşti, 2001;
12. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, „Criminologie”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000;
13. Gheorghiţă Mateuţ, „Criminologia”, Arad, 1993;
14. Giacomo Canepa, „La personalite criminelle, en Revue internationale de criminologie et
de police technique”, nr. 1, 1987;
15. Hans Goppinger, „Kriminologie”, Ed. C. H. Beck, Munchen, 1971;
16. H. J. Eisen, „Crime and personality”, London, 1964;
17. Ion Oancea, „Probleme de criminologie”, Editura All, 1998;
18. Jean Pinatel, „Traite de droit penal et de criminologie”, Vol. III, Paris, 1963;
19. Jean Pinatel, „Criminologie clinique et a delinquence et adaptation juveniles, Rapport au
26e. Cours international de criminologie”, Pau, Bayonne, San Sebastian;
20. Jean Pinatel, „La societe criminogene”, Paris, Calman, Levi, 1971;
21. Jean Pinatel, „Le phenomene criminel”, Paris, Edition M.A., 1987;
22. Lewis Yablonski, „Criminology,crime and criminality”, Harper Colins Publishers, New
York, 1990;
23. Lygia Negrier-Dormont, „Criminologie”, Editions Litec, Paris, 1992;
80
24. Narcis Giurgiu, „Elemente de criminologie”, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992;
25. Nicolae Mărgineanu, „Condiţia umană”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973;
26. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, „Filosofia dreptului. Marile curente”, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2002;
27. Nicolae Popa, „Prelegeri de sociologie juridică”, TUB, Bucureşti, 1983;
28. Nicolas Queloz, „Introducere în criminologie”- suport de curs, Univ. Frieburg, Elveţia,
2006-2007;
29. Nicolae Volonciu, „Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972;
30. Mariana Roşca, „Psihologia deficienţilor mintali”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1967;
31. Maxime Laignel – Lavastine, Vasile V. Stanciu, „Precis de criminologie”, Payot, Paris,
1956;
32. Octavian Pop, Gheorghe Neagu, „Criminologie generală”, Chişinău, 2005;
33. Paul Popescu – Neveanu, „Dicţionar de psihologie”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978;
34. Radu Bodea, „Elemente de psihologie judiciară. Etiogeneza fenomenului infracţional”,
Revista de Criminologie, Criminalistică şi Penologie, nr. 3-4 din 2011;
35. Ray Mortison, „What works? Questions and answers about prison reform, intelectual the
public interest”, nr. 35, 1974;
36. Robert K. Merton, „Social Theory and Social Structure”, Glencoe, Free Press, 1957;
37. Rodica M. Stănoiu, „Introducere în criminologie”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989;
38. Rodica M. Stănoiu, „Metode şi tehnici de cercetare în criminologie”, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1981;
39. Rodica M. Stănoiu, „Criminologie”, Vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995;
40. Rodica M. Stănoiu, Criminologie şi Penologie”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2006;
41. Thorsten Sellin, „Culture conflict and crime social science”, Research Council, New York
1938;
42. Tudor Amza, „Criminologie”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
43. Ugljesa Zvekic, „Introductiory notes, Essaya on crime and development”, UNICRI, Publ.
nr. 36, Roma, 1990;
44. Victor Ursa, „Criminologie”, Ed. Argonaut, Cluj, 1985;
Legislaţie:
1. H.G. nr. 217/28.02.2007 privind aprobarea Strategiei Naţionale în domeniul
cercetării-dezvoltării şi inovării pentru perioada 2007-2013;
2. Codul penal român din 1936;
81
Internet:
http://dexonline.ro
http://www.criminologie.ro/;
82

3205 Lucrare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

3205 Lucrare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

1.2. Definiţia, obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei......................................................................................9

1.3. Caracterul pluridisciplinar al criminologiei................................................................................................11

1.4. Ştiinţa criminologică în România.................................................................................................................17

1.5. Ramurile ştiinţei criminologice.....................................................................................................................20

2.2. Orientarea sociologică...................................................................................................................................27

2.3. Orientarea psihologică...................................................................................................................................32

3.1. Conceptul de personalitate criminală...........................................................................................................34

3.2. Conţinutul teoriei personalităţii criminale a lui Jean Pinatel....................................................................35

3.3. Limitele şi criticile aduse teoriei personalităţii criminale..........................................................................43

3.4. Alte coordonate psihologice ale personalităţii infractorului......................................................................45

4.1. Criminalul agresiv..........................................................................................................................................57

4.2. Criminalul achizitiv.......................................................................................................................................58

4.3. Criminalul caracterial...................................................................................................................................60

4.4. Criminalul lipsit de frâne sexuale.................................................................................................................62

4.5. Criminalul profesional...................................................................................................................................64

4.7. Criminalul debil mintal.................................................................................................................................67

4.8. Criminalul recidivist......................................................................................................................................68

4.9. Criminalul ideologic sau politic....................................................................................................................70

4.10. Criminalul alienat........................................................................................................................................71

4.11. Criminalul „Gulerelor albe”.......................................................................................................................74

ECOSOC Consiliul Economic şi Social

Criminologia ca ştiinţă a apărut datorită necesitării unui răspuns pe care societatea îl

1.1. Începuturile şi evoluţia ştiinţei criminologice

1.2. Definiţia, obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei

1.3. Caracterul pluridisciplinar al criminologiei

1.4. Ştiinţa criminologică în România

România este o ţară cu o recunoscută tradiţie de cercetare criminologică şi

Luând în considerare multiplele aspecte ale criminalităţii, posibilităţile de cuprindere a

2.1. Orientarea biologică

2.2. Orientarea sociologică

În timp ce reprezentanţii orientării biologice, ai orientării psihologice au abordat

În cadrul orientării psihologice sunt grupate principalele teorii şi concepţii

3.1. Conceptul de personalitate criminală

Criminologia – spre deosebire de alte discipline umaniste – abordează personalitatea

3.2. Conţinutul teoriei personalităţii criminale a lui Jean Pinatel

3.3. Limitele şi criticile aduse teoriei personalităţii criminale

Partizanii noii criminologii, dar şi reprezentanţii tendinţei neoclasice în politica penală 98

3.4. Alte coordonate psihologice ale personalităţii infractorului

Cei care au studiat problemele criminalităţii s-au preocupat în mod deosebit de

4.1. Criminalul agresiv

4.2. Criminalul achizitiv

În dreptul penal, în legătură cu comiterea diferitelor tipuri de infracţiuni, un loc

4.3. Criminalul caracterial

În criminologia contemporană, alături de criminalul agresiv, nervos şi alţii, se citează şi

4.4. Criminalul lipsit de frâne sexuale

În teoria şi practica dreptului penal se vorbeşte despre criminalul profesional, desemnat

4.6. Criminalul ocazional

În cadrul tipurilor de criminali este menţionat, cu insistenţă, de majoritatea

După cum o demonstrează ştiinţa psihologiei, nivelul de dezvoltare al inteligenţei, al

4.8. Criminalul recidivist

4.9. Criminalul ideologic sau politic

4.10. Criminalul alienat

4.11. Criminalul „Gulerelor albe”

Importanţa criminologiei este dată de obiectului său de studiu, acela al crimei,

S-ar putea să vă placă și