L6 - Metoda TAGUGHI

Conceptul de proiectare robustă are în vedere reducerea variabilităţii caracteristicilor

produsului prin micşorarea sensibilităţii acestora la diferitele mărimi perturbatoare posibile.

Toyota's Taguchi: 'We always put quality first'

Modul în care se realizează această cerinţă rezultă din prezentarea metodei

experimentale Taguchi. Metoda constă în combinarea tehnicilor de inginerie cu cele de
statistică pentru a obţine ameliorarea rapidă a costurilor calităţii, căutând optimizarea la
nivelul proiectării produsului şi al proceselor de fabricaţie.
Planurile de experienţe Taguchi au contribuit la succesul firmelor din Japonia în
domeniul calităţii, ceea ce le-a permis să devină liderii mondiali în ceea ce priveşte calitatea,
având preţuri de revenire competitive.

De obicei, când se constată o dispersie sau o instabilitate a caracteristicilor unui

produs cu ocazia fabricării sau utilizării sale se caută cauzele pentru a le reduce sau elimina.
Aceste cauze pot fi multiple (variabilitatea condiţiilor de mediu, variabilitatea caracteristicilor
materiilor prime şi componenţilor utilizaţi, moduri de operare diferite a muncitorilor), iar
mijloacele utilizate pentru a le combate pot să coste uneori foarte scump: micşorarea
intervalului de toleranţă , supradimensionarea componentelor, reguli prea rigide de utilizare
sau de funcţionare a produselor.

Strategia adoptată de G.Taguchi este diametral opusă : în loc să caute să elimine

aceşti factori - numiţi factori perturbatori, el a căutat să minimizeze impactul lor.
Metoda Taguchi constă în identificarea combinaţiilor de parametri care reduc
efectele cauzelor, fără ca acestea să fie atacate direct. Pe baza utilizării planurilor de
experienţe ortogonale factoriale fracţionate se creează posibilitatea să se ajungă mai repede şi
mai ieftin la cele mai bune rezultate.
Un plan de experienţe reprezintă o serie de încercări planificate pentru a determina, cu un
minimum de încercări şi cu maximum de precizie, influenţele posibile ale parametrilor diferiţi,
pentru a optimiza performanţele sistemului studiat.
 2

Parametrii referitori la produs sau la procesul său de fabricaţie asupra cărora se poate
acţiona uşor se numesc factori controlaţi.
Stabilirea celor mai bune valori ale factorilor controlaţi se efectuează în mod
experimental, cu scopul de a optimiza produsul sau procesul. În aplicarea metodei se impun
următoarele condiţii:
- să fie respectate caracteristicile funcţionale impuse
- produsul sau procesul să fie robust, adică insensibil la factorii perturbatori
- costuri reduse.

Tabelul 1
Procedura proiectării Taguchi
1. Pregătire - definirea problemei
- formarea echipei de proiectare

- realizarea unui brainstorming pentru alegerea mărimilor de

2. Planificare comandă şi de perturbaţie principale
- alegerea planului experimental, matricea ortogonală

3. Realizare - realizarea şirului de experimente şi înregistrare a rezultatelor

- analiza grafică a datelor; utilizarea analizei variaţiei (abaterea

4. Analiză medie pătratică)
- interpretarea rezultatelor; alegerea combinaţiei optime a
factorilor

5. Experimente de - realizarea experimentelor de configurare cu combinaţia optimă

confirmare de factori

Comparativ cu planificarea statistică tradiţională a experimentelor, metoda Taguchi

este mai practică. Ea face apel la cunoştinţele inginereşti privind produsul sau procesul, în
vederea reducerii cheltuielilor aferente experimentelor, utilizând matricele ortogonale.
Analiza variantelor este realizată şi ea într-o formă mult simplificată.
Stabilirea factorilor de influenţă şi a celor perturbatori se realizează cu ajutorul unei
echipe care să acopere toate domeniile interesate, cum ar fi proiectarea, fabricaţia,
mentenanţa, furnizorii şi clienţii. Conducerea şi responsabilitatea realizării experimentelor
trebuie atribuite unui inginer şi nu unui statistician, pentru a putea îndeplini, la efectuarea
experimentelor, cerinţele tehnice specifice.
 3

La stabilirea planului de experimentare trebuie să se ţină seama de interacţiunile dintre

diferiţi factori. Nivelurile factorilor de cercetat trebuie să fie suficient de diferite, pentru a
putea dovedi semnificaţia factorilor şi acestea trebuie, în timpul experimentărilor, să fie
reglate exact la valorile prevăzute. De aceea, numărul factorilor de influenţă trebuie menţinut
redus, prin luarea în considerare numai a celor cu importanţă semnificativă.
La stabilirea planului de experimentare trebuie să se ţină seama de interacţiunile dintre
diferiţi factori. Nivelurile factorilor de cercetat trebuie să fie suficient de diferite, pentru a
putea dovedi semnificaţia factorilor şi acestea trebuie, în timpul experimentărilor, să fie
reglate exact la valorile prevăzute. De aceea, numărul mărimilor de influenţă trebuie menţinut
redus, prin luarea în considerare numai a celor mai importante. În acest sens, diagrama cauză-
efect constituie un mijloc ajutător eficient.
Realizarea experimentelor necesită o organizare perfectă, cu planuri de desfăşurare şi
urmărirea experimentelor, care cuprind responsabilităţile şi rezultatele măsurărilor.
Un plan de experienţe este prestabilit şi permite, cu un minim de încercări şi cu
maxim de precizie, determinarea influenţelor posibile ale parametrilor diferiţi, pentru a
optimiza performanţele sitemului studiat. Metode de exprimentare:
 experimentarea cu un plan factorial complet
 experimentarea cu un plan factorial fracţionat.
Un plan factorial complet studiază toate combinaţiile posibile ale nivelurilor factorilor
încercaţi (de exemplu: un plan factorial complet cu 7 factori la două niveluri va conduce la

2 7  128 de încercări). La aceste planuri de experienţe costurile de experimentare devin

prohibitive atunci cînd se depăşesc 3 factori.
Într-un plan factorial complet, informaţiile date de fiecare din combinaţiile nivelurilor
factorilor nu au aceeaşi importanţă.Aceste observaţii au permis realizarea unor planuri
factoriale fracţionate, care permit reducerea considerabilă a numărului de încercări care
trebuie efectuate. Plecând de la rezultatele unui plan de experienţe, ortogonalitatea este
condiţia indispensabilă pentru a putea calcula efectele unui factor independent de alţi factori.
În matricea de experienţe prezentată în tabelul 3 se poate constata că fiecare nivel al fiecărui
factor este combinat cu fiecare nivel al celorlalţi factori într-un număr egal.
 4

Exemplificarea metodei clasice a planurilor de experienţe

Exemplificarea metodei clasice a planurilor de experienţe consideră cazul fabricei de

ţigle Ina Seito din Japonia. La punerea în funcţiune a unui nou cuptor destinat procesului de
ardere al ţiglelor s-au constatat următoarele :
- ţiglele aşezate la periferia stivei nu se uscau într-un mod uniform şi rezultau din
cuptor cu lăţimi variate, astfel încât valoarea medie atingea limita superioară de toleranţă ;
- lăţimea ţiglelor aşezate ăn centrul stivei era mult mai regulată şi valoarea medie era
conform cotei specificate .
Aceste probleme au fost atribuite eterogenităţii temperaturii din interiorul cuptorului.
Deoarece firma nu putea angaja cheltuieli suplimentare necesare pentru controlul temperaturii
cuptorului, acesta a fost considerat ca un factor perturbator. Ca urmare trebuiau identificaţi
factorii controlabili cu posibil efect asupra dimensiunilor produselor.

Operaţie care trebuie optimizată

Materii prime Formare Ardere Emailare Ardere

Fig.1. Schema procesului de fabricare a ţiglei

 5

B
Înainte de
experimentare

A
B După experimentare

LI yN LS
A A A

A – curbele de dispersie a produselor dispuse la exterior

B – curbele de dispersie a produselor dispuse la interior

Fig. 2

În acest scop au fost selectaţi 7 factori, prezentaţi în tabelul 2, fiecare urmând a fi

testat la 2 niveluri cu valori diferite (tabelul 2).

Tabelul 2
Factori de încercat Nivelul 1 Nivelul 2
A cantitatea de piatră de var 5% 1% (actual)
B granulaţia aditivilor grosieră (actuală) fină
C cantitatea de liant 43% 53% (actual)
D tipul de liant nou actual
E încărcătura lotului 1300 1200 (actual)
F cantitatea de spărturi 0% (actual) 4%
G cantitatea de feldspat 5% (actual) 0%
 6

Tabelul 3. Plan factorial fracţionat pentru 7 factori cu 2 niveluri

Nr. Factori încercaţi Rezultatul
Încercare A B C D E F G încercării
1 1 1 1 1 1 1 1 R1 - 16%
2 1 1 1 2 2 2 2 R2 - 17%
3 1 2 2 1 1 2 2 R3 -12%
4 1 2 2 2 2 1 1 R4 - 6%
5 2 1 2 1 2 1 2 R5 - 6%
6 2 1 2 2 1 2 1 R6 - 68%
7 2 2 1 1 2 2 1 R7 - 42%
8 2 2 1 2 1 1 2 R8 - 26%

În planul factorial fracţionat, ortogonalitatea este condiţia indispensabilă pentru a

putea calcula efectele unui factor independent de alţi factori. În matricea de experienţe
prezentată în tabelul 3 se poate constata că fiecare nivel al fiecărui factor este combinat cu
fiecare nivel al celorlalţi factori într-un număr egal.

De exemplu (factorii sunt desemnaţi prin codificarea lor A şi B);

- când A este la nivelul 1 (de la încercarea nr. 1 la nr.4), B este de două ori la nivelul
1 (încercările nr. 1 şi 2) şi de două ori la nivelul 2 (încercările nr. 3 şi 4).
- când A este la nivelul 2 (de la încercarea nr. 5 la 8), B este încă de două ori la
nivelul 1 (încercările nr. 5 şi 6) şi de două ori la nivelul 2 (încercările nr. 7 şi 8).

În consecinţă, când comparăm rezultatele pentru:

1
- A la nivelul 1, adică: rezultatul mediu A1   R1  R 2  R 3  R 4 ;
4
1
- A la nivelul 2, adică: rezultatul mediu A 2   R 5  R 6  R 7  R 8 ,
4
putem fi siguri că efectul lui B intervine cu aceeaşi pondere în A1 şi A2.

În măsura în care, într-un plan de experienţe, toate combinaţiile de factori respectă

această ortogonalitate, nu există un amestec între efectele lor.
Un factor al cărui efect poate fi măsurat în condiţii variate are şanse mari pentru ca
acest efect să fie reproductibil în ciuda fluctuaţiilor condiţiilor de fabricaţie sau de utilizare.
 7

Tabelul 4
Factori A B C D E F G
% Niv.1 12,75 26,75 25,25 19 30,50 13,50 33
rebut Niv.2 35,50 21,50 23 29,25 17,75 34,75 15,25
Diferenţa -22,75 5,25 2,25 -10,25 12,75 -21,25 17,75

Combinaţia optimă: A1 B2 C2 D1 E2 F1 G2

Dacă influenţele parametrilor perturbatori asupra caracteristicilor de calitate nu pot fi

reduse, ceea ce înseamnă că dispersia unui proces nu se poate minimiza, atunci se vor
recalcula toleranţele, ţinându-se seama de costuri.
Pentru confirmarea măsurătorilor de îmbunătăţire vor fi efectuate experimente de
control. Acestea necesită fie serii de încercări, fie confirmarea îmbunătăţirilor pe parcursul
fabricaţiei de serie.

În aplicarea matricelor ortogonale o problemă deosebită o reprezintă acţiunea

reciprocă dintre factori, care trebuie cunoscută deja în momentul elaborării planului de
experimente. Pentru aceasta este necesară o experienţă temeinică şi cunoştinţe detaliate
privind mărimile de influenţă ale procesului. De asemenea, la utilizarea matricelor ortogonale
sunt necesare şi cunoştinţe de statistică. Volumul reperelor necesare pentru realizarea
experimentelor, depinde de numărul parametrilor studiaţi.
La aplicarea metodei trebuie avute în vedere criterii similare cu cele ale metodelor
QFD şi FMEA. Stabilirea mărimilor de influenţă şi a celor de perturbaţie trebuie să aibă loc
cu ajutorul unei echipe care să acopere toate domeniile interesate, cum ar fi proiectarea,
fabricaţia, întreţinerea, furnizorii şi clienţii. Conducerea şi responsabilitatea realizării
experimentelor trebuie atribuite unui inginer şi nu unui statistician, pentru a putea îndeplini, la
efectuarea experimentelor, cerinţele tehnice specifice.

Pentru a studia sensibilitatea unui sistem la factorii perturbatori bine precizaţi se

utilizează o configuraţie particulară a planurilor de experienţe cunoscută sub denumirea de
planurile Taguchi pentru produse. Tratarea unei astfel de probleme include două matrice de
experienţe:
 o matrice internă, în care sunt trecuţi factorii controlaţi – cei care pilotează sistemul
 o matrice externă, în care sunt trecuţi factorii perturbatori – cei pe care îi suportă
sistemul.
Această metodologie permite stabilirea nivelurilor factorilor controlaţi astfel încît
produsul sau procesul să fie cît mai puţin sensibil la factorii perturbatori.

Studiu de caz
 8

Optimizarea robusta a unei oglinzi retrovizoare de automobil pentru reducerea

vibratiilor
(Robust optimization of an automobile rearview mirror for vibration reduction)

Rezumat. Un sistem de oglinzi retrovizoare exterioare auto a fost analizat și proiectat pentru a reduce
vibrațiile cu un model de element finit. Modalitatea de analiză este efectuată pentru calcularea frecven țelor
naturale. Analiza armonică este utilizată pentru a estima deplasările suprafeței de sticlă sub sarcini dinamice.
Modelul este verificat cu ajutorul experimentului de vibrație pentru componente și corpul asamblat. Structura
sistemului oglinzilor este optimizată pentru robustețea definită de conceptul Taguchi. La început, sunt definite
multe variabile de proiectare potențiale. Variabilele finale de proiectare sunt selectate în funcție de valoarea
contribuției la funcția obiectivă. Adică variabilele sensibile sunt alese. Analiza varianței (ANOVA) este utilizată
pentru evaluarea sensibilității. Raportul semnal-zgomot (S / N) din metoda Taguchi este înlocuit de o funcție
obiectivă cu deviații medii și standard ale caracteristicilor de calitate. Funcția obiectiv definită este adecvată
pentru proiectarea structurală prin faptul că vibrația se deplasează.

Introducere
În timpul funcționării unui automobil, vibratiile motorului și o cale rutieră
necorespunzatoare determină nivelul de vibrații al caroseriei automobilului. Aceast nivel al
vibrațiilor influențează imaginea din oglinda retrovizoare a automobilului și perturbă vederea
spre spate a șoferului.
Vibrația oglinzilor retrovizoare are o legătură directă cu siguranța pasagerilor.
Pentru proiectarea oglinzii retrovizoare se aplică metoda Taguchi. Criteriul de performanță
definit consta in minimizarea nivelului de vibrații al sticlei la prima frecvență naturală.
Raportul semnal-zgomot (S / N) este definit de o funcție multi-obiectiv care constă în
valoarea și varianța performanței. Variabilele de proiectare sunt selectate de tabelul ANOVA.
O matrice ortogonală este aleasă pentru variabilele de proiectare. Caracteristicile aditionale
sunt verificate pentru variabilele selectate. Toleranțele variabilelor de proiectare sunt
considerate ca fiind zgomotele ( abateri ale) variabilelor de proiectare. O matrice exterioară
este stabilită pentru facorii perturbatori (zgomote). Un produs a fost fabricat în funcție de
rezultatele acestei cercetări.
 9

Fig. 3 Exploded view of the rearview Fig. 4 Finite element model of the
mirror for the passenger side rearview mirror

Analiza dinamica a oglinzii retrovizoare

Proiectarea robusta este o metodologie care permite selectarea optiama a variabilelor de

proiectare pentru a face produsul sau procesul insensibil la factorii de zgomot (factorii
perturbatori).
Proiectarea unui sistem co oglindă retrovizoare a fost realizată, initial, în mod tradițional
printr-un proces de încercari pentru a reduce oscilația structurii și încovoierea verticală a
ansamblului. Ar trebui să se identifice unde se produce vibrația critică în oglinda retrovizoare.
Deoarece abordarea tradițională este foarte costisitoare și obositoare, ingineria asistată de
calculator este utilizată. Prin urmare, frecvențele de rezonanță și formele modului sistemului
oglindă sunt obținute prin metoda elementului finit. Fiecare amplitudine pe frecvențele de
rezonanță este o măsură de performanță pentru a îmbunătăți vibrațiile oglinzii retrovizoare,
iar forma modei se reflectă în selectarea variabilelor de proiectare. Oglinda retrovizoare, așa
cum este ilustrată în figura 3, constă dintr-o placă de bază care susține sistemul oglinzii pe
portiera unei mașini, carcasa, un arbore care are rolul de a plia oglinda, rama, sistemul de
acționare (actuator) și ansamblul de sticlă.

Modelul elementului finit (FE) este construit așa cum este ilustrat în figura 4.
Elementele de shell sunt utilizate în principal pentru fiecare componenta. Elementele de
îmbinare, care sunt de obicei șuruburi, sunt modelate cu elemente de grindă echivalente.
Pentru a verifica modelul FE, frecvențele naturale sunt obținute din testul experimental
utilizând analizorul FFT (Fast Fourier Transform). Excitatia vibrațiilor electromagnetice este
utilizată pentru a obține răspunsurile vibraționale armonice. Piesele comune sunt reglate
pentru a se potrivi cu modelul FE și cu experimentele. Măsurile pentru procesul de reglare
sunt reprezentate de graficul de răspuns al frecvenței și deplasarea la suprafața sticlei. Un
exemplu al graficului de răspuns în frecvență este reprezentat în figura 5. Deplasarea utilizată
este după cum urmează:
 T   2x   2y   2z

unde x , y si z sunt, respectiv, deplasările în direcțiile x, y și z.

Fiecare rezonanță a experimentului (o medie a testelor) are loc la 40 Hz, 60 Hz și 107,5 Hz

comparativ
cu 39,82 Hz, 61. 10 Hz și 107,16 Hz in modelul cu elemente finite. Rezonanța determină un
nivel semnificativ al vibrației oglinzii retrovizoare în timpul funcționării automobilului și
perturbă vederea spre spate a șoferului. Vibrația maximă are loc la prima frecvență de
rezonanță. Principalele surse ale vibrațiilor sunt mișcările de rotație și de translație ale sticlei.
Aceste rezultate ale analizei modale și armonice de bază sunt luate în considerare la selectarea
variabilelor de proiectare.
 10

Fig. 5 Frequency response plot

Sunt definite variabilele inițiale de proiectare, iar variabilele principale de proiectare

sunt determinate folosind matricea interioară și ANOVA. Nivelurile robuste sunt obținute
folosind matricea exterioară și funcția multi-obiectiv.

Variabile de proiectare

Optimizarea sistemului oglindă nu este eficientă cu toate dimensiunile și

configurațiileconsiderate ca variabile de proiectare. Nivelul vibrațiilor sistemului oglindă
poate fi verificat pentru a selecta variabilele de design eficiente. Traseul constă din placa de
bază, arborele, rama, carcasa, dispozitivul de acționare și geamul.
Deplasarea răspunsului dinamic este afectată de rigiditate și masă. Prin urmare, rezultatele
analizei modale pot duce la selectarea variabilelor de proiectare care includ forma structurii,
conexiunile părților, rigiditatea, densitatea și grosimea fiecărei componente pe calea
vibrațiilor. Una dintre componentele critice pentru nivelul devibrații este considerata
modalitatea de conectare între placa de bază și cadrul.

Tabelul 1.1 Definitia variabilelor oglinzii retrovizoare

DV Piese Definitie

A Modulul lui Young si densitatea

B Cadrul Grosimea cadrului intre placa verticala si orizontala
C Grosimea placii de baza
D Rama de rigidizare

E Grosimea placii
F Rigiditatea arcului axului
G Axul Raza arcului
 11

H Modulul lui Young si densitatea

I Carcasa Densitatea materialului

J Modul de fixarea a carcasei

K Sticla si Densitatea materialului

L suportul Grosimea sticlei
M ei Arcul dintre carcasa si sticla

Tabelul 2.1 Factori si nivele

Factor Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3
A E = 1,   1 E =8.312,  = 1.626 E= 36.209,  = 2.598
B 1 3 5
C 1 5 9
D Rama orizontala Fara modificare Rama verticala
E 1 3 5
F E=1 E=2 E=3
G 1 1.28 1.55
H E = 1,  =1 E =2.826,  = 2.436 E = 4.652,  = 3.871
I 1 2.675 4.35
J Extindere sus si jos Fara modificare Extindere sus, jos si in
afara
K 11.25 5 1.5
L 1 3 5
M 1 (dreapta) Fara modificare 2 (Ambele)

Placa de sticlă și suportul, așa cum este ilustrat în Fig. 3, reprezzinta o parte
importantă pentru reducerea oscilației sticlei deoarece forma sa de primă modă are o influență
foarte negativă asupra vibrațiilor. În general, cadrul are rigidizările de model verificate. Două
tipuri de grupuri de rigidizări sunt considerate variabile de proiectare pentru o alegere. Ele
sunt linii verticale și linii orizontale. Variabilele de proiectare selectate sunt prezentate în
Tabelul 1.1. Toate valorile din Tabelul 2.1 sunt normalizate pe baza valorilor primelor nivele.
Valorile din al doilea nivel sunt pentru modelul original. Toleranțele de fabricație sunt
considerate ca zgomote

Determinarea principalelor variabile de proiectare

Scopul este de a determina nivelurile variabilelor de proiectare pentru a reduce

deplasările suprafeței de sticlă la prima frecvență de rezonanță. Funcția obiectiv este definită
pentru a minimiza deplasările utilizând funcția de pierdere mai mică-mai bună într-o stare
nelimitată.
Prin urmare, funcția obiectiv este exprimată după cum urmează:
                              min δ (A, B, ..., M),
unde δ este deplasarea suprafeței oglinzii și A, B,. . . , M sunt variabile de proiectare.
Se efectuează un experiment cu matricea interioară. Matricea interioară este construită
 12

cu matricea standard L27 ( 313 ) ortogonală, deoarece este cea mai mică pentru trei nivele și
treisprezece factori.

A1, B2, C2, D2, E3, F3, G3, H3, I3, J3, K2, L3, si M3.

In experimentul matricei, nivelele de soluție sunt:

A1, B2, C2, D2, E3, F3, G3, H3, I3, J3, K2, L3 și M3.

Deplasarea (0,7295) este redusă de la deplasarea inițială (0,8789) cu 17%. Pentru a

realiza modelul aditiv, valorile prezise și observate sunt comparate fără estimarea erorii.
Valoarea estimată este 0.6672 iar valoarea observată este 0.7295. Problema este considerată
adecvată pentru modelul aditiv deoarece diferența dintre cele două valori este suficient de
mică (8,6%). După experimentele matricei, A, E, H și J sunt alese ca variabile principale de
proiectare deoarece cota lor pentru suma pătratelor este de 62,2%. Resturile sunt tratate ca
termeni de eroare și nu vor fi folosiți în matricea exterioară. Având în vedere eroarea,
valoarea estimată este 0.7819 iar valoarea observată este 0.7763. Acest caz este, de asemenea,
considerat un model aditiv deoarece diferența este de numai 0,7%.
Prin urmare, variabilele principale de proiectare sunt utilizate pentru matricea exterioară
deoarece matricea interioară este satisfăcută de modelul aditiv.

Concluzii
O metodologie de proiectare robustă a fost dezvoltată pentru structurile în care variabilele de proiectare
există într-un spațiu discret. Un proces de proiectare este definit prin abordarea robusteții lui Taguchi.
Pentru proiectarea oglinzii retrovizoare se aplică metoda Taguchi. Măsura de performanță definită este
minimizarea vibrației sticlei în prima frecvență naturală. Raportul semnal-zgomot (S / N) este definit de o
funcție multi-obiectiv care constă în valoarea și varianța performanței. Variabilele de design sensibile sunt
selectate de tabelul ANOVA. O matrice ortogonală este aleasă pentru variabilele de proiectare. Caracteristicile
aditivității sunt verificate pentru variabilele selectate. Toleranțele variabilelor de proiectare sunt considerate ca
fiind zgomotele variabilelor de proiectare. O matrice exterioară este stabilită pentru zgomote. Un produs a fost
fabricat în funcție de rezultatele acestei cercetări.

Reference : K.-H. Hwang, K.-W. Lee, G.-J. Park, Robust optimization of an automobile rearview
mirror for vibration reduction, Struct Multidisc Optim 21, 300–308 Springer-Verlag 2001

Funcţia „pierdere a calităţii”

Funcţia „piederea calităţii” permite cuatificarea, sub forma unor pierderi financiare,
a consecinţelor pentru producător şi pentru clienţii săi a nivelului calităţii unui produs.
Potrivit acestui concept, pierderea apare nu numai dacă produsul se află în afara
specificaţiilor, dar ea apare în egală măsură şi dacă produsul este în interiorul
toleranţelor.
 13

Expresia matematică pentru funcţia “pierderea calităţii” este în funcţie de cele trei
tipuri de criterii referitoare la calitate care trebuie optimizate:
 criteriu ţintă – optimul este valoarea nominală
 criteriu care trebuie minimizat
 criteriu care trebuie maximizat

Criteriul ţintă: optimul este valoarea nominală

Funcţia “pierderea calităţii” indică drumul care trebuie urmat pentru îmbunătăţirea
continuă: stabilirea valorii ţintă şi diminuarea dispersiei pentru îmbunătăţirea calităţii
reducînd costurile.

Pentru a realiza aceasta se utilizează media valorilor  yi  y N  2 numită abaterea

medie pătratică, unde yi reprezintă valorile y1 , y 2 , y 3 ...y n măsurate pe n piese din lot sau
eşantion, şi y N valoarea nominală .

k  y  y  2 .............. pentru o piesa;

L y   
N
 
k media  y i  y N  2 ... pierderea medie unitara pentru n piese.
(1)

De obicei se utilizează rezultate obţinute pe un eşantion de n piese din populaţia totală,

caz în care se utilizează valorile estimate ale mediei aritmetice y şi ale abaterii standard s.
Abaterea medie patratică MSD  media  y i  y N  2 se poate exprima în raport cu parametrii
y şi s, ceea ce permite exprimarea funcţiei “pierderea calităţii” sub forma:


L y   k s 2   y  y N  2  (2)
unde:
L y  = pierderea medie unitară, exprimată în unităţi monetare;
s = abaterea standard a valorilor măsurate y1, y 2 , y3 ...y n ;
y = media aritmetică a valorilor y1, y 2 , y3...y n ;
y N = valoarea nominală;
k =coeficient de pierderi:
k  A / 2 ,   ( Ls  Li ) / 2 , unde A – costul unui produs neconform.
Dispersia s2 caracterizează “împrăştierea “ valorilor variabilei şi se exprimă cu relaţia:
n

  y  y i
2
(3)
s 2  i 1
n
 14

Conform
Neconform Neconform

Interval de toleranţă
Valoare măsurată a
criteriului calităţii

Li yN Ls y
(Limita inferioară (ţintă) (Limita superioară
specificată) specificată)

L(y) - Funcţia ”pierdere a calităţii “

Neconform Neconform

Conform Conform

Cel mai bun

Valoare măsurată a
y criteriului calităţii

Fig.6 Interval de toleranţă şi funcţia “ pierdere a calităţii ”

Reprezentarea grafică a funcţiei “pierderea calităţii” este prezentată în figura 6.

Prin intermediul acestei funcţii, se poate constata că pierderea calităţii este o funcţie

continuă în raport cu valoarea ţintă. Pierderea este minimă pentru y  y N . Ea se măreşte pe

măsură ce valorile caracteristicii măsurate se îndepărtează de valoarea ţintă.
Minimizarea pierderilor calităţii nu constă în fixarea unor limite
“conform/neconform”, ci în reducerea variaţiilor în raport cu valoarea nominală. Produsul cel
mai bun se găseşte exact la valoarea nominală specificată.

Raportul S/N – raportul Semnal/ Zgomot pentru măsurarea performanţelor

Scopul unui experiment este de a stabili valorile parametrilor de intrare ale unui
produs sau proces pentru ca acesta să atingă performanţele aşteptate (ieşiri dorite) şi să aibă
un minimum de sensibilitate (ieşiri nedorite) la factorii perturbatori (zgomote). Aceste două
componente sunt optimizate împreună. Scopul urmărit este ca maximizarea indicelui de
performanţă stabilit să corespundă cu minimizarea pierderii de calitate.