Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Emil Gârleanu
Emil Gârleanu
„universului mic”
Revizitând un clasic minor
Gârleanu are, indiscutabil, un traseu uman şi literar ceva mai profund decât
cred cei care, scoţând Din lumea celor cari nu cuvântă din contextul operei,
îl reduc la statutul unui jovial autor de literatură pentru copii. Nu numai
sfârşitul prematur, tragic ca orice sfârşit înainte de vreme, ci întreaga sa
evoluţie literară ni-l recomandă drept un autor exponenţial pentru etosul unei
generaţii care poate fi numită a precursorilor: autori care, fără să fie ei înşişi
mari prozatori, au pregătit şi anunţat apariţia acestora. O generaţie care a
trăit literatura ca pe o misiune înaltă, cu o pasiune vecină cu sentimentul
sacrului, şi nu o dată s-a sacrificat pentru triumful ei. În cazul poeţilor, e de
amintit numărul mare de morţi timpurii (în special în rândul simboliştilor,
dar nu numai), iar în cel al prozatorilor, patosul neprefăcut al nenumăratelor
polemici pe tema naturalismului, a tipologiilor, a poporanismului etc.,
polemici care nu erau altceva decât căutarea frenetică a căilor către marea
proză. Invocaţia retorică a lui Vlahuţă, Unde ni sunt visătorii?, care a făcut o
nemeritată carieră didactică, era falsă din însuşi punctul ei de pornire.
Generaţia junimistă, cu care îşi compara poetul contemporanii, fusese, în
fond, una de boieri amabili, cultivând literatura dintr-un dezinteresat
sentiment de nobleţe a stirpei, iar dispariţiile tragice ale lui Eminescu şi
Creangă (primul, victimă a stilului de viaţă dezordonat, cel de-al doilea, al
unei eredităţi marcate de boală) fuseseră din plin compensate de longevitatea
unui Maiorescu, Slavici sau Iacob Negruzzi. Visătorii erau tocmai aceşti
precursori ai marii literaturi interbelice, pe care Vlahuţă, interesat să se
promoveze pe sine ca legatar testamentar al lui Eminescu, se făcea că nu-i
vede.
În acest context, înflorirea genurilor scurte (schiţa, povestirea, nuvela) în
perioada 1890-1918, chiar dacă a evidenţiat o slăbiciune structurală a prozei
româneşti, a contribuit, totuşi – prin diversificarea tipologiilor, prin
maturizarea stilului şi, mai ales, prin creşterea interesului pentru proză al
publicului cititor, într-o literatură, până atunci, dominată de poezie şi teatru –
, la convingătoarea victorie de mai târziu a romanului, survenită, cum se ştie,
după primul război mondial.
Aşadar, fiu de ofiţer, Emil Gârleanu urmează şi el Şcoala Militară de
Infanterie, pe care o absolvă în 1898 şi unde este coleg cu viitorul prozator
Gheorghe Brăescu4. Însă, după cum spun biografii săi5, el nu moşteneşte
firea cazonă a tatălui, ci pe cea delicată a mamei, motiv pentru care nu stă
mult în armată: demisionează în 1906, dintr-un motiv intim (nu i se aprobase
de către superiori căsătoria cu o domnişoară lipsită de dotă, fapt care
contravenea regulamentelor militare de atunci). Demisia survine însă pe
fondul a patru ani de relaţii tensionate cu conducerile unităţilor în care
servise, tensiuni a căror cauză fusese tocmai activitatea sa literare. Suferise
deja, din cauza nevinovatei pasiuni a scrisului, mai multe pedepse, precum şi
o mutare disciplinară la Bârlad6, în 1902, cu ocazia căreia îşi va face
cunoscute şi opţiunile literare, prin înfiinţarea, împreună cu G. Tutoveanu şi
D. Nanu, a revistei Făt-Frumos (1904-1906, 1909), revistă încadrată, alături
de Ramuri şi de Şezătoarea, în „constelaţia” Sămănătorului. Se poate vorbi,
prin urmare, şi în cazul său, de un sacrificiu: cel al renunţării la o carieră
sigură şi aducătoare de prosperitate, în România lui Carol I, în favoarea
nesiguranţei funciare a vieţii literare, într-o epocă în care nici un scriitor
român nu putea trăi din scrisul său.
Declaraţiei de fidelitate faţă de ideologia literară sămănătoristă i se va
răspunde, din partea grupării, prin fidelitatea critică a lui Nicolae Iorga şi
Ilarie Chendi, care rostesc cu promptitudine aprecieri – ce astăzi ne apar ca
exagerate – la adresa operei scriitorului. Afilierea la gruparea sămănătoristă
avea să se dovedească, totuşi, o sabie cu două tăişuri pentru receptarea lui
Emil Gârleanu. Ea a contribuit, pe de-o parte, la rapida impunere în epocă a
prozatorului, iar pe de alta, l-a obligat să împărtăşească, după 1918, destinul
respectivei grupări. Adică ieşirea treptată din canon.
Şi dispariţia prematură a scriitorului, survenită la numai 36 de ani, a
contribuit din plin la această estompare a prezenţei sale literare. În ciuda
faptului că după moartea sa au mai apărut volume postume (trei, în 1915),
intrarea României în primul război mondial şi evenimentele care au urmat au
pus capăt prezenţei sale efective în conştiinţa publicului. Literatura sa a
continuat să trăiască prin programa şcolară, prin succesul volumului Din
lumea celor cari nu cuvântă şi, vai!, prin diatribele interbelice ale lui
Nicolae Iorga împotriva literaturii moderne, diatribe care i-au făcut lui
Gârleanu, ca şi altor scriitori, imense deservicii, grăbind despărţirea criticii
interbelice de opera lui.
Se cuvine să procedăm, deci, înainte de a analiza structurile operei lui
Gârleanu, la o reaşezare tematică şi valorică a acesteia, atât receptarea
elogioasă a sămănătoriştilor, cât şi cea parcimonioasă a moderniştilor
interbelici nemaifiindu-ne de folos în contextul literar actual.
Un scriitor aparte
„Cu toate că Emil Gârleanu, mort prematur (* 1878 - † 1914), n-a putut să-şi
geluiască opera, cele câteva nuvele izbutite îi fac o fizionomie proprie.”,
scrie G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în
prezent.17 Este o concluzie pe care o putem accepta şi detalia, pentru a
înţelege de ce Emil Gârleanu, fără a fi un mare scriitor, este totuşi un autor
care merită readus în discuţie, fie şi numai ca exponent al unui anumit
moment literar.
Nu sunt dificil de identificat prozele la care face trimitere criticul în
Istoria… sa. Câteva sunt din primele volume (Bătrânii, Sineturile conului
Gheorghieş, Nadişanca, Ucigaşul, Înecatul, Punga, Ochiul lui Turculeţ,
Nucul lui Odobac), altele sunt cele din volumul emblematic Din lumea celor
care nu cuvântă, care rezistă în întregul său. Nu numărul lor este, până la
urmă, important, în ansamblul creaţiei unui autor dispărut la numai 36 de
ani. Ci dacă, într-o operă fatalmente restrânsă, acesta a reuşit, cum spune
Călinescu, să-şi creeze o identitate literară distinctă.
Şi răspunsul este, fireşte, afirmativ. Lumea lui Emil Gârleanu, ca şi stilul
său, au trăsături originale, ce-l individualizează în tabloul unei epoci în care,
din cauza presiunii stilului minor dominant, prozatorii tind să aibă profiluri
asemănătoare.
Astfel, pendularea între duioşie şi răceală naturalistă îi este caracteristică
acestui scriitor discret, puţin zgomotos în manifestările sale publice. E
limpede că nu avem de-a face cu un simplu naiv, un întârziat, într-un secol
al schimbărilor rapide, ci cu un dezamăgit de condiţia umană, incapabilă să
domine împrejurările şi condiţionările exterioare. Refugiul compensatoriu în
violenţă, în instinctualitate, nu aduce nici el o modificare a viziunii pesimiste
asupra naturii umane, aspect subliniat şi de regresul tipologiei în animalier şi
în pacea idilică a „universului mic”.
De asemenea, deşi sămănătorist – mai mult prin voinţă, decât prin vocaţie –,
Gârleanu scrie mai fin decât sămănătoriştii, cu o atenţie la nuanţe care se
potriveşte naturii sale delicate. Prin însuşirile stilului, el nu contribuie la
ruralizarea literaturii române, aşa cum doreau Iorga şi gruparea
sămănătoristă. Dimpotrivă, după cum observă Dumitru Micu, modalitatea
volumului Din lumea celor cari nu cuvântă (dar şi, adaug eu, cea din alte
schiţe, în special din perioada de început), „o anticipează pe aceea, mai
rafinată, a lui Anghel, Arghezi şi E. Lovinescu”.18 Iar combinaţia dintre
umanitatea dematerializată, devitalizată şi retrasă din „tumultul vieţii” şi,
respectiv, stilul fin, uşor melancolic, este unică în proza noastră de dinaintea
primului război mondial, anunţând-o, poate, pe Hortensia Papadat-Bengescu,
cea din Ape adânci sau din Femeia în faţa oglinzii.
Iată tot atâtea motive să îl repunem în circulaţie pe Emil Gârleanu, dacă nu
pentru forţa unei viziuni de existenţă din spatele universului ficţional, măcar
pentru diversificarea şi rafinarea pe care opera sa o introduce, în peisajul,
uşor stereotip, al prozei scurte româneşti dintre 1900 şi 1918. Nu uităm,
desigur, că vorbim de un scriitor pe care sfârşitul prematur l-a împiedicat să
îşi finalizeze opera. Chiar şi aşa, faptul că a trasat eboşa acelei opere virtuale
e de natură să ne încurajeze a ne apleca, din când în când, asupra creaţiei
sale.
Note şi trimiteri:
1
Romul Munteanu – Clasicism şi baroc în literatura europeană a secolului al XVII-lea, ediţia a II-a, vol. I, Editura Allfa,
Bucureşti, 1998, p. 50.
2
Lapidară ca un epitaf se dovedeşte sentinţa pe care o pronunţă Nicolae Manolescu, prin inserarea numelui prozatorului în
capitolul Autori de dicţionar (1910-1947), în Istoria critică a literaturii române, Editura Parelela 45, Piteşti, 2008, p. 882.
3
Asupra tuturor aspectelor ce ţin de receptarea „clasicilor minori”, vezi, pe larg, Răzvan Voncu – Zece studii literare,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010, pp. 18-28.
4
Dicţionarul general al literaturii române, E-K, Academia Română/ Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 289
(autorul articolului, Constantin Ciopraga).
5
Idem, p. 288.
6
Ibidem, p. 289.
7
Vezi, de exemplu, consideraţiile lui Dumitru Micu despre Ion Pillat: „Se vede că traversarea poeziei străine i-a facilitat lui
Pillat nu doar învăţarea la perfecţie a meşteşugului şi însuşirea unei riguroase discipline a muncii artistice, dar şi o
mlădiere, o rafinare a sensibilităţii, o biruinţă mereu înnoită asupra propriei inerţii (s. m./ R. V.).” (Istoria literaturii
române. De la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2000, p. 210).
8
G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţie anastatică a celei din 1941, Editura Semne,
Bucureşti, 2003, p. 561.
9
Dicţionarul general al literaturii române, E-K, ed. cit., p. 289.
10
Idem.
11
G. Călinescu vorbeşte de „reducţia vieţii sufleteşti” (op. cit, p. 561).
12
Maliţios, cum îl ştim, Călinescu observă că „de obicei «boierii» sunt foarte sedentari” (op. cit., p. 562).
13
G. Călinescu, op. cit., p. 563.
14
Idem.
15
„Parcul lui de vietăţi […] face pereche grădinii cu flori a lui D. Anghel, nota care-i apropie fiind fantezia.” (Dicţionarul
general al literaturii române, E-K, ed. cit., p. 290).
16
G. Călinescu, op. cit., p. 612.
17
Ibidem, p. 564.
18
Dumitru Micu, op. cit., p. 184.