Text

1. Poezia "Porunca" de Tudor Arghezi este un text ficţional sau

nonficţional? Argumentează-ţi răspunsul.
După părerea mea, poezia "Porunca", de Tudor Arghezi este un text ficţional,
pentru că îşi propune, nu să informeze cititorul, ci să-l sensibilizeze, să-i
trezească emoţii creând un univers imaginar propriu prin folosirea unui limbaj
original, expresiv, rod al subiectivităţii unui autor. Dumnezeu a facut primii
oameni, pe Adam si pe Eva, in Paradis, apoi le-a dat-porunca de a nu se
înfrupta din pomul vieţii, pentru că acesta este un păcat ce avea ca efect
pedeapsa alungării lor din Eden.
Poezia este un text ficţional deoarece realitatea este recreată printr-un
univers nou, inconfundabil. În aceasta operă literară ficţiunea se impletesşte cu
realitatea recreată si transfigurată de autor.
Autorul descrie traiul fericit pe care prima pereche îl duce în rai. Evident, tot
în registru ludic. Raiul lui Adam şi Eva este ca o vacanţă la ţară pentru copii.
Acolo, primii oameni aleargă prin livezi, jucându-se cu gâzele şi iezii, se culcă şi
se scoală după pofta inimii, Adam n-are lecţii de făcut, Eva poate să stea,
nepieptănată, în pat, până la prânz, nu există taţi, mame, dădace, profesoare,
dascăli, care să-i sâcâie. Se remarcă, deci, traiul fericit ce se datorează absenţei
constrângerii de orice fel, lipsei îndrumării permanente şi a grijilor, prin
intermediul imaginii sugerate de repetiţia adverbului "nici", cât şi de
enumeraţiile : "Nici: „Culcă-te devreme!” Nici „Te scoală!” ,"Nimic, nici taţi, nici
mame, nici dădace,/ Nici profesoară, rea ca o răgace,/ Nici dascălul cu zgârci
în beregată"
Apare motivul interdicţiei - Dumnezeu Îşi face apariţia, grandios, autoritar,
dând prima poruncă; ulterior, apare şi motivul încălcării, căci orice lucru
interzis devine o ispită.
În poezia "Porunca", poetul ne înfăţişează consecinţele încălcării cuvantului
divin. Începutul poeziei demască trăsăturile primilor oameni “ea, cam neroadă,
dansul cam netot” ce credeau în “fluturii ca iscoade” trimişi de Dumnezeu
pentru a-i veghea. Autorul face o remarcă extraordinar de fină cu privire la
atotprezenţa Divinitătii “credeau că Domnul e culcat”. În acest vers este
cuprinsă o întreagă teorie a profunditaţii mesajului. Într-o exprimare simplă se
dezvăluie de fapt tainica atotprezenţă a lui Dumnezeu, care veghează neîncetat:
“Nu se aşteptau că Domnul vede tot/ Că ochiul lui deschis, într-adevăr,/ Şi
depărtările le vede în răspăr”. Încalcarea poruncii duce bineinţeles la pedeapsă.
“Nici nu-nghiţiseră o-mbucatură/ C-au fost şi prinşi cu ea în gură,” -aceste
versuri surprind căderea lor în păcatul neascultării.
În concluzie, susţin că avem de-a face cu un text ficţional original, un joc al
Creaţiei, în care poetul păstrează coordonatele textului biblic şi anume "Facerea
lumii" de către Dumnezeu, dar viziunea argheziană este ludică si încărcată de
ironie şi amuzament, imaginarul poetic arghezian transfigurează povestea
bilblică într-o viziune artistică ludică.
 2. În ce ipostaze apare Dumnezeu în cele trei poezii de Tudor
Arghezi?

Dumnezeu îşi face apariţia în strofa a patra: "Dar ce-i veni-ntr-o zi lui
Dumnezeu Că se-arătă încins în curcubeu..." Pentru a-i da proporţii
monumentale, poetul foloseşte aici o dublă figură de stil. "încins în curcubeu"
este în acelaşi timp metaforă şi hiperbolă, sugerând nu doar măreţia, ci şi
strălucirea orbitoare a Creatorului.
În "Adam şi Eva", Dumnezeu nu apare ca imagine, ci prin actele sale. El
creează primul om, pe Adam, "cu praf şi niţeluş scuipat", dar îl cam greşeşte, ne
spune Arghezi, şi îl face cam "zbanghiu". Dumnezeu le-a pus la dispoziţie celor
doi, Adam şi Eva, toată frumuseţea şi bunătatea. Avem aici un Dumnezeu mai
uman, care suferă de singurătate şi este, asemeni omului, failibil. De aceea şi
lipseşte imaginea lui monumentală.
În "Porunca", Dumnezeu apare în splendoarea strălucirii şi măreţiei sale,
având ca atribut atotputernicia: ”el dete-ntâile porunci, anume ce-i iertat şi nu
e să mănânci, din pomul ăsta Evo şi Adame, să nu v-atingeţi nicidecum de
poame, de unde nu, cunoaşteti că v-aşteaptă pedeapsa mea cea crâncenă şi
dreaptă”. El dă porunci şi ameninţă cu pedepse. Dumnezeu le porunceşte lui
Adam şi Eva să nu mănânce fructe din dintr-un anume pom.
Poetul face o remarcă la atotprezenţa Divinităţii: “credeau că Domnul e
culcat”. Într-o exprimare simplă se dezvaluie de fapt tainica atotprezentaţă a
lui Dumnezeu care veghează neîncetat: “Nu se aşteptau că Domnul vede tot/ că
ochiul lui deschis, într-adevar,/ şi depărtările le vede în răspăr”. Încălcarea
poruncii duce, bineînţeles, la pedeapsă. “Nici nu-nghiţiseră o-mbucătură/ C-
au fost şi prinşi cu ea în gură,” aceste versuri prezintă căderea lor în păcatul
neascultării.
Poetul face ideea poetica a divinităţii uşor de perceput prin faptul că foloseşte
o exprimare simplă, populară. Dumnezeu este văzut „venind în rotogoale”, este
pus sub aspectul unei prezenţe imediate, deoarece, el „şi depărtările le vede în
răspăr”. Dumnezeu este atotvăzător şi atotştiutor, dar aceste lucruri nu sunt
cunoscute şi înţelese de oameni. Minciuna este cea care decide pedeapsa, căci:
„Dumnezeu loveşte-ntotdeauna/ mai tare decât faptele minciuna”. Pedeapsa
este de fapt o consecinţă, o urmare a neascultării. „Din Raiul dulce şi din tihna
bună/ Domnul i-a dat afară, în furtună”.

3 Prezintă structura baladei „După melci” de Ion Barbu

Balada „După melci” aparţine celei de-a doua etape a creaţiei barbiene,
constituindu-se într-o sinteză fericită între inspiraţia folclorică şi tradiţia
livrescă, ce consacrase deja balada ca specie a literaturii culte, o îmbinare
paradoxală între tema jocului, specifică vârstei inocente, şi gravitatea moralei,
ce vizează însăşi condiţia umană. Datorită acestei complexităţi structurale şi
semantice, textul a generat multe controverse de-a lungul timpului, începând cu
anul apariţiei sale (1921), sub forma unei plachete ilustrate ca o carte pentru
copii, când însuşi autorul a fost iritat de lipsa de înţelegere a editorului.
 Temele fundamentale par a fi cuvântul şi capacitatea sa magică de a
schimba faţa realităţii şi de a influenţa devenirea individului. În structura de
suprafaţă, este o poezie pentru copii, deoarece personajul principal, un copil,
trăieşte o experienţă ce-i modelează sensibilitatea, îl face să întrevadă o lume
ascunsă ochiului obişnuit, care-i tulbură liniştea sufletească şi optimismul
specific vârstei. În structura de adâncime însă, „După melci” este o poezie de
cunoaştere, o dramă a descoperirii treptate şi dureroase a puterii nebănuite pe
care o are cuvântul, a stihiilor unei naturi imprevizibile şi ostile faţă de orice
încercare de a răsturna ordinea prestabilită.
Balada „După melci” de Ion Barbu este alcătuită dintr-un prolog urmat de
trei părţi care formează, împreună, un scenariu epic, părţi simetric armonizate,
în ritm alert, trohaic, cu lungimi şi scurtimi ce sugerează măsura versului
popular, parcă transcriind emoţia febrilă a copilului ce e cu gândul numai
afară. Persoana I este cea mai potrivită alegere pentru a exprima
tulburătoarele revelaţii şi uimiri ale conştiinţei copilului, care se exteriorizează
prin exclamaţii şi interogaţii, prin folosirea cu rol stilistic a semnelor de
punctuaţie, îndeosebi a punctelor de suspensie.. Ultimele trei versuri constituie
o concluzie şi relevă morala tristei experienţe trăite de copilul-narator. La
nivelul textului apar mai multe relaţii de opoziţie: între copilul „răsad mai rău”
şi fraţii săi („Prunci de treabă”), între naivitatea copilului şi concluzia tragică
din final, între natura dezlănţuită şi spaţiul protector al bordeiului.
Textul se organizează în jurul mai multor motive literare: al drumului
iniţiatic, al increatului, al somnului, al creaţiei negate. În fiecare dintre cele trei
părţi apare o poezioară din folclorul copiilor, având de fiecare dată un alt rol:
de descântec (menit a scoate melcul din cochilia lui), de cântec de leagăn (pe
care copilul, aflat în bordei, i-l „şopteşte” melcului rămas în pădure) şi de bocet
(rostit ritualic după descoperirea vietăţii îngheţate).
Titlul baladei numeşte, la prima vedere o experienţă trăită de un copil, într-o
primăvară oarecare. În plan simbolic, titlul semnifică un traseu iniţiatic în
căutarea purităţii, „drum” pe care-l parcurge copilul, ca ipostază a poetului sau
chiar a fiinţei umane.
Balada După melci are un fir fabulativ numai aparent simplu; în realitate,
aceasta demonstrează că increatul trebuie lăsat „în pacea întâie a lui”, orice
intrare în existenţă fiind şi începutul unui drum spre moarte. Scenariul epic al
baladei ar putea fi povestit astfel: într-o primăvară timpurie, naratorul (pe
atunci, copil) porneşte însoţit de alţi copii, spre pădurea apropiată, pentru a
culege „Ierburi noi, crăiţe, melci”.
Răzleţit de ceată şi obosit de urcuş, băiatul adoarme, dorinţa de a găsi un
melc apărându-i în subconştient, în timpul somnului. Într-adevăr, scotocind
printre frunzele căzute din toamnă, copilul va descoperi un melc ascuns în
cochilie şi aflat în hibernare. Pentru a-l scoate din starea lui, băiatul se foloseşte
de magie, recitându-i un fragment inspirat din folclorul copiilor: „Melc, melc, /
Cotobelc, / Ghem vărgat / Şi ferecat; / Lasă noaptea din găoace, / Melc nătâng,
şi fă-te-ncoace”.
Aşteptând ca descântecul să producă minunea trezirii melcului, copilul este
surprins de o furtună grozavă care-l înspăimântă. Pădurea pare a fi populată
de fiinţe fabuloase, născute din imaginaţia băiatului nutrită de basmele pe care
le auzise. Speriat de moarte, băiatul fuge acasă, lăsând plăpânda vietate sub
puterea vrăjii.
Partea a doua a baladei începe prin tabloul viforniţei care potopeşte totul,
stârnită parcă de vraja nepricepută a unui neiniţiat. În „coliba” sa caldă, copilul
alunecă în somn, lângă „focul vârtos” şi uită de mica vietate ieşită de sub
zăpadă, stare în care imaginea melcului îi apare din nou. Când îşi aminteşte,
invocă vântul primăverii şi-l roagă să nu-l nimicească pe melc. Amintirea
apasă firesc memoria copilului şi el merge agitat la geam, să vadă prăpădul de
afară. Acum poezioara este rostită din nou, având însă rolul de cântec de
leagăn.
Partea a treia se petrece a doua zi, după ce ninsoarea încetase. Nerăbdător
să-şi vadă melcul, copilul se întoarce în pădure, dar aici se petrece o întâmplare
tragică: plăpânda vietate este găsită moartă, întrucât ieşise din spaţiul său
protector şi fusese ucisă de gerul iernii. De data aceasta, cuvintele copilului au
rol de bocet, finalizat printr-o sentinţă amară: „- Iarna coarnele se frâng! /
Melc nătâng, / Melc nătâng!”. Traseul dintre cele două forme de manifestare a
spiritului, descântecul şi bocetul, este unul al suferinţei, al descoperirii morţii, al
conştientizării puterii cuvântului şi, astfel, al maturizării treptate. Este o
experienţă ce rezumă în câteva clipe un întreg ciclu existenţial. „Cu-nsutite
griji”, copilul îl aduce legănat acasă şi-l aşază în pod, să-i fie aproape, ca un
martor al dobândirii conştiinţei de sine.
Cei doi „termeni” ai scenariului sunt: melcul şi copilul. Melcul reprezintă
Increatul ce devine Creat mai apoi. Cel de al doilea participant la scenariul
iniţiatic este copilul. Deosebit de fraţii săi („răsad mai rău”, „şui” şi „hoinar”),
acesta porneşte într-o aventură a cunoaşterii care se va sfârşi tragic. Dorinţa
de a scoate melcul din cochilie, dictată de „un gând” dospit „în ungher adânc”,
este un act luciferic şi păgân. În plus, băiatul foloseşte magia, fără a fi un
adevărat vrăjitor, adică un Iniţiat. Consecinţa o constituie ninsoarea
năpraznică şi furtuna care ucid melcul. Pe bună dreptate, copilul a fost
considerat un fals Demiurg (cum scria criticul Marin Mincu), întrucât „creaţia”
lui este „întoarsă”, transformată în moarte.
Lirica lui Ion Barbu este profund originală şi modernă. Dincolo de
ermetismul unor poezii şi de metaforele cu sensuri greu de înţeles, tensiunea
lirică, valorile simbolice şi intelectualismul ţin de curentul modernist.

4 Ce simbolizează melcul din poezia „După melci” de Ion Barbu?

Melcul reprezintă Increatul. Închis în cochilia lui şi într-un somn pur,

melcul este protejat de frunzele moarte şi de „cornoasele cămeşi” pentru a
rămâne în această stare tot timpul iernii. Ieşirea din acest spaţiu şi din
timpul stagnant echivalând cu o „naştere”, melcul devine Creatul care şi-a
pierdut puritatea, „vinovat” ca „tot făcutul” şi pedepsit în consecinţă.
„Nătâng”, adică având candoarea oricărei preexistenţe, melcul devine o
victimă a actului de revelare pe care-l trăieşte băiatul.
Melcul simbolizează, pe de o parte, fiinţa inferioară ce se va lasa păcălită de
fiinţa superioară, dar va sfârşi tragic. De fapt, aceasta este drama fiinţelor
inferioare care încearcă să-şi depaşească limita. Melcul îşi depăşeşte limita,
forţând ciclul obişnuit al naturii. Prin descântec, el este trezit la viaţă fiind
ademenit de cuvintele amăgitoare ale copilului.
Pe de altă parte, melcul simbolizează eterna regenerare a naturii, „misterul
increatului", a cărui revelare, echivalentă cu „transformarea în act, în
devenire, în alterare" (Marin Mincu), se petrece sub forma jocului, ca
expresie a gratuităţii infantile:
„Era tot o mogâldeaţă
Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Între el şi ce-i afar'
Strejuia un zid de var.
-Ce să fac cu el aşa?
Să-l arunc nu îmi venea...
- “Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vargat
Si ferecat;
Lasa noaptea din gaoace,
Melc natang si fă-te-ncoace
Nu e bine să te-ascunzi
Sub paretii grei si scunzi
Printre vreascuri cerne soare,
Colti de iarba pe razoare
Au zvacnit iar muguri noi
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Cotobelc,
Iarna leapada cojoace
Si tu singur în gaoace!
Hai, iesi,
Din cornoasele camesi!
II. A. 1. Formule de adresare din text: “Melc, melc,/ Cotobelc/, Ghem vargat/ Si
ferecat..”; „Melc natâng”

2. O trăsătură a monologului adresat, existentă în fragmentul dat, este

adresarea la persoana a II-a.

3. Versul „Lasă noaptea din găoace” semnifică dorinţa copilului ca melcul să

iasă din cochilie, unde este întuneric, şi să vadă lumina zilei şi primele
semnede primăvară.

4. Sintagma „noaptea din găoace” are acelaşi sens cu sintagmele: „păreţii

grei şi scunzi”, „cornoasele cămeşi” din text.

5. Descrierea primăverii se realizează în versurile: „Printre vreascuri cerne

soare,/ Colţi de iarba pe razoare/ Au zvacnit iar muguri noi/ Pun pe
ramura altoi.”

6. Măsura celui mai scurt vers citat este de 2 silabe: „Melc, melc”; „Hai, ieşi”.

7. În versurile „Iarna leapădă cojoace” este figură de stil metaforă şi

personificare.
8. În text există termeni/expresii din vorbirea populară precum: „păreţii”
(pereţi); „leapădă” (dezbracă); „cămeşi” (cămăşi)