Tipuri de texte.Comicul.

TIPURI DE TEXTE
Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propppoziţii,
fraze prin care ni se comunică idei.
1. Textul narativ (literar)– presupune o succesiune de
evenimente desfăşurate în timp şi spaţiu.
- Categoriile gramaticale care au un rol important sunt
verbele pentru că indică o cronologie a evenimentelor;
- Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul,
perfectul simplu, perfectul compus;
2. Textul descriptiv (literar şi nonliterar) – evocă scene,
persoane, obiecte, emoţii şi se concentrează asupra detaliilor
descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către autor.
- Text în care sunt prezentate informaţii despre obiecte,
personaje, locuri, fenomene ale naturii etc.
- Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul –
descrierea unui peisaj, a unor scene din viaţa social, a unui
interior sau a unui obiect etc.; portetul – descrierea fizică şi/
sau morală a unui personaj), cât şi în texte nonliterare (ghiduri
turistice, texte ştiinţifice, prezentarea unor produse etc.);
- Categoriile gramaticale relevante sunt: substantivele care
desemnează obiectul descrierii şi părţile acestuia; adjectivele
care au rolul de a indica felul în care sunt percepute
proprietăţile obiectului descris; adverbele care precizează
coordonatele spaţiale ale obiectului descries sau ale
perspective din care acesta este descris;
- Timpurile verbale folosite sunt: prezentul şi imperfectul.
- Folosită în textele narrative, descrierea are rolul unei
pause narrative – timpul naraţiunii avansează, în timp ce timpul
acţiunii stă pe loc;
3. Textul informativ (nonliterar) – transmite cititorilor idei,
modelează înţelegerea, oferă explicaţii în legătură cu diverse
obiecte, fenomene, situaţii, atitudini ale unor persoane,
demonstrează cum se face un lucru, cum funcţionează un
aparat, cum se fac obiectele etc.;
- Are ca scop transmiterea unor informaţii ce privesc date,
fapte, fenomene, din realitate;
- Textile informative sunt considerate ştirile, articolele de
ziare, textile ştiinţifice, textile de tip utilitar (modul de folosirea
a unor aparate, reţete culinare, reclamele publicitare,
anunţurile, buletinul meteo etc.);
- Întrebările care ghidează lectura textului informative sunt:
Despre ce suntem informaţi?, Cum suntem informaţi?; De ce?
(în ce scop este transmisă informaţia)? - În textile
informative, emiţătorul este o prezenţă discretă, estompată;
4. Textul argumentativ (nonliterar) – are ca scop convingerea
cititorilor în legătură cu un anumit punct de vedere, motiv
pentru care scriitorul apelează la diverse strategii retorice.

În concluzie, scopul şi elementul accentuat sunt în strânsă

legătură cu modul de expunere selectat.

Comicul
Cel mai de seamă reprezentant al comicul românesc îl
reprezintă Ion Luca Caragiale,născut la data de 1 februarie 1852
în satul Haimanale,judetul Prahova,astăzi satul Ion Luca
Caragiale,județul Dâmbovița și decedat la data de 9 iunie 1912
la Berlin,bolnav fiind de arterioscleroză.
De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892,
Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces
de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884 -
1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate
afirma că destule dintre adversitățile îndreptate împotriva lui
Caragiale se datorează și calității sale de junimist și de redactor
la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă
a dramaturgului, „O noapte furtunoasă”, bine primită de
Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor
apărea de altfel toate piesele sale.
În cele ce urmează mă voi referi la mai multe tipuri de comic
prezente în opera lui Caragiale, menționând și câteva exemple
extrase din comediile sale.

Comicul de caracter

Comicul de caracter conturează trăstăturile şi unele aspecte

negative ale personajelor, trăsăturile lor negative, imorale, în
cele din urmă personajele stârnesc râsul cu scop moralizator
prin caracterul lor. Astfel ţinând cont de nume şi de caracter:

Farfuridi este licheaua ,,Farfuride (aparte): Ce roşu s-a făcut.

(Tare) : Salutare, salutare, onorabine.”[1]

Tipătescu este tipul junelui prim ,,Tipătescu: (terminând de citit

o frază din jurnal) ... Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în
faţa unui om!... Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din
cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui
vampir!... (indignat.) Eu vampir, 'ai?... Caraghioz!
Trahanache este ticăitul, încornoratul naiv; Dandanache -
demagogul, incultul, prostul fudul; Caţavencu - demagogul
latrans; Pristanda – perfida, dar şi tipul omului slugarnic; Zoe –
femeia voluntară; până şi cetăţianul este turmentat dar şi un
cetăţian naiv.

Caragiale de regulă deplasează accentul de pe deformitatea

exterioara a personajelor la care trăsătura dominant este
redată comic pe deformitatea interioara dar şi intelectuală:
prostia umană , ticăloşia de care dau dovadă, ipoclizia lor. În
acest sens cu mici excepții toate personajele lui Caragiale sunt
comice prin ceea ce fac dar şi prin ceea ce spun. Adeseori
comicul este provocat de suficienţa dar şi lipsa de logică a
personajelor.

,,Comicule de caractere este corelat cu tendințele dramaturgiei

spre tiparizare” Comicul de limbaj

Comicul de limbaj reprezintă modalitatea de caracterizare a

personajelor, ce se realizează prin:
- neasimilarea neologizmelor (ex[4]: bamir, renumeraţie,
famelie, plebicist,etc. ),

- repetarea unor cuvinte care devin ticuri verbale ( ex: puţintică

răbdare, curat, neicuţorule, ect.),

- folosirea regionalismelor munteniste în opera lui Caragiale

(care are rolul de a localiza acţiunea (ex: scoţ, văz, prinz, aprinz,
ect.),

- prin prezenţa nonsensurilor (...e sublima, dar lipseste cu

desavarsire, să se revizuiască primesc, dar atunci să nu se
schimbe nimic, etc),

- contradicţia în termini (ex:12 trecute fix),

-adevărurile care şi aşa sunt evidente (ex: un popor care nu

merge înaine stă pe loc),

- cacofoniile şi pleonasme (ex: va să zică că nu le are, fără

prinţipuri, etc)
- tautologiilor (ex: enteresul şi iar enteresul),

- anacolutul şi altele, toate aceste tehnici duc la îmbogăţirea

conţinutului amuzant al operei. Un rol deosebit de important
este şi faptul că în perioada marilor clasici au apărut o varietate
de neologisme şi nu toţi au putut să se adapteze noi situaţi,
comică este şi situaţia că oamenii credeau că dacă le folosesc în
limbajul curent vor părea mai distinţi, dar se înşelau amarnic.
Oamenii de regulă le spuneau din auzite, fără a tine cont de
reguli ortoepice (ex: boliclinică, geantă, latină, filigram,
muşchetar, etc) pronunţate cu alt accent şi adeseori fără unele
sunete).

Limbajul folosit de către personaje ne oferă diverse informaţii

preţioase despre originea personajelor, identitatea lor, gradul
de profesiune , nivelul de cultură, inteligenţa lor, apartenenţala
o grupare politică, maniere etc. Cu puţine excepţii personajele
se exprimă adeseori gresit, folosind truisme, pleonasme
contradicţii, nonsensuri. Toate aceste greşeli de limbă sunt o
inepuizabilă sursă de râs, ele evidenţiază nivelul intelectual şi
sufletesc al personajelor, astfel comicul de limbaj este bine
realizat în opera lui Caragiale.
Pe lângă faptul că,comicul de limbaj este mijlocul de
caracterizare care provoacă râsul el ne aduce în faţă adevărata
natură şi cultură a personajelor.

Astfel vorbele lui Tipătescu nu au o logică în exprimare ,,Nu...

bețiv... vițios... păcătos.”[5], Pristanda repetă într-una cuvântul
curat, ,,curat constituțional!”[6]

Discursul dintre Efimița și Leonida ,, Efimița: Parol? – Leonida:

Parol... Per examplu, eu...”[7] , la care protagoniștii nici nu știu
să explice termeni pe care îi folosesc.

Un alt discurs amuzant este prezent în Căldură mare

,, D. : Amice, eşti... idiot!

F. : Ba nu, domnule.

D. : Zici că nu-i acasă.

F. : Ba-i acasă. domnule.

D. : Apoi, nu ziseşi c-a plecat?

F. : Nu, domnule, n-a plecat.

D. : Atunci e acasă.

F. : Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.

D. : Unde?

F. : În oraş!

D. : Unde?!

F. : În Bucureşti.
D. : Atunci să-i spui c-am venit eu.

F. : Cum vă cheama pe dv.?

D. : Ce-ţi pasă?

F. : Ca să-i spui.

D. : Ce să-i spui? de unde ştii ce să-i spui, daca nu ţi-am spus ce

să-i spui? Stai, întâi să-ţi spun; nu te repezi... Să-i spui când s-o-
ntoarce că l-a căutat...

F. : Cine?

D. : Eu.”[8]

Sau situațía finală din Două loturi ,,viciversa, nu se poate

domnulule!, peste noapte?”
Sunt cazuri cânt discursul capătă valență comică datorită
accentului străin

,, -Listă! Zice tipul cu tonul aspru și cu un pronunțat accent

străin”[9]…

…Protagoniștii folosesc simultan mai multe limbi, provocând

diverse confuzii

,, Madame Esmeralde Piscopesco, five o’clock tea tons les

jeudis” [10]…

Comicul de moravuri

Comicul de moravuri este bazat pe opoziţia dintre aparenţa

onorabilă şi esenţa reală şi imorală atât în viaţa de familie cât şi
în viaţa publică (ex: Trahache şi Tipătescu se consideră stâlpi ai
partidului, de o moralitate şi ineligenţă excepţională, pe când în
realitate sunt ambiţioşi, lipsiţi de sentimente, manipulaţi de
femei ).
În opera lui Caragiale se găsesc o serie largă de moravuri
blanate (ex: şantajul politic, adulterul, diverse compromise,
imoralitatea familiară, corupţia politicienilor care la prima
vedere par umili, indulgenţi, demagogia, aranjamentele de
culise, etc.)

Comicul de moravuri mai este şi un tip de comic violent şi

tragic, aici societatea este vicioasă, degradată.

Caragiale a avut o legătură aparte pentru moft , pentru Moftul

român, ,, Moftul român a fost o revistă umoristică înfiinţată de
Ion Luca Caragiale în ianuarie 1893, după ce acesta se retrăsese
din ziaristică (la sfârşitul anului 1889). Publicaţia era
subintitulată ironic „Revistă spiritistă naţională, organ pentru
răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană”. Redactor şef
(,,prim redactor”) a fost numit Anton Bacalbaşa. În Moftul
român au fost publicate unele dintre cele mai valoroase schiţe
ale lui Caragiale. Începând cu numărul 11, revista a devenit
ilustrată, în ea publicându-se şi caricaturi. Moftul român a
apărut, cu unele întreruperi, până în anul 1902. Printre
colaboratorii de marcă ai publicaţei s-au numărat Teleor, Emil
Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Alexandru Cazaban.”[11]
Un deosebit accent dramaturgul pune pe mofturile umane,
astfel găsim prezența cuvântului Mofturi ca răspuns la mai
multe întrebări

,,-Moftul român a înviat!

- Adevărat a-nviat![ …]

-Eu: Ce mai spun gazetele, nene?

-Nenea: Mofturi !

-Eu: Ce era azi la Cameră?

-D. deputat: Mofturi !

-Un cerșetor degerat: Fă-ți pomană: mor de foame!

-Un domn cu bundă: Mofturi !

-Un june cu revolverul în mână: Acrivițo! dacă nu mă iubești,

mă omor!

-D-ra Acrivița (făcând două gropițe asasine în obraji): Mofturi!

[ ...]

-Pacientul (foarte impacient): Doctore, mor!

-Doctorul (foarte liniștit): Mofturi !

-Librarul: Iată o carte nouă, foarte interesantă.

-Un june cult (dând cu dispreț volumul la o parte): Moft!

[…]

-Un cetățean: Săriți!

-D. procuror (grăbindu-se să suie la club): Mofturi!

-Eu: Eu crez că de astă dată guvernul a avut dreptate.

-Un pesimist suprimat (scrâșnind fieros): Mofturi!

[…]

Moft! Mofturi! O, Moft! tu ești pecetea și deviza vremei

noastre.”[12]

În cele menționate anterior pot fi evidențiate o serie de tipuri

de comic, rezultante din întrebări poate nu prea reușite, date
persoanelor dezinteresate, care pe lângă faptul că acordă
același răspuns mofturi ei fac și gesturi nu prea frumoase...

Comicul de situație
Comicul de situație este prezent în mai multe scene: în
momentul cînd Rică își recită declarația de dragoste pentru
Zița , către Veta; momentul când Leonida și Efimița se
barichează în casă de teama împușcăturilor din stradă; scena
când Pampon fuge din frizerie după Crăcănel, crezând că e
Bibicul; scena când Nae îi sustrage lui Mița sticluța cu vitrion și
înlocuirea cu o altă sticluță sau când Mița îi aruncă cerneala în
altul decât în cine își dorea.

Tot la capitolul: comic prezent în diverse sitauții, trebuie

menținută scenele când Nae scoate o măsea sănătoasă
catindatului (profesionismul în muncă, atitudinea față de
clienți) sau când le fixează la cele două amante abia împăcate,
întâlniri succesive.

Un rol aparte îl joac și cetățeanul turmentat, care apare mereu

în momentul inoportun în momente de mari tensiuni,
declanșând : enervări, speranțe, diziluzi, bucuri, etc.

,, Comicul de situație nu poate atinge deplinătatea efectului

doar prin recursul la un rețetor de variațiuni”
,,Comicul de situație se convertește în comic de moravuri
”momentul când Nae spune să nu dea în oglinzi că sunt cu
chirie.

Scrieri comice

Caragiale folosește comicul în tot ce scrie: în comedii, nuvele,

schițe, scrisori, telegrame, etc. Mai trebuie menținut faptul
că ,,efectul comic depinde de convențiile de gen și de viziunea
de ansamblu”[16]

În telegramele sale pe lângă faptul că reduce numărul

cuvintelor, literelor, Caragiale mai și strecoară și câte o
rugăminte care sună bizar:

...Onor, prim-ministru. București.

Repet reclama telegrama No... Petiționat parchetului. Procoror

lipsește oraș mănăstire maici chef. Substitut refuzat pără vini
procoror. Tremur viața me, nu mai putem merge cafine. Facem
responsabil guvern.

Costăchel Gudurău.

avocat, aleg. col. I, fost deputat.”

Caragiale a atras atenția și asupra scurtării unor expresii,

cuvinte, spre exemplu etc.

,,Acest etc ... e încântător”

Caragiale foloseste comicul și în scrisorile adresate prietenilor ,,

Scrisoare către V. A. Urechia, 6 noiembrie 1886.

Dragă amice !

Mai întâi am să te întreb de sănătate. În cel de-al doilea rând nu

știu cum aș putea răspunde la așa grațioasă întrebare? Desigur
că răspunsul meu este Nu [...] Cu salutări prietenești, al
dumitale Caragiale.”