1

AUREL ŞELARU

JOCUL MOTRIC LA ORA DE EDUCAŢIE FIZICǍ

 2

CUPRINS

I. Originea şi evoluția
jocului..........................................................................3

II. Teorii despre

joc.........................................................................................8

III. Importanța jocului de

mişcare.................................................................12

Bibliografie.......................................................................................
............18
 3

I. Originea si evoluţia jocului.

Înţelegerea vieţii de relaţie specifice omului conduce spre

ideea că jocul se încadrează in fenomenul mai larg al adaptării
sociale.

Explicarea jocului trebuie raportată la modul de viaţă, fiind

domeniul particularizării expansiunii personalităţii şi a forţelor ei,
dar şi a disponibilului de trebuinţe culturale si sociale.

Explicarea jocului trebuie raportată la modul de viaţă al

omului, la formarea şi evoluşţia proceselor psihice, a personalitaţii
în general.

Jocul oferă copiilor o multitudine de impresii, care contribuie la

îmbogaţirea cunoştinţelor despre lume si viaţă, favorizează
dozarea forţelor fizice şi spirituale, crează capacităţi de
cunoaştere, de supunere la reguli, stimulează dorinţe de a
reuşi,ingeniozitate în rezolvarea diverselor probleme.

Jocul nu se confundă cu plăcerea, deşi prin joc se obţine

plăcerea, o plăcere însa de natură morală, deosebită.
 4

Jocul presupune un plan,fixarea unui scop, respectarea

anumitor reguli, pentru ca în final să se poata realiza o acţiune
generalizatoare de satisfacţii.

La vârsta preşcolară , în toate formele jocului, ca şi in

activitaţile ocupaţionale specifice acestei vârste, are loc o intensă
socializare tocmai datorită faptului că jocul asimilează dinamica
vieţii sociale, prin natura relaţiilor ce se stabilesc între elevi şi
activitate. În joc se instituie relaţii de cooperare care au la bază
criterii de simpatie sau de acceptare, dar valorifică ansamblul
capacităţilor de participare activă a acestora la activitatea ludică.

Ele se menţin relativ la activităţile care solicită cooperarea,

deşi unii parteneri nu reuşesc să-şi coordoneze acţiunile cu
cerinţele activităţii din joc. Când acţiunile sunt mai complexe,se
tinde spre formarea unor grupuri care acţionează relativ
independent. Odată cu creşterea experienţei de viaţă şi a
capacităţii de a înţelege regula acţiunii, grupul se extinde şi apare
un conducător care polarizează activitatea si iniţiativa în joc. În
unele cazuri, conducătorul îşi exercită funcţia chiar înaintea
începerii activităţii prin organizarea ei, prin repartizarea rolurilor
şi prin alegerea subiectului.

Implicaţiile psiho-pedagogice ale jocului impun analiza lui ca

activitate condiţională de dezvoltarea psiho-fizică a celor care-l
practică şi ca mijloc de satisfacere a unor trebuinţe caracteristice
dezvoltării pshihofizice şi vărstei respective.

Jocul capătă însuşiri şi funcţii diferite de la o etapă a vieţii la

alta.

În primul an de viată, se constitue forme de joc simple, care se

complică şi se diversifică pe masură ce copilul înaintează în vârstă
şi care se pot clasifica:

a) După structura pshihologica implicată în conduita ludică (jocuri

cu caracter simplu şi jocuri cu caracter complex, de dezvoltare a
 5

motricitaţii generale si senzorial-perceptive, jocuri de dezvoltare a

structurilor verbale şi intelectuale);

b) După organizarea structurilor formative ale jocului (jocuri care

organizează şi fixează mişcari, intenţionalitate şi structuri
verbale).

După vârsta de un an, copilul realizează un salt calitativ şi

cantitativ în dezvoltarea sa psihică şi fizică.

În perioada primei copilării (1-3 ani) se dezvoltă un intens

interes pentru jocul de manipulare sub influenţa trebuinţelor
interne de a acţiona şi a schimba lumea.

Relaţiile din joc au funcţii multiple, spre 3 ani s-ar putea vorbi
de un debut al jocului colectiv cu roluri. Interesul pentru joc
devine din ce în ce mai mare,ceea ce pune in evidenţă
organizarea primară a sensurilor experienţei acumulate.

A doua copilarie (3-6 ani) este dominată de trebuinţa de joc, în

care acţionează combinaţii mintale, reprezentări de imaginaţie
(jocuri simbolice) şi se acumulează forme de experienţă
complexă. Remarcăm socializarea subiectelor jocului, ca şi
socializarea rolurilor. Regulile se referă la conduitele de rol sau la
obligaţiile copilului în joc. Paralel cu creşterea compoziţiei
numerice se diferenţiază şi conduitele, mai ales după 5 ani, când
se constată o creştere a organizării jocului.

Prin intermediul jocului, care este supus cerinţelor realităţii,

copilul se apropie intuitiv de aspectele şi laturi importante ale
acestuia.

În cea de a doua copilărie, jocul devine activitate

fundamentală, solicitând şi exersând vigoarea, forţa fizică,
rapiditatea, supleţea si coordonarea, echilibrul, evaluarea
spaţialităţii, abilitatea în folosirea diferitelor părţi ale corpului, a
membrelor superioare şi inferioare.
 6

Concomintent, jocul solicită coordonarea oculomotorie,

coordonare audio-motorie, sensibilitate cutanată.

A treia copilărie (6-10 ani), perioada dintre intrarea copilului în

şcoală şi terminarea ciclului primar , prezintă caracteristici
importante şi marchează un progres în dezvoltarea psihică,
întrucât acum se conştientizează procesul invăţării.

Intrarea în şcoală constituie o etapă nouă în formarea

personalităţii elevului.

La 6 ani, elevul este absorbit total de problemele adaptării la

viaţa socială, proces relativ dificil.

După 7 ani se manifestă treptat o mai mare detaşare

psihologică, adaptarea şcoalară depaşind faza tensională.

Disputele acerbe din timpul jocurilor devin adevărate lecţii

pentru însuşirea drepturilor şi îndatoririlor în condiţiile foarte
diferite ale aplicării regulilor, condiţie în care se conştientizează
aspectele obligativităţii, loialităţii, spiritului de echipă, suportarea
eşecului, precizarea caracteristicilor echităţii, cinstei, etc.

La vârsta de 8 ani, adaptarea trece printr-o fază de echilibru şi

acomodare cu condiţiile de activitate şcolară.

După 9 ani, elevii de sex diferit încep să se separe, în mod

spontan, în jocuri.

Personalitatea elevului câştigă mult în această perioadă, mai

ales pe linia dezvoltării unor interese, aptitudini, particularităţii
caracteriale,care, sub influenţa procesului de învăţământ, se
lărgesc şi se diversifică considerabil. O caracteristică pregnantă
este marea atenţie acordată jocului cu reguli în colectiv.

În jocuri cu reguli, copiii adoptă strategii acţionale care

favorizează creşterea spiritului competitiv, antrenarea si
cooperarea partenerilor, în vederea reuşitei. Superioritatea jocului
 7

cu reguli constă tocmai în fapul că acestea sunt explicite. În jocul

cu subiect şi rol, regula este implicită, iar situaţia de joc imaginară
(A.N. Leontiev ). În jocurile cu reguli, partenerii trebuie să le
inţeleagă bine, să le conştientizeze şi să le respecte cu stricteţe.
Văzând performanţa, fiecare jucător caută să-şi pună în valoare
posibilităţile de care dispune. Partenerii sunt exigenti faţă de
comportarea corectă, eliminându-l pe cel care nu respectă regula
jocului. Uneori apare protestul în grup şi jocul se destramă. De
accea profesorul trebuie să fie permanent preocupat cu
încurajarea cinstei, sincerităţii, onestităţii, a spiritului de echipă şi
cooperare.

Preadolescenţa (11-14 ani) perioada de încheiere a copilăriei

şi trecerea la faza de maturizare – este dominată de schimbări
biosomatice si psihologice,care, bazate pe schimbările anterioare,
duc la echilibrarea unor manifestări apărute în procesul
dezvoltării.

Jocul preadolescentului este dominat de prieteniile legate cu

colegii şi de afectivitatea pe care o investeşte în orice activitate.

Jocurile de performanţă implică o competiţie în care se

realizează cooperarea, valorificarea posibilităţilor nemaifiind
urmarită în mod individual,ci în grupuri.

Datorită dezvoltării capacităţilor intelectuale şi fizice are loc o

diversificare a preferinţelor pentru joc, în care domină notele de
originalitate. Caracterul competiţional al jocului dezvoltă spiritul
de autoperfecţionare şi stimulează sociabilitatea.

După terminarea jocului au loc adevărate dezbateri asupra

modului de desfaşurare a jocului şi contribuţia participanţilor la
realizarea acestuia. Sunt analizate capacităţile şi aptitudinile
fiecărui jucător şi se fac aprecieri pe marginea unor trăsături de
personalitate şi a participării afective. Faţă de cei care nu
respectă regulile jocului sau nu participă pe masura posibilităţilor
 8

la buna lui desfaşurare şi finalizare trebuie adoptată o atitudine

intransigentă.

Spre sfarşitul preadolescenţei (13-14 ani) ,se manifestă

preocuparea pentru latura amuzantă a jocului şi dorinţa de
succes. Jocurile au caracter competitiv, sunt foarte indicate în
acest sens. Ele contribuie la dezvoltarea supleţei a strategiilor
gandirii si genereaza deprinderi intelectuale care intregesc
motivatia unei conduite afective corecte. Din punct de vedere
psihoeducativ nu trebuie neglijate jocurile desfaşurate în grupuri
de sexe opuse, omogene.

ÎIn adolescenţă (14-18 ani) adaptarea la condiţiile vieţii sociale

se desfaşoară pe un plan foarte larg. Sentimentul
responsabilităţii, al onoarei si independenţei se constituie în
trăsături caracteriale fundamentale. Adolescentul se afirmă ca un
nonconformist cu un dezvoltat spirit critic.

La vârsta de 18 -25 ani, ca participant direct la joc, tânărul

luptă pentru prestigiul său şi al colectivului, realizează o bună
cooperare cu partenerii şi valorifică deprinderile formate în cursul
dezvoltării ontogenetice. Tânărul este preocupat intens de
organizarea jocului, conştient fiind de faptul că antrenamentul îi
asigură succesul. O atenţie deosebită trebuie acordată
compoziţiei grupurilor în cadrul jocurilor. La acest nivel de
dezvoltare psihică, cooperarea între tineri este intensă. Datorită
calităţilor sale deosebite, liderul grupului este cunoscut de
majoritatea partenerilor, întreaga activitate fiind polarizată în
jurul său.
 9

II. Teorii despre joc

Preocupări privind originea şi evoluţia jocului au existat

dintotdeuna, însa abia în secolul al XIX-lea cercetările au luat o
mare amploare.

Teoriile formulate de diverşi autori explică jocul în

concordanţă cu interesele de clasă, raportându-l la modul de viaţă
social- profesională a omului, la formarea şi evoluţia proceselor
psihice, a personalităţii în general, teoriile lui Lazarus explică jocul
ca mijloc de satisfacere a necesităţii de repaus, de recreere.
Explicaţia este simplistă şi îngustează aria de manifestare a
comportamentului ludic al copilului, pentru care jocul este
activitatea fundamentală.

Teoria poetului Fr.Schiiller,la care aderă şi H.Spencei este la fel

de fragilă.Ei consideră jocul ca formă de manifestare a unui
surplus de energie care nu a fost utilizată în alte activităţi.Practica
a dovedit însă că, în cele mai multe cazuri, copiii nu se joacă
pentru a consuma astfel energia de care dispune. De multe ori ei
se joacă şi dacă sunt obosiţi, flamânzi sau în convalescenţă.

Teoria formulată de Stanley Hall se bazează pe legea

biogenetică a lui Haeckel, potrivit căruia dezvoltarea copilului
recapitulează evoluţia speciei umane. Acesta înseamnă că , în
copilărie, jocurile sunt similare cu acţiunile întreprinse ulterior, pe
scara evoluţiei umanităţii, ceea ce presupune dispariţia funcţiilor
jocului la vârsta adultă.

Numeroase controverse au stârnit teoria lui Hall Gross care

porneşte de la un punct de vedere exclusivist, biologic,
identificând jocul copilului cu acela al animalelor, ca manifestare
a instinctelor primare.
 10

Considerând jocul „preexerciţiu”, adică un exerciţiu pregătitor

pentru viaţa de mai târziu, el nu a sesizat că activitatea din joc nu
se reduce la instincte, ci implică şi acţiuni mentale, funcţii psihice,
particularităţi de personalitate şi aspecte ale sociabilităţii.

Teoria lui Karl Gross este completată de A.N. Carr cu teoria

catarctică. Jocul purifică pentru moment copilul de tentinţele
innăscute. El susţine că jocul nu este un preexerciţiu care
formează instinctele, ci le sustine pe cele deja formate.

Adepţii freudismului consideră jocul ca formă maladivă de

activitate, care are la bază mecanisme de reluare, eliberând eul
prin compensare. Pentru Adler, jocul este o manifestare a
complexului de inferioritate al copilului faţă de adult.

Jean Chateau apreciază că în joc se manifestă dorinţele

copilului de a ajunge la vârsta maturităţii.

După parerea mea, la originea activităţii ludice, se situează

inventivitatea, imitaţia, învăţarea prin tradiţie, structura si
instinctele nostre.

E. Claparede consideră că jocul este o activitate medială de

dorinţe şi trebuinţe.

J. Piaget a explicat jocul ca un proces de asimilare care

comportă o funcţie dublă; pe de o parte în timpul jocului are loc o
asimilare de impresii şi reacţii, de altă parte asimilarea presupune
antrenări şi organizări de natura mentală.

Toate metodele active de aducaţie a copiilor mici spune el „cer

să li se furnizeze acestora, un material corespunzător pentru că,
jucându-se, ei să reuşească să asimileze realităţile intectuale
care, fără acestea, rămân exterioare inteligenţei copilului”.

De aceea, prin intermediul jocului, în care se manifestă

conduite speciale, se elaborează scheme de acţiune, practică şi
mentală ce asimilează procesul dezvoltării.
 11

Asimilarea realului este maximă în jocul simbolic care are o

importanţă tot atât de mare pentru planul intelectual, cum are
mişcarea pentru planul senzorio-motor.

Piaget surprinde şi analizează caracteristicile principale ale

jocului în raport cu regulile morale, studiind însuşirea regulilor
jocului de către copii şi gradul lor de cunoştinţă, implicit modul în
care îşi reprezintă copiii de diferite vârste caracterul obligatoriu al
regulilor care le respectă diferenţiat în funcţie de vârstă si de
dezvoltarea intelectuală.

Lehman şi Witly (The Psychology of Play Active, Barnes,

1927) , au pus în evidenţă pentru prima dată faptul că în joc,
conţinutul este dependent de mediul social al copilului.

La baza teoriilor ştiintifice, despre joc, este teoria lui C.V.

Plehanov, unul dintre primii cercetatori care au explicat jocul pe
baze materialiste, arătând că în viaţă socială, apare mai intâi
munca şi apoi jocul, după cum în viaţa copilului jocul apare
înaintea muncii. Ca fenomen social, jocul este generat de muncă
şi are trăsături comune cu aceasta. Relaţia muncă-joc este
exemplificată de Plehanov prin jocul de-a vânătoarea, care a fost
precedat de apariţia vânătorii ca formă de activitate umană.
Copilul se joacă acum de-a vânătoarea, iar mai târziu va participa
la o adevăratâ vânătoare, integrandu-se în procesul muncii.

El arată că atât conţinutul, cât şi caracterul jocului sunt

determinate de mediul social, de aceea, în jocurile copiilor
surprindem influenţa societăţii, în general, şi a clasei sociale
apartenente, în special.

În „Scrisori fără adresă” Plehanov, analizează evoluţia

subiectelor de joc de-a lungul timpului (jocul „hotii şi jandarmii” s-
a numit cu 100 de ani în urmă „haiducii şi poteraşii” ,iar după al
doilea război mondial „de-a partizenii” ) .
 12

Întâmplările, evenimentele, activitatea,obiceiurile şi

mentalitatea din femeile şi societate, din mediu rural sau urban,
determina unele modificări în structura de ansamblu al jocurilor.

Jocul contribuie în mare masura la angajarea copiilor într-o

comunicare multilaterală, generata de subiectul ales şi de rol. Prin
joc, copilul îşi însuşeşte cunoştinţe cu privire la profesie,
activitate, conduita umană. Putem spune că jocul este o şcoală a
vieţii, care stimulează capacitatea, de a trăi, o activitate
complexă, care le reflectă lumea si societatea.

După cum spune profesorul rus K.V. Uşinski în opera sa

principală „Omul ca obiect al educaţiei” deşi copilul traieşte şi
activează mai intens în cadrul jocului decât în realitate, mediul
ambiant exercită totuşi o influenţă dintre cele mai puternice
asupra jocului copilului.

P.F. Leshaft, susţine că „Jocul este un exerciţiu care pregăteşte

copilul pentru viaţă” este „Oglinda mediului în care trăieşte şi se
dezvoltă copilul” .

Studiul efectuat de J.M. Parteu asupra jocurilor copiilor este

revelator prin acest punct de vedere. El ajunge la concluzia că în
joc există 6 categorii de comportamente, în funcţie de etapele de
vârstă, comportamentul copilului care se plasează în afara
ocupaţiei; comportamentul solitar, izolat; comportamentul
copilului care observa jocul şi poate comunica cu unii parteneri ;
comportamentul ludic de cooperare, caracterizat prin
conştientizarea copilului asupra rolului pe care îl are în cadrul
grupului, acţiunile sale fiind bine organizate; comportamentul
ludic paralel, în care copilul se joacă la fel ca ceilalţi, dar nu
coopereaza cu ei; comportamentul ludic asociativ, în care copiii se
joacă împreună, dar fără o organizare riguroasă a acţiunilor.
 13

III. Importanţa jocului de mişcare

Jocurile de mişcare nu sunt proprii, în exclusivitate,

vârstelor mici. Cu ajutorul lor se pot realiza, într-un mod
plăcut şi eficient multe sarcini ale pregătirii fizice a
elevilor mai mari, chiar a celor din ultimii ani de liceu. Se
folosesc în toate ciclurile de invăţământ, alegerea şi
metodica predării lor, fiind dependent de sarcinile şi
particularităţile realizării procesului pedagogic, de vârstă,
sex, grad de dezvoltare, condiţii materiale de
desfăşurare.
În funcţie de obiectivele urmărite, jocul de mişcare
poate fi folosit cu succes în aproape toate verigele lecţiei,
exceptie făcând cel destinat influenţării selective a
aparatului locomotor.
În şcoală, scopul lui îl constituie îndeplinirea unor
sarcini instructiv-educative precizate de programa de
învăţământ pentru fiecare clasă. În vârsta şcolară mică,
jocul de mişcare este folosit pentru formarea
deprinderilor motrice şi pentru a acţiona multilateral
asupra organismului elevului în vederea dezvoltării
calităţilor fizice, mai târziu pentru dezoltarea în
 14

continuare a acestora şi pentru fixarea deprinderilor

motrice, iar în clasele superioare pentru a da elevilor
posibilitatea să efectueze exerciţiile însuşite în condiţii
complicate şi ca forma de odihnă activă după exerciţiile
de gimnastică sau atletism care solicită un efort mai
mare.
Ca volum, în clasele I şi a II-a jocurile reprezintă 70 %
din lecţie, proporţia lor reducându-se treptat la clasele
mari.
În primele clase ( I-II ), jocurile se organizează mai
mult bilateral- 1x1- şi mai puţin pe echipe, deoarece
spiritul colectivist este insuficient dezvoltat. La clasele a
III-a şi a IV-a, spiritul de echipă fiind mai dezvoltat, se pot
organiza jocuri pe echipe.
La acest nivel trebuie avut în vedere Următoarele
cerinţe :
-Jocurile să aibă reguli simple, să fie accesibile, să nu
pericliteze corecta însuşire a unor deprinderi.
-Întrecerile şi jocurile să prezinte dificultăţi sportive de
la o etapă la alta, pentru a dezvolta capacitatea de
adaptare psihomotrică. Începând cu clasa a IV-a se pot
preda jocuri pregătitoare pentru însuşirea tehnicii de bază
a unor jocuri sportive.
În ciclul gimnazial şi liceal, folosirea jocurilor de
mişcare este condiţionată de temele lecţiilor şi de
contribuţia lor efectivă la realizarea obiectivelor
instructiv-educative. Foarte utile sunt acelea de formare
 15

şi consolidare a deprinderilor motrice de bază, de

exemplu, jocurile cu elemente de mers, alergare, sărituri,
aruncare şi prindere, tracţiune şi împingere, târâre,
echilibru, căţărare, escaladare, transportarea greutăţilor
sau jocuri aplicative specifice alergării, săriturilor,
aruncărilor ca şi cele proprii jocurilor sportive baschet,
volei, handbal,fotbal, oină, pentru însuşirea şi
consolidarea deprinderilor de conducere, prindere şi
aruncarea mingei.
Datorită atributelor lor excepţionale, jocurile de
mişcare trebuie să fie prezentate la toate clasele, în
toate momentele, lecţiei de educaţie fizică.
Introducerea lor în primele verigi au drept consecinţă
creşterea gradului de concentrare a atenţiei pentru
activitatea din lecţie. În acest scop, sunt recomandabile
alegerea jocurilor de scurtă durată, variate şi atractive.
În celelalte verigi poate fi folosită o gamă variată de
jocuri de mişcare specifice, care solicită unele calităţi
fizice sau grupe de calităţi, creând totodată o stare
emoţională corespunzătoare, element de mare
importanţă mai ales în lecţiile care pretind un efort fizic
susţinut.
Jocul poate îndeplini diverse funcţii în procesul
pedagogic; mijloc şi metodă eficientă de instruire şi
educare, procedeu sau formă de organizare a activităţii.
Funcţiile jocului de mişcare, ca de altfel şi acelea ale
educaţiei fizice şi sportului sunt „destinate activităţii în
 16

cauză, care au un caracter constant şi în acelaşi timp

răspund unor nevoi reale ale dezvoltării şi vieţii omului”.
Caracteristicile acestor activităţi sunt funcţiile de
perfecţionare a capacităţii motrice şi de dezvoltare fizică
armonioasă. Privind sub alte aspecte, ele mai pot fi
aplicative, compensatoare, stimulatoare.
Rezolvarea acţiunilor, intens corelate cu şansele de
izbândă ce alternează de la o echipăla alta, înscrierea
unui punct sau încrâncenarea de forţe din finalul unei
ştafete disputate între participanţii vremelnic constituiţi
în adversari şi coechipieri depăşesc cu mult semnificaţia
unei dispute bazate numai pe forţele fizice. Ele apropie
participanţii de atributele eroismului, elemente
incontestabile ale dramatismului sportiv, ca fapt de
influenţă activă asupra educării frumosului.
Analiza esenţei şi conţinutului jocurilor de mişcare pun
în evidenţă rolul lor important în formarea şi dezvoltarea
personalităţii umane.
Jocurile de mişcare mijlocesc cunoaşterea realităţii
motrice (acte motrice, mişcări, exerciţii, structuri de
exerciţii complexe de mişcări, procedeu de execuţie).
Elevul observă această realitate, ia cunoştinţă de ea, face
efort să înţeleagă, produce logic, reactualizează creator.
Se dezvoltă astfel spiritul de observaţie, capacitatea de
înţelegere, de apreciere şi autoapreciere, spiritul critic, de
orientare, iniţiativă şi creativitate. În jocul de mişcare
sunt implicate toate procesele psihice cognitive, de la
 17

cele elementare – senzaţii, percepţii, reprezentare, la cele

superioare gândirea, memoria, imaginaţia.
Însuşirea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, ca
şi formarea şi perfecţionarea unor calităţi motrice,
finalităţi principale ale jocului, se realizează prin multiple
repetări în condiţii similare sau diferite, ceea ce necesită
dinamizarea intelectualului. În joc elevul îşi însuşeşte acte
motrice şi totodată, învaţă cum să înveţe, cu alte cuvinte,
odată cu cunoaşterea, priceperile şi deprinderile motrice,
el adoptă şi un stil de muncă, o tehnică de învăţare, care
presupune organizarea activităţii, succesiunea logică a
etapelor. Se dezvoltă astfel creativitatea, elevul fiind
solicitat să caute şi să găsească selecţia cea mai
potrivită, modalitatea care asigură succesul.
Jocurile de mişcare îi pregatesc pe elevi pentru muncă,
formând şi dezoltând priceperi, deprinderi şi calităţi
motrice necesare în acest proces.
În joc, între participanţi se stabilesc raporturi de
colaborare, cooperare, ajutor reciproc. Jocul formează
deprinderi organizatorice şi dezvoltă capacitatea de
autoorganizare, elevii asumându-şi sarcini şi obligaţii de
care răspund în faţa colectivului, ei învaţă să ia atitudine
în cazurile de lezare a demnităţii umane, faţă de
minciună şi necinste, impotriva acelora care-şi iubesc mai
mult propria persoană şi nu-i preţuiesc îndeajuns pe
ceilalţi; jocul le insuflă curaj şi încredere în forţe proprii,
elevul învaţă să formuleze el însuşi cuvinte,
manifestându-şi existenţa faţă de sine şi de cei din jur;
jocul impune subordonarea intereselor personale celor
 18

colective; jocul îi învaţă pe elevi să suporte cu demnitate

înfrângerea, şi în acelaşi timp, să preţuiască victoria fără
îngâmfare; existenţa regulilor de joc îi determină să se
disciplineze, să stabilească acea legatură ogligatorie între
morală şi lege.
În joc, elevul se afirmă, dar în acelaşi timp, se supune
regulilor. „A-ţi dirija conduita înseamnă de a o ordona,
deci a fi stăpân pe ea” (12, p.94).
O valoare de cea mai mare importanţă o are jocul
sfera motivaţional- dinamică. În joc se produce trecerea
de la motivele sub forma dorinţelor nemijlocite,
preconştiente, de nuanţă afectivă, la acelea sub forma
intenţiilor generalizate, situate la hotarul conştientizării.
Acţiunile specifice jocului trebuie privite ca mijloace ale
unei acţiuni educative generale prin care se urmăreşte
formarea unei personalităţi dezvoltate multilateral, ba
mai mult, realizarea educaţiei prin mişcare (finalitate
supremă).
Privite din punctul de vedere al elevilor, al celor care
participă efectiv la ele, jocurile de mişcare capătă o
importanţă deosebită, pentru că ele oferă posibilităţi largi
de manifestare şi iniţiativă, de efectuare a anumitor acte
motrice, potrivit dorinţelor şi particularităţilor individuale.
Aprecierea de care se bucură jocurile de mişcare, în
rândul elevilor se datorează faptului că fiecare conţine
elemente de întrecere, deosebit de stimulative. Mişcarea
şi plăcerea satisfac nevoile vitale ale elevilor şi
favorizează dezvoltarea lor fizică şi psihică. În joc sunt
executate mişcări din cele mai variate: alergări, sărituri,
 19

prinderi, căţărări, târâri, etc, prin insuşirea cărora se

dobândesc deprinderi utile în viaţă. Mişcările devin mai
precise, se dezvoltă indemânarea, forţa, viteza,
rezistenţa, supleţea. Nicăieri ca în jocuri elevii nu găsesc
teren mai potrivit pentru a-şi descoperi şi pune în valoare
calităţile fizice şi psihice cu care sunt înzestraţi. Astfel,
survine o sumedenie de situaţii pe care elevul trebuie să
le rezolve singur sau în colaborare cu coechipierii, ceea
ce favorizează formarea sau consolidarea unor însuşiri,
cum sunt: curajul, hotărârea, combativitatea, încrederea
în sine şi în coechipieri, disciplina, supunerea consimţită
la regulile jocului, corectitudinea, spontanietatea, însuşiri
necesare în viaţă.
Paralel cu descoperirea unor lucruri noi, jocul
favorizează aplicarea conştiinţelor însuşite anterior, oferă
prilejul de afirmare şi exersare a particularităţilor de
personalitate, pe care le şi dezvoltă. De aceea, funcţia sa
educativă este considerată printre cele mai importante.
Jocurile de mişcare contribuie la dezvoltarea
capacităţii de participare conştientă a individului la
propria sa formare. Acest proces complex (autoeducativ)
şi foarte delicat se bazează pe capacitatea de analiză şi
apreciere, de raportare a activităţii şi conduitei proprii la
scopurile şi cerinţe, precum şi la conduita şi activitatea
celorlalte, ceea ce presupune conştientizarea individului
de valoare şi lipsurile proprii, jocul îi oferă elevului
posibilitatea de a se autoconduce, punându-l în situaţia
de a alege şi de a decide singur.
 20

BIBLIOGRAFIE

1.ATANASIU MIOARA - Jocuri pentru pionieri

şi şcolari –Editura
ATANASIU CLAUDIU Pedagogică,
Bucureşti, 1974.

2.BOTA MARIA - Handbal-500 de

exerciţii pentru învăţarea BOTA ION
jocului. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990.

3.CSUDOR GAVRIL - Handbal pentru

clasele I-IV, Editura
Sport-
Turism,1983.

4.CHIRIŢA GEORGETA - Educaţia prin jocuri de

mişcare, Editura
Sport- Turism.
 21

5.CHIRIŢA GERORGETA - Pedagogie aplicată la

domeniul educaţiei
Fizice, Editura Sport-
Turism.

6.COMESAN T. –Exerciţii şi jocuri pentru

şcolile de la sate. COMESAN T.
Editura Stadion, 1974.

7.DEMETER ANDREI - Fiziologia sporturilor.

Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1972.

8.EPURAN MIHAI - Psihologia educatiei fizice.

Vol. I, II, III,
reeditat,Bucureşti,
1983

9.EPURAN MIHAI - Metodologia cercetării

activităţii corporale,
Vol. II. I.E.F.S. 1978.
 22

10.EPURAN VALENTINA - Jocuri de mişcare,

Bucureşti, 1973.

11.FIREA ELENA - Metodica educaţiei

fizice şcolare, Vol. I.
Bucureşti, 1984.

12.GIRLEANU D. – Exerciţii şi jocuri pentru

pregătirea atleţilor.
FIREA V. Editura Stadion, 1974.

13.MUJICICOV N. - Jocuri
pentru copii şi tineret.
MUJICICOV C.
Editura Uniunii de Cultură
BRANCA I. Fizică
şi Sport- Ediţia a II-a.

14.NICOLESCU ALEXANDRU - Exerciţii şi

jocuri în şcoală.
 23

CRULI NICOLAE Editura

Sport- Turism, 1974.

15.SCARLAT EUGEN - Lecţia de

educaţie fizică- Metode şi
mijloace.
Editura Sport- Turism,
Bcureşti,
1981.

16.ŞICLOVAN I. – Teoria educaţiei

fizice şi sportului,
Ediţia a III-a,
Bucureşti, Editura Sport-
Turism, 1979.