O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

Comedia este specie a genului dramatic în versuri sau în proză , cu un

conflict ce se deruleaza între două tabere egale ca forță , antrenând personaje
ce se încadrează în tipologii și în care principala categorie estetică este comicul,
realizat la nivel onomastic, de situație, de limbaj, de intenție și de caracter.
Aparținând genului dramatic, comedia are toate trăsăturile acestuia
precum structura împărțită pe acte și scene, prezența dialogului ca principal
mod de expunere, a didascaliilor.
“O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri scrisă de marele
clasic Ion Luca Caragiale despre care s-a spus că este “Moliere al nostru”.
Opera are 4 acte cu un număr neregulat de scene, respectă toate momentele
subiectului dramatic.
Titlul este format din numele obiectului care devine obiect de șantaj
politic. Cea care pierde scrisoarea de amor este Zoe, iar Cațavencu, prin
cetățeanul turmentat, o găsește și o șantajează cu alegerea sa ca deputat. Însă
în operă mai există o scrisoare de amor, cea cu care șantajează Dandanache, cu
deosebirea că Nae Cațavencu intenționează să facă trocul promis, însă
Agamemnon păstrează obiectul șantajului, căci “mai sunt și altă dată alegeri
neicușorule”. Este legat și de tehnica pe care Caragiale a construit opera, a
“bulgărelui de zăpadă”, evenimentele fiind declanșate de pierderea epistolei
apoi precipitându-se ca într-o avalanșă. De aceea desfășurarea acțiunii
dramatice este dinamică, iar punctul culminant stârnește râsul pentru că atunci
când totul părea rezolvat, Agamemnon Dandanache dă totul peste cap.
“Bulgărele” se va sparge în deznodământul piesei când cele două tabere își
reconciliază interesele: Dandanache devine candidat, Cațavencu va conduce
manifestarea în cinstea alesului care, din inamic, a devenit amic, șantajul ia
sfârșit deoarece Nae nu publică totuși scrisoarea pentru că e șantajat, la rândul
său, de Joițica și Tipătescu, cu o poliță fără acoperire.
Personajele comediei se încadrează în tipuri umane, caractere
previzibile, dominate de o trăsătură. Însă schematismul caracteriologic dă
savoare textului și parodoxal nu scade din capacitatea lui Caragiale de a crea
eroi “ce fac concurență stării civile”. Personajele ilustrează și comicul de

1
caracter legat de acest scriitor și de comicul de nume, precursor în acest sens
fiind Alecsandri cu ciclul Chirițelor.
Cațavencu este numele ce are o dublă etimologie: poate veni de la
cațaveică, haină cu două fețe pentru că personajul este un ins duplicitar, dar și
de la cață, pasăre gălăgioasă, acesta fiind tipul demagogului dominat de o
evidentă trăire patriotardă. Sugestivă în acest sens este întâlnirea electorală,
unde Cațavencu ține un discurs plin de emfază, cu gesturi exagerate, teatrale,
plângând “pentru țărișoara lui”. Un alt demagog este Dandanache despre care
se spune că e mai canalie decât Cațavencu și mai prost decât Farfuridi, căci
intenționează să se folosească în mod repetat de scrisoarea compromițătoare.
Dandanache sugerează boacăna, mai ales că eroul apare inopinat și dă peste
cap planurile, aranjamentele celor două tabere.
Remarcăm și ridicola asociere dintre Dnadanache și Agamemnon,
numele marelui erou grec stâlcit în piesă cu diminutivul Agamiță.
Galeria personajelor se îmbogățește cu un triunghi amoros: Zoe-Ștefan-
Zaharia, cel din urmă fiind tipul încornoratului, al zaharisitului, al omului ușor
de manipulat. Cu toate acestea, critica literară a considerat că Zaharia nu este
atât de tâmp pe cât vrea să pară, ci se folosește de ticul său verbal “aveți
puțintică răbdare” pentru a câștiga timp și a-și pregăti replica. De altfel, el are
de câștigat din acest compromis comic pentru că o păstrează pe Zoe și îl ține
aproape pe Ștefan Tipătescu, prefectul județului și amantul soției. Numele
Trahanache aparține și el comicului onomastic deoarece vine de la trahana ce
înseamnă cocă moale, reiterându-se ideea că acesta este un bărbat manipulat,
căruia doar i se dă impresia că e un ins puternic, un om respectabil ce ține “la
onoarea lui de familist”, un membru important al societății , șef peste
“numeroase comitete și comisii”.
Un alt tip uman este Ghiță Pristanda, slugalnicul ce își scuză lipsa de
onoare și moralitate cu celebra replică “famelie mare, renumerație mică după
buget” sau folosindu-se de dictonul absenții sale soții: “Ghiță, Ghiță, pupă-l în
bot și papă tot că bogatul nu crede la cel flămând”; onomastic sugerează
domesticirea, iar Pristanda vine de la numele unui joc popular căci eroul joacă
după cum i se cântă.
Din galeria personajelor secundare îi remarcăm pe Ionescu și Popescu,
dascălii ce fac parte din tabăra lui Cațavencu, sufixul “-escu” ilustrând
anonimatul, lipsa de importanță a acestor pseudointelectuali ce aclamă în delir

2
elucubrațiile (aberațiile) liderului lor. Pe lângă acestea se remarcă cetățeanul
turmentat ce reprezintă masa de alegători bulversată de schimbarea numelui
candidatului anihilată de vacarmul acestei companii electorale. Persuasiv în
acest sens este comportamentul personajului care întreabă întruna: “da eu cu
cine votez?”, stârnind râsul și celebrele replici: “nu ma împinge că amețesc”
sau “mirosul său naturel de alcool”. Aparent, acesta este personaj pozitiv, dar
intenția lui de a aduce scrisoarea pierdută la “adrisant” se explică prin aceea că
fusese poștaș, deci era un automatism în comportamentul său și nu spirit civic
sau onestitate.
Tema comediei este meschinăria unei lumi, care se caracterizează prin
actualitate în sensul că toate compromisurile “qui-pro-quo-ul” (trocul) la care
aderă toți sunt elemente pe care le întâlnim și în ziua de azi. În întărirea acestei
idei este sugestiv și modul cum sunt construite didascaliile de la începutul
operei “în capitala unui județ de munte” în zilele noastre ilustrând o situație
general valabilă.
Demagogia, parvenirea, snobismul sunt motive subordonate temei,
acțiunea petrecându-se pe fondul unei campanii electorale, unde cele două
tabere sunt reprezentate de liberalii lui Cațavencu si conservatorii lui
Trahanache.
Lupta politică este însă amestecată cu interesul personal, ce devine mai
important decât interesul public, mai mult se remarcă amestecul Joițicăi ce
teoretic n-are drept de vot, dar are un important amestec în alegerea
candidatului. Îl manipulează pe Trahanache, se folosește de Tipătescu, junele-
prim, ce renunță la o carieră în capitală de dragul ei, iar când nu reușește să
obțină ceva prin intrigă, se folosește de armele feminității sale. De exemplu,
când Ștefan refuză să-l sprijine pe Cațavencu, Zoe plânge, se roagă, simulează
leșinul și apoi indignată afirmă că-l votează “ea și cu bărbatul ei”, ceea ce
demonstrează influența acestei femei. Legată de tema comediei este și
infidelitatea în această lume în care contează doar aparențele, o lume a
formelor fără fond, a contrastului dintre esență și aparență. Întreaga urbe
(localitate) știe de relația lui Tipătescu cu doamna Trahanache, dar o tolerează,
amintind în acest sens și replica cetățeanului turmentat: “Să trăiască coana
Joițica, că e damă bună”, cu un ton aflat la limita dintre admirație și ironie.
Păstrarea aparențelor cu orice preț reiese și din modul în care Trahanache
însuși refuză să creadă în autenticitatea scrisorii de amor pe care o numește
“curată plastografie”. În final, temele sunt valorificate și în modul în care se

3
aplanează conflictul, căci lipsa de onoare a eroilor reiese și din faptul că Nae
conduce manifestația în cinstea alesului cu promisiunea din partea lui Zoe că
mai sunt și altă dată alegeri.
Comicul de situație este și el important în construirea acestei piese de
teatru, care stârnește râsul prin secvențe dramatice precum: numărarea
steagurilor de către Pristanda în fața lui Tipătescu ce îi cere socoteală,
numărarea voturilor de către Trahanache cu ajutorul lui Farfuridi și
Brânzovenescu, ilustrând cuplul de tembeli ce se completează reciproc ca
farfuria si brânza, arestarea lui Cațavencu de către Ghiță pus de către
Tipătescu, ce abuzează de funcția pe care o are, apariția lui Dandanache făcut
intenționat de dramaturg peltic, sâsâit și bâlbâit, descriind drumul cu trăsura
“zdronca, zdronca… și dă-i și luptă”, sugerând mai mult zdruncinarea lui
morală. Reține atenția și faptul că, în mod repetat, Dandanache crede că Zoe e
soția lui Ștefan, confuzie pe care o regretă prefăcut și o regretă public.
Comicul de limbaj vine ca o completare savuroasă a celorlalte,
desele și diversele greșeli de exprimare demonstrând că avem de-a face cu o
lume de inculți și parveniți. Singurii care se exprimă corect sunt Zoe si Ștefan,
ilustrând ideea că au o oarecare educație, însă celelalte personaje provoacă
râsul prin greșeli de genul: cacofonia “careva să zică că”; adevărul general
valabil evident precum: “un popor care nu înaintează […] stă pe loc”; confuziile
paronimice, cele mai multe aparținând lui Ghiță “scrofulos la datorie”, unde îl
confundă cu “scrupulos”; enunțuri aiuristice precum cele din discursul lui
Farfuridi sau Cațavencu, ce se vaită cu o prefăcută durere că “nu avem și noi
faliții noștri”, sau pretinde cu îngâmfare “ceea ce i se cuvine în orașul ăsta de
gogomani în care el e cel dintâi dintre aleșii politici”.
În concluzie, armonizarea tipurilor de comic dă savoare și
dinamism operei, ideea fiind susținută și de comportamentul și limbajul lui
Ghiță, care la început îl aprobă tâmp pe Tipătescu, ajungând să spună “curat
murdar”, iar la sfârșit să afirme “curat constituțional”, replică ce denotă faptul
că o ilegaliate sau un compromis devin morale, oficiale, “constituționale”, dacă
toată urbea le acceptă. De altfel, replica celebrului personaj dă operei și
circularitate, demonstrând genul dramatic al scriitorului ploieștean.

4
5