Augustin (de Hippona), Sfântul născut Aurelius Augustinus (13.11.

354, Tagasta, Numidia, azi Souk

Ahras, Algeria – 28.08.430, Hippo Regius, azi Annaba, Algeria; sărbătorit pe 28 august de Biserica
Romano-Catolică şi pe 15 iunie de Biserica Ortodoxă). Episcop al Hipponei, unul dintre cei patru
Părinţi ai Bisericii Apusene (alături de Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim şi Sf. Grigorie cel Mare), doctor al
Bisericii şi probabil cel mai important gânditor creştin după Sf. Pavel, Sf. Augustin a adaptat filozofia
Antichităţii la învăţătura creştină, creând un sistem filozofic foarte important şi extrem de puternic.
Numeroasele sale lucrări scrise, dintre care cele mai importante sunt Confesiuni (Confessiones, 397
d.Hr.) şi Despre Cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei), au iniţiat metoda exegezei biblice şi au
contribuit la fundamentarea gândirii creştine medievale şi moderne. Augustin este considerat
remarcabil prin faptele sale şi uimitor prin ceea ce a scris.

Din fericire, o bună parte dintre scrierile lui (peste cinci milioane de cuvinte) au supravieţuit timpului,
toate făcând dovada puterii şi a ascuţimii minţii sale (dar şi a unor limite legate de disciplinele şi de
nivelul de cunoaştere), iar unele având rara calitate de a fi atras şi reţinut atenţia cititorilor, atât în
vremea sa, cât şi astăzi. Stilul lui teologic a modelat creştinismul apusean într-o manieră excedată
doar de Biblia însăşi. Lucrările sale continuă să fie relevante şi astăzi, parţial datorită apartenenţei
sale la o confesiune predominantă în Apus atât în timpul său, cât şi azi.

Din punct de vedere intelectual, Augustin reprezintă cea mai semnificativă adaptare a tradiţiei
platonice antice la ideile creştine realizată vreodată în creştinismul catolic. Augustin a luat contact cu
trecutul platonic într-o manieră mult mai limitată şi mai diluată decât au făcut-o mulţi contemporani
ai săi care erau vorbitori de greacă. Scrierile sale au fost însă atât de citite şi de imitate în creştinismul
apusean, încât sinteza oferită de el privind tradiţiile creştine, romane şi platonice a definit termenii
unor tradiţii şi dezbateri ulterioare. Atât romano-catolicii, cât şi protestanţii moderni îi datorează
mult lui Augustin, deşi, confruntate cu unele elemente ireconciliabile din gândirea acestuia, nici uneia
dintre cele două comunităţi nu i-a fost întotdeauna uşor să recunoască deschis această moştenire. De
exemplu, Augustin este recunoscut atât drept un luptător pentru libertatea omului, cât şi ca un
apărător elocvent al ideii de predestinare divină, iar ideile sale despre sexualitate sunt umane, în
intenţie, dar au fost adesea resimţite ca având efecte opresive.

Viaţa

Augustin s-a născut la Tagasta, un modest orăşel roman dintr-o vale aflată la 64 km de coasta Africii,
la doar câţiva kilometri de locul unde ultimele semne de civilizaţie romană dispăreau, înghiţite de
dealurile Numidiei. Părinţii lui Augustin erau membri ai clasei respectabile a societăţii romane,
permiţându-şi să trăiască din munca altora, dar erau adesea strâmtoraţi financiar. Ei au reuşit, uneori
luând bani cu împrumut, să-i dea fiului lor o educaţie foarte elevată şi, deşi mai avea cel puţin un
frate şi o soră, se pare că a fost singurul copil dat la învăţătură.

A studiat mai întâi în Tagasta, apoi la şcolile înalte din oraşul învecinat, Madauros, şi la Cartagina,
marele oraş african. După o scurtă perioadă de profesorat la Tagasta s-a întors în Cartagina, unde a
predat retorica, cea mai importantă disciplină de studiu pentru un nobil roman, la care, desigur, era
foarte priceput. Aflat încă la Cartagina, a scris o scurtă lucrare filozofică, din păcate pierdută astăzi, al
cărei scop era să-i pună în evidenţă meritele şi să-l propulseze în carieră.

Neliniştit şi ambiţios, în 383 d.Hr., la 28 de ani, Augustin a plecat din Africa, vrând să-şi facă o carieră
la Roma. Acolo a fost scurt timp profesor, înainte de a fi numit în importanta poziţie de profesor
imperial de retorică la Milano. Oraşul, pe atunci reşedinţa obişnuită a împăratului, era capitala de
facto a Imperiului Roman de Apus şi locul unde se puteau realiza carierele cele mai strălucite.
Augustin povesteşte că el, dar şi numeroşii membri ai familiei, se aşteptau să primească cel puţin
funcţia de guvernator provincial, drept posibilă – şi profitabilă – recompensă pentru meritele sale.
Însă cariera lui Augustin a cunoscut un eşec la Milano. După doar doi ani, a renunţat la postul de
profesor şi, după o perioadă de relativă inactivitate şi de căutare de sine, s-a întors la Tagasta. Acolo
şi-a petrecut vremea ca un mic boier local cultivat, ocupându-se de proprietăţile familiei, crescându-
şi fiul, Adeodatus, pe care i-l născuse o femeie din clasele de jos care îi era de mult timp iubită
(numele i-a rămas necunoscut) şi continuându-şi preocupările literare. Moartea fiului adolescent l-a
scăpat pe Augustin de grija pentru transmiterea în bună stare a moştenirii familiei, aşa că a lichidat
proprietăţile şi, la 36 de ani, s-a trezit literalmente obligat, împotriva voinţei sale, să intre în rândul
clerului din oraşul de coastă Hippona, la nord de Tagasta.

Transformarea nu era cu totul surprinzătoare. Augustin fusese, într-un fel sau altul, preocupat de
religia creştină, iar prăbuşirea carierei sale de la Milano fusese pusă în legătură cu intensificarea
sentimentelor sale religioase. Toate lucrările sale, începând de atunci încolo, erau motivate de
loialitatea sa faţă de o formă specială de creştinism, în acelaşi timp convenţională, dar şi intelectuală.
Coreligionarii săi din Africa de Nord au acceptat cu destulă greutate punctele sale de vedere şi stilul
distinct, iar Augustin a ales să rămână de partea ramurii „oficiale” a creştinismului, aprobată de
împăraţi, dar detestată de cele mai entuziaste şi mai numeroase facţiuni ale Bisericii din Africa.

Competenţele literare şi intelectuale ale lui Augustin i-au dat însă puterea de a-şi exprima ideile
despre creştinism într-un mod care l-a diferenţiat de contemporanii săi africani. Avea darul unic de a
scrie la un nivel teoretic foarte elevat, pentru cititorii cei mai competenţi, dar, în acelaşi timp, putea
ţine predici înflăcărate şi impetuoase, într-un stil pe care îl putea admira şi o audienţă mai puţin
cultivată. În 391 d.Hr., la Hippona, Augustin a fost făcut prezbiter (preot cu autoritate mai mică decât
aceea a un cleric modern cu acelaşi titlu), iar în 395 sau 396 d.Hr. a devenit episcop, funcţie pe care a
ocupat-o tot restul vieţii.
Hippona era un oraş comercial, lipsit de bogăţia şi de cultura Cartaginei sau a Romei, iar acolo
Augustin nu s-a simţit niciodată întru totul acasă. Pentru a rezolva probleme ecleziastice, mergea
câteva luni pe an la Cartagina, într-un mediu mai binevoitor faţă de talentele sale decât oraşul de
adopţie. Educaţia pe care o primise şi mediul cultural îl pregătiseră pentru arta retoricii: manifestarea
forţei sinelui prin limbaj îl diferenţia pe orator de tovarăşii săi şi convingea mulţimea să îi accepte
punctul de vedere. Faptul că educaţia lui Augustin era în acord cu talentul său natural este cel mai
bine observat într-un episod petrecut pe când avea puţin peste 60 de ani. În timp ce vizita oraşul
Cesareea Mauretanensis a reuşit, prin forţa personalităţii şi a cuvintelor sale, să calmeze o revoltă
incipientă.

Stilul retoric a reprezentat o constantă pe parcursul funcţiunii sale ecleziastice, de-a lungul întregii
cariere. S-a aflat mereu în centrul unor polemici, purtate de obicei cu alte persoane de aceeaşi
religie. În anii în care trăise retras la ţară şi la începutul perioadei petrecute la Hippona, a scris o serie
de mai multe lucrări în care ataca maniheismul, o sectă creştină din care făcuse însuşi parte în
adolescenţă şi pe care o părăsise după zece ani, când devenise imprudent să rămână membru.

În următorii 20 de ani, din 390 d.Hr. până în 410 d.Hr., s-a luptat cu perseverenţă pentru a face ca
modelul de creştinism creat de el să triumfe asupra celorlalte forme din Africa. Tradiţia autohtonă a
creştinismului african ajunsese în conflict cu împăraţii creştini care îi urmaseră lui Constantin (d. 305-
337 d.Hr.) şi era respinsă ca schismatică; fusese numită donatism, de la Donatus, unul dintre primii
săi conducători. Augustin, împreună cu şeful şi colegul său din Biserica oficială, episcopul Aurelius de
Cartagina, au dus o luptă continuă şi necruţătoare împotriva lor, prin intermediul cărţilor scrise de ei,
al ajutorului primit din partea capilor Bisericii şi al petiţiilor alerte către oficialităţile romane.
Împăratul care era pe tron în 411 d.Hr. a trimis un reprezentant oficial la Cartagina, pentru a pune
capăt disensiunilor. Între 1 şi 8 iunie a avut loc o dezbatere publică, în trei sesiuni, la care au
participat sute de episcopi din fiecare tabără, şi care s-a încheiat cu o decizie în favoarea Bisericii
oficiale. Restricţiile ulterioare privitoare la donatism au făcut ca lupta să se termine în favoarea
partidei lui Augustin.

Chiar şi atunci, deşi se apropia de 60 de ani, Augustin şi-a găsit – sau şi-a fabricat – o ultimă mare
provocare pentru el însuşi. Indignat de implicaţiile învăţăturilor unui anume Pelagius, predicator
rătăcitor, Augustin s-a înflăcărat de o vervă polemică faţă de o serie de idei, pe care Pelagius este
posibil să le fi expus. Alţi reprezentanţi ai Bisericii au fost descumpăniţi de atitudinea lui Augustin şi
au reacţionat cu prudenţă, însă el a perseverat, ajungând prin 400 d.Hr. să reia atacul împotriva unor
călugări austeri şi a unor episcopi respectaţi. La vremea când a murit, punea la cale un amplu, dar
neclar atac împotriva ultimului şi celui mai civilizat dintre adversarii săi, episcopul italian Iulian din
Eclanum.
În toţi aceşti ani, Augustin şi-a construit o reputaţie de scriitor, nu doar în Africa, ci şi dincolo de
graniţele ei. Faptul că a cultivat cu grijă pe aceia aleşi pentru a purta corespondenţă îi făcuse
cunoscut numele în Gallia, Spania, Peninsula Italică şi în Orientul Mijlociu, iar cărţile lui circulau prin
toată lumea mediteraneeană. În ultimii ani de viaţă a alcătuit un catalog al cărţilor scrise de el,
adnotându-le cu multă grijă, pentru a putea respinge orice acuzaţie de inconstanţă. A avut adversari,
dintre care mulţi au lansat atacuri înflăcărate la adresa lui, deşi, în general, aceştia nu şi-au pierdut
respectul faţă de el datorită puterii şi eficienţei scrierilor sale. În ciuda celebrităţii, Augustin a murit
fără să se realizeze.

Pe vremea tinereţii sale, sfârşitul epocii Pax Romana era de neconceput, însă în ultimul său an de
viaţă, el şi concetăţenii săi din Hippona au fost asediaţi de o armată de invadatori care ajunseseră în
Africa prin strâmtoarea Gibraltar. Contemporanii îi numeau vandali, iar forţele lor de atac erau
alcătuite dintr-un grup amestecat de „barbari” şi aventurieri în căutarea unui loc unde să se
stabilească. Hippona a căzut la puţin timp după moartea lui Augustin, urmată foarte repede de
Cartagina. Vandalii, al căror crez creştin era mult mai particularist decât oricare dintre cultele cu care
se răfuise Augustin în Africa, au stăpânit N Africii timp de un secol, până când armatele romane
trimise din Constantinopol au invadat iar regiunea şi le-au răsturnat sistemul. Însă moştenirea lăsată
de Augustin în ţinutul său natal nu a supravieţuit practic morţii sale.

Renaşterea creştinismului ortodox din sec. VI d.Hr., sub protecţia Constantinopolului, s-a sfârşit în
sec. VII d.Hr., odată cu invaziile islamice care au smuls permanent Africa de Nord din sfera de
influenţă a creştinismului, până la încercarea de recreştinare, timidă şi care astăzi dispare cu
rapiditate, făcută de colonialismul francez din sec. XIX.

Augustin a supravieţuit prin scrierile sale. Obiceiul său de a le cataloga i-a ajutat mult pe colaboratorii
săi. Volumele esenţiale din opera literară a lui Augustin au supravieţuit şi au ieşit intacte din Africa.
Se spune că rămăşiţele sale pământeşti au fost duse în Sardinia, apoi la Pavia (Italia), unde sunt
păstrate într-un relicvariu şi venerate. Indiferent care este adevărul, nu este imposibil ca o parte
dintre adepţii lui Augustin să se fi retras în Sardinia, luând cu ei trupul episcopului şi cărţile sale.
Aceasta rămâne cea mai bună presupunere.

Repovestirea vieţii

Povestea anilor de tinereţe este bine cunoscută – cu mult mai bine decât a oricărui alt grec sau
roman respectabil. În Confesiunile sale, Augustin îşi povesteşte tinereţea foarte convingător şi puţini
biografi rezistă tentaţiei de a o scurta, ca să servească scopurilor lor. Totuşi, este o povestire
teologică din punct de vedere structural şi relatată cu un scop complex, alegerea evenimentelor
semnificative fiind făcută cu mare atenţie. Augustin intenţiona, în esenţă, să se autojustifice şi
autocreeze. Deşi a avut un succes modest în timpul vieţii lui Augustin, lucrarea a devenit apoi tot mai
importantă, definindu-i viaţa aşa cum îşi dorise el, în modalităţi evidente, dar şi subtile.

Pentru Augustin, momentul de cotitură în viaţa sa a fost cel al convertirii la o formă puternică şi
foarte particulară de creştinism. El menţiona că a trăit experienţa respectivă la Milano şi şi-a explicat
întregul parcurs ulterior al vieţii punându-l în relaţie cu ea. Însă contemporanilor li s-a părut ciudat că
el a pus în evidenţă tocmai acest moment – într-o perioadă când se afla, în mod foarte convenabil,
departe de Africa şi de privirile curioase care ar fi vrut să-i cunoască motivaţiile şi acţiunile – ales
dintr-o viaţă ce nu părea a fi fost întotdeauna chiar aşa cum o povestise el. Nici unul dintre puţinii lui
contemporani care au citit Confesiunile nu pare convins de povestea felului în care distracţiile
tinereşti au lăsat loc maturităţii austere.

Augustin era mereu respectuos şi reţinut. Nici el, nici biografii săi moderni nu au ajuns la esenţa
personalităţii sale. Iar mărturiile pe care le-a lăsat în Confesiuni pentru cei care se ocupă de
psihobiografie nu au uşurat deloc munca cititorilor moderni care vor să-l înţeleagă; în mod ciudat,
citirea în registru freudian a lui Augustin, din sec. XX, a pus accentul pe aceleaşi evenimente
emoţionale pe care le-a povestit şi el, o asemenea lectură devenind astfel prizoniera intenţiilor de
lectură ale lui Augustin.

Faptele concrete din povestea lui religioasă sunt că era fiul Monicăi, botezată în creştinism, şi al lui
Patricius, care s-a botezat pe patul de moarte, când Augustin era adolescent. Nici unul dintre cei doi
nu era foarte evlavios, însă Monica a devenit mult mai cucernică la văduvie, iar creştinii o venerează
ca sfântă. Pe când era copil, Augustin a intrat în Biserica creştină ca un catihet încă nebotezat, iar în
diferite momente ale vieţii s-a gândit să se boteze, însă a amânat momentul din prudenţă. La
educaţia lui clasică s-a adăugat şi o lectură curioasă, însă superficială, a Scripturilor creştine; apoi a
făcut o pasiune pentru maniheişti, bucurându-se de tovărăşia şi de polemicile lor, la care a luat parte
cu înflăcărare, aproape zece ani. S-a asociat cu maniheiştii şi i-a folosit ca instrument politic, chiar şi
după ce a susţinut că s-a îndepărtat de credinţa lor; ajuns la Milano, i-a abandonat. În acel oraş, unde
Ambrozie devenea vestit ca apărător al ortodoxiei, Augustin a descoperit ortodoxia – sau cel puţin a
considerat că aceasta este satisfăcătoare ca practică a unui om de bună condiţie. Însă chiar şi când a
acceptat să primească botezul de la Ambrozie, în 387 d.Hr., reunind astfel religia mamei sale şi
practicile culturale ale tatălui, a reuşit să-şi construiască un creştinism al său, propriu.

Influenţat într-o anumită măsură de Ambrozie, şi-a transformat creştinismul într-un rival şi un
înlocuitor al austerităţii filozofilor antici. După ce a citit textele lui Platon şi a înţeles corect o parte a
doctrinei acestuia, Augustin a hotărât că, de fapt, creştinismul era posibil doar dacă el reuşea să
depăşească limitele ce i-ar fi fost impuse de vreo faţă bisericească – aşa că a hotărât să rămână
celibatar, cu toate că era un laic şi nu i se cerea acest lucru. Viaţa lui lumească, în care avusese o
mulţime de iubite, a luat sfârşit, iar Augustin a acceptat abstinenţa sexuală ca preţ al credinţei. După
o iarnă lungă, petrecută retras din calea ispitelor oraşului, s-a dus la Ambrozie pentru a fi botezat, iar
apoi a plecat pe neştiute din Milano şi în următorii patru ani a trăit în singurătate. Nu prevăzuse că
acest stil de viaţă avea să-l ducă la intrarea în rândurile clerului creştin şi probabil ar trebui să-l
credem când afirmă că nici nu voise acest lucru.

Era deja episcop al Hipponei când a început să-şi scrie povestea vieţii, ca o dramă a căderii şi măririi,
a păcatelor şi convertirii, a disperării şi a mântuirii. Şi-a scris povestea într-o perioadă când nu era
înconjurat de suspiciune – adversarii lui donatişti considerau că era foarte ciudat, sau cel puţin foarte
în interesul lui, că atunci când plecase din Africa era un maniheist nebun, iar la întoarcere susţinea cu
sfiiciune că fusese botezat în Biserica oficială. Se pare că felul în care şi-a povestit viaţa avea ca scop
să-i întărească pe adepţii lui şi să-i dezarmeze pe adversari. În cazul în care Confesiunile n-ar fi ajuns
până la noi, nu am fi bănuit ce poveste se află în spatele lor. Ar trebui să învăţăm să o ascultăm fără
să lăsăm ca naraţiunea egocentrică să ne orbească, pentru a putea citi cu un ochi proaspăt viaţa lui
Augustin.

Confesiunile (Confessiones, 397 d.Hr.)

Deşi povestirea autobiografică ocupă o mare parte din cărţile a noua şi a treisprezecea ale
Confesiunilor, ea este exterioară scopului lucrării. Pentru Augustin, confesiunile sunt un termen
atotcuprinzător pentru discursurile religioase oficiale: rugăciunea către Dumnezeu, învinuirea de
sine, mărturisirea credinţei. Cartea este o meditaţie bogată în semnificaţii a unui bărbat în floarea
vârstei (abia împlinise 40 de ani când a scris-o) care se gândeşte la cursul şi sensul vieţii sale. Opoziţia
dintre rătăcirile trecute şi noua sa poziţie oficială, ca episcop, este pusă în evidenţă în multe feluri în
cadrul cărţii, nu în ultimul rând prin faptul că un text care începe ca o povestire despre copilărie se
termină cu o analiză extinsă şi foarte teologică a Genezei. Prin urmare, firul narativ merge de la
începuturile vieţii unui om la cele ale societăţii umane. Între aceste două extreme, relatarea despre
păcat şi mântuire reţine atenţia celor mai mulţi cititori.

Cei care încearcă să descopere în ea amintirile unui mare păcătos sunt, invariabil, dezamăgiţi, fiind
adesea zăpăciţi de amănuntele nesemnificative ale eşecului, care însă îl preocupă pe autor. Relatarea
mântuirii are o mai mare importanţă. Augustin este influenţat mai ales de puternicele predici
intelectuale ale afabilului episcop Ambrozie, un diplomat înnăscut, care împacă, pentru el, atracţia
exercitată de cultura intelectuală şi socială a Antichităţii, de care Augustin era atras şi pe care o
cunoştea ca nimeni altul, cu învăţăturile spiritual-creştine. Legătura între cele două este felul în care
Ambrozie expune, iar Augustin receptează o parte dintre doctrinele lui Platon, aşa cum fuseseră ele
preluate în Antichitatea târzie de şcoala neoplatonică. Augustin i-a dat ascultare lui Ambrozie şi a
citit, în traducere latină, câteva dintre operele extrem de dificile ale lui Plotin şi Porfir; de la ei şi-a
însuşit o viziune intelectuală a căderii şi ridicării sufletului omului, o viziune pe care a găsit-o
confirmată în lectura Bibliei, aşa cum o propunea Ambrozie.

Totuşi, pentru Augustin, religia nu a fost niciodată o problemă strict intelectuală. Cartea a şaptea din
Confesiuni relatează o convertire total satisfăcătoare din punct de vedere intelectual, însă cartea a
opta, absolut extraordinară, îl ajută să facă necesarul pas înainte. Augustin n-ar fi putut să ajungă
singur să-şi dorească ritualul purificator al botezului, fără să se desprindă total de dorinţele carnale.
Pentru el, botezul presupunea renunţarea la sexualitate în toate manifestările sale. Augustin
relatează în Confesiuni că a ajuns la voinţa de a renunţa la sexualitate după ce a citit epistolele Sf.
Pavel. Scena hotărâtoare a avut loc într-o grădină din Milano, unde a avut impresia că aude o voce de
copil care-i spunea: „Ia şi citeşte” (în latină: Toile, legere), şi imediat după aceea el a găsit în scrisorile
Sf. Pavel inspiraţia pentru a adopta o viaţă de castitate.

Restul Confesiunilor sunt în mod esenţial o meditaţie despre faptul că, deşi studiază continuu
scripturile şi încearcă să înţeleagă înţelepciunea divină, tot nu reuşeşte să atingă perfecţiunea şi
despre felul în care, odată ajuns episcop, Augustin face pace cu propriile defecte. Volumul, îmbibat
de limbajul Bibliei, este o operă de o mare forţă şi măiestrie artistică.

Cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei)

La 15 ani după scrierea Confesiunilor, într-o vreme când Augustin aproape că pusese capăt
îndelungatelor sale conflicte cu donatiştii (ori ceruse sprijinul autorităţilor pentru a face acest lucru),
însă înainte de a începe să se ridice chiar el împotriva pelagienilor, lumea romană a fost zguduită de
vestea unui conflict armat în Peninsula Italică. O armată de strânsură, avându-l în frunte pe Alaric, un
general de origine germanică şi căruia i se încredinţase conducerea unei bande „barbare”, încerca de
mult să smulgă imperiului anume privilegii, atacând din timp în timp şi jefuind regiunile prospere ale
acestuia. În 410 d.Hr., forţele lui Alaric au atacat şi cucerit chiar Roma, unde au rămas câteva zile,
înainte de a se îndrepta spre S Italiei. Semnificaţia militară a acestui gest era de-a dreptul nulă –
debandada guvernării romane devenise atât de mare, încât era aproape la ordinea zilei ca bande
înarmate să ţină prizoniere provincii întregi, iar trupele de care vorbim aveau să mai hoinărească vreo
zece ani, înainte de a se stabili în Spania şi în S Franţei de azi.
Însă efectul simbolic pe care l-a avut cucerirea Romei de către străini, fapt fără precedent de când
galii reuşiseră acest lucru în 390 î.Hr., a zguduit încrederea multor oameni, preocupaţi de soarta lor,
de-a lungul întregii lumi mediteraneene. Şi, cum acest lucru se întâmpla la nici 20 de ani după edictul
decisiv împotriva „păgânismului”, dat de împăratul roman Teodosiu I în 391 d.Hr., au apărut de
îndată speculaţii potrivit cărora poate că Imperiul Roman greşise faţă de zei. Poate că noul zeu creştin
nu era atât de puternic pe cât păruse. Poate că vechii zei îşi apăraseră mai bine supuşii.

E greu de spus cât de serioase ori de puternice erau aceste argumente; în vremea aceea, păgânismul
era în derivă, iar creştinismul de neclintit de la cârma guvernării. Însă Augustin a văzut în murmurele
de îndoială o ocazie excelentă pentru polemică, pe care o căutase îndelung, aşa că a sărit în apărarea
căilor lui Dumnezeu. E destul de improbabil că aceia care se îndoiau şi cititorii lui ar fi fost păgâni. În
cel mai rău caz, e clar că audienţa pe care o ţintea el era formată din mulţi indivizi aflaţi într-o afiliere
exterioară faţă de Biserica creştină. În următorii 15 ani, edificând o argumentaţie laborioasă, el a
schiţat un nou mod de a înţelege societatea umană, plasând cetatea lui Dumnezeu deasupra şi
împotriva cetăţii omului. Roma a fost detronată – iar prădarea oraşului considerată fără importanţă –
în favoarea Ierusalimului ceresc, adevărata casă şi origine a cetăţeniei pentru toţi creştinii. Cetatea
omului era condamnată să fie distrusă, iar cei înţelepţi trebuiau să-şi păstreze „actele” de locuitori ai
cetăţii de sus, care trăiesc în această lume ca pelerini ce tânjesc după întoarcerea acasă.

Despre Cetatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor (De civitate Dei contra paganos, 413-426/427
d.Hr.) este împărţită în 22 de cărţi. Primele zece resping pretenţiile de putere divină ale diferitelor
comunităţi păgâne. Ultimele 12 reiau povestea biblică a omenirii, începând de la Geneză până la
Judecata de Apoi, oferind ceea ce Augustin consideră a fi adevărata istorie a cetăţii lui Dumnezeu, iar
istoria cetăţii omului, inclusiv istoria Romei, poate fi înţeleasă cum trebuie numai dacă este plasată
prin confruntare cu cetatea lui Dumnezeu.

Lucrarea este prea lungă şi uneori, mai ales în ultimele cărţi, prea discursivă ca să poată fi citită astăzi
cu uşurinţă în întregime, însă este impresionantă ca întreg şi fascinantă în anumite părţi. Atacul
usturător din primele cărţi la adresa păgânismului este memorabil şi eficient, întâlnirea cu
platonismul, în cărţile 8-10, are o mare importanţă filozofică, iar ultimele cărţi (în special cartea a 19-
a, în care apare viziunea adevăratei păci) oferă o imagine a destinului uman care avea să rămână
convingătoare timp de cel puţin o mie de ani. Într-un fel, Cetatea lui Dumnezeu este (chiar în mod
conştient) reluarea creştină a Republicii lui Platon şi a imitaţiei platoniciene a lui Cicero, Republica.

Cetatea lui Dumnezeu a fost citită în numeroase moduri în decursul Evului Mediu, unele puncte fiind
considerate în mod virtual un document fondator al ordinii politice regale şi papale, pe care Augustin
cu greu şi-ar fi imaginat-o. Ea este o viziune extrem de contradictorie a vieţii oamenilor, care acceptă
dezastrul, moartea şi dezamăgirea, păstrând speranţa într-o viaţă mai bună care urmează să vină, o
speranţă ce reuşeşte să uşureze şi să dea un sens vieţii în această lume.
Revizuiri (Retractationes, 426-427 d.Hr.)

O carte care, din multe puncte de vedere, este la fel de neobişnuită ca şi Confesiunile, scrisă în ultimii
ani ai vieţii, oferă o lectură retrospectivă a carierei lui Augustin. Formal, volumul este un catalog al
scrierilor sale, cuprinzând comentarii referitoare la împrejurările elaborării acestora şi retractări sau
rectificări ulterioare. (Unul dintre efectele cărţii a fost că le-a uşurat cititorilor medievali găsirea şi
identificarea operelor autentice ale lui Augustin; de aceea, ea este un factor important în
supravieţuirea atâtor opere ale sale.) Un alt efect al cărţii este că le inculcă şi mai mult imaginea
vieţii lui Augustin aşa cum a conceput-o el. Foarte puţine lucruri din acest volum sunt false ori
neconcludente sau inexacte, însă forma şi prezentarea lor fac din carte una de propagandă. Aşa cum
se prezintă aici, Augustin a fost credincios, consecvent şi neşovăielnic, în doctrină şi în viaţă. Mulţi
dintre cei care l-au cunoscut ar fi putut detecta la el fie progrese, fie tergiversări, în funcţie de
punctul lor de vedere.

Despre doctrina creştină (De doctrina christiana, cărţile 1-3 396/397d.Hr., cartea a patra, 426 d.Hr.)

A fost începută în primii ani de episcopat ai lui Augustin, dar terminată după treizeci de ani. În
această imitaţie a oratoriei lui Cicero, în scopuri creştine, el elaborează o teorie a interpretării
Scripturilor şi oferă un ghid practic pentru cei care vor să devină predicatori. Cartea a exercitat o
mare influenţă în Evul Mediu, ca tratat de educaţie ce susţinea primatul învăţăturilor religioase
bazate pe Biblie. Accentul pe care-l punea pe interpretarea alegorică a Scripturilor, făcută în nişte
parametri foarte lacşi, era în mod special semnificativ, şi rămâne de interes pentru filozofi datorită
modului subtil şi plin de influenţă în care Augustin discută teoria „semnelor”, precum şi pentru felul
în care limbajul reprezintă realitatea.

Despre Sfânta Treime (De Trinitate, 399/400-416/421 d.Hr.)

Cele mai răspândite şi îndelungate controverse teologice din sec. IV d.Hr. au avut ca subiect doctrina
creştină a Trinităţii – reprezentată prin Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Africa lui Augustin a rămas în mare
parte în afara acestor dispute, majoritatea lucrărilor fiind scrise în greacă, limbă pe care teologul o
cunoştea foarte puţin şi, de aceea, nu avea acces la aceste scrieri. Însă el cunoştea foarte bine
prestigiul şi importanţa subiectului, de aceea şi-a expus propria părere despre el în cele 15 cărţi ale
volumului. Augustin adoptă cu grijă o poziţie foarte în linia oficială, potrivit spiritului timpului său şi al
vremurilor ce i-au urmat, însă adaugă propriile accente în felul în care prezintă asemănarea dintre
Dumnezeu şi om: el consideră că treimea lui Dumnezeu se reflectă într-o galaxie de trinităţi
asemănătoare în sufletul omului şi, de aceea, vede aici atât setea de meditaţie, cât şi raţiunea
profundă a optimismului referitor la condiţia umană.
Comentarii literale la Geneză (De genesiad litteram, 401-414/415 d.Hr.)

Pentru Augustin, povestea creaţiei din Cartea Facerii reprezintă scriptura prin excelenţă. El a scris cel
puţin cinci tratate extinse despre aceste capitole (dacă includem aici şi ultimele trei cărţi din
Confesiuni şi cărţile 11-14 din Cetatea lui Dumnezeu). Tratatul acesta este rezultatul multor ani de
muncă, de la sfârşitul anilor 390 d.Hr. până prin 410 d.Hr. Noţiunea de comentariu „literal” poate să
surprindă pe mulţi dintre contemporani, căci expunerea istorică a naraţiunii e scurtă şi se referă mai
degrabă la relaţiile implicite între Adam şi Eva şi omenirea căzută. Este de menţionat că subtextul
tuturor scrierilor lui Augustin despre Facere era hotărârea sa de a valida bunătatea lui Dumnezeu şi a
creaţiei sale împotriva dualismului maniheist.

Predicile

Aproape o treime dintre lucrările care au supravieţuit constau în predici, care cuprind peste un milion
şi jumătate de cuvinte, majoritatea notate de scribi în timp ce el vorbea spontan. Predicile acoperă o
paletă largă de subiecte. Multe sunt simple prezentări ale scripturilor, citite cu voce tare în timpul
slujbei, potrivit regulilor bisericeşti, însă Augustin a urmărit şi anumite teme. Există predici pornind
de la cei 150 de Psalmi, adunate chiar de el într-o colecţie separată, Ennarationes in Psalmos
(Enaraţiuni pornind de la Psalmi, 392-418 d.Hr.). Sunt probabil cele mai importante opere ale sale ca
autor omiletic, căci în poezia spirituală înălţătoare a evreilor el descoperă mesaje pe care le poate
aplica în mod consistent la viziunea sa austeră, plină de speranţă şi realistă despre creştinism. La un
nivel intelectual mai ridicat se află Tractalus in evangelium Iohannis CXXTV (Tratat despre Evanghelia
lui Ioan, 413-418 d.Hr.), care alcătuieşte un comentariu total al celei mai filozofice dintre Evanghelii.
Alte predici sunt grupate mai ales în funcţie de scripturi, dar merită să notăm că Augustin nu a vorbit
prea mult despre profeţii veterotestamentari, iar afirmaţiile despre Sf. Pavel sunt consemnate mai
degrabă în lucrările scrise decât în predicile publice.

Primele scrieri

Modernii care au făcut o pasiune pentru naraţiunea din Confesiuni sunt foarte interesaţi de lucrările
lui de tinereţe, scurte şi atrăgătoare, multe oglindind stilul şi maniera dialogurilor lui Cicero, într-un
conţinut nou, cel al creştinismului platonizant: Contra academicos (împotriva academicienilor, 386
d.Hr.), De ordine (Despre ordine, 386 d.Hr.), De beata vita (Despre viaţa fericită, 386 d.Hr.) şi
Soliloquia (Solilocvii, 386/387 d.Hr.). Aceste opere se aseamănă şi nu prea cu scrierile ulterioare,
ecleziastice, semnificaţia lor istorică şi biografică fiind dezbătută cu patimă, însă aceste dispute nu
trebuie să ascundă faptul că sunt piese încântătoare şi sclipind de inteligenţă. Şi, dacă numai ele ne-
ar fi rămas de la Augustin, el tot ar fi rămas un personaj foarte respectat, deşi minor, al literaturii
latine târzii.

Lucrările polemice

Au supravieţuit peste o sută de titluri scrise de Augustin, cele mai multe dedicate discutării
controverselor care agitau spiritele ecleziastice în timpul anilor săi de episcopat. Probabil că, dintre
operele scrise împotriva maniheiştilor, Confesiunile rămâne cea mai atractivă şi interesantă; secta
respectivă este foarte puţin cunoscută azi, din cauza respingerii amănunţite a doctrinelor sale
gnostice, mai pline de idiosincrazii, ca să aibă prea mare importanţă. Însă polemica dintre Augustin şi
donatişti a avut o rezonanţă modernă, datorită rolului jucat în crearea unei relaţii între Biserică şi stat
(în viziunea lui Augustin, statul şi Biserica folosindu-se reciproc deliberat pentru a-şi atinge scopurile)
şi deoarece a susţinut cauza unei Biserici universale, împotriva particularităţilor locale. Pentru
teologie, în De baptismo contra Donatistas (Despre botez; 401 d.Hr.), Augustin îşi expune mai clar
ideile antidonatiste, însă o altă lucrare, Gesta Collationis Carthaginensis (Actele Conciliului de la
Cartagina, 411 d.Hr.), dă, mai stenografic, o idee mai clară despre politicile şi impresiile proaste ale
schismei.

Problemele puse de atacurile lui Augustin la adresa pelagianismului au o istorie lungă în cadrul
creştinismului, ieşind în mod vizibil din nou la suprafaţă în dezbaterile din timpul Reformei despre
liberul arbitru şi predestinare. De spiritu et littera (Despre spirit şi literă, 41 d.Hr.), scrisă pe la
începutul controversei, este relativ irenică şi îşi expune foarte frumos punctul de vedere. De gratia
Christi et de peccato originali (Despre graţia lui Hristos şi despre păcatul originar, 418 d.Hr.) este o
expunere mai metodică. Poziţiile cele mai puternice pe care, în ultimii ani de viaţă, Augustin se
plasează în favoarea predestinării sunt prezentate în De praedestinatione sanctorum (Despre
predestinarea celor sfinţi, 429 d.Hr.) şi De dono perseverantiae (Despre darul perseverenţei, 429
d.Hr.).

Spiritul şi realizările Sf. Augustin

Influenţa Sf. Augustin a fost imensă în Evul Mediu. Au supravieţuit mii de manuscrise, iar multe
biblioteci medievale serioase – care nu aveau mai mult de câteva sute de cărţi – posedau mai multe
lucrări ale lui Augustin decât ale oricărui alt scriitor. Această celebritate este paradoxală cu atât mai
mult cu cât multe dintre ele au fost recuperate după moartea sa, din locuri şi comunităţi aflate foarte
departe de el. Augustin era citit cu lăcomie într-o lume în care creştinismul devenise atât de
important într-un mod pe care el nici măcar nu-l visase, adică o lume care nu semăna cu cea căreia i
se adresau cărţile sale.
O parte din succesul lui se datorează puterii de necontestat a scrisului său, o alta norocului pe care l-
a avut de a-şi menţine o reputaţie de om al doctrinei oficiale, nepătată nici de dezbaterile referitoare
la cele mai extremiste idei ale sale; dar, în primul rând, Augustin şi-a găsit vocea în câteva teme pe
care le-a expus elocvent de-a lungul carierei sale. În tinereţe, când, în Solilocvii, se întreabă ce vrea să
cunoască, îşi răspunde: „Numai două lucruri: pe Dumnezeu şi sufletul”. Astfel, el vorbeşte despre
respectul pentru un Dumnezeu îndepărtat, distant şi misterios, dar şi puternic şi prezent fără încetare
în orice timp şi loc. Totus ubique (în latină, Totul peste tot) este cuvântul-cheie, mereu repetat, al
doctrinei lui Augustin.

În acelaşi timp, Augustin surprinde amărăciunea şi nesiguranţa condiţiei umane, centrată pe

experienţa izolată şi individuală a persoanei. Căci, din tot ce scrie despre comunitatea creştină,
creştinul lui stă singur în faţa lui Dumnezeu, captiv într-un trup şi suflet unic, dureros de conştient de
felul diferit în care se cunoaşte pe sine şi în care poate cunoaşte alţi oameni – de la distanţă şi cu
mare greutate.

Probabil că Augustin a fost un prieten mult prea autoritar pentru cei care l-au cunoscut, o forţă
vijelioasă, de neînfrânt, dar nu observăm în preajma lui nici un prieten atât de apropiat cum a fost
Atticus pentru Cicero sau Lou Andreas-Salome pentru Rainer Maria Rilke, ceilalţi doi solitari foarte
elocvenţi. Însă Augustin are o mare capacitate de observaţie. Sinelui său izolat în prezenţa lui
Dumnezeu îi este refuzată chiar şi satisfacţia solipsismului: sinele nu se poate cunoaşte până când
Dumnezeu nu se îndură să le reveleze fiinţelor umane identitatea lor, şi nici măcar atunci nu este
posibilă nici o încredere, nici o odihnă.

Despre Augustin şi ideile sale s-au scris mii şi mii de pagini. Datorită importanţei sale, el este adesea
adus în discuţie pe marginea unor subiecte (de la imaculata concepţie până la etica contracepţiei) pe
care cu greu şi le-ar fi imaginat ori le-ar fi discutat. Însă tema Dumnezeului imperial şi cea a sinelui
condiţionat sunt foarte profunde şi merg departe, explicând refuzul său de a accepta doctrinele
maniheiste ale unui diavol puternic, în război cu Dumnezeu, particularismul donatist, confruntat cu
religia universală, sau afirmaţiile pelagienilor despre autonomia şi încrederea oamenilor. Ideile sale
despre sexualitate şi locul femeilor în societate au fost testate cu amănuntul şi găsite în ultimii ani,
însă şi ele îşi au rădăcinile în singurătatea unui om îngrozit de tatăl lui – ori de Dumnezeul lui.

Omul Augustin şi experienţa lui, atât de viu înfăţişată şi, în acelaşi timp, învăluită în Confesiunile sale,
dispar din faţa noastră, fiind înlocuite de învăţătorul senin pictat în arta medievală şi renascentistă.
Merită să amintim că Augustin şi-a sfârşit viaţa într-o comunitate care tremura pentru bunăstarea
materială şi că a ales să-şi trăiască ultimele zile singur într-o chilie, punându-şi pe perete, într-un loc
de unde îi putea vedea, cei şapte Psalmi ai căinţei, pentru a se răfui o ultimă dată cu păcatele sale,
înainte de a se înfăţişa creatorului său.