978-606-751-872-6 Analiza Economico-Financiara II PDF

Valentina Vasile
Andreea Stroe
ANALIZĂ
ECONOMICO-FINANCIARĂ
II
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2020
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Valentina Vasile, Andreea Stroe
Analiză economico-financiară II
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN:978-606-751-872-6
Analiza economico-financiară II
Introducere
Cursul de “Analiza economico - financiară” se adreseză studenilor înscrişi la programul de studiu ID,
organizat de Facultatea de Stiine Economice.
Odată cu creşterea volumului şi complexităţii activităţilor economice, a importanţei şi rolului actului
decizional al conducerii, se manifestă tot mai acut necesitatea fundamentării pe baze ştiinifice a măsurilor de
corecţie şi îmbunătăţire a stării economico-financiare la toate nivelurile de operare economică.
Este edificator, în acest sens, efectul negativ pe care îl poate propaga asupra calităii activităii economico-
financiare, asupra performanţelor financiare pozitive şi competitive dorite de toţi operatorii economici,
necunoaşterea propriilor „puncte tari” şi „puncte slabe”, implementarea unor decizii insuficient motivate,
care nu au la bază concluzii reale obţinute în urma unor cercetări oportune şi operative a proceselor şi
fenomenelor economice. În aceste condiţii, acest curs, prin problematica abordată, vine în întâmpinarea unor
cerinţe practice ale managementului firmei care trebuie să acţioneze în direcţia realizării criteriilor de
performanţă, asigurarea utilizării eficiente a resurselor umane, materiale şi financiare, sporirea rentabilităţii,
precum şi prevenirea situaţiilor de impas financiar.
Obiectivele cursului (modulului)
Insuşirea de către studenţii a noţiunilor generale şi a limbajului economico-financiar şi crearea
capacitatea studenţilor de a utiliza noţiunile şi cunoştinţele specifice analizei economico-financiare.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să: îşi însuşească abilităţi în rezolvarea
problemelor specifice analizei economico-financiare, să dobândească o viziune de ansamblu
asupra teoriei şi practicii specifice analizei economico-financiare, să distingă abordări diferite
ale bilanţului contabil, să identifice surse de date bilanţiere şi de informaţii economice.
Resurse şi mijloace de lucru
Pot conţine:
- expunerea informaţiilor referitoare la bilantul şi interpretarea indicatorilor
economico-financiari;
- observarea şi compararea fenomenelor economico-financiare
- teste grila şi prezentarea situaţiilor financiar contabile
Structura cursului
Cursul se structurează în nouă unități de învățare care pot fi parcurse în 2-3 ore/
fiecare.
Temele de control se for transmite on-line pe platforma e-lis!
Cerinţe preliminare
Bazele contabilităţii, Finanţele firmei
Discipline deservite
Audit financiar, Audit intern
5
Durata medie de studiu individual 2 ore.
Evaluarea
- răspunsurile la examen/verificare (evaluarea finală) – 70%
- testarea prin teme de control pe parcursul semestrului – 30%
6
Analiză economico-financiară II
Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………………….
Unitatea de învăţare 11 Profitul şi rentabilitatea activităţii firmei
11.1. Delimitări conceptuale
11.2. Analiza structurală şi factorială a profitului
11.3. Analiza factorială a rezultatului exploatării
11.4. Analiza profitului aferent cifrei de afaceri
Unitatea de învăţare 12 Analiza ratelor de rentabilitate

12.1. Aspecte generale privind ratele de rentabilitate
12.2. Rata rentabilităţii economice
12.3. Rata rentabilităţii comerciale
12.4. Rata rentabilităţii resurselor consumate
12.5. Rata rentabilităţii financiare
Unitatea de învăţare 13 Analiza factorială a profitului brut aferent producţiei vândute a firmei la nivel de produs
13.2. Analiza profitului pe produs
Unitatea de învăţare 14 Analiza situaţiei financiar-patrimoniale

14.1. Analiza patrimoniului net
14.2. Analiza corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă
14.3. Analiza corelaţiei creanţe şi obligaţii
14.4. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii firmei

15.1. Analiza rezultatelor firmei
15.2. Analiza echilibrului economico-financiar
15.3. Analiza vitezei de rotaţie a activelor circulante
15.4. Analiza fluxurilor de numerar
Unitatea de învăţare 16 Analiza gestiunii resurselor umane

16.1. Analiza dinamicii, structurii şi calificării resurselor umane
16.2. Analiza utilizării timpului de muncă
16.3. Analiza eficienţei utilizării resurselor umane
Unitatea de învăţare 17 Analiza gestiunii mijloacelor fixe

17.1. Analiza dinamicii, structurii şi stării funcţionale a mijloacelor fixe
17.2. Analiza utilizării mijloacelor fixe
17.3. Analiza utilizării eficiente a mijloacelor fixe
Unitatea de învăţare 18 Particularităţile analizei activităţii din comerţ

18.1. Analiza aprovizionării şi desfacerii cu mărfuri
18.2. Analiza stocurilor de mărfuri
18.3. Analiza corelaţiilor dintre volumul desfacerilor, productivitatea muncii şi nivelul servirii cumpărătorilor în comerţ
Unitatea de învăţare 19 Analiza mediului concurenţial al firmei
7
19.1. Mediul concurenţial al firmei
19.2. Modele utilizate în analiza mediului extern
19.3. Modele utilizate în analiza mediului intern
Bibliografie generală………………………………………………………………………………
8
Unitatea de învăţare 11 Profitul şi rentabilitatea activităţii firmei
Cuprins
Introducere
Rentabilitatea este o formă a eficienţei economice care evidenţiază capacitatea agenţilor economici de
a acoperi cheltuielile efectuate pentru producerea şi desfăşurarea bunurilor economice de a obţine profit.
Rentabilitatea este o noţiune generală care măsoară raportul dintre rezultate şi mijloace. Un anumit
nivel de rentabilitate este necesar pentru menţinerea şi creşterea potenţialului economic al firmei, cointeresarea
acţionarilor sau asociaţilor, angajaţilor, creditorilor. O activitate este rentabilă, dacă raportul venituri / cheltuieli
este mai mare decât unitatea. Când acest raport este egal cu unu activitatea nu va produce beneficiu, dar nici
pierderi. O activitate va fi în pierderi, când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile.
Profitul reprezintă un indicator de bază al aprecierii eficienţei economice, permite identificarea

disponibilităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare ale firmei. Se determină ca diferenţă dintre suma veniturilor şi
suma cheltuielilor efectuate pentru desfăşurarea activităţii.
Profitul reflectă rezultatul întregii activităţi a întreprinderii şi în plan se determină în trei direcţii:
-profitul de la activitatea de producţie de bază;
-profitul de la realizarea producţiei şi serviciilor de la secţiile auxiliare, ce nu sunt incluse în volumul
producţiei realizate (de ex., producţia secţiilor anexe);
-profitul de la operaţiile ce nu ţin de realizarea producţie.
Obiectivele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii studenţii vor fi în măsură să definească rentabilitatea, care sunt
principalii indicatori economico-financiari care definesc rentabilitatea, să citească contul de profit şi
pierdere, să efectueze analiza rezultatului exploatării şi a profitului pe produs.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
Unitatea 11 Profitul şi rentabilitatea activităţii firmei
1.1. Delimitările conceptuale ale rentabilităţii

Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei firme de a obţine profit prin
utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor indiferent de provenienţa acestora.
Rentabilitatea depinde atât de activitatea firmei (volumul desfacerii, calitatea ofertei, nivelul
costului unitar, activitatea de marketing, managementul propriu) cât şi de factori exogeni (nivelul
preţurilor pe piaţă, mărimea şi dinamica cererii, preferinţele consumatorilor, intensitatea concurenţei).
Eficienţa economică este o categorie economică mai cuprinzătoare decât rentabilitatea.
Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de indicatori: profitul şi ratele de
rentabilitate.
Eficienţa economică este o categorie economică mai cuprinzătoare decât rentabilitatea. În acest sens
menţionăm şi următoarea afirmaţie “eficienţa economică reprezintă cea mai generală categorie care
caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea (consum
productiv, consum individual, vânzare) sau economisirea unor resurse (umane, materiale sau
financiare) intrate sau neintrate în circuitul economic”)
Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de indicatori: profitul şi ratele de
rentabilitate. Mărimea absolută a rentabilităţii este reflectată de profit, iar gradul în care capitalul sau
9
utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat de rata rentabilităţii (indicator al mărimii
relative a rentabilităţii).
Analiza rentabilităţii se realizează pe baza „contului de profit şi pierdere”, care arată modul în care s-a
ajuns la o anumită stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli.
Legea contabilităţii nr.82/1991, şi regulamentul de aplicare aprobat prin HG nr.704/14
dec.1993, precizează modul de structurare a cheltuielilor şi veniturilor şi reflectarea lor în
contabilitate.
În general, cheltuielile şi veniturile sunt structurate pe domenii de activitate, respectiv:
− de exploatare (de bază), privind sectorul industrial, comercial sau prestări de
servicii;
− financiară, adică participaţiile cu capital propriu la alte societăţi, precum şi folosirea
capitalului străin;
− extraordinară, respectiv venituri şi cheltuieli care nu sunt legate de activitatea
curentă a unităţii patrimoniale respectiv venituri din depăgubiri, respectiv pierderi
din calamităţi etc.
În consecinţă, pe baza structurii veniturilor şi cheltuielilor se poate opera cu următorii indicatori:
− Rezultatul exploatării (RE) care se obţine ca diferenţă dintre veniturile şi

cheltuielile de exploatare. În cadrul soldurilor intermediare de gestiune, rezultatul
exploatării se formează astfel:
a) valoarea adăugată;
b) subvenţii pentru exploatare;
c) impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
d) cheltuieli cu personalul;
e) excedent brut din exploatare = EBE = a+b-c-d;
f) amortizări şi provizioane;
g) alte cheltuieli de exploatare;
h) rezultatul exploatării = RE = e-f-g.
− Rezultatul curent al exerciţiului reprezintă diferenţa dintre veniturile curente
(veniturile din exploatare + veniturile financiare) şi cheltuielile curente (cheltuielile
de exploatare + cheltuielile financiare).
− Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării format din rezultatul curent la care se
adaugă rezultatul extraordinar.
− Profitul impozabil care reprezintă rezultatul exerciţiului înaintea impozitării la
care se adaugă depăşirile faţă de nivelurile legale la unele categorii de cheltuieli şi
se scad reducerile fiscale prevăzute.
− Rezultatul exerciţiului sau profitul net, respectiv profitul impozabil, mai puţin
impozitul pe profit.
În literatura de specialitate şi practica economică se foloseşte şi noţiunea de „marjă”, respectiv:
− marja costurilor de producţie stabilită cadiferenţă între preţul de vânzare al
bunurilor şi costul de producţie al acestora;
− marja comercială specifică întreprinderilor din sfera distribuţiei calculată ca
diferenţă între preţul de vânzare al mărfurilor şi costul de cumpărare;
− marja brută sau marja costurilor variabile, ca diferenţă între preţul de vânzare şi
costul variabil;
− marja costurilor directe înseamnă diferenţa între preţul de vânzare şi costurile
directe.
Scopul analizei rentabilităţii îl constituie stabilirea performanţelor proprii în ceea ce priveşte
capacitatea actuală şi în perspectivă de a genera profit, ca singură sursă care poate asigura
10
amplificarea activităţii. 1 Profitul este o formă de exprimare a rentabilităţii care ne indică posibilităţile
de dezvoltare ale firmei. Principala formă pe care o îmbracă este profitul brut, ce acumulează toate
varietăţile profitului.
Alte tipuri de profit, ce pot fi calculate sunt:
- profitul impozabil. Constituie baza de calcul a impozitelor. Se obţine prin scăderea din
profitul brut a facilităţilor fiscale prevăzute de lege.
- profitul normal. Constituie un minim de câştig pe care trebuie să-l obţină întreprinzătorul
pentru a-şi investi capitalul
- profitul suplimentar. Reprezintă profitul utilizat de acei întreprinzători care produc cu
costuri individuale mai reduse decât cele considerate normale. Se determină ca diferenţă
dintre profitul net şi cel normal.
- dividendele. Reprezintă o formă specială de profit, care reprezintă sumele încasate de
acţionar din profitul net realizat de societăţile pe acţiuni.
Profitul îndeplineşte mai multe funcţii, printre care:
-este indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţilor întreprinderii.
-este mijloc de control asupra gestiunii economice şi financiare.
-este sursă de autofinanţare şi de autodezvoltare a firmei.
-reprezintă pârghia de cointeresare a acţionarilor sau asociaţilor, proprietarilor individuali şi
salariaţilor.
-este sursă de plată a costurilor capitalurilor împrumutate.
O cale principală de creştere a profitului este reducerea costurilor de producţie ce se poate
obţine prin numeroase măsuri şi acţiuni între care:
-reducerea costurilor specifice ale rebuturilor şi deşeurilor
-reducerea cheltuielilor neproductive
-creşterea productivităţii muncii
-retehnologizarea producţiei
-organizarea raţională a muncii şi producţiei
Pentru planificarea profitului se determină factorii ce influenţează asupra lui. De exemplu, în
industria uşoară, unde în costul de producţie 90% reprezintă cheltuielile materiale, prima rezervă de
majorare a profitului este micşorarea consumului specific de materie. O mare importanţă o are
diminuarea cheltuielilor pentru repararea şi întreţinerea utilajului în ramurile cu multe fonduri fixe.
Printre alţi factori ce influenţează asupra mărimii profitului, pot fi enumeraţi:
-lărgirea producţiei pe baza introducerii tehnicii noi;
-nivelul utilizării capacităţii de producţie;
-productivitatea muncii;
-îmbunătăţirea calităţii şi diminuarea costului de producţie;
-perfecţionarea organizării producţiei şi a conducerii etc.

Expresie a rentabilităţii, masa profitului constituie rezultatul financiar pozitiv care exprimă eficienţa
activităţii productive a firmei. Ca valoare pozitivă rezultată din procesele economice sau financiar-
monetare care au loc în cadrul unei firmei, profitul poate fi analizat, atât din punct de vedere
structural, cât şi factorial.
Analiza structurală a profitului are rolul de a evidenţia ponderea şi dinamica rezultatelor aferente
celor trei categorii de activităţi care se desfăşoară în cadrul unei societăţi comerciale: de exploatare,
financiară şi excepţională. Analiza structurală a rezultatului brut al exerciţiului (profit brut sau
pierdere), se poate efectua pe baza următoarei scheme:
1
Aurel Işfănescu, „ Analiză economico-financiară”, ed Prouniversitaria 2009
11
Analiza factorială a profitului la nivel de firmă
Analiza profitului se impune a fi efectuată şi în funcţie de factorii endogeni şi exogeni care acţionează
la nivelul firmei. Luând în considerare diversitatea de forme sub care se prezintă profitul la nivel de
întreprindere, analiza factorială a acestuia poate fi aprofundată având în vedere următoarele categorii
de rezultate: rezultatul brut al exerciţiului, rezultatul exploatării şi rezultatul aferent cifrei de afaceri.
Rezultatul brut al exerciţiului (Rb), se determină ca diferenţă între veniturile totale şi

cheltuielile totale, astfel:
Rb= Vt (1- ) Vt*prb̅, unde prb̅ =
în care:
prb reprezintă rezultatul (profitul) mediu brut la 1 leu venituri totale;
gi - structura veniturilor totale pe categorii de activităţi;
prbi - profitul brut la 1 leu venituri pe categorii de activităţi.
Sistemul de factori care acţionează asupra profitului brut, se prezintă astfel:
Prb Vt
Prb gi
Prbi

Rezultatul exploatării (Re) se circumscrie la nivelul activităţii de bază a întreprinderii şi
caracterizează în mărime absolută rentabilitatea ciclului de exploatare. El se determinăca diferenţă
între veniturile din exploatare (Ve) şi cheltuielile aferente acestora (Ce), astfel:
Re = Ve - Ce
Analiza factorială a rezultatului exploatării, se poate efectua pe baza următoarelor modele:
1. Re= Ve (1- )= Ve*pr̅e, unde pr̅e= , iar prei= 1-
2. Re= Ns̅ * * * * *
3. Re= Ae* *
Model de analiza „a”
T Ns̅
Ve t̅
Re wh̅
pr̅e
12
Model de analiza „b”
N̅s
Re
gi
Prei
Model de analiza „c”

Ae
Re
gi
prei
Primul model de analiză, deşi are un caracter general valabil pentru toate societatile comerciale, este
recomandat pentru cele care nu dispun de o bază tehnico-materială importantă.
Exemplu MSL:
Nr.crt. Indicatori Simbol Prevazut Realizat
1. Venituri din exploatare Ve 22.540 29.120
2. Cheltuieli din exploatare Che 20.286 26.499,2
3. Nr.mediu de salariati Ns̅ 350 400
4. Rezultatul exploatarii Re 2254 2620,8
5. Fondul de timp (ore) T 644.000 728.000
6. Timpul mediu lucrat de un t̅ 1840 1820
salariat (ore)
7. Productivitatea medie orara, wh̅ 35 40
stabilita pe baza veniturilor din
exploatare
8. Profitul mediu la 1 leu venituri pr̅e 0.10 0.09
din exploatare
9. Profitul mediu recalculat la 1 leu - 0.085
venituri din exploatare (lei)
10. Valoarea medie anuală a M̅f 3850 4600
mijloacelor fixe, din care:
- mijloace fixe direct productive M̅f’ 2464 2990
11. Producţia exerciţiului Qe 21.467 28549

12. Gradul de înzestrare tehnică a 11 11.5
muncii (mil. lei/salariat)
13. Ponderea mijloacelor fixe direct 64 65
productive (%)
14. Producţia exerciţiului la 1 leu 87122 9.5482
mijloace fixe direct productive
(lei)
13
15. Gradul de valorificare a 1,05 1.02
producţiei exerciţiului (lei)
Metodologia de analiză factorială şi respectiv cuantificarea influenţelor factorilor

potrivit modelului “a”, presupune:
∆ Re= Re1- Re0 = + 366,8 mil. lei
din care, datorită:
1. influenţei modificării veniturilor din exploatare:
1 ∆Ve = (Ve1 –Ve0 ) pr̅e0 = + 658 mil. lei
1.1. influenţei modificării fondului total de timp de muncă:
∆T = (T1 − T0 )wh0 pr̅e0 = + 294 mil. lei

1.1.1. influenţei modificării numărului mediu de salariaţi:
∆Ns = (Ns1 − Ns 0 )t 0 wh0 pre 0 = + 322 mil. lei
1.1.2. influenţei modificării timpului mediu pe un salariat:
∆t = Ns1 (t1 − t 0 )wh0 pre0 = - 28 mil. lei
1.2. influenţei productivităţii medii orare:
∆ wh= T1 (wh1-wh0) pre0=+364 mil.lei
2. influenţa modificării profitului mediu la 1 leu venituri din exploatare:
∆ pre = Ve1 ( pre1 − pre0 ) = - 291,2 mil. lei
2.1. influenţei structurii veniturilor din exploatare pe tipuri de activităţi:
∆g = Ve1 ( − pre0 ) = - 436,8 mil. lei
2.2. influenţei profitului la 1 leu venituri din exploatare pe tipuri de activităţi:

∆ prei = Ve1 ( pre1 − ) = 145.6 mil.lei
Se constată o depăşire a rezultatului exploatării prevăzut cu 366,8 mil. lei, respectiv cu 16,27%,
datorată în exclusivitate creşterii veniturilor din exploatare. Această situaţie se apreciază ca favorabilă
deoarece depăşirea înregistrată se regăseşte în profitul brut, profitul net şi în destinaţiile profitului net
al firmei. Analizând influenţele factorilor care au generat modificarea rezultatului exploatării,
constatăm următoarele:
• creşterea veniturilor din exploatare şi a rezultatului exploatării a fost determinată în proporţie de
44,7% de utilizarea extensivă a forţei de muncă, iar diferenţa de 55,3% se datorează laturii intensive,
respectiv sporirii productivităţii medii orare. Creşterea productivităţii medii orare a determinat
sporirea veniturilor din exploatare cu 3.640 mil. lei şi a rezultatului exploatării cu 364 mil. lei;
• ca efect al utilizării complete a timpului de muncă, rezultatul exploatării a crescut cu 294 mil. lei.
Această situaţie a fost determinată de creşterea numărului de personal cu 50 de salariaţi, concomitent
cu nerealizarea timpului mediu pe salariat cu 20 ore/salariat, ceea ce a avut ca efect reducerea
rezultatului din exploatare cu 28 mil. lei;
• profitul mediu la 1 leu venituri din exploatare s-a redus cu 0,01 lei, respectiv a scăzut rata
rentabilităţii veniturilor din exploatare cu 1%, ceea ce a condus la diminuarea rezultatului exploatării
cu 291,2 mil. lei. Aprofundând analiza profitului mediu la 1 leu venituri din exploatare prin
14
intermediul factorilor indirecţi, rezultă următoarele:
- modificarea structurii veniturilor din exploatare a avut loc în favoarea tipurilor de activităţi la care s-
a prevăzut un profit la 1 leu venituri din exploatare mai mic decât cel mediu programat la nivel de
firmă, ceea ce a generat scăderea rezultatului exploatării cu 436,8 mil. lei;
-profitul la 1 leu venituri din exploatare pe tipuri de activităţi a influenţat rezultatul exploatării în
sensul creşterii acestuia cu 145,6 mil. lei, ceea ce denotă faptul ca tipurile de activităţi care deţin o
pondere hotărâtoare în veniturile din exploatare au înregistrat o evoluţie pozitivă (Ivei > Icei). Această
situaţie este determinată, în principal, de producţia vândută, iar la nivelul acesteia de reducerea
costurilor unitare şi/sau de creşterea preţurilor medii de vânzare unitare.
Realizaţi metoda substituirilor în lanţ pentru un model de analiză a rezultatului exploatării dintre cele
prezentate.

În cazul firmelor cu activitate de producţie, pentru analiza factorială a profitului aferent cifrei de
afaceri, se recomandă următoarele modelele:
a) P =∑ qvp − ∑qvc
b) P = ∑ qvp- (1- )= CA*pr̅
c) P = T* * *
d) Pb= (P*1000/ ∑qvp)= (1000- *1000)
e) Pb= ( ∑qvp-∑qvcv)- Chf – pentru firmele cu activitati industriale
f) Pb= Sa-Sc - pentru firmele cu activitate comerciala
Pb= – = -
unde:
Sa – suma totală a adausului comercial obţinut din desfacerea mărfurilor cu amănuntul;

Sc – suma totală a cheltuielilor de circulaţie aferente desfacerii mărfurilor cu
amănuntul;
D – volumul total al desfacerilor de mărfuri cu amănuntul;
Ac= Sa/D (%) – cota medie generală a adaosului comercial;
Nc = Sc/D (%) – nivelul mediu general al cheltuielilor de circulaţie;
d – volumul desfacerilor de mărfuri cu amănuntul pe grupe de mărfuri (în
expresie valorică);
s – structura desfacerilor de mărfuri pe grupe de mărfuri (ponderile grupelor de
mărfuri faţă de volumul total al desfacerilor de mărfuri cu amănuntul)
nc – nivelul cheltuielilor de circulaţie pe o grupă de mărfuri (%);
ac – cota de adaus comercial pe o grupă de mărfuri (%).
15
Indicatori Simbol P0 P1
Numărul mediu de personal N̅s 120 121
Producţia marfă fabricată Qf 4377,6 4599,21
Cheltuielile aferente cifrei de afaceri ∑qc 3151,87 3156,89
Cifra de afaceri ∑qp 3939,84 4047,305
Cheltuieli recalculate ∑q1c0 - 3174,72
Cifra de afaceri recalculată ∑q1p0 - 4018,63
Model de analiză:
qv
Pr q
Po= 787.97
P1=890.415
∆Pr= Pr1-Pr0 = 890,415-787,97= 102,445 u.m.
din care:
1.1. ∆ qv= (Pr0*Iqv)-P0= 803,729* 1,02 -787,97= 15,76 u.m.
Iqv= *100= 102%

1.2. ∆g= ( ∑qv1p0-∑qv1c0)- (Pr0*Iqv)= 843,91-803,729= 40,18 u.m.
1.3. ∆ c= - (∑qv1c1-∑qv1c0)= -( 3156,89- 3174,72)= 17,83 u.m.
1.4. ∆p= (∑qv1p1-∑qv1p0)= ( 4047,305- 4018,63)= 28,673 u.m.
La finele perioadei analizate, comparativ cu nivelul prevăzut în bugetul de venituri şi cheltuieli, s-a
înregistrat o creştere a profitului aferent cifrei de afaceri cu 102.445 u.m., respectiv cu 13%. Creşterea
profitului aferent cifrei de afaceri influenţează pozitiv rezultatul exploatării, rezultatul curent,
rezultatul brut şi respectiv net al exerciţiului.
Se poate ajunge la următoarele concluzii:
- depăşirea volumului fizic al producţiei vândute cu 2% are ca rezultat sporirea profitului cu
15,76 u.m. influenţa volumului producţiei vândute relevă faptul că pentru producţia firmei
există cerere, respectiv piaţa nu este saturată. Situaţia se apreciază favorabil în condiţiile în
care depăşirea producţiei fizice vândute este rezultatul depăşirii producţiei fabricate (ca efect
al folosirii factorilor intensiv calitativi), contractării acesteia cu beneficiarii şi reducerii
stocurilor de produse finite ş semifabricate;
- influenţa structurii producţiei vândute a ost una favorabilă, de 40,18 u.m. Aceasta înseamnă
că firma a modificat structura producţiei vândute în favoarea acelor sortimente cu o rată
medie a rentabilităţii mai mare decât media programată la nivelul societăţii.
- reducerea costului producţiei a avut ca efect creşterea profitului cu 17,83 u.m. ceea ce
înseamnă că s-au diminuat costurile cu materialele, cu resursele umane, salariile în condiţiile
neexistenţei unor efecte secundare asupra calităţii producţiei. Această situaţie pozitivă poate
să fie rezultatul sporirii productivităţii, reducerii consumurilor specifice, sporirii gradului de
utilizare a capacităţii de producţie etc.
- preţurile de vânzare au crescut faţă de nivelul prevăzut la sortimentele care deţin ponderea
majoritară în cifra de afaceri şi au determinat creşterea masei profitului cu 28,673 u.m.
Acesta este efectul îmbunătăţirii calităţii producţiei finite sau al modificării structurii
vânzărilor pe piaţa externă.
16
Rezumat
Pe baza structurii veniturilor şi cheltuielilor se poate opera cu următorii indicatori:
Rezultatul exploatării (RE) care se obţine ca diferenţă dintre veniturile şi cheltuielile de exploatare.
− Rezultatul curent al exerciţiului reprezintă diferenţa dintre veniturile curente
(veniturile din exploatare + veniturile financiare) şi cheltuielile curente (cheltuielile
de exploatare + cheltuielile financiare).
− Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării format din rezultatul curent la care se
adaugă rezultatul extraordinar.
− Profitul impozabil care reprezintă rezultatul exerciţiului înaintea impozitării la
care se adaugă depăşirile faţă de nivelurile legale la unele categorii de cheltuieli şi
se scad reducerile fiscale prevăzute.
− Rezultatul exerciţiului sau profitul net, respectiv profitul impozabil, mai puţin
impozitul pe profit.
Principala formă pe care o îmbracă este profitul brut, ce acumulează toate varietăţile profitului.
- profitul impozabil. Constituie baza de calcul a impozitelor. Se obţine prin scăderea din
profitul brut a facilităţilor fiscale prevăzute de lege.
- profitul normal. Constituie un minim de câştig pe care trebuie să-l obţină întreprinzătorul
pentru a-şi investi capitalul
- profitul suplimentar. Reprezintă profitul utilizat de acei întreprinzători care produc cu
costuri individuale mai reduse decât cele considerate normale. Se determină ca diferenţă
dintre profitul net şi cel normal.
- dividendele. Reprezintă o formă specială de profit, care reprezintă sumele încasate de
acţionar din profitul net realizat de societăţile pe acţiuni.
Analiza structurală a profitului are rolul de a evidenţia ponderea şi dinamica rezultatelor aferente
celor trei categorii de activităţi care se desfăşoară în cadrul unei societăţi comerciale: de exploatare,
financiară şi excepţională.
Rezultatul brut al exerciţiului (Rb), se determină ca diferenţă între veniturile totale şi
cheltuielile totale, astfel:
Rb= Vt (1- ) Vt*prb̅, unde prb̅ =
în care:
- prb reprezintă rezultatul (profitul) mediu brut la 1 leu venituri totale;
- gi - structura veniturilor totale pe categorii de activităţi;
- prbi - profitul brut la 1 leu venituri pe categorii de activităţi.
În cazul firmelor cu activitate de producţie, pentru analiza factorială a profitului aferent cifrei de
afaceri, se recomandă următoarele modelele:
a) P =∑ qvp − ∑qvc
b) P = ∑ qvp- (1- )= CA*pr̅
c) P = T* * *
d) Pb= (P*1000/ ∑qvp)= (1000- *1000)
17
Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Se dă tabelul:
Nr.crt. Indicatori P0 P1
1. Cifra de afaceri 180.000 190.000
2. Cheltuieli aferente cifrei de 170.000 175.000
afaceri
3. Indicele prețurilor de vânzare - 98%
4. Indicele costurilor - 104%
Pe baza datelor, calculați influența structurii cifrei de afaceri și a prețurilor de vânyare asupra
sumei profitului.
2. Se dă tabelul:
1. Cifra de afaceri 85200 88040
2. Cheltuielile aferente cifrei 72420 73840
de afaceri
3. Volumul efectiv al - 84654
producției la preț
prevăzut
4. Volumul efectiv al - 69009
producției la cost
prevăzut
Analiza factorială a profitului cu interpretarea rezultatelor.
Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Se dă tabelul:
1. Venituri din exploatare 90000 95000
2. Cheltuieli din exploatare 63000 70000
Calculați influența veniturilor din exploatare asupa rezultatului exploatării.
2.
1. Cifra de afaceri netă (mil.lei) 600000 590000
2. Cheltuielile aferente cifrei de 500000 580000
afaceri (mil.lei)
3. Indicele prețurilor de vânzare - 115%
4. Indicele costurilor - 110%
Pe baza indicatorilor calculați influența costului unitar asupra profitului aferent cifrei de
afaceri.
3. Indicele cifrei de afaceri = 116%

Indicele profitului aferent cifrei de afaceri= 113%
Indicele activelor totale= 117%
a) Accelerarea vitezei de rotație a activului total, creșterea costurilor și mărirea ratei

rentabilității economice
b) Încetinirea vitezei de rotație a activului total, creșterea costurilor și diminuarea ratei
c) Încetinirea vitezei de rotație a activului total, reducerea costurilor și diminuarea ratei
d) Încetinirea vitezei de rotație a activului total, creșterea costurilor și mărirea ratei
rentabilității economice.
4. Indicele cifrei de afaceri la 1000 lei mijloace fixe= 104%
18
Indicele valorii medii anuale a mijloacele fixe= 105%
Indicele profitului aferent cifrei de afaceri= 109%
a) S-au redus valoarea mijloacelor fixe și costurile
b) Au scăzut eficiența mijloacelor fixe și costurile
c) Au crescut valoarea mijloacelor fixe și s-au redus costurile
d) A crescut eficiența mijloacelor fixe și s-au redus costurile
Bibliografie.
- Gh. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu -Analiză economico-financiară, Ed. Economică,
2004.
-D.Mărgulescu (coordonator)-Analiza economico-financiară a întreprinderii, Tribuna
Economică, 1994
19
Unitatea de învăţare 12 Analiza ratelor de rentabilitate
Cuprins
12.1. Aspecte generale privind ratele de rentabilitate
12.5. Rata rentabilităţii financiare
Introducere
Ratele de rentabilitate fac parte din categoria indicatorilor de eficienţă de tipul efect/efort.
Efectul reprezintă profitul sub diversele sale forme de exprimare: brut, net, din exploatare,
curent etc.
Efortul se poate prezenta sub forma capitalurilor (proprii, permanente), resurselor consumate
(costurilor), activelor totale sau ale unor părţi din acestea, veniturilor etc. Diferitele forme de
exprimare ale ratelor de rentabilitate au o valoare informaţională variată şi oglindesc multiplele laturi
ale activităţii economico-financiare firmei. 2
- exemplificarea sistemului de analiză Du Pont
- înţelegerea formării ratelor de rentabilitate în funcţie de scopul analizei la care servesc
- însuşirea formuleleor ratelor rentabilităţii
-interpretarea rezultatelor obţinute în ceea ce priveşte performanţa şi rentabilitatea firmei
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2-3 ore.
12.1 Aspecte generale privind ratele de rentabilitate

Analiza factorială a rentabilităţii este cunoscut în literatura de specialitate ca sistemul de rate Du
Pont. Ea presupune descompunerea ratelor de rentabilitate în factorii de influenţă ai acestora. Ratele
de rentabilitate sunt cele mai cunoscute şi utilizate în practică. Aceste rate caută să reflecte cât mai
fidel eficienţa cu care firma îşi utilizează activele şi gestionează oportunităţile sale.
a) Rata profitului (Rp) se determină folosind formula:
PN
Rp =
CA
PN = profitul net al firmei
CA = cifra de afaceri
O reducere a preţului de vânzare, în principiu, va determina o creştere a volumului
vânzărilor, dar va reduce marja de câştig unitar. Cu toate acestea, profitul total poate să crească sau să
scadă, iar o marjă unitară de câştig nu este în mod necesar un lucru rău. Ratele profitului pot să fie
diferite de la o industrie la alta. În cazul vânzărilor cu amănuntul există o rată a profitului de 4%. În
schimb, rata profitului în industria farmaceutică este între 15% şi 20%.
b) Rata rentabilităţii economice (Rec) se poate calcula folosind relaţia:
RE
Rec =
Activ economic
RE = rezultatul din exploatare
2
„ Analiză economico-financiară”, Prof.univ.dr. Vasile Robu, Conf.univ.dr. Nicolae Georgescu
20
Pentru o mai bună gestiune a activităţii întreprinderii, rata rentabilităţii economice se poate
descompune în mai multe rapoarte pentru a vedea influenţa fiecărui factor. Astfel, această rată se
poate descompune în două modele de analiză factorială:
RE CA NFR
Rec = x x
CA NFR AE
Primul raport RE/CA reprezintă marja din exploatare realizată de întreprindere, fiind
influenţată de mărimea cheltuielilor de exploatare. O bună gestiune este atunci când valoarea acestui
raport este cât mai mare.
Al doilea raport CA/NFR reprezintă rata de rotaţie a NFR în cifra de afaceri şi reflectă de
câte ori poate fi acoperit necesarul de fond de rulment prin cifra de afaceri. O bună gestiune se reflectă
prin o valoarea scăzută a acestui indicator.
Ultimul termen al relaţiei (NFR/AE) este o rată de structură a activului economic şi depinde
de caracteristicile activităţilor realizate de întreprindere. Acest raport înregistrează efectele gestiunii
celui de-al doilea factor.
În terminologia engleză, rata rentabilităţii economice are 3 variante: ROA (rata rentabilităţii
economice), ROIC (rata de rentabilitate a capitalului investit) sau RONA ( rata de rentabilitate a
activelor nete).
EBIT (1 - τ )
ROA = ROIC = RONA =
CPR + DATFIN
unde: EBIT = rezultatul din exploatare (Earning Before Interest and Taxes)
τ = cota de impozit pe profit
CPR = capitaluri proprii
DATFIN = datorii financiare
CPR + DATFIN = Activ economic (AE)
c) Rata rentabilităţii financiare (ROE - Return on equity) este o măsură a modului în care
acţionarii sunt mulţumiţi de investiţiile făcute în firmă. ROE se determină conform relaţiei:
PN (6.12)
RFIN = ROE =
CPR
(EBIT - dobanzi) (1 - τ )  DATFIN 

= ROIC + ROIC - R DOB (1 - τ )
CPR 
ROE =
CPR 
Dacă comparăm rata rentabilităţii financiare (ROE) cu rata rentabilităţii economice (ROIC),
constatăm că ROE este mai mare decât ROIC în situaţia în care rentabilitatea capitalului utilizat este
mai mare decât costul resurselor atrase (rata dobânzii).
De asemenea, economiile fiscale datorate îndatorării influenţează rata rentabilităţii
economice, conform relaţiei:
τ x Dobanzi
REC (firmă îndatorată) = REC (firmă neîndatorată) +
AE
Dacă comparăm rentabilităţile economice pentru 2 întreprinderi similare ca mărime a
capitalului investit (acelaşi activ economic) şi ca performanţă din exploatare (acelaşi EBIT), dar cu
grade diferite de îndatorare, se constată că este mai mare rentabilitatea economică a firmei mai
îndatorate, prin efectul economiilor fiscale generate de cheltuielile cu dobânzile.
Modigliani şi Miller au arătat în anul 1958 relaţia dintre rata rentabilităţii economice şi rata
rentabilităţii financiare:
21
DATFIN
RFIN = REC + ( R EC − R DOB )
1 4 4 44 2 4 4CPR4 43
Efectul de levier
Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate, completează analiza prin capacitatea informaţională a
indicatorilor respectivi. În analiza economico-financiară a societăţii, ratele de rentabilitate permit
efectuarea de comparaţii în spaţiu, precum şi faţă de anumite norme sau standarde elaborate şi
acceptate de organisme de specialitate. Pentru o mai bună exemplificare, în cele ce urmează vom
detalia fiecare rată de rentabilitate folosită în conturarea profilului de eficienţă a unei societăţi
comerciale.

Rata rentabilităţii economice reflectă corelaţia dintre un rezultat economic şi mijloacele economice
(capitalul) angajate pentru obţinerea acestuia. Rata rentabilităţii economice este independentă de
structura financiară (gradul de îndatorare), politica fiscală de impozitare a profitului, precum şi de
elementele excepţionale. În literatura de specialitate, rata rentabilităţii economice, ca rată a
profitabilităţii economice, se calculează în trei modalităţi:
o Re= *100
o Re= *100
o Re= *100
Nivelul ratei rentabilităţii trebuie comparat cu rata medie a dobânzii pe piaţa bancară, astfel:
- când nivelul ratei rentabilităţii economice este inferior ratei dobânzilor, înseamnă că firma
comercială înregistrează pierderi;
- când nivelul ratei rentabilităţii este superior ratei dobânzilor, înseamnă că firma comercială
îşi utilizează eficient resursele de care dispune. Apare astfel efectul de pârghie, prin faptul că
diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii la capitalul împrumutat
suplimentează remunerarea capitalurilor proprii.
Rata rentabilităţii comerciale exprimă corelaţia dintre profitul total aferent vânzărilor şi cifra de
afaceri, dând expresie politicii comerciale a firmei. Modelele utilizate în analiza factorială ale acestei
rate, sunt următoarele:
Rcom= *100 = *100 sau Rcom=(1- )* 100
Rcom= , = (1- ) *100
în care:
gi reprezintă structura producţiei vândute pe produse;
- rata rentabilităţii comerciale pe produse.
Potrivit modelului “a”, ordinea în care factorii acţionează asupra ratei rentabilităţii
comerciale este următoarea: structura producţiei vândute pe produse, preţurile medii de
vânzare unitare şi costurile unitare.
Metodologia de cuantificare a influenţelor factorilor este următoarea:
∆Rcom = Rcom1 − Rcom0
- influenţei modificării structurii producţiei vândute pe produse:
- ⍙g= ( 1- )*100 – (1- )*100
22
- Influenţa modificării preţurilor de vânzare unitare:
⍙p= (1- )*100 – (1- )*100
- influenţei inflaţiei:
( 1- )*100 – (1- )*100
- altor factori în afara inflaţiei:
(1- )*100 – (1- ) *100
- Influenţa modificării costurilor unitare
⍙c= (1- )*100 – (1- )*100
Rata rentabilităţii resurselor consumate, denumită în mod curent rentabilitate a costurilor, exprimă
legătura cost-profit, în esenţă raportul efect-efort, care reprezintă efortul resurselor consumate,
dimensionate prin costuri. Elementele de calcul ale ratei rentabilităţii resurselor consumate sunt
rezultatul exploatării (RE) şi cheltuielile de exploatare (∑ qc).
Rc =
RE
⋅ 100 =
∑ qp − ∑ qc ⋅ 100
∑ qc ∑ qc
Din model rezultă factorii direcţi de influenţă, respectiv structura cifrei de afaceri, costul produselor şi
preţul de vânzare.
Exemple
Indicatori Prevazut Realizat
Cifra de afaceri 10340 18350
Cheltuieli aferente 9560 17200
Cheltuieli recalculate - 15280
Cifra de afaceri - 16680
recalculata
Rc 0 =
∑q 0 p0 − ∑ q0 c0
⋅ 100 =
10340 − 9560
100 = 8,16%
∑ q0 c0 9560
Rc1 =
∑q 1 p1 − ∑ q1 c1
⋅ 100 =
18350 − 17200
100 = 6,69%
∑q c 1 1 17200
∆Rc = 6,69 − 8,16 = −1,47%
din care datorită modificării:
− structurii producţiei vândute
∑q p − ∑q c
1 0 1 0
⋅ 100 − Rc0 =
16680 − 15280
100 − 8,16 = 9,16 − 8,16 = +1,0%
∑q c 1 0 15280
− costurilor pe produse
∑q 1 p − ∑q c
0 1 1
⋅ 100 −
∑q 1 p − ∑q c
0 1 0
=
16680 − 17200
100 − 9,16 = 3,02 − 9,16 = −6,14%
∑q c 1 1 ∑q c 1 0 17200
23
− preţurilor de vânzare pe produse
Rc1 −
∑q 1 p 0 − ∑ q1c 0
⋅ 100 = 6,69 − 3,02 = +3,67%
∑q c1 0
Se constată că rentabilitatea în activitatea de bază a scăzut exclusive pe seama costurilor, or, în

condiţiile echilibrării cererii şi ofertei, sau a apariţiei pe piaţă a altor producători, o asemenea
“strategie” nu poate conduce la menţinerea pe piaţă. Deci, este absolute necesar să fie întreprinse
măsuri de reducere a costurilor de producţie. În ceea ce priveşte mărimea acestei rate, aceasta ar trebui
să se încadreze între 9-15%, în funcţie de sectorul de activitate.
12.5. Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu şi a capitalului permanent
O altă grupă de rate o formează ratele care vizează eficienţa capitalului investit, respectiv utilizat.
Literatura de specialitate recomandă în principal doi indicatori, şi anume:
− rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu (Rf), calculată ca raport între
profitul net (Pn) şi capitalul propriu (Kp).
Pn
Rf = ⋅ 100
Kp
− rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent (denumită, în unele lucrări,
rentabilitate economică), calculată ca raport între profitul brut şi capitalul permanent
(capitalul propriu+capital împrumutat pe termen mediu şi lung). În contabilitatea
financiară, respective structura contului de profit şi pierderi, nu apare noţiunea de
profit brut. De aceea, în activitatea practică, s-a folosit profitul înaintea impozitării
sau rezultatul exerciţiului înainte de deducerea sarcinilor fiscale, respective a
dobânzilor şi impozitului pe profit.
Criteriul principal în orientarea plasamentului de capital îl constituie corelaţie dintre rata rentabilităţii
financiare a capitalului propriu(Rf), rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent (Rp) şi rata
dobânzii (d). În consecinţă, pentru calculul ratei rentabilităţii financiare a capitalului propriu se poate
folosi profitul net la care se adaugă dobânda plătită pentru capitalul împrumutat pe termen mediu şi
lung, care reprezintă costul capitalului.
Legătura dintre cele două rate de rentabilitate financiară se exprimă prin relaţia
Kî
Rf = Rp + ( Rp − d ) ⋅
Kp
în care:
Kî= capitalul împrumutat
Pentru a pune în evidenţă influenţa pe care o are structura capitalului şi rata dobânzii asupra ratei
rentabilităţii financiare a capitalului propriu se recomandă folosirea relaţiei prezentate.
Fiindcă rezultatul final este în directă legătură cu ansamblul activităţii firmei, acesta poate fi
evidenţiat prin modelul:
Pn  Vt At Pn 
= t⋅ ⋅  ⋅ 100
K p  A Kp Vt 
în care:
Pn= profitul net;
Vt= venituri totale;
At= active totale.
Din model rezultă că rata rentabilităţii financiare a capitalului este dependentă de:
− viteza de rotaţie a activelor totale (V/A), care exprimă volumul vânzărilor pe unitate
monetară investită. Cu cât rotaţia activelor este mai mare, cu atât sporeşte eficienţa
capitalului investit, dacă activitatea de exploatare se obţine profit;
− pârghia financiară (A/Kp), prin care se exprimă, ân mod sintetic, corelaţia dintre
24
structura financiară şi capitalul împrumutat;
− rentabilitatea netă e veniturilor (Pn/V) în care se reflectă în principal eficienţa

activităţii de exploatare. În caelaşi timp această rată este utilă în poziţionarea firmei
în raport de altele din aceeaşi ramură sau domeniu de activitate. Dacă rata este peste
media sectorului (ramurii), există un avantaj competiţional faţă de concurenţi, ceea
ce constituie un element de siguranţă în activitatea viitoare.
Relaţiile pentru determinarea influenţelor factorilor menţionaţi sunt următoarele:

a) Influenţa vitezei de rotaţie a activului
Vt Vt At 0 Pn0
∇ = 1 ⋅ ⋅ − Rf 0
At At1 Kp0 V0
b) Influenţa pârghiei financiare
Vt Vt At At 0 Pn0
∇ = 1 ⋅( 1 − )⋅
At At1 Kp1 Kp 0 V0
c) Influenţa rentabilităţii nete a veniturilor
Pn Vt1 At1 Pn1 Pn0

∇ = ⋅ ⋅( − )
Vt At1 Kp1 Vt1 Vt 0
Indicatori P0 P1
Profitul net 202950 184800
Capitalul 1230000 1200000
propriu
Determinaţi modificarea absolută şi modificarea relativă a ratei rentabilităţii financiare în funcţie de

datele din tabel.
Să ne reamintim...
DATFIN
RFIN = REC + ( R EC − R DOB )
1 4 4 44 2 4 4CPR4 43
Efectul de levier
Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate, completează analiza prin capacitatea
informaţională a indicatorilor respectivi.
Efectul de levier exprimă creşterea ratei de remunerare a capitalurilor proprii determinată de
creşterea gradului de îndatorare. Efectul de levier este cu atât mai mare cu cât rentabilitate economică
este superioara ratei dobanzii capitalurilor imprumutate.
Rezumat
Rata rentabilităţii economice reflectă corelaţia dintre un rezultat economic şi mijloacele economice
(capitalul) angajate pentru obţinerea acestuia. Rata rentabilităţii economice este independentă de
structura financiară (gradul de îndatorare), politica fiscală de impozitare a profitului, precum şi de
elementele excepţionale.
Rata rentabilităţii comerciale exprimă corelaţia dintre profitul total aferent vânzărilor şi cifra de
afaceri, dând expresie politicii comerciale a firmei. Modelele utilizate în analiza factorială ale acestei
rate, sunt următoarele:
Rcom= *100 = *100
25
Rata rentabilităţii resurselor consumate exprimă legătura cost-profit, în esenţă raportul efect-efort,
care reprezintă efortul resurselor consumate, dimensionate prin costuri.
Rc =
RE
⋅ 100 =
∑ qp − ∑ qc ⋅ 100
∑ qc ∑ qc
Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu (Rf), calculată ca raport între profitul
net (Pn) şi capitalul propriu (Kp).
Pn
Rf = ⋅ 100
Kp
Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent calculată ca raport între profitul brut şi
capitalul permanent.

1. Indicele factorului de multiplicare a capitalului propriu=104%
Indicele ratei rentabilităţii nete a veniturilor=106%
Indicele ratei rentabilităţii financiare=108%
a) Au crescut rata rentabilităţii nete a veniturilor, gradul de îndatorare şi viteza de rotaţie
a rentabilităţii nete a veniturilor
b) A crescut gradul de îndatorare şi s-au redus viteza de rotaţie a activului şi rata
rentabilităţii nete a veniturilor
c) Au crescut rata rentabilităţii nete a veniturilor, gradul de îndatorare şi a scăzut viteza
de rotaţie a activului
d) A crescut rata rentabilităţii nete a veniturilor şi s-au redus viteza de rotaţie a activului
şi gradului de îndatorare
2.
Indicatori P0 P1
Capital propriu 25000 30000
Datorii pe termen mediu şi lung 5000 10000
Profit net 3750 5400
Modificarea ratei rentabilităţii financiare este de:

1. Indicele profitului aferent cifrei de afaceri=105%
Indicele cifrei de afaceri=108%
Indicele numărului de personal=99%
a) Creşterea productivităţii muncii şi a costurilor
b) Scăderea productivităţii muncii şi a costurilor
c) Scăderea productivităţii muncii şi creşterea preţurilor de vânzare
d) Scăderea numărului de personal şi a productivităţii muncii
2.Se dau datele:
Cheltuieli aferente 259888 259896
cifrei de afaceri
Cheltuieli recalculate - 256280
Cifra de afaceri - 298000
recalculata
Calculaţi influenţele structurii cifrei de afaceri şi a costurilor unitare asupra ratei rentabilităţii
resurselor consumate.
3. Se dau datele:
26
Cheltuieli aferente cifrei de 40000 55000
afaceri
Indicele preţului - 104%
Indicele costurilor - 103%
Să se calculeze influenţa preţului de vânzare asupra ratei rentabilităţii comerciale.
Bibliografie.
-„ Analiză economico-financiară”, Prof.univ.dr. Vasile Robu, Ed. Economică, 2004.
- „ Analiză economico-financiară”, Prof.univ.dr. Vasile Robu, Conf.univ.dr. Nicolae Georgescu
27
Unitatea de învăţare 13 Analiza factorială a profitului brut aferent producţiei vândute a firmei
la nivel de produs
Cuprins
Introducere
Analiza rentabilității pe produse permite cunoașterea profitului și a ratei rentabilității pe fiecare
sortiment, precum și a căilor prin care se poate acționa în vederea creșterii acesteia. Pentru aprecierea
rentabilității pe produse, se folosesc doi indicatori principali:
- profitul pe categorii de produse;
- rata rentabilității pe categorii de produse.
Profitul pe unitatea de produs (pr) se stabilește ca diferență între prețul de vânzare fără TVA (p) și costul
pe unitatea de produs (c), adică:
pr = p - c.
Nivelul său este influențat de cei doi factori pe baza cărora se determină.
Profitul total pe un sortiment (Pr) se determină în funcție de cantitatea de produse vândută din acel
sortiment (q) și de profitul pe unitatea de produs, astfel:
Pr = q(p - c)
Nivelul sau este influențat de: volumul producției vândute, costul pe unitatea de produs și prețul de
vânzare.
-determinarea profitului pe produs
-determinarea factorilor cu acţiune directă asupra modificării sumei profitului pe produs
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

La nivel de produs vândut, datorită şi posibilităţilor sporite de informare, de sesizare a celor mai
concrete aspecte ale relaţiilor cauzale, analiza factorială a profitului brut poate dobândi un maximum de
aprofundare, astfel ca, pe această bază, să poată fi stabilit un diagnostic corect şi competent şi, implicit,
o strategie de creştere a profitabilităţii în vederea atingerii competitivităţii de pe piaţa concurenţială
internă şi externă. Modelele analizei factoriale a profitului brut la nivelul unui produs vândut comportă
unele diferenţieri în funcţie de modul de exprimare a producţiei vândute precum şi în funcţie de
condiţiile vânzării producţiei (pe diverşi parteneri, pe anumite perioade, pe categorii de calitate). În
cazul produselor care se vând în expresie naturală:
Pb= Qv (p-c)
Se constată că profitul brut este influenţat direct de trei factori:
- volumul fizic al producţiei vândute (Qv);
- costul pe unitatea de produs fizic (c);
- preţul mediu de vânzare pe unitatea de produs fizic, fără TVA (p)
În cazul produselor care se vând în expresie naturală, dar pe categorii de calitate (sau pe diferite perioade
de livrare):
Pp= [Qv* (p-c)± [ - Qv)*p
28
Se observă că profitul brut este influenţat direct de patru factori:
- preţul mediu de vânzare pe unitatea de produs stas, fără TVA (p);
- creşterea sau diminuarea veniturilor aferente volumului fizic al producţiei vândute ca urmare a
îmbunătăţirii sau înrăutăţirii parametrilorai calităţii producţiei.
Analiza factorială a profitului brut, în cazul produselor vândute care se livrează în expresie stas se poate
face şi pe baza următoarelor modele 3:
Pb= (p-c’) sau Pb= Qv (p’-c)
unde:
- volumul stas al producţiei vândute (volumul fizic recalculat al producţiei
vândute în funcţie de parametrii calităţii acestei producţii)
c’ - costul pe unitatea de produs
p’- preţul mediu de vânzare pe unitatea de produs fizic (fără TVA) calculat ca raport între suma încasată
din vânzarea producţiei şi volumul fizic al producţiei vândute.
Nivelul de rentabilitate al întreprinderii este determinat de profitabilitatea fiecărui produs sau grupe de
produse.
Pentru un anumit produs, suma obţinută a profitului se exprimă prin relaţia:
P=q(p – c)
în care:
q= cantitatea vândută
p= preţul de vânzare
c= costul produsului
Din relaţia respectivă rezultă că modificarea sumei profitului este determinată de influenţa următorilor
factori cu acţiune directă:
a) Cantitatea vândută
(q1 – q0)(p0 – c0)
b) Costul pe unitatea de produs
- (c1 – c0)q1
c) Preţul de vânzare
q1(p1 – p0)
Fiecare din factorii menţionaţi pot să constituie o modalitate de sporire a profitului în cadrul strategiei
generale a firmei respective. Dar, în condiţiile competiţiei pe piaţa (internă şi în special externă), preţul
de vânzare poate constitui un factor important pentru sporirea vânzărilor şi, în aceste condiţii trebuie
avută în vedere presiunea preţului de vânzare asupra costurilor.
În acest scop se porneşte de la relaţia dintre rentabilitate (R), cost (c) şi preţul de vânzare (p).
p−c p
R= , din această relaţie c =
c 1+ R
Exemple
1. Preţ de vânzare 500 lei/tonă
2. Cost de producţie 450 lei/tonă
3. Profit 50 lei/tonă
4. Rata rentabilităţii 11,11%
Se propune o rentabilitate de 15%. Pentru aceasta trebuie să se reducă costul de producţie:
500 435
c' = = 435 = 0,9666
1 + 0.15 450
3
Cojocaru C. Constantin – Op. cit., pg. 267.
29
p
I = 1+ R =
c' p 500
Dar, = Ic = = 0,9666
c0 c0 (1 + R)c0 (1 + 0,15)450
Ceea ce înseamnă o reducere de 3,34% (100 – 96,66).
Pentru a realiza această reducere sunt mai multe posibilităţi:
-reducerea costului pe seama cheltuielilor fixe prin creşterea producţiei
Se presupune ca 30% din conturi sunt fixe.
-costuri fixe pe tonă 450 x 0,3 = 135 lei
-costuri variabile 450 x 0,7 = 315 lei
450 lei
Dacă producţia este de 1000 tone, cheltuielile totale sunt:
-Fixe 1000 x 135 = 135 mii lei
-Variabile 1000 x 315 = 315 mii lei
450 mii lei
Costul care trebuie achitat este de 435,6 lei
Care trebuie să fie producţia?
135000
315+ = 435 lei
q
135000
q= = 1.125tone
435 − 315
1125
q' = × 100 = 112,5% ,dacă producţia creşte cu 12,5% se asigură o scădere a costului de
1000
3,34%, fapt care se verifică şi prin relaţia:
gf 0
− gf 0 ,
Iq
în care:
gf= ponderea costurilor fixe
30
− 30 = −3,34%
1,125
Rezultatul poate fi scris astfel:
gf 0
− gf 0 = Ic − 1
Iq
de unde: Iq = gf 0 0,30
= = 1,125
( Ic − 1) + gf 0 (0,9666 − 1) + 0,30
Dacă Iq = 105%, neexistând posibilitatea creşterii producţiei cu 12,5%, în aceste condiţii,
urmarea reducerii costului pe seama producţiei este de:
30
− 30 = −1,43% , urmând ca diferenţa de 1,91% să se realizeze pe seama cheltuielilor
1,05
30
variabile.
Din totalul costului de 450 lei
Materiile prime 60% 270 lei
Salarii directe 20% 90 lei
Se estimează posibilitatea reducerii cheltuielilor cu materiile prime cu 20%, adică 54 lei.
Reducerea procentuală este de 1,2%  0,20 × 60  .

 100 
Din restul de 1,91%, pe seama materialelor prime se realizează 1,2%; diferenţa de 0,75% ( 1,95 –
1,2), trebuie obţinută pe baza cheltuielilor cu salariile directe, care sunt exprimate prin relaţia: t x sh,
respectiv 30 ore/tonă x 3 lei/h= 90 lei.
Dacă ponderea cheltuielilor cu salariile este de 20%, pentru a realiza reducerea costului de 0,71,
cheltuielile cu salariile trebuie reduse cu 3,55% , ceea ce reprezintă 86,8 lei (100 – 3,55 x 90).
În ipoteza că se preconizează o majorare a salariilor cu 10%, cu cât trebuie să crească

productivitatea muncii, pentru a se realiza reducerea menţionată ?
Salarii = 3 x 1,1 = 3,3 lei/h
3,3 x = 86,8 lei
X = ore
26,30
It= = 0,876
30
1
Iw= = 1,1415
0,876
În condiţiile date, productivitatea muncii trebuie sa crească cu 14,15% pentru a se realiza
reducerea costului în limitele stabilite.
Dacă cresc unele cheltuieli (de exemplu cheltuielile cu salariile cu 10%, ponderea lor în costuri
fiind de 20%) şi se doreşte menţinerea ratei rentabilităţii (în cazul dat 11,11%), cu cât trebuie să
sporească preţul de vânzare?
Se determină indicele costului
Ic= 1+( Is – 1)g0= 1+(1,10 – 1)0,2 = 1,02
C’=450 x 1,02 = 459 lei
P= C(1+R) = 459(1+0,1111) = 510 lei
Dacă se doreşte o rentabilitate de 15%

P=459 (1+ 0,15) = 528 lei
O altă variantă este aceea în care nu se stabileşte un anumit obiectiv. Se analizează fiecare
categorie de cheltuieli şi se estimează evoluţia acestora, iar în final se determină nivelul de rentabilitate.
Să ne reamintim...
-Cantitatea vândută
(q1 – q0)(p0 – c0)
-Costul pe unitatea de produs
- (c1 – c0)q1
31
-Preţul de vânzare
q1(p1 – p0)
Rezumat
Se constată că profitul brut este influenţat direct de trei factori:
- preţul mediu de vânzare pe unitatea de produs fizic, fără TVA (p)
Pp= [Qv* (p-c)± [ - Qv)*p

Se observă că profitul brut este influenţat direct de patru factori:
- preţul mediu de vânzare pe unitatea de produs stas, fără TVA (p);
se porneşte de la relaţia dintre rentabilitate (R), cost (c) şi preţul de vânzare (p).
p−c p
R= , din această relaţie c =
c 1+ R

Se cunosc următoarele date:
Indicatori P0 P1
1. Cantitatea vândută (bucăţi) 5.000 5.200
2. Preţ de vânzare (lei/bucată) 10 12
3. Cost unitar (lei/bucată) 7 6,5
Se cere analiza factorială a profitului pe produs.
Bibliografie.
1. A. Işfănescu Ghid practic de analiză economico-financiară, Ed. Tribuna
(coordonator) Economică, 1999.
2. A. Işfănescu Analiza economico-financiară, Ed. Universităţii Titulescu, 2013
32
Cuprins
14.2. Analiza corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă
Introducere
Situaţia financiar patrimonială a unei firme reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de
de vedere a structurii şi a rezultatelor financiare obţinute reflectate de bilanţul financiar sau raportul de
lichiditate – exigibilitate existent la nivelul firmei.
Diagnosticul financiar (parte componentă a diagnosticului global al firmei) este definit în
literatura de specialitate drept „studiu metodic a situaţiei şi evoluţiei unei întreprinderi sub aspectul
structurii financiare şi a rentabilităţii, plecând de la bilanţ, contul de rezultate şi alte informaţii oferite
de întreprindere, mai ales din anexe şi raportul anual”. 4
Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de sinteză: bilanţul,
contul de profit şi pierderi şi anexele la bilanţ, acestea din urmă oferind explicaţii necesare unei
înţelegeri mai bune a bilanţului şi contului de profit şi pierdere, aducând clarificări privind politicile
firmei în materie de investiţii, de finanţare, de fiscalitate, de evaluare a patrimoniului.
Într-o abordare generală, pentru afacerile aflate în derulare, diagnosticul financiar cuprinde :
1. Un studiu al bilanţului, (static şi dinamic, pe orizontală şi pe verticală, fiecare punând în
evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii);
2. Un studiu al contului de rezultat pentru a studia performanţele degajate de întreprindere.
3. Analiza planului financiar pentru afacerile aflate atât la debut (cu rolul de a documenta,
justifica şi convinge) cât şi pentru cele în derulare (în vederea unor noi investiţii).
Este de reţinut faptul că fiecare indicator analizat se va compara cu minimum trei repere:
- nivelul înregistrat în anii anteriori pentru a se constata evoluţia indicatorului în sensul
reducerii sau creşterii;
- nivelul înregistrat ca o medie în sectorul de activitate în care acţionează firma analizată;
- nivelul înregistrat de cel mai important concurent din sectorul de activitate respectiv, care
se constituie ca „ ţintă”.
Analiza structurii patrimoniale are ca obiect dinamica acesteia precum şi raporturile dintre
diferitele elemente ale balanţei şi schimbarile intervenite în situaţia mijloacelor şi surselor determinate
de activitatea desfasurată pe parcursul activităţii.
Sunt interesaţi în cunoasterea situaţiei patrimonial-financiare a firmei :
- proprietarii care vor să cunoască evoluţia profitului
- conducerea firmei pentru depistarea eventualelor situaţii de dezechilibru financiar
4
Willi Păvăloaia, Marius Paraschivescu, C. Cojocaru, Analiza financiară, Ed. NEURON, Focşani, 1994
33
- băncile interesate să cunoască bonitatea firmei ( bonitate : lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea,
capitalul împrumutat )
- instituţiile statului deoarece fiecare firmă reprezintă o sursă de venit pentru buget
- organele judecătoreşti
- sindicatele : dacă activitatea are un sens pozitiv, sindicatele pot cere măriri de salarii

-analiza situaţiei generale a patrimoniului pe baza structurii activului şi pasivului;
-metode de determinare a patrimoniului net, determinarea corelaţiilor normale dintre fondul de
rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă;
-analiza la nivelul CA, indicele duratei de imobilizare a creanţelor şi raportului dintre creanţe şi
obligaţii.

Analiza situaţiei financiar – patrimoniale se bazează pe bugetul de venituri şi cheltuieli, bilanţul
contabil, raportul de gestiune etc.
De o importanţă deosebită este bilanţul patrimonial care se obţine în urma regrupării posturilor
de activ şi de pasiv după criteriile de lichiditate şi exigibilitate.
1. Corecţii referitoare la activul bilanţului:
a) Activul imobilizat se diminuează cu valoarea activelor imobilizae fictive sau
nonvalori, elemente care din pucnt de vedere al lichidităţii nu au nici o valoare
deoarece nu dau naştere unui flux de numerar.
De asemenea, activul imobilizat se majorează cu partea activelor circulante cu termen
de lichiditate > 1 an. De exemplu, dacă există creanţe-clenţi sau clienţi-creditori cu
scadenţe mai mari de 1 an, acestea vor fi eliminate şi transferate la grupa „Activ
imobilizat”.
b) Activul circulant se diminuează cu valoarea activelor circulante având termen de

lichiditate > 1 an şi se majorează cu valoarea imobilizărilor financiare cu termen de
lichiditate < 1 an etc.
2. Corecţii referitoare la pasivul bilanţului:
a) Capitalurile permanente se diminuează cu valoarea activelor fictive ( cheltuielile de
constituire, debitorii din capitalul subscris şi nevărsat, cheltuielile de repartizat asupra
exerciţiilor financiare viitoare şi diferenâele de conversie activ, se scad din capitalurile
proprii, iar primele privind rambursarea obligaţiunilor se scad din împrumuturile şi
datoriile asimilate pe termen mediu şi lung), şi cu dividendele de plată. De asemenea,
acestea se majorează cu veniturile înregistrate în avans ( aparţinâd grupei „ Conturi de
regularizare şi asimilare-Pasiv” din bilanţul contabil) , cu termen de exigibilitate > 1 an şi
cu diferenţele de conversie pasiv, acestea fiind considerate profit potenţial.
b) Datoriile cu scadenţă < 1 an includ obligaţiile financiare şi nefinanciare, acestea majorându-
se cu provozioanele pentru riscuri şi cheltuieli, cu termen de exigibilitate < 1 an precum şi
cu datoria fiscală latentă, aferentă subvenţiilor pentru investiţii, provizioanelor pentru
riscuri şi cheltuieli, precum şi altor elemente de capitaluri proprii.
Astfel, în urma corecţiilor menţionate, bilanţul financiar (patrimonial) va conţine în partea
de activ nevoi sau întrebuinţări permanente şi nevoi şi întrebunitări temporare, în care se
includ activele circulante care au grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările.
Partea de pasiv va fi formată din resurse sau capitaluri permanente, adică capitalurile
proprii, reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat) şi capitalurile
din surse publice ( subvenţii, provizioane reglementate), precum şi datoriile pe termen
34
mediu şi lung şi din resurse temporare.
Patrimoniul unei societăţi se compune din:

- drepturi de proprietate şi de creanţă (activul bilanţier);
- obligaţii (datorii).
Patrimoniul net se mai numeşte activ net contabil sau situaţie netă şi se calculează astfel :
- ca diferenţă între activul total şi datoriile totale
- ca sumă a capitalurilor proprii.
SN = AT – DT
Cel mai adesea situaţia netă este pozitivă şi crescătoare, ca urmare a reinvestirii unei părţi din
profitul net sau a altor elemente (subvenţii, reporturi din exerciţiul precedent, aporturi noi etc.).
Această creştere a situaţiei nete reflectă atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, şi anume
maximizarea valorii firmei, adică a valorii capitalurilor proprii.
Exemple
Nr. Specificaţie P0 P1
crt. mii lei % mii lei %
1 Active imobilizate 1254 58,48 987 37,15
2 Active circulante 890 41,52 1670 62,82
din care:
stocuri 400 18,65 800 30,11
creanţe 290 13,53 500 18,82
disponibilităţi 200 9,32 370 13,92
TOTAL ACTIV 2144 100 2657 100
3 Capital social 950 44,3 950 35,75
4 Rezerve 32 1,49 47 1,76
5 Fonduri proprii 75 3,5 350 13,17
6 Capital propriu 1057 50,14 1347 50,69
7 Creditori 540 25,18 1120 42,1
8 Împrumuturi pe termen scurt 140 6,52 38 1,4
9 Împrumuturi pe termen lung 407 18,9 152 5,7
TOTAL PASIV 2144 100 2657 100
Indicatori P0 P1 Diferenţa
Active imobilizate 1254 987 -267
Active circulante 890 1670 +780
Total Activ 2144 2657 +513
Datorii totale 1087 1310 +223
Patrimoniul net 1057 1347 +290
Specificaţie P0 P1
Capital social 950 950
Rezerve 32 47
Fonduri proprii 75 350
Capital propriu 1057 1347
1. Pe baza elementelor din tabel stabiliţi structura şi valoarea patrimoniului net.
Nr. Specificaţie P0 P1
crt. mii lei % mii lei %
1 Active imobilizate 1173 60,3 997 39,0
2 Active circulante 773 39,7 1560 61,0
din care:
stocuri 302 15,5 833 32,6
creanţe 236 12,1 493 19,4
disponibilităţi 235 12,1 234 9,0
35
TOTAL ACTIV 1946 100 2557 100
3 Capital social 983 50,6 983 38,4
4 Rezerve 32 1,6 47 1,8
5 Fonduri proprii 69 3,5 265 10,4
6 Capital propriu 1084 55,7 1295 50,6
7 Creditori 569 29,3 1002 39,2
8 Împrumuturi pe termen scurt 146 7,5 48 1,9
9 Împrumuturi pe termen lung 147 7,5 212 8,3
TOTAL PASIV 1946 100 2557 100
Să ne reamintim…
Situaţia netă reprezintă “activul neangajat în datorii”, respectiv capitalul propriu al firmei,
constituind subiect de interes atât pentru acţionari cât şi pentru creditori.
Ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare (patrimoniu net, activ net contabil) este de forma:
CAPITAL PROPRIU (Activ net, Situaţie netă) = ACTIV total - DATORII totale(PASIV)
O firmă are o poziţe financiară pozitivă în cazul în care capitalul propriu este mai mare sau
cel puţin egal cu datoriile cu valoare economică. Această condiţie indică faptul că societatea, ca
subiect de drept, are posibilitatea să plătească obligaţiile faţă de terţi, atât pe parcursul desfăşurării
activităţii sale cât şi la lichidarea sa.
Pentru acţionari, care îşi asumă un risc prin investirea capitalului lor în speranţa unor
beneficii viitoare, o valoare crescătoare a acestui indicator exprimă o stare de normalitate fiind
consecinţa unei gestiuni sănătoase, a unui management eficace care a avut ca rezultat creşterea averii
lor, în principal prin reinvestirea unei părţi din profitul net.
Pentru creditori, care îşi asumă un risc de insolvabilitate prin creditele acordate, de mărimea
situaţiei nete (a activului realizabil la un moment dat) depinde posibilitatea acestora de a recupera, în
caz de faliment, capitalul împrumutat.
14.2. Analiza corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi
trezoreria netă
Bilantul este principalul instrument de reflectare a echilibrului financiar, de evidenţiere materială a

modului de echilibrare al capitalurilor propii şi împrumutate.
Echilibrul financiar al bilanţului contabil presupune un echilibru între cele două componente
ale sistemului: utilizări (nevoi) şi resurse. Pentru a se asigura o stare de echilibru perfect, ar trebui ca
activele şi pasivele să fie perfect corelate din punct de vedere al „maturităţii”, respectiv:
(1) Active cu lichiditate peste un an (active imobilizate) = Pasive cu exigibilitate peste un an
(capital permanent);
(2) Active cu lichiditate sub un an (cu excepţia celor de trezorerie) = Pasive cu exigibilitate
sub un an (cu excepţia celor de trezorerie);
(3) Active de trezorerie = Pasive de trezorerie.
O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să fie perfect
corelate, respectiv zilnic să se poată asigura un echilibru perfect între încasări şi plăţi.
Bineînţeles că, în practică rareori se va putea asigura această stare de echilibru. În aceste
condiţii, se recomandă să se înregistreze un sold de trezorerie pozitiv (dar nu de mari dimensiuni),
pentru a se putea face faţă eventualelor crize de lichiditate.
Analiza pe baza bilanţului financiar îşi propune, înainte de orice, evidenţierea acestei stări de
echilibru. Se poate afirma că această opţiune este specifică mai mult instituţiilor bancare şi mai puţin
managementului financiar al firmei.
Analizând pe orizontală bilanţul financiar, se consideră că “menţinerea echilibrului financiar
se realizează atunci când resursele permanente finanţează utilizările permanente iar resursele
temporare finanţează utilizările temporare” 16.
16
Georgescu, N., Analiza bilanţului contabil, Bucureşti, 1999,
36
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de finanţat
şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă două reguli
principale ale finanţării, respectiv:
(1) nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri
permanente, îndeosebi din capitaluri proprii,
(2) nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanţate din resurse temporare.
Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar, care se
va manifesta fie printr-un stres (presiune, discomfort) pentru managerul financiar, care va fi obligat să
asigure finanţarea unor active ce trebuie să se afle permanent la dispoziţia firmei din pasive
temporare, fie un cost prea ridicat al procurării de capitaluri, dat fiind faptul că, în principiu,
capitalurile pe termen scurt prezintă, pe acelaşi orizont de timp, un cost mai ridicat. Riscurile la care
va fi supus managementul financiar al firmei se referă la:
- riscul ratei dobânzii: o creştere a acestora erodează, prin cheltuielile financiare mai mari,
performanţele firmei;
- riscul de refuz la refinanţare: o întreprindere fără stabilitate financiară este riscantă pentru
bancă, fiind în imposibilitatea de a contracta noi împrumuturi nesare funcţionării sale.
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă
corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi echilibrul financiar
pe termen scurt.
I. Indicatorii absoluţi ai echilibrului financiar sunt:
(1) Fondul de rulment (FR)
(2) Necesarul de fond de rulment (NFR)
(3) Trezoreria (T)
Echilibrul financiar rezultă din confruntarea acestor indicatori cu relaţia:
FR – NFR = T
(1) Fondul de rulment (capital de lucru) (FR)
Fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată şi utilizată pentru
finanţarea activităţii curente de exploatare. Practic, când sursele permanente sunt mai mari decât
necesităţile permanente de alocare a fondurilor băneşti, firma dispune de un fond de rulment (FR).
Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fi utilizat
sau „rulat” pentru reînnoirea activelor circulante. Fondul de rulment apare astfel ca o marjă de
securitate financiară care permite firmei, să facă faţă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen
scurt. 5 Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea întreprinderii permiţând
acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării, conservarea
unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare faţă de creanţierii săi.
Prezintă interes pentru analişti două formulări ale noţiunii de fond de rulment: fondul de
rulment net sau permanent, pe de o parte, şi fondul de rulment propriu pe de altă parte.
Fondul de rulment permanent determinat pe baza bilanţului financiar mai este întâlnit sub
numele de fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar „FRF” şi poate fi stabilit prin
două modalităţi 6:
1. FR = Capitaluri Permanente - Nevoi permanente (Active imobilizate nete)
Active Imobilizate (nete) Capitaluri permanente:
- necorporale - capital propriu
- corporale - datorii pe termen lung
- financiare - alte elemente de pasiv care au caracter
permanent (mai mult de un an): subvenţii pentru
investiţii, provizioane 7
În această abordare fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente

degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoile de finanţare din partea de jos a
bilanţului (a activelor circulante), rămasă după finaţarea imobilizărilor.
2. FR = Activ Circulant Net 8 – Datorii mai mici de un an
5
V. Dragotă şi Colectiv, Management financiar – Analiza financiară şi gestiune financiară operaţională – vol.1, Ed. Economică, Bucureşti,
2003
6
G. Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
7
este vorba despre provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli atunci când stabilitatea lor permite să se considere că au un caracter de rezervă
şi pot fi asimilate capitalurilor proprii;
8
Provizioanele pentru deprecierea activului circulant nefiind considerate resurse permanente, în mod corespunzător activele circulante
vor fi preluate în calculul FRF la valoarea netă corespunzătoare valorii reale a acestora (fără provizione pentru depreciere).
37
Activ circulant (net) Datorii pe termen scurt
+ active circulante (nete) + datorii pe termen scurt inclusiv credite
+ cheltuieli în avans bancare curente
+ venituri înregistrate în avans
În această exprimare, fondul de rulment financiar constituie un criteriu de lichiditate şi
evidenţiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor
circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt.
Prima modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de specialitate din Franţa,
iar a doua, ţărilor anglo-saxone. Indiferent însă de modalitatea de calcul, în logica financiară nu există
decât un singur fond de rulment financiar.
În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar, pot
fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:
- FRF > 0, Capitaluri permanente > Activ imobilizat net
Un fond de rulment financiar pozitiv indică faptul că, capitalurile permanente finanţează o
parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Această situaţie pune în
evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a echilibrului financiar pe termen lung şi a
contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
- FRF < 0, Capitaluri permanente < Activ imobilizat net
Valoarea negativă a FRF reflectă insuficienţa resurselor permanente şi alocarea unei părţi din
resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare:
nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situaţie generează un dezechilibru
financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea
respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor
cu profil industrial, fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care
datoriile faţă de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.
- FRF = 0, Capitaluri permanente = Activ imobilizat net
Această situaţie mai puţin probabilă, implică o armonizare totală a structurii resurselor cu
necesităţile de alocare a acestora.
Analiza va urmări pe lângă dinamica fondului de rulment şi dinamica elementelor din
structura acestuia:
- creşteri/reduceri ale capitalului propriu
- creşteri/reduceri ale datoriilor pe termen lung
- creşteri/reduceri ale activelor imobilizate
Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza
elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate de asemenea trei situaţii:
- FRF > 0, Activ circulant net > Datorii pe termen scurt
Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul lichidităţii sale.
- FRF < 0, Activ circulant net < Datorii pe termen scurt
Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru
rambursarea datoriilor pe termen scurt şi reflectă, cel puţin la prima vedere, o stare de dezechilibru, o
situaţie nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dacă scadenţa medie a activelor circulante este mai
apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui
FRF negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate comercială.
- FRF = 0, Activ circulant net = Datorii pe termen scurt
În această situaţie, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă „strict” datoriile pe
termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.
Se constată că ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două
aspecte diferite dar complementare ale aceluiaşi indicator.
Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura
capitalurilor permanente, analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură
prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară, sau de libertate în
luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii, este fondul de rulment propriu,
adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete, determinat conform relaţiei:
FR propriu = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE
Un fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca fiind o situaţie nefavorabilă, cel
puţin pe termen scurt, ci doar un potenţial semnal de alarmă pentru viitor.
Rezultatul negativ al următoarei relaţii de calcul, denumit fond de rulment împrumutat,
reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt:
FR împrumutat = FR – FR propriu
Dacă avem în vedere structura de finanţare a fondului de rulment financiar, constatăm că
38
existenţa acestuia (FR pozitiv) nu exprimă întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în condiţii de
autonomie financiară (FR propriu - poate fi negativ), întrucât fondul de rulment financiar poate fi
constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung (FR împrumutat - pozitiv), iar marja de
siguranţă pe care acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare protejează întreprinderea de
riscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în perspectivă.
Practica economică consideră că pentru societăţile cu profil industrial, fondul de rulment
ar trebui să reprezinte 1/3 din mărimea cifrei de afaceri.
2. Nevoia de fond de rulment (NFR)
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele
temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar denumit nevoia
de fond de rulment (NFR), ca indicator privind necesarul de finanţare a activului circulant.
Acest indicator arată mărimea activelor curente (mai puţin disponibilităţile) ce trebuie
finanţate din fondul de rulment, permiţând urmărirea echilibrului curent prin compararea necesarului
de finanţare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării(fără credite de trezorerie), fiind
legat de decalajul între încasări şi plăţi. Cu alte cuvinte, necesarul de fond de rulment exprimă un
decalaj între fluxuri şi se determină ca diferenţă între utilizări şi resurse, diferenţă ce corespunde
acelei părţi necesare pentru ciclul de exploatare care nu a fost finanţată de resursele generate de acest
ciclu şi trebuie acoperită de finanţări complementare (fond de rulment sau credite bancare pe termen
scurt).
NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare
Nevoi temporare Resurse temporare

+ active circulante +datorii curente, pe termen scurt
+active de regularizare + pasive de regularizare
- exclusiv activele de trezorerie: - exclusiv pasivele de trezorerie(credite bancare
- disponibilităţile băneşti (casă, conturi pe termen scurt)
la bănci, avansuri de trezorerie, cecuri de
încasat, alte valori)
- investiţii pe termen scurt(acţiuni,
obligaţiuni, efecte de încasat, alte investiţii pe
termen scurt)
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă (NFR > 0), semnificaţia este că există un
surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Valoarea pozitivă a
NFR reprezintă o situaţie normală în activitatea unei întreprinderi dacă provine din expansiunea
activităţii, consecinţă a unei politici active de investiţii (ce determină prin creşterea volumului de
activitate valori mari ale stocurilor şi creanţelor, dar cu o rotaţie rapidă). În caz contrar, nevoia de fond
de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de o
parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor şi
urgentarea plăţilor.
Valoarea sa negativă (NFR < 0) evidenţiază surplusul resurselor temporare în raport cu
nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare mai mici decât sursele
temporare posibile de mobilizat. Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul
accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării, concomitent, de datorii în condiţii avantajoase
pentru întreprindere (cu scadenţe mai mari), adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile.
Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială, datorită
creditelor - furnizor mult mai mari decât creditele - client.
În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă evidenţiază o situaţie nefavorabilă,
datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor sau în activitatea de
producţie ori a unor situaţii de nerespectare a termenelor de stingere a datoriilor pe termen scurt.
3. Trezoreria netă (TN)
În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond
de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).
1. TN = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment
2. TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie
Active de trezorerie: disponibilităţi (casă, conturi bancare), valori mobiliare de plasament
(clasa 5)
Pasive de trezorerie: credite pe termen scurt (linii de finanţare deschise), soldurile creditoare
al conturilor la bănci
39
TN > 0; Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii,
expresie a existenţei unui excedent de disponibilităţi rezultat din evoluţia operaţiunilor de încasări şi
plăţi derulate în întreprindere în cursul exerciţiului financiar, fără ca maximizarea acesteia să
constituie obiectiv al managementului financiar.
Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanţare, expresia cea mai
concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în
conturi bancare şi în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii
succesive evidenţiază o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a
disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă.
TN < 0 ; Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar
acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa
întreprinderii de resursele financiare externe şi astfel se limitează autonomia financiară a întreprinderii
pe termen scurt. Această dependenţă financiară nu trebuie să fie interpretată implicit ca o stare de
insolvabilitate.
Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde unei
situaţii în care echilibrul trezorerie este perfect asigurat, fără excedent sau fără deficit. Aceasta
înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment, şi,
atunci, întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.
Evoluţia trezoreriei nete cere prudenţă în interpretare deoarece nivelul său înregistrat la un
moment dat (pozitiv sau negativ), nu are relevanţă deoarece nivelul său fluctuează semnificativ la
intervale foarte scurte de timp ceea ce face ca interesul analiştilor să se orienteze către analiza în
dinamică într-o succesiune de perioade de timp.
Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un indicator cu o
deosebită putere de sinteză denumit cash-flow. Creşterea trezoreriei nete, pe perioada exerciţiului
contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform relaţiei:
CF = TN1 – TN0 , unde
TN1 (TN0) - trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil
Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această situaţie reflectă o creştere a capacităţii reale
de finanţare a investiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a majorării
valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situaţie inversă.
40
Determinarea fondului de rulment
Elemente de calcul 2010 2011

I. FR = Capitaluri Permanente - Active imobilizate
(nete)
1. Capital propriu 136.052.862 145.761.009
2. Datorii pe termen lung 850.654 844.330
3. Subvenţii pentru investiţii 726 -
4. Provizioane (pe termen lung) 4.885.558 3.358.457
Capitaluri permanente 136.904.242 149.963.796
5. Active imobilizate nete 72.793.864 67.513.449
Active imobilizate nete 72.793.864 67.513.449
Fond de rulment I 68.995.936 82.450.347
II. FR = Activ Circulant Net – Datorii mai mici de un
an
1. Active circulante 81.121.037 100.503.352
2. Cheltuieli efectuate în avans 165.863 215.368
Activ circulant net (total) 81.286.900 100.718.720
3. Datorii pe termen scurt 12.290.964 18.260.308
4. Venituri încasate în avans - 8.065
Datorii pe termen scurt (total) 12.290.964 18.268.373
Fond de rulment II 68.995.936 82.450.347
Determinarea Necesarului de fond de rulment

Elemente de calcul 2010 2009
NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare

(+) Active circulante 81.121.037 100.503.352
(-) Disponibilităţi 28.048.592 920.826
(-) Investiţii pe termen scurt 9.358.001 66.248.433
(+) Active de regularizare (cheltuieli în avans) 165.863 215.368
Nevoi temporare 43.880.307 33.549.461
(+) Datorii pe termen scurt 12.290.964 18.260.308
(+) Pasive de regularizare (Venituri în avans) - 8.065
(-) Credite pe termen scurt - -
Resurse temporare 12.290.964 18.268.373
Necesar de fond de rulment (NFR) 31.589.343 15.281.088
1. Nevoia de fond de rulment poate fi definită ca:

a) partea din activele circulante de natura stocurilor şi creanţelor care trebuie finanţată din fondul
de rulment
b) excedentul activelor circulante peste valoarea datoriilor pe termen lung
c) acea parte a capitalului permanent ce depăşeşte valoarea activelor imobilizate şi este destinată
finanţării activelor circulante
d) acea parte a capitalului propriu care finanţează activitatea curentă
2. Fondul de rulment reprezintă:

a) Acea parte a capitalului prorpiu care finanţează active imobilizate
b) Acea parte a capitalului permanent ce depăşeşte valoarea activelor imobilizate şi este
destinată finanţării activelor circulante
c) Excedentul activelor circulante peste valoarea datoriilor pe termen lung
d) Acea parte a capitalului propriu care finanţează activitatea curentă.

Creanţele arată angajamentele contractate de anumiţi parteneri ai firmei, cum sunt clienţii, ale căror
termene de plată au o scadenţă ulterioară livrării bunurilor şi serviciilor, precum şi debitorii firmei, în
calitate beneficiari ai unor împrumuturi pe carele vor rambursa ulterior împreună cu dobânda aferentă
41
acestora.
Creanţele sunt formate din clienţi, furnizori-debitori, creanţe privind personalul şi asigurările sociale,
alte creanţe privind statul şi instituţiile publice, debitori diverşi.
Obligaţiile (datoriile financiare pe termen scurt) reprezintă surse de finanţare atrase pe o durată mai
mică de un an, excluzând creditele bancare. Ele conţin datoriile către furnizori, personal, stat,
acţionari, avansuri de la clienţi. Datoriile curente cuprind obligaţiile, împrumuturile pe termen scurt şi
ratele scadente pentru împrumuturile pe termen mediu şi lung.
Datorii totale cuprind datoriile curente împreună cu împrumuturile pe termen mediu şi lung.
Creanţele şi obligaţiile constituie principalele elemente care influenţează fluxurile băneşti ale firmei.
O analiză a acestora trebuie să aibă în vedere sumele şi termenele de încasare şi de plată.
Indicatorii utilizaţi în acest scop sunt următorii:
1. Durata de imobilizare a creanţelor (Di):
Di=
Sd - soldul mediu al creanţelor;
CA – cifra de afaceri.
2. Durata de folosire a surselor atrase (Df):
Df=
Sc - soldul mediu al conturilor de obligaţii.

Corelaţia dintre suma creanţelor şi a obligaţiilor pe termen scurt, precum şi dintre Di şi Df generează
fluxuri băneşti care influenţează pozitiv sau negativ disponibilităţile firmei, astfel:
a) dacă ∑Sdi = ∑Sci şi Di = Df , atunci cel puţin din punct de vedere teoretic, se produce o
compensare între creanţe şi obligaţii;
b) dacă ∑Sdi >∑Sci şi Di= Df , atunci fluxul de disponibilităţi este influenţat pozitiv
întrucât suma încasărilor este superioară sumei plăţilor pentru acelaşi interval de timp.
Pe baza celor prezentate se pot construi şi alte variante, în funcţie de cei patru indicatori, cu
semnificaţiile lor economice. Corelaţia dintre creanţe şi obligaţii poate fi studiată şi pe baza
balanţei acestora în funcţie de termenele lor de vechime. Forma acestei balanţe este următoarea

În general ,“solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a stinge
la scadenţă obligaţiile faţă de creditorii săi” 9, referindu-se în mod deosebit la obligaţiile pe termen
mediu şi lung.
Analiza solvabilităţii firmei 10 urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita obligaţiile totale
din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacităţii de plată pe termen lung
(insolvabilitatea sau risc de faliment).
Aşa cum se arată în literatura de specialitate falimentul este consecinţa unui grad ridicat de
îndatorare şi a unui grad de solvabilitate relativ redus depinzând de o serie de factori specifici
întreprinderii, sectorului de activitate în care aceasta funcţionează, mediului economic, ce pot aduce
întreprinderea în stare de dificultate din punct de vedere economic, financiar, juridic si social-politic,
obligând-o să intre în procedură de reorganizare judiciară.
Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilităţii se utilizează mai multe rate din
structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară şi îndatorarea întreprinderii 11.
Se adaugă acestora următoarele rate:
Capacitatea de rambursare a datoriilor(Crd) care arată măsura în care sursele potenţiale de
autofinanţare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.
Capacitatea de autofinantare
Crd =
Datorii totale
Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33
întrepriderea se află în pericolul incapacităţii de plată.
Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a datoriilor
(Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).
9
Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999
10
Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002
11
Silvia Petrescu, Op. Cit.
42
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele potenţiale
de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să acopere datoriile totale
ale acesteia.
Excedent brut din exploatare
Cbrd =
Datorii totale
Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanţarea netă
poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport între sursele proprii şi cele
împrumutate sau atrase.
Autofinantarea exercitiului
Cnrd =
Datorii totale
Rata cheltuielilor financiare 12( Rchf ) arată măsura în care cheltuielile financiare consumă
numerar din acumulăriile brute ale activităţii de exploatare.
Cheltuieli financiare
Rchf =
Excedent brut din exploatare
Nivelul maxim acceptabil în raport cu EBE este de 0,6, depăşirea acestuia fiind un semnal că
societatea nu poate suporta costul îndatorării şi riscă pe termen lung să devină insolvabilă.
În raport cu Cifra de afaceri, pentru ca întreprinderea să nu se expună riscului de
insolvabilitate, literatura de specialitate recomandă o valoare de maxim 0,03 (3% din cifra de afaceri).
Se consideră, de asemeni, că societatea este solvabilă în măsura în care activul real este
suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor.
Lichiditatea este proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani.
Pentru caracterizarea lichidităţii unei firme se impune compararea pasivelor pe termen scurt cu
resursele disponibile pentru aceeaşi perioadă. În literatura de specialitate ratele de lichiditate sunt
cunoscute şi sub denumirea de rate de trezorerie şi au rolul de a măsura capacitatea de plată a firmei,
respectiv solvabilitatea pe termen scurt.
În orice moment, prima grijă a managerului financiar o constituie lichiditatea: va putea firma să-şi
onoreze obligaţiile care au termenul de scadenţă în viitorul apropiat. Analiza ratelor rezultate prin
compararea ansamblului lichidităţilor potenţiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu
exigibilităţile potenţiale (datorii rambursabile pe termen scurt), constituie o metodă rapidă şi uşor de
utilizat pentru aprecierea gradului în care firma face faţă obligaţiilor pe termen scurt. Cele mai
utilizate rate de lichiditate sunt:
a) Rata lichidităţii generale (Rlg), se determină prin raportarea valorii activelor curente la valoarea
pasivelor curente.
Rlg=
Activele curente includ disponibilităţile, valorile mobiliare foarte lichide, efectele comerciale de
primit şi stocurile, iar pasivele curente sunt formate din efecte comerciale de plătit, credite bancare pe
termen scurt, partea din împrumuturile pe termen mediu şi lung a căror scadenţă este în cadrul
exerciţiului financiar curent impozite de plătit şi alte obligaţii (în principal cele salariale).
Dacă o societate trece prin dificultăţi financiare aceasta începe să-şi onoreze plăţile mai târziu, să
acumuleze credite bancare etc. Dacă pasivele curente cresc mai rapid decât activele curente rata
curentă scade , ceea ce constituie semnalul apariţiei unor probleme de natură economico-financiară.
Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenţei unui fond de rulment care îi permite
firmei să facă faţă incidentelor care apar în mişcarea activelor circulante sau unor deteriorări ale
valorii acestora. Cu cât această rată este mai mare decât 1 cu atât firma este pusă la adăpost de o
insuficienţă a trezoreriei care ar putea fi determinată de rambursarea datoriilor la cererea creanţierilor.
Când valoarea acestei rate este subunitară, înseamnă că lichidităţile sunt mai mici decât exigibilităţile
potenţiale. Aceasta se datorează faptului că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite, în
principiu, de activele circulante, iar fondul de rulment are o valoare negativă. Totuşi, valoarea
subunitară a ratei nu constituie un pericol atunci când stocurile se reduc treptat în scopul achitării
datoriilor exigibile pe termen scurt, dar fără a stânjeni continuitatea producţiei. Trebuie evitată o
evoluţie descendentă a lichidităţii, deoarece aceasta evidenţiază o activitate în declin, fapt ce
determină creditorii să devină circumspecţi în ceea ce priveşte acordarea de noi împrumuturi.
43
Rata lichidităţii generale este cel mai utilizat mod de apreciere a solvabilităţii pe termen scurt, pentru
că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite de valoarea
activelor, care pot fi transformate în lichidităţi în decursul unei perioade, care corespunde perioadei de
maturitate a datoriilor. Media acestei rate în ramura industrie este de 1,8. Aceasta deoarece, unele
firme foarte bine conduse se pot plasa deasupra valorii respective, iar alte firme tot aşa de bune, se pot
plasa sub valoarea medie a ratei.
b) Rata lichidităţii restrânse (Rlr), este cunoscută şi sub denumirea de “rata rapidă” sau “testul acid
(quick ratio)”, potrivit teoriei economice nord-americane. Ea exprimă capacitatea firmei de a-şi
onora datoriile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi.
Rlc= Acurente-stocuri/ Pasive curente
Stocurile sunt, de obicei, cel mai puţin lichide dintre toate componentele activelor curente ale unei
firme (pot apare pierderi în momentul în care se pune problema lichidării acestor stocuri). De aceea,
această rată poate fi considerată ca fiind un “test acid” pentru măsurarea capacităţii firmei de a-şi
onora obligaţiile pe termen scurt.
• prin raportarea sumei creanţelor şi disponibilităţilor la datoriile exigibile pe
termen scurt (pasivele curente), şi anume:
Rlr= Creante+ Disponibilitati/ Pasive curente
Această rată este de regulă subunitară. Ea trebuie însă analizată şi interpretată cu prudenţă prin luarea
în calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creanţelor (număr de clienţi, ponderea lor în
totalul creanţelor etc.). În teoria economică există opinii potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 şi 1 ar
reprezenta o situaţie optimă în ceea ce priveşte solvabilitatea parţială.
c) Rata lichidităţii imediate (Rli), realizează corespondenţa dintre elementele cele mai lichide ale
activului cu obligaţiile imediat exigibile ale pasivului. Această rată, cunoscută şi sub denumirea
de rata capacităţii de plată imediate, măsoară capacitatea firmei de rambursare a datoriilor,
utilizând disponibilităţile existente.
Rli=
În teoria economică, această rată mai este cunoscută sub denumirea de trezoreria la vedere sau rata
solvabilităţii imediate. Pentru interpretarea acestei rate trebuie luate în considerare o serie de
informaţii privind condiţiile de desfăşurare a activităţii. Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate,
respectiv o solvabilitate ridicată, dar care poate fi consecinţa unei utilizări mai puţin performante a
resurselor disponibile. Valoarea ridicată a acestei rate nu constituie în acelaşi timp o garanţie a
solvabilităţii, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate.
O valoare redusă a ratei lichidităţii imediate poate fi compatibilă cu menţinerea echilibrului financiar,
dacă firma minimizează valoarea disponibilităţilor sale, deţinând în schimb valori de plasament,
creanţe, stocuri uşor mobilizabile în concordanţă cu exigibilitatea datoriilor imediate.
Menţinerea capacităţii de plată este rezultatul unei activităţi complexe desfăşurată de firmă şi care
reclamă o corelare judicioasă a termenilor de plată a obligaţiilor cu cele de încasare a creanţelor.
Eficacitatea analizei sporeşte, în situaţia în care este luată în calcul şi viteza de rotaţie a capitalurilor
firmei. Rata lichidităţii imediate, este totuşi un indicator puţin relevant datorită instabilităţii
încasărilor. Pentru a măsura gradul în care societatea face faţă datoriilor sale se utilizează
rata solvabilităţii globale (Rsg). Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de
către activele totale ale firma (active imobilizate şi active cirulante) şi se determină, astfel:
Rsg= =
Solvabilitatea este rezultatul unei activităţi eficiente, iar lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţii pot
avea caracter temporar, dacă firma se bazează pe o solvabilitate globală. Rata solvabilităţii globale,
exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung şi scurt, precum şi marja de creditare a
firmeio. O valoare mai mare decât 1,5 a acestei rate semnifică faptul că firma are capacitatea de a-şi
achita obligaţiile băneşti, imediate şi îndepărtate, faţă de terţi.
Băncile, în studiile de bonitate efectuate în cazul solicitării de credite, determină şi
rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp), astfel:
Rsp=
În cazul în care această rată înregistrează valori mai mari de 0,5, situaţia este considerată ca normală,
iar valoarea minimă se apreciază a fi 0,3.
44
Rezumat
Patrimoniul unei societăţi se compune din:
- drepturi de proprietate şi de creanţă (activul bilanţier);
- obligaţii (datorii).
Patrimoniul net se mai numeşte activ net contabil sau situaţie netă şi se calculează astfel :
- ca diferenţă între activul total şi datoriile totale
- ca sumă a capitalurilor proprii.
Indicatorii absoluţi ai echilibrului financiar sunt:
(4) Fondul de rulment (FR)
(5) Necesarul de fond de rulment (NFR)
(6) Trezoreria (T)
Echilibrul financiar rezultă din confruntarea acestor indicatori cu relaţia:
FR – NFR = T
Datorii totale cuprind datoriile curente împreună cu împrumuturile pe termen mediu şi lung.
Creanţele şi obligaţiile constituie principalele elemente care influenţează fluxurile băneşti ale firmei.
O analiză a acestora trebuie să aibă în vedere sumele şi termenele de încasare şi de plată.
Indicatorii utilizaţi în acest scop sunt următorii:
3. Durata de imobilizare a creanţelor (Di):
Di=
Sd - soldul mediu al creanţelor;
CA – cifra de afaceri.
4. Durata de folosire a surselor atrase (Df):
Df=
Analiza solvabilităţii întreprinderii 13 urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita obligaţiile

totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacităţii de plată pe
termen lung (insolvabilitatea sau risc de faliment).
Lichiditatea este proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani.
Pentru caracterizarea lichidităţii unei firme se impune compararea pasivelor pe termen scurt cu
resursele disponibile pentru aceeaşi perioadă.

1. Se dă tabelul:
1. Capital propriu 100.000 120.000
2. Datorii pe termen mediu si lung 17.000 36.000
3. Active imobilizate 80.000 110.000
Modificarea fondului de rulment a fost de:

A) 7.000mii lei
B) -7.000 mii lei
C) +9.000 mii lei
D) +8.000 mii lei
2. Indicele creanţelor= 112%
Indicele cifrei de afaceri=114%
Indicele profitului aferent cifrei de afaceri=106%
Acest caz semnifică:
a) S-a accelerat viteza de rotaţie şi s-a redus costul
b) S-a încetinit viteza de rotaţie a creanţelor şi a crescut costul
c) S-a încetinit viteza de rotaţie a creanţelor şi s-a redus costul
13
Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002
45
d) A crescut cifra de afaceri şi s-a încetinit viteza de rotaţie a activelor circulante
1. Se dau următoarele date:
Indicele veniturilor totale 111%
Indicele activelor totale 109%
Indicele profitului înainte de impozitare 105%
a) s-a accelerat viteza de rotaţie a activelor şi s-a redus rata rentabilităţii veniturilor li
rata rentabilităţii economice a activului
b) au crescut activele totale şi rata rentabilităţii veniturilor
c) s-a încetinit viteza de rotaţie a activelor şi a crescut rata rentabilităţii veniturilor
d) a crescut rata rentabilităţii veniturilor şi au scăzut veniturile
2. Se dă tabelul:
Indicatori Programat Realizat
1.Cifra de afaceri 22500 24300
2.Soldul mediu al activelor 5625 6750
circulante, din care:
-stocuri 3375 3510
-creanţe 2250 2240
3. Durata unei rotaţii (zile) 90 100
T 360 zile
Se cere analiza factorială a vitezei de rotaţie a activelor circulante.
Bibliografie.
1.Georgescu, N., Analiza bilanţului contabil, Bucureşti, 1999,
2.V. Dragotă şi Colectiv, Management financiar – Analiza financiară şi gestiune financiară operaţională – vol.1, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
3.G. Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999
4.Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002
46
Cuprins
15.1. Analiza rezultatelor firmei
15.2. Analiza echilibrului economico-financiar
15.3. Analiza vitezei de rotaţie a activelor circulante
Introducere
Analiza bilanţului financiar îşi propune identificarea stării de echilibru la nivelul societăţii analizate,
încercându-se, practic, evidenţierea raportului dintre activele şi pasivele pe termen lung şi scurt.
Analiza patrimonială (numită şi analiza lichiditate-exigibilitate) se susţine pe criteriile de clasificare a
posturilor bilanţiere.
Bilanţul prezentat în formă cerută de lege nu realizează întotdeauna o structură perfectă din punct de
vedere al lichidităţii, respectiv al eligibilităţii. Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca fiind
o unitate economică şi financiară, asigurând în raport cu dezvoltarea sa trei funcţii: de investiţii, de
finanţare, de exploatare. Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii
realizate de societate în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi originea expresiei
,,analiza funcţională”.

- determinarea elementelor constitutive ale unui bilanţ
- înţelegerea noţiunii de capacitate de autofinanţare, potenţial financiar
- analiza pragului de rentabilitate
- analiza vitezei de rotaţie
Durata medie de parcurgere unităţii de învăţare este de 2 ore.
În contextul economiei de piaţă, înteprinderea are ca obiectiv obţinerea profitului. Astfel, profitul
poate fi considerat o îmbogaţire, deci o resursă, pe când pierderea este o irosire, fiind asimilată unor
utilizări fără asigurarea unui contraechivalent valoric.
În prezentarea contului de profit şi pierdere sunt conturate două modele de expunere a cheltuielilor
şi veniturilor: unul ia în considerare natura economică a acestora,celalalt pleacă de la funcţiile sau
activităţile unei societăţi (deci de la destinaţia veniturilor şi cheltuielilor).
Ca forma, contul de profit şi pierdere se poate prezenta astfel:
-sub forma de tabel bilateral sau forma de cont(schema orizontală)
-sub forma de listă (schema verticala)
Contul de profit şi pierdere sintetizează fluxurile economice, respectiv veniturile şi cheltuielile
perioadei de gestiune.
Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogăţire a firmei legate sau nu de activitatea sa
normală şi curentă. Partea preponderentă a veniturilor o reprezintă cifra de afaceri realizată de firmă
în cursul exerciţiului.
Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri suportate de societate în cursul
47
exerciţiului.
Dacă bilanţul contabil permite o cunoaştere a poziţiei financiare a firmei, contul de profit şi pierdere
oferă informaţii asupra activităţii firmei, a modului cum aceasta îşi gestionează afacerile prin
dimensiunea veniturilor,cheltuielilor şi rezultatelor pe care le generează.
428. ‐ Formatul contului de profit şi pierdere întocmit de entitățile prevăzute la pct. 9 alin. (3) şi pct. 9
alin. (4), precum şi de entitățile de interes public, este următorul:
1. Cifra de afaceri netă
2. Variația stocurilor de produse finite şi a producției în curs de execuție
3. Producția realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi capitalizată
4. Alte venituri din exploatare
5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile
b) Alte cheltuieli externe
6. Cheltuieli cu personalul:
a) Salarii şi indemnizații
b) Cheltuieli cu asigurările sociale, cu indicarea distinctă a celor referitoare la pensii
7. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi imobilizările necorporale
b) Ajustări de valoare privind activele circulante, în cazul care acestea depăşesc suma ajustărilor de
valoare care sunt normale în entitatea în cauză
8. Alte cheltuieli de exploatare
9. Venituri din interese de participare, cu indicarea distinctă a celor obținute de la entitățile afiliate
10. Venituri din alte investiții şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate, cu indicarea
distinctă a celor obținute de la entitățile afiliate
11. Alte dobânzi de încasat şi venituri similare, cu indicarea distinctă a celor obținute de la entitățile
afiliate
12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investițiile deținute ca active circulante
13. Dobânzi de plătit şi cheltuieli similare, cu indicarea distinctă a celor de plătit entităților afiliate
14. Impozitul pe profit
15. Profitul sau pierderea după impozitare
16. Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus
17. Profitul sau pierderea exercițiului financiar
Soldurile intermediare de gestiune
Analiza fluxurilor de venituri şi cheltuieli permite determinarea unor marje de acumulare bănească,
marje de profit, destinate să remunereze factorii de producţie şi să finanţeze creşterea economică din
perioadele viitoare. Aceste marje se numesc solduri intermediare de gestiune. Toate soldurile pornesc
de la acumulările ce se realizează prin vânzarea produselor, serviciilor, mărfurilor, (cifra de afaceri) la
care se adaugă succesiv celelalte categorii de venituri şi se scad în mod corespunzător cheltuielile,
până se ajunge la profitul net (sau pierdere) ca ultim sold intermediar de gestiune.
Pentru determinarea soldurilor intermediare de gestiune se presupune o tratare prealabilă a contului de
profit şi pierdere pentru a pune în evidenţă modul de funcţionare şi rentabilitate a întreprinderii.
Din considerente didactice prezentăm structura retratată a contului de profit şi pierdere sub forma de
cont, deşi, aşa cum am prezentat mai sus, contul de profit şi pierdere se prezintă sub formă de listă.
Ca principale solduri intermediare de gestiune reţinem:

1. Valoarea adăugată (VA)
2. Excedentul brut de exploatare (EBE) sau excedentul brut înainte de
dobânzi, impozite, amortizări şi provizioane (EBITDA)
3. Rezultatul exploatării (RE) sau excedentul brut înainte de dobânzi şi
impozite (EBIT)
4. Rezultatul curent (RC) sau rezultatul înainte de impozit sau excedentul
brut total (EBT).
5. Profitul net (PN) sau pierdere
Determinarea succesivă a acestor marje de profit a marcat denumirea de cascadă
48
a soldurilor intermediare de gestiune.
Fiecare sold evidenţiază performanţele gestiunii financiare la treapta respectivă
de acumulare.
Cascada soldurilor intermediare de gestiune
Vânzări de mărfuri (ct.707)
- Contul mărfurilor vândute (ct.607)
= Marjă comercială
Producţia vândută (ct 701, 702, 703, 704, 705, 706, 708)
± Variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie (ct.711)
+ Producţia realizată de unitatea economică pentru scopurile sale proprii şi
capitalizată (ct.721, 722)
= Producţia exerciţiului
Producţia exerciţiului
+ Marja comercială
- Consumuri de la terţi (ct.601, 602, 603, 604, 605, 606, 608, 61, 62)
= (1) Valoarea adăugată (VA)
+ Subvenţii pentru exploatare (ct 741)
- Impozite, taxe, vărsăminte asimilate (ct.635)
- Cheltuieli cu personalul (ct. 641, 642, 645)
= (2) Excedentul brut de exploatare (EBE)
+ Alte venituri din exploatare (ct 758)
- Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate (ct. 658)
- Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale (ct. 6811 +
6813 – 7813)
- Ajustări de valoare privind activele circulante (ct. 654 + 6814 – 754 -7814)
- Ajustări privind provizioanele (ct. 6812-7812)
= (3) Rezultatul exploatării (RE)
+ Venituri financiare monetare (ct.76)
- Cheltuieli financiare monetare (ct.66)
- Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca
active circulante (ct. 686-786)
= (4) Rezultatul curent (RC)
+ Venituri extraordinare (ct.771)
- Cheltuieli extraordinare (ct.671)
- Impozit pe profit (ct.691)
= (5) Rezultatul net al exerciţiului (profit net (PN) sau pierdere)
Capacitatea de autofinanţare
Reprezintă potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă la sfârşitul exerciţiului, destinat să
finanţeze politica de investiţii din perioada viitoare şi să remunereze acţionarii prin dividente.
Pentru determinarea capacităţii de autofinanţare se porneşte de la separarea cheltuielilor şi veniturilor
în funcţie de incidenţa acestora asupra trezoreriei societăţii în două categorii;
1 Fluxuri realizabile şi 2 Fluxuri calculate.
Capacitatea de autofinanţare se poate determina prin două metode:
a. Metoda deductivă permite determninarea capacităţii de autifinanţare ca diferenţă între veniturile
încasabile, corespunzătoare unor încasări efective sau viitoare, şi cheltuielile plătibile,
corespunzătoare unor plăţi efective sau viitoare
CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile.
Având în vedere că excedentul brut de exploatare este în întregime constituit din venituri încasabile şi
cheltuieli plătibile, calculul capacităţii de autofinanţare poate avea ca punct de plecare excedentul brut
de exploatare. Trecând prin cascada soldurilor intermediare de gestiune, relaţia de calcul devine:
EBE
+ Alte venituri din exploatare (cu excepţia ct. 7583 Venituri din vânzarea
activelor şi alte operaţii de capital şi ct. 7584 Venituri din subvenţii pentru investiţii)
- Alte cheltuieli din exploatare (cu excepţia ct. 6583 cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii
de capital)
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare (cu excepţia ,,Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile
deţinute ca active circulante” (ct.686-ct 786)
± Rezultatul activităţii extraordinare
49
- Impozit pe profit
= CAF
b) Metoda aditivă are meritul de a pune în evidenţă elementele contabile, negeneratoare de fluxuri
monetare. În procedeul adiţional se porneşte de la profitul net al exerciţiului la care se adaugă
cheltuielile calculate şi se scad veniturile calculate:
CAF = PN + Cheltuieli calculate – Venituri calculate
Trecând prin cascada soldurilor intermediare de gestiune, relaţia de calcul
devine:
PN
+ Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale.
+ Ajustări de valoare privind activele circulante (doar ct. 6814-7814)
+ Ajustări privind provizioanele
+ Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca
active circulante
+ ct. 6583 Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital
- ct. 7583 Venituri din vânzarea activelor şi alte operaţii de capital
- ct. 7584 Venituri din subvenţii pentru investiţii
= CAF
Analiza pragului de rentabilitate

Un alt tip de analiză a performanţelor întreprinderii este cea a pragului de rentabilitate, care presupune
separarea cheltuielilor invariabile şi fixe în raport cu volumul de activitate. Pragul de rentabilitate
reprezintă nivelul cifrei de afaceri pentru care profitul este nul. În acest punct cifra de afaceri acoperă
cheltuielile totale (variabile şi fixe) şi profitul este zero.
Pragul de rentabilitate poate fi exprimat în mai multe feluri:
- în unităţi fizice
- în unităţi valorice
- în zile.
a) în unităţi fizice de volum, evidenţiind volumul fizic al producţiei vândute pentru a atinge pragul de
rentabilitate
Qpr= =
unde - QPR Volumul fizic al producţiei vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate
CF – cheltuieli fixe totale
P – preţ de vânzare unitar
CV – cheltuieli variabile unitare
mCV – marja unitară asupra cheltuielilor variabile sau marja brută de acumulare
pe unitatea de produs
c) în unităţi valorice pentru întreg volumul de activitate, având semnificaţia cifrei de afaceri la
care profitul este zero
CAPR=
MCV%= *100= 100- x100
unde : CAPR – valoarea cifrei de afaceri pentru suma cheltuielilor fixe este
egală cu marja absolută asupra costului variabil;
CV – cheltuieli variabile totale;
MCV – marja asupra cheltuielilor variabile
c) în zile, având semnificaţia datei calendaristice la care s-ar atinge pragul de rentabilitate.
PRZ =
50
Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelaţii, prin care se stabilesc anumite
proporţionalităţii în cadrul şi între diferitele fluxuri financiare. Aceasta reprezintă o premisă dar şi o
consecinţă a unei desfăşurări normale a activităţii firmei, în conformitate cu obiectul său de activitate.
Ca premisă, trebuie avute în vedere corelaţiile obiective dintre necesităţile de resurse materiale şi
posibilităţile de finanţare. De modul cum sunt utlizate şi valorificate aceste resurse depinde asigurarea
echilibrului economico-financiar sau dereglarea acestuia.
Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelaţii implicate de echilibrul financiar, există o
multitudine de indicatori. Exemplificăm:
1. Rata autonomiei financiare
2.Rata de finanţare a stocurilor
Rfs=
3. Rata de autofinanţare a activelor
Raa=
4. Rata datoriile
Rd=
Exemple
Având în vedere datele din tabel, evoluţia indicatorilor economici se prezintă astfel:
Indicatori N-1 N
Rata autonomiei financiare 0,50 0,49
Rata de finantare a stocurilor 1,00 0,70
Rata de autofinantare a activelor 0,49 0,37
Rata datoriilor 0,50 0,61
Se poate observa un declin al activităţii firmei din punct de vedere al echilibrului economico-
financiar, totuşi ca şi în cazul indicatorilor de lichiditate şi solvabilitate, aceste rate se încadrează în
limitele considerate satisfăcătoare ceea ce demonstrează funcţionarea satisfăcătoare a acesteia.
Analiza vitezei de rotaţie a activelor circulante

Viteza de rotaţie a activelor circulante reprezintă un indicator de eficienţă care reflectă schimbările
intervenite în activitatea firmei. Volumul activelor circulante ale societăţii depinde de doi factori: cifra
de afaceri şi viteza de rotaţie a activelor circulante. Cu cât activele circulante vor parcurge mai repede
fiecarre stadiu al rotaţiei capitalului, cu atât viteza de rotaţie va fi mai mare, iar necesarul de fond de
51
rulment mai mic pentru un volum dat al activităţii, respectiv al cifrei de afacei.
Viteza de rotaţie a activelor circulante poate fi exprimată în:
a) Număr de rotaţii (n):
n = CA/AC
unde:
AC- soldul mediu al activelor circulante
Acest indicator se poate calcula pentru fiecare element de active circulante utilizându-se formula
menţionată. Totuşi aceasta are o putere informativă redusă din punct de vedere al conţinutului
deoarece este o mărime abstractă care nu redă în termeni concreţi realitatea economică.
b) Durata în zile (Dz)
Dz = Ac x T/ CA
unde:
T- numărul de zile ale perioadei analizate
În scopul identificării aspectelor favorabile, dar în special a celor nefavorabile ale gestionării
resurselor, se recomandă determinarea vitezei de rotaţie pe fiecare element al activelor circulante şi al
stadiului în care se află în cadrul circuitului general, astfel:
Durata de rotaţie a stocurilor de materii prime şi materiale:
xT
Durata de rotaţie a stocurilor de producţie în curs de execuţie
xT
Durata de rotaţie a stocurilor de produse finite şi semiabricate
xT
Durata de rotaţie a creanţelor ( durata de încasare a creanţelor )
xT
Analiza factorială a vitezei de rotaţie presupune utilizarea următorului model:

CA
Dz= *T
AC
unde:
Dz- viteza de rotaţie a activelor ciculante în zile
CA- cifra de afaceri
AC- soldul mediu al activelor circulante
Exemplu:
52
Indicatori N-1 N %
CA 50000 61000 122
Soldul mediu al activelor circulante din care: 12500 14150 113,2
-stocuri
6500 7150 110

-creanţe 6000 7000 116,66
Model de analiză:
Dz= * T= *T
∆ Dz= Dz1- Dz0= 83.51-90= - 6.49 zile

1. Influenta modificarii cifrei de afaceri:
∆CA= *T- * T= *360 - *360 = 73,77- 90= -16,23 zile

2. Influenta modificarii soldului mediu al activelor, din care:
∆ Ac= *T- * T= *360 - *360= 83,51-73.77= +9,74 zile

3. Influenta modificarii stocurilor medii:
∆ Ac= *T– * T= *360 - *360= 42.2-38.36= 3.84 zile

4. Influenta modificarii soldului mediu al creantelor:
∆ Ac= *T– * T= *360 - *360= 5.91 zile
Să ne reamintim...
Evaluarea continuă a creanţelor comerciale ale unei firme este o ocupaţie permanentă a
oricarui manager care încearcă să se menţină durabil pe o piaţă concurenţială tot mai
internaţionalizată.
Pentru analiza clienţilor se efectuează calculul şi analiza indicatorilor de rotaţie a activelor
circulante.
Viteza de rotaţie a activelor circulante este unul din cei mai importanţi indicatori sintetici
calitativi – caracterizată cu ajutorul ratelor de rotaţie a posturilor de bilanţ.
Pentru evaluarea completă a gradului de utilizare a activelor circulante nu este suficient numai
bilanţul. Mai este nevoie de datele analitice reprezentate de rulajele diferitelor conturi care se găsesc
în indicatorii de bilanţ, folosindu-se balanţa de verificare analitică a conturilor de clienţi.
Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante are efecte favorabile directe asupra
indicatorilor de performanţă (beneficiul şi rata rentabilităţii), reducerea acesteia influentând negativ
preformanţele societăţii.
Viteza de rotaţie a activelor circulante este un indicator semnificativ ce caracterizează
eficienţa cu care sunt folosite activele circulante ale firmei.
53
Cu cât viteza de rotaţie este mai mare, cu atât volumul de active circulante necesare pentru
obţinerea unei anumite producţii este mai mic sau producţia obţinută într-o anumită perioadă de timp
cu acelaşi volum de active circulante este mai mare.

Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 7 defineşte fluxurile de trezorerie (denumite şi fluxuri
de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de numerar şi echivalente de
numerar. Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare din cadrul cărora face
parte şi „situaţia fluxurilor de trezorerie“ stipulează că obiectivul acestora „este de a furniza informaţii
despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii, care sunt
utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice“ [7, Cadrul general, par. 12].
Utilizatorii de situaţii financiare includ investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat, creditorii,
furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi publicul.
Privitor la „situaţia fluxurilor de trezorerie“, IAS 7 consideră că aceasta oferă informaţii utile pentru
evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar, precum şi a necesităţilor întreprinderii de a
utiliza fluxurile de numerar, respectiv a momentului şi siguranţei generării lor. În cadrul situaţiei
fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcţionale a activităţilor întreprinderii, fluxurile sunt
grupate în trei categorii: – fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale); – fluxuri
provenite din activităţi de investiţii; – fluxuri provenite din activităţi de finanţare. Analiza fluxurilor
de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă pentru: corelarea profitului (pierderii) cu
numerarul; separarea activităţilor care implică numerar de cele care nu implică numerar; evaluarea
capacităţii întreprinderii de a-şi îndeplini obligaţiile de plăţi cash; evaluarea fluxurilor de numerar
pentru activităţile viitoare (cash-flow strategic).
Sunt consacrate două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie (generate de activităţile de
exploatare, de investiţii şi de finanţare):
– metoda directă;
– metoda indirectă.
A. Metoda directă Conform acestei metode se operează cu încasări şi plăţi brute în numerar [8].
a) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de exploatare: – încasările în numerar din
vânzările de bunuri şi prestările de servicii; – încasările în numerar provenite din redevenţe,
onorarii, comisioane şi alte venituri (care se pot estima pe baza mărimii cifrei de afaceri
realizate, corectate cu modificarea soldului creanţelor comerciale din exerciţiul financiar); –
plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii (materii prime şi materiale consumabile,
ct. 601 + 602 – 7412; alte cheltuieli materiale, ct. 603 + 604 + 606 + 608; alte cheltuieli din
afară, cum sunt cele cu energia şi apa, ct. 605 – 7413; cheltuieli privind mărfurile, ct. 607;
cheltuieli privind prestaţiile externe, ct. 611 + 612 + 613 + 614 + 621 + 622 + 623 + 624 +
625 + 626 + 627 + 628 – 7416). Mărimea acestora se ajustează cu variaţia soldului stocurilor
de materii prime, materiale consumabile şi mărfuri prin adăugarea diferenţei dintre stocul
final şi cel iniţial, respectiv cu variaţia soldului datoriilor comerciale (ct. 401+403) prin
scăderea diferenţei dintre soldul final şi cel iniţial al exerciţiului financiar; – plăţi în numerar
54
către şi în numele angajaţilor (cheltuieli cu personalul ajustate cu variaţia soldurilor
conturilor necorespunzătoare); – plăţi în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă
nu pot fi identificate în mod special cu activităţile de investiţii şi de finanţare (se referă la
cheltuielile privind impozitul pe profit, ct. 691–791, dacă se presupune că întregul impozit pe
profit este aferent activităţii de exploatare).
c) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de investiţii: – plăţile în numerar pentru
achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi alte active pe termen lung. Se
pot determina pe baza creşterilor de active imobilizate prezentate în nota 1 la situaţiile
financiare şi se ajustează cu variaţia datoriilor întreprinderii către furnizorii de imobilizări; –
plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor
întreprinderi. Se pot identifica în valoarea creşterii elementelor de activ respective prezentate
în nota 1 la situaţiile financiare; – încasări în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri,
instalaţii şi echipamente, active necorporale şi alte active pe termen lung; – încasări în
numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor întreprinderi; –
avansuri în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi; – încasări în numerar din
rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi. c) Fluxurile de numerar
provenite din activităţile de finanţare: – venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte
instrumente de capital propriu. Se determină pe baza creşterii capitalului social, inclusiv a
primelor de capital (ct. 1041 + 1042 + 1043 + 1044) şi se ajustează cu variaţia creanţelor
privind capitalul subscris şi nevărsat; – plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona
sau a răscumpăra acţiunile întreprinderii. Se regăsesc în scăderea capitalului social şi a
rezervelor; – veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte
împrumuturi. Sunt constituite din creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate
de întreprindere în conturile aferente, veniturile din dobânzi şi alte cheltuieli financiare
oglindite în contul de profit şi pierdere; – plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea
obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing financiar. Se determină pe baza analizei
contractelor de leasing. B. Metoda indirectă IAS 7 şi OMFP nr. 94/2001 prezintă metoda
indirectă ca alternativă la metoda directă de determinare a fluxurilor de trezorerie.
Particularitatea acestei metode constă în faptul că profitul net (sau pierderea netă) este
ajustat(ă) cu efectele tranzacţiilor ce nu au natură monetară, amânările sau angajamentele de
plăţi sau încasările în numerar din exploatare trecute sau viitoare şi elemente de venituri şi
cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din activităţile de investiţii sau de finanţare.
Situaţia fluxurilor de numerar prin metoda indirectă se prezintă în felul următor:
a) Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare: – rezultatul net; – modificările pe
parcursul perioadei ale capitalului circulant; – ajustări pentru elementele nemonetare şi
alte elemente incluse în activităţile de investiţii sau de finanţare. b) Fluxuri de numerar
din activităţi de investiţii: – plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi
mijloace fixe, active necorporale şi alte active pe termen lung; – încasările în numerar
din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active necorporale şi alte
active pe termen lung; – plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital
55
propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi; – încasările în numerar din vânzarea de
instrumente de capital propriu şi creanţă ale altor întreprinderi; – avansurile în numerar
şi împrumuturile efectuate către alte părţi; – încasările în numerar din rambursarea
avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi.
b) Fluxuri de numerar provenite din activităţi de finanţare: – veniturile în numerar din
emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu; – plăţile în numerar către
acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile întreprinderii; – veniturile în
numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi; – rambursările
în numerar ale unor sume împrumutate; – plăţile în numerar ale locatarului pentru
reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing financiar.
Rezultatul obţinut prin aplicarea metodei indirecte este acelaşi ca şi cel obţinut prin metoda
directă, diferă însă structura fluxurilor de numerar referitoare la activităţile de exploatare.
Fluxurile de numerar din activităţile de investiţii şi cele din activităţile de finanţare sunt
determinate prin metoda directă.
Prin metoda indirectă, pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului financiar,
sunt efectuate ajustări pentru determinarea fluxului de numerar. Se are în vedere că prin
practicarea unei contabilităţi de angajament sunt înregistrate veniturile şi cheltuielile în
momentul facturării lor şi nu în momentul încasării sau plăţii, iar în calculul profitului sunt
luate în considerare unele elemente de venituri şi cheltuieli nemonetare, care nu presupun
intrări sau ieşiri de numerar din trezorerie, ceea ce face să crească diferenţa dintre mărimea
rezultatului realizat şi mărimea numerarului din trezorerie.
Prin efectuarea ajustărilor se urmăreşte: – eliminarea efectelor contabilităţii de angajament
prin luarea în considerare a capitalului de lucru net. Ca atare, din rezultatul exerciţiului se
scade variaţia stocurilor (materii prime şi materiale consumabile, producţia în curs de
execuţie, produse finite şi mărfuri, avansuri pentru cumpărarea de stocuri), variaţia creanţelor
(creanţe comerciale şi alte creanţe) şi se adaugă variaţia datoriilor de exploatare (decalajele
de plăţi favorabile întreprinderii puse în evidenţă de variaţia soldurilor conturilor
corespunzătoare); – eliminarea veniturilor şi cheltuielilor nemonetare (amortizările şi
provizioanele constituite sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate cu
amortizarea şi provizioanele constituite şi scăderea veniturilor din reluarea provizioanelor
(practic, se adună toate rubricile de ajustări din contul de profit şi pierdere: ajustarea valorii
imobilizărilor corporale şi necorporale; ajustarea valorii activelor circulante; ajustări privind
provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli; ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a
investiţiilor financiare deţinute ca active circulante); – eliminarea acelor elemente de venituri
şi cheltuieli care nu sunt legate de activitatea de exploatare.
56
Exemplu:
Nr.crt. Situaţia fluxurilor de trezorerie
-metoda directă-
1. Incasările în numerar din vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii
2. Incasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri
3. Plăţile în numerar efectuate către furnizorii de bunuri şi servicii
4. Plăţile în numerar efectuate către şi în numele angajaţilor
5. Plăţile în numerar sau sau restituiri ale impozitelor pe profit doar dacă nu pot fi identificate în mod
specific cu activităţile de investiţie şi finanţare
6. Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare ( 1+2-3-4-5)
7. Plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi alte active
pe termen lung
8. Incasările de numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active
necorporale şi alte active pe termen lung
9. plăţile in numerar pentru achizişionarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
intreprinderi
10 Incasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
intreprinderi
11 avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi
12. Încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte
părţi
13. Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii ( -7+8+9+10-11+12)
14. Veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente din capitalul propriu
15. Plăţile în numerar efectuate către proprietari pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile
întreprinderii
16. Veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu
17. Rambursările în numerar ale unor sume împrumutate
18. Plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing
finaciar
19. Fluxuri de numerar din activităţi de finanţare (14-15+16-17-18)
20. Fluxuri de numerar-total (6+13+19)
21. Numerar la inceputul perioadei
22. Numerar la finele perioadei
Nr.crt. Situaţia fluxurilor de trezorerie

-metoda directă-
1 rezultat net
2 modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant
3 ajustări pentru elemente nemonetare şi alte elemente incluse la activităţile de investiţii sau de
finanţare
4 Fluxurii de numerar din activităţile de exploatare (±1±2±3 )
5 Plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi alte
active pe termen lung
6 Încasările de numerardin vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active
necorporale şi alte active pe termen lung
7 Plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
întreprinderi
8 Incasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
intreprinderi
9 Avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi
10. Incasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi
57
11. Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii ( -5+6-7+8-9+10)
12. Veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu
13. Plăţile în numerar efectuate către proprietar pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile
întreprinderii
14. Veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi
15. Rambursările în numerar ale unor sume împrumutate
16. Plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing
financiar
17. Fluxuri de numerar din activităţi de finanţare(12-13+14-15-16)
18. Fluxuri de numerar-total (4+11+17)
19. Numerar la începutul perioadei
20. Numerar la finele perioadei
Analiza fluxurilor de trezorerie prin metoda ratelor

Pe baza informaţiilor generate de situaţia fluxurilor de trezorerie se poate determina o serie de rate
financiare necesară în analiza lichidităţii şi riscului firmei. În analiza financiară sunt relevante cinci
astfel de rate:
a. Rata fluxurilor operaţionale-pe baza acestei rate se determină posibilităţile firmei de a degaja
resurse financiare necesare stingerii obligaţiilor sale curente. Măimea acestei rate depinde de
natura activităţii firmei analizate (nivel ridicat pentru activităţile intens capitalizate)
Rfo =
b. Rata de acoperire a dobânzii- oferă informaţii legate de capacitatea firmei de a-şi plăti
dobânzile corespunzătoare datoriilor financiare. Nivelul scăzut al acestei rate semnifică un
grad ridicat de îndatorare ( scăderea valorii ratei sub 1 indică risc financiar ridicat), pe când,
un nivel crescut al acestei rate demonstrază capacitatea firmei de a se autofinanţa.
Rad=
c. Rata acoperirii datoriile financiare curente- exprimă posibilităţile firmei de a rambursa

datoriile financiare curente (nivelul ridicat al ratei presupune uşurinţă în rambursarea
sumelor împrumutate), depinde de natura activităţii firmei.
RaDc=
d. Rata acoperirii datoriilor financiare totale- exprimă abilitatea firmei de a-şi plăti datoriile
financiare viitoare şi are semnificaţie financiară deosebită în special pentru creditori.
RaDc=
e. Rata finanţării activelor corporale- introducerea acestei rate ca urmare a cumpărării de active
corporale poate fi considerată normală, dar şi achiziţionarea acestora peste posibilităţile
financiare proprii presupune împrumuturi mari şi, implicit creşte riscul financiar.
Rf=
Analiza situaţiei financiare prin metoda scorurilor

Menţinerea echilibrului economico-financiar care este indispensabil obţinerii unei stări optime a
58
firmei, este condiţionată de corelaţia dintre factorii care influenţează în mod pozitiv activitatea firmei
şi cei care conduc spre faliment.
Factori pozitivi:
- Controlul strict al activităţii
- Stabilirea clară a obiectivelor pe termen lung şi scurt
- Calitatea şi credibilitatea în afaceri
- Personal pregătit şi ataşat firmei
- Autonomie şi responsabilitate la toate structurile
Factori cu impact negativ:
- Expansiunea necontrolată
- Slaba gestionare a patrimoniului şi capitalului propriu
- Calificarea nesatisfăcătoare a personalului
- Politica salarială nesatisfăcătoare
- Lipsa de mobilitate în orientarea afacerilor
Falimentul se caracterizează prin insolvabilitatea unui debitor care duce la imposibilitatea acestuia de
a-şi îndeplini obligaţiile faţă de creditorii săi.
Riscul de faliment reprezintă posibilitatea ca o firmă să intre în incapacitate de plată şi, prin urmare,
să fie declarată falimentară, iar predicţia acestuia a constituit un subiect de mare interes al multor
cercetători şi organisme financiare.
Starea de sănătate a firmei se poate caracteriza prin:
- Metode contabile-bazate pe analiză economico-financiară
- Metode bancare- care folosesc informaţiile furnizate de analiză
economico-financiară, dar completată cu metoda scorurilor
A fost si este utilizata in special de catre investitori si creditori ai firmelor pentru a stabili riscul la care
se expun. Functia scor sebazeaza, pe o combinare liniara a unui grup de indicatori semnificativi,
fiecare avand un coeficient de pondere stabilit pe baza statistica.
Aplicarea metodei presupune observarea pe o perioada mare (de exemplu 15 ani) a unui ansamblu de
firme format din doua grupe distincte: una cu dificultati financiare si alta cu o activitate normala.
Pentru fiecare dintre cele doua grupe se determina cea mai buna combinatie liniara de rate care sa
permita diferentierea grupelor.
Caracteristicile economico-financiare ale firmelor se măsoară printr-un sistem de indicatori variaţi, şi
mai ales, prin rate economico-financiare.
După stabilirea ratelor se realizează o combinaţie a acestora denumită scor, astfel încât firmele
sănătoase să poată fi diferenţiate de cele falimentare.
Scorul ia forma unei funcţii liniare de mai multe variabile (rate) de tipul:
Z= a1x1+a2x2+….+anxn
a- coeficientul de pondere a fiecărei rate
x- ratele folosite în calcul
La nivelul fiecărei firme se determină funcţia Z, caracterizată prin valori diferite, atât de la o
perioadă la alta, cât şi faţă de firmele care fac obiectul comparaţiei şi permite previzionarea
situaţiei firmei de a se afla sau nu în risc de faliment.
Utilizarea unei funcţii de tip „scor” nu are un caracter universal pentru firmele care nu fac parte
din acelaşi sector de activitate.
Dintre modelele utilizate, amintim:
Modelul Prof.Altman
Z= 1,2 x1+1,4x2+3,3x3+0,6x4+x5
În care:
X1= capital circulant/ activ total, x2=profit reinvestit/activ total, x3= profit înaintea impozitării-
activ total, x4= capital propriu/ împrumuturi pe termen lung şi mediu, x5= cifra de afaceri/activ
total
Dacă Z≥ 3 firma este solvabilă
Dacă 1,8 < Z<3 firma este deficitară
Dacă Z ˂ 1,8 firma este aproape de faliment
Modelul Canon şi Holder:
Z= 16 x1+22 x2-10 x4+24 x2
59
unde:
X1=
X2=
x3=
x4=
x5=
Dacă Z ˂ 4 firma este într-o zonă nefavorabilă

Dacă 4˂ Z ˂ 9 firma este într-o zonă de incertitudine
Dacă Z ˃ 9 firma este solvabilă
În Franţa, funcţia scor stabilită de Centrala Bilanţurilor Bancii Franţei, se exprimă prin ecuaţia:
Z= -1,255 x1-2,003x2-0,824x3-5,221x4-0,689x5-1,164x6+0,706x7+1,408x8
unde:
X1=
X2=
X3=
X4=
X5=
X6=
X7 =
X8 =
- dacă Z ˂ 0,25 firma se află într-o situaţie nefavorabilă

- dacă 0,25˂ Z˂ 1,125 firma se află într-o zonă de incertitudine
- dacă Z ˃ 1,125 firma se află într-o situaţie favorabilă
Modelul Anghel
Funcţia scor de predicţie a riscului de faliment pentru România, dezvoltată de I.Anghel în cartea sa „
Falimentul. Radiografie şi predicţie.”, s-a bazat în construcţia sa pe un eşantion de 276 de firme din
12 ramuri economice. Modelul se prezintă astfel:
A = 5,667 + 6,371R1 + 5,3932R2 – 5,1427R3 – 0,00105R4
R1- rata rentabilităţii veniturilor
R2-rata acoperirii cu cash-flow a datoriilor
R3-rata îndatorării activului
R4-termenul de achitare a obligaţiilor
Dacă : A < 0 riscul este iminent 0 < A < 2,05 situaţie incertă A > 2,05 situaţie financiară bună.
60
Rezumat
Pragul de rentabilitate reprezintă nivelul cifrei de afaceri pentru care profitul este nul. În acest punct
cifra de afaceri acoperă cheltuielile totale (variabile şi fixe) şi profitul este zero.
Rata autonomiei financiare
Rata de finantare a stocurilor
Rfs=
Rata de autofinantare a activelor
Raa=
Rata datoriile
Rd=
Viteza de rotaţie a activelor circulante poate fi exprimată în:
Număr de rotaţii (n):
n = CA/AC
Acest indicator se poate calcula pentru fiecare element de active circulante utilizându-se formula
menţionată. Totuşi aceasta are o putere informativă redusă din punct de vedere al conţinutului
deoarece este o mărime abstractă care nu redă în termeni concreţi realitatea economică.
Durata în zile (Dz)
Dz = Ac x T/ CA
În cadrul situaţiei fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcţionale a activităţilor întreprinderii,

fluxurile sunt grupate în trei categorii: – fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale);
– fluxuri provenite din activităţi de investiţii; – fluxuri provenite din activităţi de finanţare.
Sunt consacrate două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie:

– metoda directă;
– metoda indirectă.
61
Activ N-1 N CPR+DAT N-1 N
Active 1250 1440 Capitaluri 600 980
imobilizate proprii
Active 2100 2650 Credite pe 900 1180
circulante termen lung
Materii prime 800 1150 Datorii curente 1850 1930
Creanţe-clienţi 1050 1300 furnizori 1200 1330
Alte creanţe 150 40 Alte datorii 650 600
Casa şi conturi la 100 160 (TVA de plată,
bănci creditori diverşi)
3350 4090 3350 4090
Contul de profit și pierdere al exercițiului N:
_ Cifra de afaceri = 5.330
_ Ch. materii prime = 1.250
_ Ch. energia și apa = 400
_ Ch. personalul = 1.860
_ Ch. prestații externe = 300
_ Ch. impozite, taxe, vărsăminte = 50
_ Ch. cu amortizarea = 750
_ Ch. privind dobânzile = 220
_ Impozit pe profit = 16%
Se cer:
A) Fluxurile de numerar din tabloul fluxurilor de numerar (CF expl, CF inv și CF fin)
B) Tabloul de finanțare
C) Fluxurile de numerar disponibile (CFD)
1.Sunt factori pozitivi care influenţează echilibrul economico-financiar:
a)controlul strict al activităţii
b) calitatea şi credibilitatea în afaceri
c) expansiunea necontrolată
d) personalul pregătit şi ataşat firmei
e) lipsa de mobilitate în orientarea afacerilor
A)a+c+e B)a+d+e C) a+e D) a+b+d E) c+d
2. Rata fluxurilor operaţionale:

a) determină posibilităţile firmei de a degaja resurse financiare necesare stingerii obligaţiilor
sale curente
b) oferă informaţii legate de capacitatea firmei de a-şi plăti dobânzile corespunzătoare
datoriilor financiare
c) exprimă posibilităţile firmei de a rambursa datoriile financiare curente
d) exprimă abilitatea firmei de a-şi plăti datoriile financiare viitoare
e) exprimă posibilitatea firmei de a-şi finanţa activele corporale
3. Relaţia Fluxuri nete de numerar din activitatea de exploatare/ datorii financiare curente,
exprimă:
a) rata fluxurilor operaţionale
b) rata de acoperire a dobânzii
c) rata acoperirii datoriilor financiare curente
62
d) rata acoperirii datoriilor financiare totale
e) rata finanţării activelor corporale
4. Fluxurile de numerar se pot grupa în:

a) fluxuri generate de intrările de numerar
b) fluxuri generate de ieşirile de numerar
c) fluxuri generate de activităţile de exploatare
d) fluxuri generate de activităţile de finanţare
A) a+b B) c+d C) a+b+c+d D) c+d
5. Analiza fluxurilor de numerar nu oferă informaţii despre:

a) Capacitatea firmei de a genera numerar
b) Posibilităţile firmei de a fuziona
c) Identificarea momentelor apariţiei numerarului
d) Gradul de siguranţăîn generarea numerarului
e) Cunoaşterea necesităţilor firmei de a utiliza acele fluxuri
6. Se dă tabelul:
Nr.crt. Indicatori N-1 N
1. Fluxul net de trezorerie din activităţi de +250000 -110000
exploatare
2. Fluxul net de trezorerie din activităţi de investiţii -350000 +230000
3. Fluxul net de trezorerie din activităţi de finanţare +180000 -150000
4. Numerar şi echivalente de numerar la începutul 20000 -
exerciţiului financiar
Soldul numerarului şi echivalentelor de numerar la sfârţitul exerciţiilor financiare N-1 şi N au

fost:
a) 80000 lei, 70000 lei
b) 100.000, 70.000 lei
c) 70.000, 100.000
d) 70.000, 120.000
7. Situaţia fluxurilor de trezorerie prezintă:
a) Veniturile, cheltuielile şi rezultatele aferente activităţii de exploatare
b) Provenienţa lichidităţilor şi modul lor de folosire
c) Soldul lichidităţilor şi echivalentelor de lichiditate la sfârşitul anului
d) Veniturilor, cheltuielile şi rezultatele din activităţi de finanţare
e) Veniturile, cheltuielile şi rezultatele din activităţile totale ale întreprinderii.
8. Pe baza relaţiei de calcul: se determină:
a) perioada medie de rambursare a datoriilor financiare
b) rata capacităţii de a rambursa împrumuturile pe seama fluxului net de lichidităţi

din exploatare
c) gradul de îndatorare
d) ponderea plăţilor privind operaţiunile de leasing financiar în fluxul net de

trezorerie degajat de exploatare
63
e) ponderea plăţilor privind dividendele în fluxul net de trezorerie degajat de
exploatare
9. Pe baza relaţiei de calcul: x100, se

determină:
a) perioada medie de rambursare a datoriilor financiare

b) rata capacităţii de a rambursa împrumuturilor pe seama fluxului net de lichidităţi din
exploatare
c) gradul de îndatorare
d) ponderea plăţilor privind operaţiunile de leasing financiar în fluxul net de trezorerie
degajat de exploatare
e) ponderea plăţilor privind dividendele în fluxul net de trezorerie degajat de
exploatare.
Bibliografie.
-Gh. Vâlceanu-Analiză economico-financiară, Ed. Economică, 2004.,V. Robu, N. Georgescu
64
Unitatea de învăţare 16 Analiza gestiunii resurselor umane
Cuprins
Introducere
În concepţia modernă a firmei se apreciază creşterea semnificativă a rolului resurselor umane
în asigurarea de înalte performanţe ale activităţii economice.
Efectivul, calitatea (competenţa), utilizarea timpului de muncă, randamentul reprezintă prin
sine o dimensiune a potenţialului economic al firmei şi bineînţeles cuplate cu factorul tehnic–
tehnologic generează un lanţ de efecte economice şi financiare ce concură la capacitatea concurenţială
a agentului economic, la viabilitatea acestuia. Mai mult ca oricând capitalul uman respectiv
competenţa umană şi va fi motorul bunei funcţionări a firmei.

Această unitate abordeaza, din multitudinea aspectelor referitoare la gestiunea potentialului
uman al firmei, doua probleme principale ce pot delimita obiectul de baza al analizei resurselor
umane, si anume:
- Analiza dinamicii, structurii si calificarii resurselor umane;
- Analiza eficientei utilizarii resurselor umane.
Durata medie de parcurgere unităţii de învăţare este de 2 ore.
Realizarea performanţelor oricărei întreprinderi poate depinde, în mare măsură, de dinamica, de

structura, de calitatea şi, nu în ultimul rând, de modul în care se foloseşte potenţialul uman.
Dinamica resurselor umane se referă la modificările absolute sau relative ale numărului de salariaţi,
modificări datorate influenţelor contextului economico-social global sau politicii de recrutare şi
asigurare cu personal la nivel de întreprindere.
Scăderea sau creşterea numărului de salariaţi se poate aprecia diferit, în funcţie de contextul economic
global şi mai ales, în funcţie de consecinţele economico-financiare ale acestei modificări.
Astfel, scăderea numărului de salariaţi poate fi apreciată ca negativă dacă este rezultatul unei politici
de personal defectuoase, cu consecinţe nefavorabile asupra performanţelor de ansamblu ale firmei, sau
dacă reflectă incapacitatea întreprinderii de a face faţă restricţiilor impuse de mediul economic.
Pe de altă parte, scăderea de personal se poate aprecia ca pozitivă dacă este rezultatul modificării
raportului de echilibru dintre potenţialul uman şi cel material, ca urmare a creşterii gradului de dotare
tehnică a firmelor.
Din punct de vedere structural, analiza cantitativă a asigurării întreprinderii cu resurse umane se face,
cel mai adesea, pe cele două mari categorii: personal operativ şi personal de administraţie şi
conducere. În cadrul societăţilor aparţinând unor domenii de activitate dinamice, în care devine
prioritară activitatea de cercetare-dezvoltare, analiza structurală se bazează pe trei mari categorii, şi
anume: muncitori, personal tehnic şi de cercetare, personal de conducere şi administrativ.
65
De asemenea, prezintă importanţă în cadrul politicii de personal şi alte aspecte structurale, precum:
structura personalului pe grupe de profesiuni, pe categorii de calificare, pe grupe de vârstă, pe sexe
sau în funcţie de natura contractului de muncă.
Analiza calificării forţei de muncă vizează, pe de-o parte, caracterizarea situaţiei calificării
personalului la un moment dat sau în dinamică, iar pe de altă parte, modul în care este utilizat
personalul calificat.
Pentru stabilirea nivelului de calificare a personalului se utilizează coeficientul calificării medii (K),
determinat pe baza relaţiei:
n
∑ (N
i =1
si × ki )
n
i =1
∑N si
K=
unde: Ns reprezintă numărul de salariaţi pe categorii de încadrare
k – categoria de încadrare
n – numărul de categorii de încadrare
Pentru a caracteriza modul de folosire a personalului calificat se poate utiliza coeficientul de

concordanţă (Kc), determinat ca raport între coeficientul de complexitate a lucrărilor (Kl) şi
coeficientul calificării medii a forţei de muncă (K).
Kl
Kc = K
n
∑ (N
i =1
hi × ti )
n
i =1
∑N hi
Kl =
unde: Nh reprezintă numărul de ore normate pe categoria de încadrare a
lucrărilor
t – categoria de încadrare a lucrărilor
n – numărul de categorii de încadrare a lucrărilor
În practică pot apărea următoarele situaţii:
 Kc < 1 reflectă faptul că întreprinderea are un surplus de personal calificat în raport cu
nivelul tehnic al lucrărilor care trebuie realizate; consecinţele unei asemenea situaţii sunt:
creşterea cheltuielilor cu salariile şi deteriorarea performanţelor.
 Kc > 1 reflectă faptul că firma foloseşte personal insuficient calificat în raport cu nivelul
tehnic al lucrărilor care trebuie realizate; consecinţa cea mai frecventă a acestei situaţii se
concretizează în deficienţe calitative ale produselor realizate, lucrărilor executate.
 Kc = 1 reflectă asigurarea concordanţei optime între calificarea personalului şi gradul de
complexitate a lucrărilor.
Exemple
Analiza calificării forţei de muncă
Categorii de încadrare Număr de muncitori Ore normate realizate
a personalului
P0 P1 P0 P1
I 207 209 66053 46080
II 161 129 87084 69015
III
213 168 70069 48840
IV 191 148 26110 21160
40 32 11558 9600
V
24 19 3782 3040
66
VI 4 5 1580 2000
VII
840 645 266236 200035
Total
∑ ( n*k) 2304 1872 x x
∑ ( nh*t) x x 646410 496710
K0= 2304/840= 2.74

K1= 1872/645= 2.9
Kc0= 2.74/2.43= 1.13
Kc1= 2.9//2.48= 1.17
Se ajunge la concluzia ca firma are un surplus de forţă de muncă calificată în raport de nivel tehnic al
lucrărilor care trebuie realizate, fapt ce conduce la o creştere relativă a cheltuielilor cu salariile ce
atrage după sine efecte asupra întregului sistem de indicatori economico-financiari.
Folosirea completă a timpului de muncă constituie latura extensivă a utilizării resurselor umane.
Analiza utilizării timpului de muncă are rolul de a descoperi rezervele interne pe linia folosirii
complete şi eficiente a forţei de muncă, precum şi a cauzelor utilizării incomplete a acesteia şi de a
evidenţia efectele mobilizării rezervelor existente.
Folosirea timpului de muncă în activitatea de producţie şi comercializare a societăţii, trebuie privită
sub două aspecte:
- cantitativ (din punct de vedere a utilizării complete a timpului de muncă);
- calitativ (din punct de vedere a economisirii timpului de muncă consumat
pentru realizarea unităţii de produs).
În vederea evidenţierii aspectelor menţionate, se folosesc în analiza economică
următorii indicatori:
- fondul de timp calendaristic (Tc);
- fondul de timp maxim disponibil (Tmax);
- fondul de timp efectiv lucrat (T1);
- fondul de timp neutilizat (Tn).
Pe baza acestor indicatori pot fi determinate în mărimi absolute şi în mărimi relative,
modificările intervenite în utilizarea timpului de muncă. Pentru caracterizarea modului de utilizare a
timpului de muncă se folosesc următoarele procedee de analiză:
a) gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Gmax):
Gmax *100, T1-Tmax= Tn
Folosirea timpului de muncă se analizează pe baza balanţei timpului de muncă care

cuprinde, pe de o parte, resursele totale ale perioadei, iar pe de altă parte, modul de
utilizare a timpului de muncă disponibil.
b) structura timpului de muncă maxim disponibil, pe cauze;
c) structura timpului de muncă nelucrat, pe cauze.
T = Ns* Nz* Nh
în care:
Ns reprezintă numărul mediu scriptic de salariaţi (factorul dimensional ce poate
înregistra o variaţie importantă);
Nz - numărul mediu de zile lucrate;
67
Nh - numărul mediu de ore lucrate.
Consecinţele modificării timpului de muncă asupra principalilor indicatori
economico-financiari, sunt comensurate la nivelul fondului total de timp de muncă (T),
precum şi în funcţie de dimensiunea timpului mediu pe salariat (t ). Modul de utilizare a timpului de
muncă, generează o serie de efecte asupra următorilor indicatori economico-financiari:
a) Producţia exerciţiului:
∆T= ( T1-T0) * w̅h0
∆t̅ = N̅s1 * (t̅ 1-t̅ 0)*w̅h0
w̅h0=
b) Valoarea adăugată:
∆T= ( T1-T0)* w̅h0*v̅a0
∆t̅ = N̅s1 *(t̅ 1-t̅ 0)*w̅h0*v̅a0
în care:
va̅-reprezintă valoarea adăugată medie la 1 leu producţie a exerciţiului.
c) Cifra de afaceri:
∆T= (T1-T0)*wh̅0*
∆t̅ = Ns̅1* (t̅ 1- t̅ 0)*wh̅0 *
d) Cheltuieli cu salariile:
∆T= (T1-T0)*sh0
∆t̅ = Ns̅1* (t̅ 1- t̅ 0)* sh̅0
e) Profitul aferent cifrei de afaceri:
∆T= (T1-T0)*wh̅0* *
∆t̅ = Ns̅1* (t̅ 1- t̅ 0)* wh̅0* *

Eficienţa utilizării potenţialului uman este exprimată cu ajutorul indicatorilor de productivitate medie
si/sau marginală, care reflectă relaţia de cauzalitate dintre factorul uman şi rezultatul obţinut în urma
efortului depus de acesta.
Productivitatea medie ( W ) exprimă efectul obţinut (Cifra de afaceri, Producţia exerciţiului, Valoarea
Adăugată, Rezultatul exploatării, etc.) prin utilizarea unei unităţi de timp de muncă (exprimat prin:
număr de salariaţi, om-zile, om-ore). Relaţiile de calcul pot fi:
CA(Qex , VA, RE )
W a/salariat =
Ns
CA(Qex , VA, RE )
W a/categorie de salariaţi =
Ns din categoria respectiva
CA(Qex , VA, RE )
W z/salariat =
Ns × z
CA(Qex , VA, RE ) CA(Qex , VA, RE )
W h/salariat = sau
Ns × h Ns × z × d
unde: W a reprezintă productivitatea medie anuală
68
W z – productivitatea medie zilnică
W h – productivitatea medie orară
Ns – numărul de salariaţi
z – numărul de zile lucrate de un salariat/an
h – numărul de ore lucrate de un salariat/an
d – durata zilei de lucru
Pornind de la dinamica indicatorilor productivităţii medii se poate realiza o caracterizare generală a
eficienţei muncii, ţinând cont de următoarele corelaţii:
a) I W a/s > IW a/categorie de salariaţi semnifică o creştere a ponderii categoriei

respective de salariaţi în nr. total de personal;
IW a/s < IW a/categorie de salariaţi semnifică o reducere a ponderii categoriei
respective de salariaţi în nr. total de personal;
b) I W a/s > IW z/s semnifică o îmbunătăţire a gradului de utilizare a timpului
de muncă disponibil (o creştere a nr. de zile lucrate pe an);
IW a/s < IW z/s semnifică o utilizare incompletă a timpului de muncă la
nivelul unui an; această situaţie poate sugera existenţa unei
rezerve de creştere a productivităţii muncii la nivelul unui
an;
c) I W z/s >I W h/s poate fi rezultatul creşterii duratei zilei de lucru (sau o
creştere a numărului de ore lucrate într-o zi)
IW z/s < IW reprezintă o utilizare incompletă a timpului de lucru la
h/s
nivelul unei zile; poate reprezenta de asemenea o rezervă de
creştere a productivităţii muncii la nivelul unei zile.
Tendinţa generală a productivităţii medii a muncii se poate aprecia în funcţie de dinamica indicatorilor
de rezultate corelată cu dinamica timpului de muncă. Astfel, creşterea mai rapidă a indicatorilor de
rezultate faţă de creşterea/reducerea timpului de muncă semnifică o situaţie favorabilă concretizată în
creşterea W medii a muncii:
ICA (Qex, etc) > IT conduce la creşterea W, după cum ICA (Qex, etc) < IT determină o scădere a W.
Pe lângă aceste aspecte, în analiza economico-financiară prezintă importanţă şi aprecierea corelaţiei
dintre gradul de înzestrare tehnică (F/Ns) şi productivitatea muncii (Qex/Ns). Pentru o apreciere
favorabilă a utilizării mijloacelor de muncă (F) se recomandă o devansare a indicelui înzestrării
tehnice de către indicele productivităţii muncii: IF/Ns < IQex/Ns
Ţinând cont de faptul că productivitatea (W) medie a muncii este un indicator complex, a cărui
mărime şi evoluţie sunt influenţate de o multitudine de factori, analiza poate fi aprofundată cu ajutorul
metodei iterării. Această metodă presupune următoarele etape şi principii:
- identificarea sau delimitarea factorilor care influenţează fenomenul analizat;
- construirea modelului de analiză factorială prin ordonarea factorilor după criteriul
condiţionării lor economice: mai întâi factorul/factorii cantitativ/cantitativi, urmează cel/cei de
structură, iar ultimul rămâne factorul calitativ;
- iterarea sau înlocuirea fiecărui factor se face succesiv, în ordinea cuprinderii în modelul de
analiză;
- factorul a cărui influenţă a fost determinată se ia la valoarea efectivă şi rămâne la această
valoare până la sfârşitul iterării;
- factorul a cărui influenţă nu a fost determinată rămâne la valoarea din baza de comparaţie;
- după cuantificarea influenţei factorilor se procedează la analiza sau interpretarea influenţei
fiecărui factor asupra fenomenului analizat.
Pentru analiza factorială a productivităţii muncii se pot utiliza numeroase sisteme de legături cauzale,
cele mai frecvent utilizate fiind:
Wa=zxW z
W a = h x W h sau W a = z x d x W h
F CA(Qex)
Wa= ×
Ns F
69
Nop CA
Wa= × unde Nop reprezintă nr. de salariaţi operativi
Ns Nop
n
∑g
i =1
ti × wi
Wa= unde : gti reprezintă structura timpului de muncă
100
wi – productivitatea muncii pe structura implicată
Productivitatea marginală (Wmg) reflectă sporul de producţie obţinut cu ajutorul unei cantităţi
suplimentare de muncă. Ea este egală cu raportul dintre variaţia producţiei (sau a altui rezultat) şi
variaţia timpului de muncă:
Qex1 − Qex0 ∆Qex
Wmg = =
T1 − T0 ∆T
Din cercetările practice a rezultat faptul că prin suplimentarea constantă a factorului muncă se poate
obţine o creştere a producţiei numai până la un anumit nivel. După atingerea acestui nivel maxim
producţia începe să scadă, cu toate că factorul uman este suplimentat cu aceeaşi valoare. Acest aspect
poate fi explicat pe seama elasticităţii producţiei în funcţie de factorul uman:
∆Q
Q ∆Q T Wmg
e= = × =
∆T Q ∆T W
T
Aşadar, elasticitatea reflectă modificarea procentuală a producţiei la creşterea cu un procent a
factorului muncă. În funcţie de valoarea acestui coeficient de elasticitate se pot delimita trei zone de
randament privind activitatea unei întreprinderi, astfel:
- zona randamentelor crescătoare, în care e > 1 (semnifică faptul că suplimentarea factorului
uman determină o creştere rapidă a producţiei);
- zona randamentelor descrescătoare, în care 0 < e < 1 (semnifică faptul că suplimentarea
factorului muncă duce la creşterea producţiei, dar într-un ritm mai lent)
- zona randamentelor negative, în care e < 0 (semnifică faptul că, deşi factorului uman este
suplimentat în continuare, producţia înregistrează scădere).
Reprezentarea grafică a curbelor productivităţii medii şi marginale scoate în evidenţă asemănările şi
deosebirile dintre ele:
Figura nr.1 – Curbele productivităţii medii şi marginale

Aşa cum se poate observa, cele două curbe au o evoluţie asemănătoare: încep printr-o creştere, ating
punctul maxim şi apoi scad.
Deosebirile sunt următoarele:
- productivitatea marginală creşte şi scade mult mai repede decât productivitatea medie (ca
urmare a faptului că Wmg ţine cont de consecinţa ultimei unităţi de factor uman utilizat, în timp ce W
70
medie reflectă modul de utilizare a factorului uman în totalitatea sa);
- punctul de maxim al Wmg corespunde unui nivel inferior al timpului de muncă faţă de nivelul
corespunzător punctului de maxim al W medii;
- productivitatea marginală înregistrează, spre deosebire de productivitatea medie, şi valori
negative.
Exemplu:
Nr.crt. Indicatori Prevăzut Realizat %
1. Cifra de afaceri 11440 11772 102,9
2. Număr mediu de 830 853 102,8
salariaţi
3. Total om-zile lucrate 190900 191925 X
4. Total om-ore lucrate 1.489.020 1.381.860 x
5. Număr mediu de zile 230 225 97,83
lucrate
6. Durata medie a zilei de 7,8 7,2 92,31
lucru
7. Productivitatea zilnică 59,23 61,33 103,55
8. Productivitatea anuală 13783 13800 100,13
9. Productivitatea orară 7,59 8,52 112,25
Se arată că toţi indicatorii înregistrează creşteri faţăn de nivelul prevăzut, dar în proporţii diferite.
Astfel, Iwa depăşeşte valoarea I wz, ca urmare a scăderii numărului mediu de zile lucrate iar Iwz <
Iwh ceea ce înseamnă micşorarea duratei medii a zilei de lucru.
Efectul acestor fenomene asupra productivităţii muncii poate fi pus în evidenţă, astfel: Wa-
Nz*Nh*Wh.
∆Wa =13800-13783= +14 mii lei
Din care datorita modificarii:
Numarului mediu de zile lucrate:
Nz1*Nh0*Wh0- Wa0= 225*7.8*7.59- 13783=13320-13783= -463 mii lei
- durata medie a zilei de lucru

Nz1*Nh1*Wh0- Nz1*Nh0*Wh0= 225*7.2*7.59-13320= 12296-13320= -1024 mii lei
- productivităţii orare:
Wa1- Nz1*Nh1*Wa0= 13800-12296= 1204 mii lei
Utilizarea incompletă a timpului de muncă, inclusiv în cadrul zilei, a condus la diminuarea
productivităţii anuale cu 1487 mii lei ceea ce constituie o rezervă care trebuie să fie pusă în valoare în
perioada următoare. Poate fi abordată şi problema analizei productivităţii orare pe produse sau
categorii de activităţi.
Să ne reamintim...
CA(Qex , VA, RE )
W a/salariat =
Ns
CA(Qex , VA, RE )
W a/categorie de salariaţi =
Ns din categoria respectiva
CA(Qex , VA, RE )
W z/salariat =
Ns × z
71
CA(Qex , VA, RE ) CA(Qex , VA, RE )
W h/salariat = sau
Ns × h Ns × z × d
unde: W a reprezintă productivitatea medie anuală
W z – productivitatea medie zilnică
W h – productivitatea medie orară
Ns – numărul de salariaţi
z – numărul de zile lucrate de un salariat/an
h – numărul de ore lucrate de un salariat/an
d – durata zilei de lucru
Rezumat
Scăderea sau creşterea numărului de salariaţi se poate aprecia diferit, în funcţie de contextul economic
global şi mai ales, în funcţie de consecinţele economico-financiare ale acestei modificări.
Pentru stabilirea nivelului de calificare a personalului se utilizează coeficientul calificării medii (K),
determinat pe baza relaţiei:
n
∑ (N
i =1
si × ki )
n
∑N
i =1
si
K=
unde: Ns reprezintă numărul de salariaţi pe categorii de încadrare
k – categoria de încadrare
n – numărul de categorii de încadrare
Folosirea timpului de muncă în activitatea de producţie şi comercializare a societăţii, trebuie privită
sub două aspecte:
- cantitativ (din punct de vedere a utilizării complete a timpului de muncă);
- calitativ (din punct de vedere a economisirii timpului de muncă consumat
pentru realizarea unităţii de produs).
În vederea evidenţierii aspectelor menţionate, se folosesc în analiza economică
următorii indicatori:
- fondul de timp calendaristic (Tc);
- fondul de timp maxim disponibil (Tmax);
- fondul de timp efectiv lucrat (T1);
- fondul de timp neutilizat (Tn).
Eficienţa utilizării potenţialului uman este exprimată cu ajutorul indicatorilor de productivitate medie
si/sau marginală, care reflectă relaţia de cauzalitate dintre factorul uman şi rezultatul obţinut în urma
efortului depus de acesta.
Productivitatea medie ( W ) exprimă efectul obţinut (Cifra de afaceri, Producţia exerciţiului, Valoarea
Adăugată, Rezultatul exploatării, etc.) prin utilizarea unei unităţi de timp de muncă (exprimat prin:
număr de salariaţi, om-zile, om-ore). Relaţiile de calcul pot fi:
CA(Qex , VA, RE )
W a/salariat =
Ns
Productivitatea marginală (Wmg) reflectă sporul de producţie obţinut cu ajutorul unei cantităţi
suplimentare de muncă. Ea este egală cu raportul dintre variaţia producţiei (sau a altui rezultat) şi
variaţia timpului de muncă:
Qex1 − Qex0 ∆Qex
Wmg = =
T1 − T0 ∆T
72
1. Ce este coeficientul de elasticitate
2. Ce reprezintă productivitatea marginală
3. Se dă tabelul:
Nr.crt. Produse Structura Structura Wh
producţiei producţiei
Wh/produse recalculată
P0 P1
1. A 20,5 15,0 20 38 3
2. B 18,0 21,0 28 27 5,88
3. C 30,0 25,0 40 43 10,00
4. D 31,5 39,0 55 52 21,45
Pe baza datelor calculaţi modificarea productivităţii orare prin influenţa structurii producţiei şi
productivităţii orare pe produse şi interpretaţi rezultatele.
1.
Nr.crt. Indicatori Simbol P0 P1
1. Producţia exerciţiului Qe 10495 10732
2. Valoarea adăugată VA 2099 2683
3. Cifra de afaceri CA 10550 11200
4. Rezultatul exploatării Re 1250 1800
5. Suma cheltuielilor fixe CF 3200 3600
6. Nr.mediu salariaţi Ns̅ 210 215
7. Nr. mediu ore lucrate Nh̅ 1960 1920
8. Valoarea adăugată la 1 leu Vai
pe produse
9. Pr la 1 leu CA pr
10. Productivitatea medie Wh̅
orară a muncii
Să se determine consecinţele utilizării incomplete a timpului de muncă asupra principalilor
indicatori economico-financiari.
Bibliografie.
- Vasile Robu, Nicolae Georgescu, ed. Economică, „Analiză economico-financiară,, 2004
- Mărgulescu,D., Niculescu M., Robu V., „ Diagnostic economico-financiar, concepte, metode
şi tehnice, ed. Romcart, 1994
73
Unitatea de învăţare 17 Analiza gestiunii mijloacelor fixe
Cuprins
Introducere
In analiza dinamicii mijloacelor fixe, se urmareşte evoluţia valorii medii sau a celei de inventar pe o
anumită perioadă pe total mijloace fixe sau pe fiecare categorie în parte. O atenţie deosebită trebuie dată
activelor fixe productive care participă în mod direct la procesul de producţie. Dinamica mijloacelor fixe
trebuie să fie corelată cu efectele produse de acestea concretizate în indicatori de rezultate precum cifra
de afaceri, valoare adaugată, profit.
Structura mijloacelor fixe îndeplineşte o funcţie importantă atât în analiza eficienţei mijloacelor fixe cât
şi activităţii totale şi are rolul de a orienta efortul investiţional către acele categorii de mijloace fixe care
participă efectiv la obţinerea de bunuri. În compoziţia tehnologică a capitalului fix şi efectele de baza ale
performanţei firmei există relaţii atât de tip determinism cât şi de tip aleatoriu.
Starea mijloacelor fixe se prezintă cu ajutorul următorilor indicatori :
1. gradul de uzura ce poate fi stabilit pe total mijloace fixe sau categorii la începutul sau sfârşitul
perioadei după formula : valoarea amortizării mijloacelor fixe/ valoarea de inventar.
2. gradul de reînnoire - raportul dintre valoarea mijloacelor fixe noi intrate prin investiţii şi
valoarea medie a mijloacelor fixe

- înţelegerea şi însuşirea conceptelor de capital fix, analiză structurală a mijloacelor fixe, grad de
uzură, valoare reziduală, coeficient de funcţionare.
- Analiza folosirii extensive a mijloacelor fixe
- Analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe
a) Analiza în dinamică imobilizărilor corporale, constituie o problemă internă a

fiecărei întreprinderi, care urmăreşte să evidenţieze, pe de o parte, materializarea
programului investiţional, iar pe de altă parte, dinamica şi masa efectelor produse.
În analiza dinamicii mijloacelor fixe se recomandă a se utiliza valoarea de intrare a
acestora, precum şi valoarea medie anuală, deoarece efectele produse sunt supuse
fluctuaţiilor preţurilor. Raţiunea utilizării acestora este justificată prin aceea că valoarea de intrare
caracterizează dimensiunea mijloacelor fixe la un moment dat, în timp ce valoarea medie anuală ia în
74
calcul şi timpul de funcţionare.
Valoarea rămăsă a mijloacelor fixe nu este concludentă deoarece nu reflectă
proporţionalitatea cu randamentul acestora, ea fiind totodată influenţată şi de sistemul de amortizare.
Evoluţia mijloacelor fixe pe un anumit orizont de timp, evidenţiază categoriile în care
au avut loc mutaţii ca urmare a finalizării investiţiilor. Structurarea mijloacelor fixe se poate realiza după
mai multe criterii, mai importante fiind:
• După modul de participare la realizarea obiectului de activitate al firmei, distingem:
- mijloace fixe direct productive (mijloace fixe active);
- mijloace fixe care nu participă la realizarea producţiei, dar creează cadrul desfăşurării acesteia.
• După modul de grupare, potrivit prevederilor legale (Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului
imobilizat în active corporale şi necorporale, precum şi
Normele metodologice de aplicare ale prevederilor acesteia);
• După apartenenţa mijloacelor fixe, deosebim:
- mijloace fixe proprii;
- mijloace fixe închiriate.
b) Analiza structurii mijloacelor fixe, permite evidenţierea acelor categorii spre
care s-a orientat programul investiţional al societăţii. De obicei, programul investiţional este orientat în
direcţia acelor mijloace fixe care participă direct şi nemijlocit la obţinerea de produse finite, executarea
de lucrări etc.
În literatura de specialitate, raportul dintre mijloacele fixe active ( Mfa ) şi mijloacele
fixe ( Mf ), este cunoscut sub denumirea de compoziţia tehnologică a mijloacelor fixe. Cerinţa de bază,
este:
˃ ,
în care:
Mf’- reprezintă valoarea de intrare sau medie a mijloacelor fixe active;
Mf - valoarea de intrare sau medie a mijloacelor fixe;
Mf’/ Mf - compoziţia tehnologică a mijloacelor fixe sau ponderea mijloacelor fixe
active în totalul mijloacelor fixe afaerente exploatării;
n - perioada.
Pentru evidenţierea corelaţiei dintre ponderea mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe (variabila
independentă, notată cu x) şi unul dintre indicatorii de eficienţă menţionaţi (de exemplu, cifra de afaceri
la 1000 lei mijloace fixe reprezentând variabila dependentă, notată cu y), există o strânsă corelaţie
exprimată prin funcţia de regresie de tip parabolic, astfel:
y = a + bx + cx2
c) Starea mijloacelor fixe, poate fi caracterizată cu ajutorul următorilor indicatori:
• Gradul de reînnoire a mijloacelor fixe (Gr), exprimă raportul dintre valoarea mijloacelor fixe intrate ca
urmare a realizării programului de investiţii (Iv) şi valoarea mijloacelor fixe existente la sfârşitul
exerciţiului financiar ( M̅f ):
Gr= *100
Analiza poate fi efectuată pe total mijloace fixe cât şi pe categorii de mijloace fixe.
• Gradul de uzură a mijloacelor fixe (Gu), se determină ca raport între
75
amortizarea cumulată (A) şi valoarea de intrare în patrimoniu a mijloacelor fixe (Vi):
Gu= *100;
Gradul de uzură a mijloacelor fixe poate fi determinat pe total mijloace fixe, cât şi pe principalele
categorii de mijloace fixe, atât la începutul cât şi la sfârşitul anului. Potrivit reglementărilor legale,
gradul de uzură mai poate fi determinat şi ca raport între durata consumată (Dc) şi durata normală de
funcţionare (Dnf), astfel:
Gu= *100;
Se poate determina şi gradul de uzură reală a mijloacelor fixe astfel (Gu’):
Gu’= *100;
în care:
Dre- reprezintă durata rămasă din punct de vedere economic, respectiv perioada de funcţionare în care
mijlocul fix poate fi folosit în condiţii de eficienţă.

O asemenea analiză vizează utilizarea extensivă şi intensivă a mijloacelor fixe corporale şi eflectarea
acestora în indicatorii de performanţă ai firmei.
Îmbunătăţirea folosirii extensive a mijloacelor fixe presupune utilizarea totală a parcului aflat în dotarea
firmelor şi se poate caracteriza printr-o serie de indicatori:
1. Coeficientul de instalare a parcului inventar ( Kinst) se determină ca raport între mijloacele fixe
instalate (Mfinst) indiferent dacă acestea funcţionează sau nu şi numărul de mijloace fixe
existente în inventar.
Kinst= *100
2. Coeficientul de funcţionare a parcului instalat (Kf) se determină ca un raport între mijloacele

fixe afalate în funcţiune (Mf) şi numărul mijloacelor fixe instalate (Mfins).
Kf= *100
3. Coeficientul de funcţionare a parcului inventar ( Kfn)
Kfn= *100
Creşterea coeficientului de folosire se poate realiza prin instalarea şi punerea în funcţiune a
tuturor mijloacelor fixe aflate în dotarea firmei precum şi prin reducerea duratei de imobilizare
a mijloacelor fixe pe timpul reviziilor periodice şi reparaţiilor capitale.
Analiza gradului de utilizare extensivă a mijloacelor fixe se poate completa cu analiza timpului
de funcţionare a acestora, analiză care utilizează balanţa timpului de lucru. Aceasta oferă datele
necesare analizei gradului de utilizare a fondului de timp evaluat în om-zile şi om-ore în
vederea descoperirii rezervelor disponibile de timp şi a cauzelor utilizării incomplete a acestuia
şi cuprinde o serie de indicatori.
-fondul de timp calendaristic (Tc) care se calculează:

Tc= Mf x z x 24, unde
Mf- mijloace fixe
z- numărul de zile calendaristice
- fondul de timp nominal (Tn) se determină scăzând din fondul de timp calendaristic (Tc) timpul
corespunzător duminicilor, sarbătorile legale (Ts).
Tn =Tc-Ts
- fondul de timp disponibil (Td) se determină prin scăderea din fondul de timp nominal (Tn) a
76
fondului de timp pentru întreruperi programate ( Tr ), reparaţii capitale programate şi a opririlor
tehnologice programate ( To ).
Td= Tn- (Tr+To)
- fondul de timp programat (Tpr) reprezintă diferenţa dintre fondul de timp disponibil (Td) şi
timpul aferent schimbărilor neprogramate (Tsn).
Tpr= Td-Tsn
- fondul de timp efectiv (Te) exprimă mărimea timpului efectiv de funcţionare a maşinilor şi
utilajelor şi se determină ca diferenţă ăntre fondul de timp programat (Tpr) şi timpul aferent
întreruperilor accidentale adică neprogramate (Ta)
Te= Tpr-Ta
Analiza intensivă a folosirii mijloacelor fixe se referă la utilizarea extensivă a fondurilor fixe în
procesul de producţie, ce determină creşterea volumului de bunuri şi servicii prin majorarea timpului
efectiv de de funcţionare în urma reducerii pierderilor de timp, având în vedere randamentul de utilizare
a acestora care constituie o rezervă limitată de creştere întrucât timpul maxim de funcţionare a unui
utilaj este de 24 h pe zi. Singura soluţie de creştere a producţiei exceptând investiţiile suplimentare în
vederea creşterii capacităţilor productive şi suplimentare locurilor de muncă o reprezintă folosirea
intensivă a fondurilor fixe. Ridicarea nivelului tehnic al utilajelor, calificarea personalului, îmbunătăţirea
organizării producţiei reprezintă câteva din căile care duc la folosirea intensivă a mijloacelor fixe.
Rezultatul folosirii intensive a fondurilor fixe presupune obţinerea unei producţii mai mari pe o unitate
de utilaj în aceeaşi unitate de timp de lucru.
Utilizarea intensivă a activelor fixe presupune folosirea unui şir de indicatori ce caracterizează
randamentul pe maşină-oră măsurat prin rezultatele obţinute: producţie fizică, valorică, cifra de afaceri,
valoare adăugată, profit:
1. coeficientul utilizării intensive a utilajului ( Ki ) oferă informaţii despre modul de funcţionare
în parametrii proiectaţi ai utilajului şi cauzele care generează încadrarea acestora în limitele
prevăzute întrucât utilizarea intensivă reflectă cantitatea şi calitatea producţiei obţinute.
K1= *T
unde,
Q-volumul producţiei obţinute

K- caracteristica tehnică a utilajului ( volum, suprafaţă, capacitate)
T- timpul de funcţionare a utilajului
În practică se determină atât valorile prevăzute cât şi valorile efective ale coeficientului
utilizării intensive întrucât se urmăreşte depistarea rezervelor folosirii complete a capacităţii
productive care se referă la existenţa unor locuri înguste, folosirea capacităţilor noi intrate în
funcţiune, existenţa unor noi întreruperi în aprovizionarea de materiale, modificarea termenului
aferent reparaţiilor. Modificarea coeficientului de utilizare intensivă se datorează influenţei a
trei factori:
-capacitatea utilajelor
-timpul de funcţionare
-volumul producţiei
2. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie (Gcp) se determină ca raport între producţia

obţinută (Q) şi capacitatea maximă a producţiei ( Qmax). Capacitatea de producţie poate fi
exprimată atât fizic prin producţia fizică pe unitate de timp sau timpul de funcţionare maxim în
ore sau zile şi valoric, prin valoarea producţiei realizată într-o unitate de timp. Acest indicator
poate fi calculat la nivelul firmei sau pe subdiviziuni organizatorice, se utilizează pentru
determinarea costului subactivităţii respectiv a costului neutilizării utilajelor.
Gcp=
3. Randamentul mediu al mijloacelor fixe ( RFf) reprezintă capacitatea fizică sau valorică ( Q ) pe
unitate de factor utilizat ce poate fi exprimat atât în număr de utilaje ( Ff), fie în timp de
77
funcţionare a acestora ( T ).
RFf= sau RFf=
Legătura dintre modul de utilizare intensivă şi extensivă este exprimată prin valoarea producţiei
calculată în funcţie de numărul de utilaje, timpul mediu lucrat de un utilaj şi randamentul mediu al
utilajului.
Q= Ff x t̅ x RF̅f
Aprecierea eficienţei mijloacelor fixe are la bază un sistem de indicatori care corelează efectele obţinute
cu eforturile făcute la nivelul firmei, astfel se pot determina rate de eficienţă în funcţie de caracteristicile
activităţii:
a. Eficienţa fondurilor fixe exprimată în funcţie de producţia obţinută şi destinată vânzării (

valoarea producţiei marfă la 100 lei fonduri fixe), este un indicator ce corelează fondurile fixe
şi capacităţile de producţie:
*100
b. Cifra de afaceri ce revine la 100 de lei fonduri fixe:

*100
c. Valoarea adăugată la 100 lei fonduri fixe:

*100
d. Profitul ce revine la 100 lei fonduri fixe

*100
Aceşti indicatori caracterizează modul în care eficienţa utilizării fondurilor fixe participă la creşterea
cifrei de afaceri, a profitului, a valorii adăugate,la reducerea costurilor pe unitate de produs, la
îmbunătăţirea calităţii producţiei şi la creşterea eficienţei activităţii firmei.
Indicatorii folosiţi pentru aprecierea eficienţei utilizării mijloacelor fixe sunt construiţi
ca raport între efect şi efort. Efectul poate fi exprimat cu ajutorul indicatorilor: producţia obţinută (Qf),
cifra de afaceri (CA), producţia exerciţiului (Qe), valoarea adăugată (VA), rezultatul (profitul) aferent
cifrei de afaceri (P), rezultatul exploatării (Re) etc. Efortul se măsoară cu ajutorul indicatorului valoarea
medie anuală a mijloacelor fixe ( Mf ).
A. Analiza factorială a producţiei obţinute (marfă) la 1000 lei mijloace fixe
Se pot folosi următoarele modele de analiză:
*1000= *1000
Sistemul factorial este:

Mf͞
*1000 T
Qf
wh͞
în care,
M͞f-reprezintă valoarea medie anuală a mijloacelor fixe;
wh - productivitatea medie orară.
Metodologia de analiză factorială, presupune cuantificarea influenţelor modificării
următorilor factori:
78
1. Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe:
͞
∆Mf= ( – ) *1000
2. Valoarea producţiei marfă fabricată:

∆Qf= ( – ) *1000
Din care, datorita:
2.1. Timpului total de muncă:
∆ T= *1000
2.2. Productivităţii medii orare:
∆ wh͞ = *1000
Pentru a se înregistra o creştere a eficienţei utilizării mijloacelor fixe, trebuie ca
indicele producţiei obţinute ( IQf ) să devanseze indicele valorii medii a mijloacelor fixe ( I Mf ).
B. Analiza valorii adăugate la 1000 lei mijloace fixe

Modelul de analiză este următorul:
*1000 = *1000
M͞f̅͞ N̅ ͞ s
*1000 T t̅
Qe w̅ ͞ h
VA
va̅͞
Analizaţí factorial modelul valorii adăugate la 1000 lei mijloace fixe conform metodologiei
anterioare, tinând cont de metoda substituţiei.
C. Analiza cifrei de afaceri la 1000 lei mijloace fixe

Modelul de analiză este:
*1000 = * * *1000
în care:
reprezintă eficienţa utilizării mijloacelor fixe active, respectiv producţia medie obţinută la 1
leu mijloace fixe active;
- ponderea cifrei de afaceri în producţia obţinută sau gradul de valorificare a
producţiei obţinute (marfă).

Sistemul de factori se prezintă, după cum urmează:
79
*1000
Să ne reamintim...
Gradul de reînnoire a mijloacelor fixe, exprimă raportul dintre valoarea mijloacelor fixe intrate ca şi
valoarea mijloacelor fixe existente:
Gr= *100
Gu= *100;
Rezumat
Starea mijloacelor fixe se prezintă cu ajutorul următorilor indicatori :
1. gradul de uzura
2. gradul de reînnoire
Evoluţia mijloacelor fixe pe un anumit orizont de timp, evidenţiază categoriile în care au avut loc
mutaţii ca urmare a finalizării investiţiilor. Structurarea mijloacelor fixe se poate realiza după mai multe
criterii, mai importante fiind:
• După modul de participare la realizarea obiectului de activitate al firmei, distingem:
- mijloace fixe direct productive (mijloace fixe active);
- mijloace fixe care nu participă la realizarea producţiei
• După modul de grupare
• După apartenenţa mijloacelor fixe, deosebim:
- mijloace fixe proprii;
- mijloace fixe închiriate.
Gu= *100;
Gradul de uzură a mijloacelor fixe poate fi determinat pe total mijloace fixe, cât şi pe
principalele categorii de mijloace fixe, atât la începutul cât şi la sfârşitul anului.
Analiza utilizării mijloacelor fixe

O asemenea analiză vizează utilizarea extensivă şi intensivă a mijloacelor fixe corporale şi eflectarea
acestora în indicatorii de performanţă ai firmei.
1. Coeficientul de instalare a parcului inventar ( Kinst) se determină ca raport între mijloacele fixe
80
instalate (Mfinst) indiferent dacă acestea funcţionează sau nu şi numărul de mijloace fixe
existente în inventar.
Kinst= *100
Analiza intensivă a folosirii mijloacelor fixe se referă la utilizarea extensivă a fondurilor fixe în
procesul de producţie, ce determină creşterea volumului de bunuri şi servicii
2. Coeficientul de funcţionare a parcului instalat (Kf) se determină ca un raport între mijloacele
fixe afalate în funcţiune (Mf) şi numărul mijloacelor fixe instalate (Mfins).
Kf= *100
3. Coeficientul de funcţionare a parcului inventar ( Kfn)
Kfn= *100
Analiza utilizării eficiente a mijloacelor fixe
A. Analiza factorială a producţiei obţinute (marfă) la 1000 lei mijloace fixe

Se pot folosi următoarele modele de analiză:
*1000= *1000
B. Analiza valorii adăugate la 1000 lei mijloace fixe

Modelul de analiză este următorul:
*1000 = *1000
Analiza cifrei de afaceri la 1000 lei mijloace fixe
Modelul de analiză este:
*1000 = * * *1000

1. Starea mijloacelor fixe se caracterzează prin:
a) Gradul uzurii fiziice
b) Coeficientul mediu de uzură
c) Gradul de reînnoire
d) Gradul de modernizare
e) Coeficientul reînnoirii capitalului fix
A-a+b+c+d, B-a+b+d, C-b+e, D-a+e
2. Folosirea extensivă a mijloacelor fixe se caracterizează prin indicatorii:

a)Gradul de utilizare a capacităţii de producţie
b) Coeficientul de funcţionare a parcului instalat
c)Coeficientul de funcţionare a parcului inventar
d) Coeficientul utilizării intensive a utilajului
81
e)Coeficientul de instalare a parcului inventar
A (a+b+c+d), B (a+b+d), C( b+c+e) D( a+e)
3. Analiza intensivă a folosirii mijloacelor fixe utilizează ca indicatori:

a)Coeficientul utilizării intensive a utilajului
b) Coeficientul de funcţionare a parcului instalat
c)Gradul de utilizare a capacităţii de producţie
d) Randamentul mediu al mijloacelor fixe
e)Coeficientul de funcţionare a parcului inventar
A (a+b+c+d), B( a+c+d), C ( b+c+e), D (a+e)
4. Coeficientul de utilizare intensivă are ca factori de influenţă:

a) Caracteristica utilajelor
b) Cifra de afaceri
c) Volumul producţiei
d) Profitul
e) Timpul de funcţionare
A (a+b+c+d ), B (a+c+d ), C (a+c+e), D (a+e)
1. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie se determină astfel:
a) Gcp=
b) Gcp= Ffx t̅ x RF̅f
c) Gcp= *100
d) Gcp= *100
2. Analiza eficienţei utilizării activelor circulante foloseşte un set de indicatori sintetici cum ar fi:
a)Valoarea producţiei exerciţiului la 100 lei active circulante
b) Valoarea adăugată la 100 lei active circulante consummate
c)Consumul de resurse material ce revine la 100 lei profit brut
d) Gradul valorificării resurselor material
e)Cifra de afaceri la 100 lei active circulante consummate
A (a+b+c+e), B( a+c+d), C (a+c+e), D (a+e)
Bibliografie.
- Elena Cerasela Spătăriu, „Noţiuni de analiză economico-financiară la nivel microeconomic” ,
ed. Ex Ponto 2007
- Vasile Robu, Nicolae Georgescu, Analiză economico-financiară, ed. Economică,

2004
82
Unitatea de învăţare 18 Particularităţile analizei activităţii din comerţ
Cuprins
18.1. Analiza aprovizionării şi desfacerii cu mărfuri
18.3. Analiza corelaţiilor dintre volumul desfacerilor, productivitatea muncii şi nivelul servirii
cumpărătorilor în comerţ
Introducere
Într-o abordare sistemică, firma comercială apare ca fiind o interacţiune permanentă, continuă
între resursele materiale, financiare şi umane care alcătuiesc continuţul sau endogen şi o serie de
elemente extrem de complexe de natură exogenă care alcătuiesc „mediul extern” al acesteia. Firma
apare ca un element component al mecanismului economic. Firma ne apare astfel ca celula de baza a
economiei, ca o componentă reprezentativă a macrosistemului economic. În masura în care firma
apare în relaţii de vânzare-cumparare sau generate de acestea cu celelalte componente ale mediului,
aceasta acţionează ca agent economic de piaţă.

-analiza stocurilor de mărfuri şi înţelegerea necesităţii existenţei unui necesar de aprovizionare
- aplicarea noţiunilor de management al desfacerii, a analizei desfacerilor de mărfuri, şi a
constituirii stocului ptim în funcţie de diferite metode.
Conţinutul unităţii de învăţare

Managementul desfacerii produselor reprezintă activitatea prin care se asigură vânzarea rezultatelor
producţiei. Prin această activitate se încheie circuitul economic din firmă.
Activităţile specifice care se desfasoară :
-elaborarea studiilor de marketing în vederea asigurării portofoliului de comezi şi a contractelor
comerciale
-colectarea comenzilor emise de clienţi şi constituirea portofoliului de comenzi, încheierea de
contracte comerciale în stricta concordanţă cu cerinţele clienţilor şi capacităţii de producţie
disponibile.
-elaborarea planului strategic şi a programelor de livrare/vânzare a produselor contractate pe
sortimente şi stabilirea căilor de distribuţie
-urmărirea stadiului execuţiei produselor în procesele de fabricaţie , prevenirea realizării de produse
necorespunzătoare calitativ
83
-modernizare reţelor proprii de desfacere a produselor
-organizarea unor reţele proprii de service sau modernizarea şi extinderea celor existente
-extinderea relaţiilor de vânzare pe bază de comenzi , convenţie şi contracte
-constituirea unor stocuri de desfacere optima care să asigure ritmicitatea livrarilor
-asigurarea unor condiţii raţionale de depozitare a produselor finite şi de primire a loturilor de livrare
-informatizarea sistemelor de gestiune
-organizarea operaţiunii de livrare/vânzare a produselor finite
-urmărirea derularii operative a livrării către clienţi
-coordonarea si controlul activitatii depozitelor de desfacere
-organizarea raţionala a activităţii de informare sistematica asupra compartamentului produselor
fabricate şi livrate de urmarire a funcţionalităţii acestora la utilizatori
Analiza economică a desfacerilor de mărfuri (D) se efectuează cu ajutorul balanţei circulaţiei
mărfurilor, conform relaţiei:
Si+I= D+Sf
Deci, desfacerea este în strânsă corelaţie cu stocurile iniţiale (Si) şi finale (Sf) şi volumul intrărilor (I).
De aici, rezultă:
D= Si+I-Sf
Comparându-se datele efective cu cele programate sau ale perioadei trecute privind volumul
desfacerilor, se evidenţiază abaterea totală.
∆D= (Si1+I1-Sf1)- (Si0+I0-Sf0)
De asemenea, analiza desfacerilor de mărfuri se completează cu analiza structurală şi în dinamica
acestora. Se realizează comparaţii între ponderile efective ale diverselor grupe de mărfuri cu cele din
perioadele precedengte sau cu cele programate, se determină modificările apărute în structura
mărfurilor,influenţa acestor modificări în principalii indicatori economico-financiari.
Există o serie de căi principale de sporire a volumului desfacerilor de mărfuri avute în vedere în
analiza economică:
-aprovizionarea ritmică şi în cantităţi necesare cu produse de calitate superioară şi cu produse noi sau
modernizate
-utilizarea unor metode moderne de prospectare a pieţei
-utilizarea unor forme moderne de comerţ şi satisfacerea cât mai completă a cererilor consumatorilor
-desfăşurarea activităţii de promovare a mărfurilor
-constituirea unor stocuri minime, care să asigurare ritmicitatea desfacerilor de mărfuri.
Continuitatea desfacerilor de mărfuri se asigură prin intrările normale de mărfuri, care au rolul
completării stocurilor pe măsura epuizării acestora. În analiza intrărilor de mărfuri, trebuie să se ţină
cont de clauzele contractuale, de sursele de aprovizionare, de ritmicitatea desfacerilor în corelaţie cu
sezonalitatea activităţii. Necorelarea dintre aprovizionare şi desfacere se va reflecta în mărimea
stocurilor de mărfuri, care pot fi, în acesre situaţii, supradimensionate sau subdimensionate. Există o
serie de factori care determină disfuncţionalităţi în aprovizionarea cu mărfuri, care trebuie cunoscuţi şi
analizaţi:
- neîncheierea la timp a contractelor şi necompletarea tuturor clauzelor contractelor
84
- neachitarea la timp a facturilor
- nerespectarea condiţiilor contractuale de către furnizori sau cărăuşi
- calitatea necorespunzătoare a mărfurilor livrate de furnizori şi refuzarea acestor mărfuri.
Principalele tipuri de stocuri deţinute de o societate sunt destinate utilizării în producţie sau
destinate vânzării, fie în acelaşi stadiu în care au fost procurate, fie după ce au suferit o
prelucrare. Cele mai reprezentative stocuri sunt mărfurile, ambalajele, materiile prime, produsele
finite, producţia în curs de execuţie, obiectele de inventar. Mărfurile sunt bunuri pe care firma le
cumpără, le stochează şi le vinde, de obicei în acelaşi stadiu, fără prelucrare. Ambalajele sunt
bunuri pentru protecţia integrităţii materiale, conservarea calităţii sau transportul bunurilor.
Materiile prime sunt bunuri destinate unui proces de prelucrare sau transformare, din care se obţin
produse. Produsele finite reprezintă bunurile obţinute ca urmare a unui proces de fabricaţie, dacă
acestea au parcurs toate fazele de prelucrare şi transformare şi sunt declarate conforme cu
standardele de calitate. Producţia în curs de execuţie reprezintă bunurile obţinute în diferite stadii
de prelucrare, ca urmare a îndeplinirii parţiale a standardelor tehnice de fabricaţie, destinate în
continuare prelucrării. Materialele de natura obiectelor de inventar sunt bunuri de mică valoare
sau de scurtă durată, destinate utilizării repetate în mai multe cicluri de fabricaţie. Reglementările
din Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 2 Contabilitatea stocurilor definesc stocurile
astfel: Stocurile sunt active (1) deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a
activităţii; (2) în curs de producţie în vederea unei vânzări; sau (3) sub formă de materii prime,
materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de producţie sau pentru
prestarea de servicii.
Pentru dimensionarea stocurilor de siguranta se pot folosi următoarele metode:

-metoda abaterii (devierii) medii:
Ss= Cmz x D
în care:
cmz-consum mediu zilnic
D-devierea (abaterea) medie
-metoda Impact
Ss=K x ∆M
K-coeficient de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorilor
∆M-abaterea de la medie, care se calculează:
∆M= ,
ri-cererile efective lunare de materiale

r̅- media acestor cereri
n-numărul de luni pentru care cererea a fost luată în calcul
-metoda de calcul pe baza timpului de reaprovizionare (t):
85
Ss= Cmz x t,
Timpul de reaprovizionare t, este o sumă a timpului de emitere a comenzii, de pregătire a lotului
comandat pentru livrare, de transport, de încărcare-descărcare, de primire-recepţie.
- Metoda abaterii medii pătratice:
Ss= Cmz x K x δ’,
În care δ’ reprezintă abaterea medie pătratică în zile a producţiei lunare.
Stocul mediu se determină după relaţia:
S̅= V̅= Dz̅* V̅
S̅-stocul mediu de mărfuri

D-volumul desfacerilor
D̅z- desfacerea medie zilnică
V̅-viteza medie de circulaţie
t- perioada de timp
Utilizând MSL determinaţi influenţa modificării factorilor ( desfacerile medii zilnice şi viteza
medie de circulaţie) asupra modificării totale a stocului mediu.
18.3. Analiza corelaţiei dintre volumul desfacerilor, productivitatea muncii şi nivelul

servirii cumpărătorilor în comerţ
Aprecierea nivelului de productivitate a muncii în comerţ trebuie să se facă prin prisma
atribuţiilor complexe ce revin lucrătorului comercial, şi anume realizarea unui anumit volum al
desfacerilor în condiţiilor asigurării unui nivel corespunzător de servire a cumpărătorilor.
Tinând cont de faptul că vânzarea mărfurilor se realizează prin colaborarea vânzător-
cumpărător, economia de muncă trebuie să asigure, pe de o parte, reducerea timpului cheltuit de
cumpărător, iar pe de altă parte, economisirea timpului vânzătorului.
Indicatorul „ productivitatea muncii” evidenţiază, economia de muncă realizată de lucrători şi ,
în mică măsură, economisirea timpului cheltuit de cumpărători pentru efectuarea unei cumpărături.
În situaţia în care factorul de muncă este reprezentat prin numărul mediu scriptic de lucrători
(L̅), iar productivitatea muncii anuale (W̅) prin desfacerea medie pe lucrător, dependenţa dintre
volumul desfacerii anuale (D), şi cei doi factori, este:
D= L̅*Wa
∆D= L1W̅a1- L0Wa0
din care:
-influenţa numărului de lucrători:
∆DL= L̅1Wa0- L̅0Wa0
-influenţa productivităţii muncii:
∆DW= L̅Wa1-L̅1Wa0
Contribuţia productivităţii muncii la creşterea absolută a desfacerilor de mărfuri se obţine pe
baza relaţiei:
86
∆W= *100
Economia de personal datorită modificării structurii desfacerilor pe forme de vânzare, se

determină pe baza formulei:
∆L= ∑ –
D1- desfacerea totală în perioada curentă

W̅0-productivitatea medie în perioada precedentă
di,w1-desfacerea şi productivitatea pe forme de vânzare
La nivelul unei societăţi comerciale cu profil comercial, se pot determina următorii coeficienţi:
-K1- coeficientul sortimentului de mărfuri
K1=
-K2-coeficientul cheltuielilor medii de timp necesare pentru efectuarea unei cumpărături
K3- coeficientul formelor moderne de vânzare
K3=
K4- coeficientul serviciilor suplimentare
K4=
Coeficientul general al nivelului de servire este dat de aceşti coeficienţi parţiali şi de ponderea
pe care o deţine fiecare din indicatorii prezentaţi mai sus (ca factori ai nivelului de servire), în
caracterizarea calităţii servirii:
K̅=
K̅- coeficienţii parţiali ai nivelului de servire

gi-ponderea fiecărui factor în caracterizarea nivelului de servire
În cazul în care K̅˂ 1 există unele deficienţe în calitatea servirii cumpărătorilor.
Să ne reamintim...
Si+I= D+Sf
∆D= (Si1+I1-Sf1)- (Si0+I0-Sf0)
K̅=
Rezumat
Pentru dimensionarea stocurilor de siguranta se pot folosi următoarele metode:
-metoda abaterii (devierii) medii:
Ss= Cmz x D
în care:
cmz-consum mediu zilnic
D-devierea (abaterea) medie
87
-metoda Impact
Ss=K x ∆M
K-coeficient de siguranţă care exprimă potenţialul de livrare al furnizorilor
∆M-abaterea de la medie, care se calculează:
∆M= ,
ri-cererile efective lunare de materiale

r̅- media acestor cereri
n-numărul de luni pentru care cererea a fost luată în calcul
-metoda de calcul pe baza timpului de reaprovizionare (t):

Ss= Cmz x t,
Timpul de reaprovizionare t, este o sumă a timpului de emitere a comenzii, de pregătire a lotului
comandat pentru livrare, de transport, de încărcare-descărcare, de primire-recepţie.
- Metoda abaterii medii pătratice:
Ss= Cmz x K x δ’
1. Productivitatea muncii în comerţ se caracterizează prin:
a. nu are legătură cu reducerea timpului cheltuit de cumpărători
b. se apreciază prin prisma atribuţiilor complexe ce revin lucrătorului comercial
c. evidenţoază economia de muncă realizată de lucrători
d. contribuie la creşterea absolută a desfacerii de mărfuri
A (a+b+c+d) B ( a+b+d) C (c+d) D ( b+c+d)
2. Nu reprezintă modalităţi de sporire a productivităţii muncii în comerţ:

a) Perfecţionarea tehnologiei productive
b) Promovarea progresului tehnic
c) Modernizarea şi dezvoltarea bazei zehnico-materiale
d) Dezvoltarea parcului auto
A) A+d, B) b+c+d, C) a+d+e D) c+d
3. Se dă tabelul:
Indicatori Prevederi Realizări
Desfacerile producătorului 450000 720000
Cota medie de adaos comercial 19% 23%
Să se analizeze factorial rabatul comercial.
Bibliografie.
-Elena Cerasela Spătariu- „Noţiuni de analiză economico-financiară la nivel
microeconomic”, ed. Ex Ponto,2007
88
Unitatea de învăţare 19 Analiza mediului concurenţial al firmei
Cuprins
Introducere
Mediul extern concurenţial sau competitiv, cum mai este cunoscut de către specialişti,
defineşte vecinătatea imediată a firmei, fiind constituit din acele elemente, indivizi, grupuri
sau alte firmei ce o influenţează direct şi asupra cărora poate exercita o
influenţă semnificativă. Componenta principală a acestui mediu o reprezintă concurentul sau
competitorul care poate fi definit ca fiind acea firmă ce luptă pentru acelaşi tip de resurse ca
şi societatea în cauză. Resursa pentru care se luptă, în general, firma este reprezentată
de banii clienţilor, iar pentru a-i câştiga aceasta trebuie să acapareze cât mai mult din piaţa
existentă. În condiţiile în care firmele care fac parte din acelaşi sector urmăresc obţinerea
unei cât mai mari părţi din pieţele existente în dauna celorlalte firme, între toate acestea are
loc o puternică luptă de concurenţă, ele devenind firme rivale, iar relaţiile dintre ele sunt
relaţii de rivalitate sau de concurenţă.

-delimitarea şi înţelegerea importanţei integrării analizei firmei în contextul integrării
în mediul extern
-însuşirea noţiunilor de model strategic, model Porter, Boston Consulting,
micromediu, macromediu
Conţinutul unităţii de învăţare

Mediul concurenţial al unei firme reprezintă ansamblul factorilor interni şi externi care
influenţează direct sau indirect activitatea firmei. Mediul concurenţial al unei firme este
format din :
• Mediu intern : resursele firmei, conducerea, organizarea, elementele mix-ului de marketing.
• Mediu extern: o Micromediu :furnizori, clienţi, concurenţi, organisme publice, o
Macromediu: factori socio-culturali, factori tehnici, factori economici, factori politici, mediul
natural.
Analiza mediului extern şi intern este o parte importantă a procesului de planificare. Analiza
mediului intern al firmei reprezintă calea principală prin care firma ajunge la identificarea
oportunităţilor şi a ameninţărilor, respectiv a punctelor tari şi slabe, la cunoaşterea
89
concurenţilor şi la elaborarea obiectivelor pe care trebuie să le previzioneze în viitorul
apropiat şi îndepărtat.
Analiza strategică cuprinde analiza mediului în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea
şi are în vedere analiza mediului extern, a contextului, a industriei. Mediul extern poate fi
analizat utilizând unul sau mai multe modele, dintre care exemplificăm: analiza STEP, care
evidenţiază elementele definitorii ale mediului social, tehnologic, economic şi politic;
modelul lui Kotler a celor patru nivele; analiza ciclului de viaţă a industriei; modelul Grant a
mediului de afaceri; modelul Fahey şi Naroyannan a macromediului, care ia în considerare
corelaţia dintre factori şi interdependenţa dintre aceştia; modelul „Celor 5 forţe a lui Porter”.
2. Alegerea strategică cuprinde:
─ identificarea opţiunilor, utilizându-se conceptele: spaţiu strategic; grupuri
strategice; modelul Ansoff; modelul strategiilor generice a lui Porter; teoria factorilor cheie
de succes a lui Grant;
─ evaluarea opţiunilor, putând fi aplicate conceptele: teoria celor 3 teste ale lui
Johnson şi Scholes; teoria celor 4 teste ale lui Runelt; teoria celor 4 E;
─ analiza aşteptărilor stakeholderilor, aplicându-se conceptele: teoria celor 12
surse de putere ale lui Morgan; matricea puterii a lui Wiartonley; teoria motivelor pentru
participare a lui Etzioni;
─ selectarea strategiei, cu posibilitatea utilizării conceptelor: modelul mental;
modelul lui Turnarounds şi Slatter; analiza mandatelor; strategiile de sfârşit al jocului; teoria
raţionalităţii îngrădite.
3. Implementarea strategiei cuprinde următoarele etape:
─ planificarea şi alocarea resurselor cu: teoria strategiei corporaţiei; matricele
Boston Consulting Group – BCG I şi II;
─ structura organizaţională, putând aplica conceptele: sistemul organizaţional;
diagramele lui Mintzberg; teoria mecanicistă – organică; structurile corporaţiei; teoria
reţelelor şi alianţelor;
─ cultura organizaţională şi schimbarea strategică, cu opţiunea aplicării
următoarelor concepte: analiza câmpului de forţe; matricea actorului; teoria lui Hofstede;
complexul cultural; organizaţia care învaţă.
─

Modelul Kotler de analiză a nivelelor de mediu
Philip Kotler consideră că mediul extern este un ansamblu de oportunităţi şi ameninţări pe
care firma trebuie să le ia în considerare pentru a supravieţui. Problema fundamentală a
analizei mediului extern este de a înţelege modul în care acesta influenţează organizaţia.
Analiza se axează pe trei direcţii principale: analiza macromediului; analiza micromediului;
analiza contextului de dezvoltare a strategiei. Mediul extern al organizaţiei poate fi divizat în
2 mari categorii: micromediul (cuprinde componentele de mediu extern cu care organizaţia
intră în relaţii directe pentru atingerea obiectivelor sale: clienţi, concurenţi, furnizori,
90
organisme publice) şi macromediul (se constituie ca o sursă de factori de influenţă de ordin
general, pe care organizaţiile îi influenţează însă într-un mod nesemnificativ: ecologici,
demografici, politici). Analiza mediului poate fi realizată pe patru nivele: mediul de sarcini,
constând în participanţii majori la performanţa firmei, cum sunt. furnizorii, distribuitorii şi
cumpărătorii; mediul competitiv, constând în firmele rivale pe piaţă cu care se confruntă
pentru clienţi şi resurse deficitare; mediul public, constând din instituţii care regularizează
activităţile; macro-mediul, care constă în factorii majori ai societăţii cu care se confruntă
firma: demografici, economici, resurse naturale, tehnologii, politici, cultură.
3.2. Modelul STEP (PEST) de analiză a nivelelor de mediu
Factorii de influenţă majoră asupra organizaţiilor sunt clasificaţi pe baza naturii influenţei
exercitate asupra organizaţiei în următoarele categorii, constituite ca medii specifice:
P: factori ce formează mediul politico-legal;
E: factori ce formează mediul economic;
S: factori ce formează mediul socio-cultural;
T: factori ce formează mediul tehnologic.
Mediul politico-juridic – este constituit din elementele cadrului legal şi politic în care
operează o organizaţie. Mediul economic este generat de elementele sistemului economic în
care operează o organizaţie. Mediul socio-cultural este constituit din modele de
comportament de grup şi individual ce reflectă atitudini, obiceiuri, sisteme de valori. Mediul
tehnologic este constituit din totalitatea ele-mentelor ce definesc tehnologia actuală.
Tehnologia reprezintă totalitatea proceselor prin care resursele sunt transformate în produse
finite.
3.3. Modelul Fahey şi Narayanan de analiză a macromediului
Analiza porneşte de la ideea că modelul trebuie înţeles ca un sistem, în care fiecare factor
este în conexiune şi influenţează alţi factori. Modelul Fahey şi Narayanan , oferă un cadru de
analiză, identificare, previziune şi evaluare a macromediului. Analiza constă în parcurgerea a
patru etape: scanarea mediului pentru a detecta vectori de schimbare; monitorizarea tendinţei
specifice a mediului şi a eventualelor tipare de evoluţie; previziunea direcţiilor viitoare de
schimbare a macromediului, evaluarea schimbărilor curente şi viitoare pentru determinarea
implicaţiilor asupra firmei.
Ceea ce este important de reţinut în analiză este faptul că schimbarea unui element din
macro-mediu atrage schimbarea altor elemente, întrucât forţele schim-bării interacţionează,
făcându-le pe unele mai puternice sau intrând în conflict cu altele şi reducându-le puterea.
Modelul „Celor 5 forţe”, propus de Porter pentru analiza mediului competiţional
Competiţia se desfăşoară în cadrul unei „industrii”, definită ca un grup de firme ce realizează
produse similare sau produse ce se află în relaţii de substituţie.
Intensitatea competiţiei poate fi determinată cu ajutorul unui model propus de
M. Porter (1980) „Modelul celor 5 forţe”. Rezultanta acestor forţe determină per-formanţele
potenţiale într-o industrie, măsurată în indicatori de profitabilitate. În funcţie de această
rezultantă se pot formula strategii în vederea îmbunătăţirii competitivităţii pe piaţă. Cele 5
91
forţe ale modelului Porter sunt: ameninţarea noilor intraţi; ameninţarea produselor de
substituţie; puterea de negociere a furnizorilor; puterea de negociere a cumpărătorilor;
nivelul rivalităţii.
Puterea de negociere a furnizorilor: se poate manifesta prin controlul asupra preţurilor sau
calităţii produselor livrate şi este dependentă de gradul de importanţă a resurselor oferite, de
caracteristicile pieţei şi de importanţa relativă a beneficiarului în ansamblul afacerii.
Ameninţarea noilor intraţi: care încep să concureze firmele deja existente într-o industrie
sau care pot intra în competiţie. Acestea sunt dornice de câştig, însă se confruntă cu o serie
de bariere grupate în următoarele categorii: economia de scară, curba de învăţare, curba
experienţe, diferenţierea produselor, capitalul necesar, costuri independente de mărimea
producţiei, politicile guvernamentale.
Ameninţarea produselor de substituţie: care se pot utiliza în locul unui anumit produs.
Substituţia trebuie analizată în primul rând prin raportul per-formanţă-preţ şi prin apoi prin
prisma elasticităţii preţurilor pentru fiecare produs în parte.
Nivelul rivalităţii: caracterizează intensitatea concurenţei într-o anumită industrie pentru
ocuparea unui anumit segment de piaţă. Rivalitatea este cu atât mai intensă când pe piaţă
există numeroşi competitori de puteri apropiate, în condiţiile unei pieţe suprasaturate.
Puterea de negociere a cumpărătorilor: care pot exercita presiuni asupra firmei, în special
când este vorba de intermediarii distribuitori – angrosişti sau detailişti, beneficiarii
industriali, dar şi în cazul grupurilor de cumpărători.
Resursele şi capabilităţile firmei
Resursele şi capabilităţile unei firme reprezintă baza de pornire pentru crearea avantajului
competitiv.
Resurse. Mediul intern al organizaţiei cuprinde totalitatea elementelor asupra cărora,
în mod teoretic, aceasta deţine controlul total. Studiul mediului intern al organizaţiei vizează
stabilirea resurselor necesare şi disponibile în contextul for-mulării unei anumite strategii.
Pentru analiza diferitelor categorii de resurse se utilizează în mod frecvent clasificarea
acestora după conţinutul lor (umane, materiale, financiare) sau după modul de utilizare
funcţională în interiorul organizaţiei (producţie, finanţe, personal, comerţ, cercetare şi
informatică). Elementele ce ţin de cultura organizaţională sunt, de regulă, analizate separat,
acordându-li-se în ultimul timp o atenţie tot mai sporită. Resursele firmei sunt grupate în trei
categorii (tabel curs, p.67): tangibile (financiare şi fizice), intangibile (tehnologii, know-how,
reputaţie, cultură) şi umane (aptitudini şi cunoştinţe; comunicare şi abilităţi interactive; motivare).
Capabilităţi. Cunoaşterea modului în care resursele sunt transformate în produse şi
servicii şi particularităţile acestora definesc capabilităţile sau competenţele organizaţiei. În
cadrul unei firme capabilităţile sunt formate pornind de la individ, la echipă sau grup, până la
nivelul organizaţiei, integrând cele mai specializate competenţe şi abilităţi (tabel curs p.68).
Evaluarea capabilităţilor unei firme este o operaţie foarte dificil de realizat, deoarece
intervine subiectivismul legat de glorii trecute, victime ale conjuncturii, speranţe de viitor,
vise. În funcţie de calitatea competenţelor, organizaţia se poate afla într-una din următoarele
trei poziţii concurente: avantaj competiţional – când posedă competenţe distinctive; paritate
competiţională – când posedă competenţe comune; dezavantaj competiţional – când
competenţele proprii nu-i permit realizarea unui produs la nivelul mediu de performanţă al
industriei respective.
92
Analiza competenţelor funcţionale
Competenţele funcţionale definesc ştiinţa utilizării resurselor într-un mod specific

funcţiilor firmei: producţie, marketing, cercetare-dezvoltare, personal şi financiar; la aceste
cinci funcţii se vor adăuga competenţele legate de sistemul informaţional. Din punct de
vedere al managementului strategic sunt importante atributele funcţionale ce pot genera
avantaje competiţionale pe termen lung şi modul în care poate fi obţinut un efect sinergetic
prin interacţiunea acestora.
1. Producţie. Principalele competenţe ale procesului de producţie se asociază cu
următoarele atribute: amplasarea geografică, capacitatea de producţie, calitatea, costurile de
producţie, stocurile, termenele de realizare sunt conectate între ele prin legături de tip cauză-
efect şi fac obiectul a numeroase modele de cercetări operaţionale ce urmăresc optimizarea
proceselor productive.
2. Marketing. Competenţele principale sunt legate de următoarele aspecte:
poziţionarea pe piaţă – se referă la individualizarea produsului pe piaţă, astfel încât acesta să
poată fi perceput corect şi distinct în comparaţie cu celelalte produse similare, definirea
mixului de marketing – implică descoperirea dozajului optim prin combinarea a patru
elemente – produs, preţ, promovare şi plasament şi identificarea momentului din ciclul de
viaţă al produsului la un moment dat, în vederea adaptării acţiunilor de marketing ale
produselor la vârsta acestora.
3. Cercetare-dezvoltare. Principalele competenţe ale acestei funcţii sunt denumite
competenţe tehnologice, deoarece sunt focalizate spre realizarea de noi tehnologii: selecţia
produsului şi tehnologiei – în concordanţă cu elementele celor-lalte funcţii ale firmei şi cu
condiţiile de piaţă, proiectarea – conceperea produsului, tehnologiei, echipamentului, a
metodelor de muncă şi a sistemelor de control, alegerea momentului de înlocuire a unei
tehnologii – impune o decizie dificilă pentru că trebuie să optimizeze transferul de resurse de
la o tehnologie matură către una nouă şi controlul – reprezintă o activitate continuă menită a
asigura la ieşirea din cadrul procesului de producţie a unor produse cu caracteristici
corespunzătoare. Controlul trebuie să vizeze toate tipurile de activităţi şi se desfăşoară la
nivelul tuturor verigilor ce alcătuiesc „lanţul valorii”, conform principiilor TQM grupate în
ISO 9000.
4. Personal. Din punct de vedere strategic, principalele competenţe sunt aso-ciate
următoarelor activităţi: selecţia şi evaluarea personalului – vizează asigurarea resurselor
umane corespunzător cu cerinţele organizaţiei; evaluarea posturilor de lucru – presupune
ordonarea tuturor posturilor în ordinea importanţei acestora la nivelul întregii organizaţii, în
conformitate cu cerinţele generale şi specifice; menţenanţa resurselor umane – vizează
procesele prin care se asigură menţinerea capacităţii de muncă a angajatului titular de post de
lucru şi salarizarea persona-lului – urmăreşte proiectarea unui sistem de salarizare
corespunzător cerinţelor organizaţiei şi trebuie să asigure motivarea corespunzătoare a
personalului angajat.
5. Finanţe. În cadrul acestei funcţii, principalele competenţe vizează urmă-toarele
activităţi: colectarea resurselor financiare – implică atât generarea internă de resurse
financiare, cât şi atragerea lor din exterior, de pe piaţa financiară, utilizarea resurselor financiare
– reprezintă modul în care acestea sunt transformate în alte categorii de resurse şi controlul
resurselor financiare – implică organizarea unui compartiment financiar – contabil ce
înregistrează toate operaţiile economice sub formă valorică şi reflectă eficienţa gestionării
capitalului organizaţiei. Procesarea datelor contabile este un proces continuu însă, din punct
de vedere strategic, pre-zintă interes reflectarea unor indicatori la anumite momente (lunar,
trimestrial, anual).
6. Sistemul informaţional. Analiza competenţelor aferente acestei noi funcţii vizează
următoarele elemente de bază: calitatea informaţiilor – implicând calitatea, cantitatea şi
oportunitatea acestora, în corelaţie cu costurile implicate, flexibilitatea – vizând posibilitatea
adaptării rapide a sistemului la multitudinea de situaţii practice care pot apare în vehicularea
şi prelucrarea informaţiilor şi focalizarea atenţiei managerilor asupra importanţei organizării
unui sistem informaţional eficient la nivelul organizaţiei.
93
Analiza V.R.I.O.
O analiză eficientă a competenţelor organizaţiei se poate realiza pe baza a patru
caracteristici grupate sub iniţialele V.R.I.O.: Valoare – se analizează măsura în care o
competenţă generează profit suplimentar prin creşterea venitului şi/sau reducerea costurilor,
Raritate – se analizează raritatea unei competenţe în compa-raţie cu alte organizaţii,
Inimitabilitate – se analizează dacă o resursă este inimitabilă, adică dacă reproducerea sa de
către un concurent este dificilă sau imposibilă. O competenţă distinctivă exploatată de către
organizaţie poate să-i confere acesteia un avantaj competiţional pe termen lung, Organizaţie
– se analizează dacă o competenţă (resursă) este exploatată de către organizaţie printr-o strategie
corespunzătoare.
Analiza lanţului valorii

Legătura dintre competenţele (resursele) organizaţiei şi poziţia sa competiţio-nală se
analizează prin prisma modului în care activităţile organizaţiei generează valoarea adăugată.
Fundamentarea teoretică a acestei legături se realizează prin „analiza lanţului valorii”.
Iniţial metoda de analiză s-a bazat pe elemente contabile, încercându-se iden-tificarea
căilor de reducere a costurilor şi creştere a profiturilor. Procesul de producţie era privit ca o
înşiruire de verigi, analizate separat. Ideea a fost preluată pentru realizarea unor modele de
optimizare a alocării resurselor în vederea creării unui avantaj competiţional. Aceste modele
se bazează pe identificarea activităţii celei mai eficiente, în vederea concentrării eforturilor
organizaţionale asupra acesteia. Cel mai cunoscut model de lanţ al valorii este cel propus de
Michael Porter în 1980. Conform acestui model, activităţile unei organizaţii sunt împărţite în
două mari categorii:
A. Activităţi primare:
1. logistica internă – recepţie, stocare şi distribuire a resurselor pentru producţie;
2. producţia (operaţiile) – transformările intrărilor în produs finit;
3. logistica externă – colectarea, stocarea şi distribuirea produsului finit către
consumatori;
4. marketingul şi vânzările – generează modalităţile privind comunicarea cu piaţa;
5. service-ul – menţinerea sau îmbunătăţirea valorii produsului prin servicii
post-vânzare.
B. Activităţi de susţinere (suport):

1. achiziţia – procesul de achiziţionare a resurselor pentru activităţile primare;
2. dezvoltarea tehnologiei – know-how-ul legat de produs, proces sau o
resursă particulară;
3. managementul resurselor umane – recrutarea, selecţia, antrenarea şi
moti-varea personalului organizaţiei;
4. infrastructura – sistemele de planificare, finanţare şi control al calităţii,
precum şi elementele de cultură organizaţională.
Un alt model de analiză a lanţului valorii este propus de firma de consultanţă
McKinsey în 1987. Acesta se bazează pe descompunerea procesului creator în şase tipuri de
activităţi. Configuraţia lanţului valorii diferă de la o firmă la alta şi trebuie analizate corelat
activităţile corespunzătoare diferitelor verigi ce contribuie la realizarea produselor.
Esenţială în analiza lanţului valorii este determinarea corectă a elementelor
mecanismului de generare a valorii în vederea îmbunătăţirii performanţelor economice,
utilizând un model consacrat, sau construind un model propriu rezultat din experienţa
utilizatorului şi condiţiile concrete de lucru.
Analiza SWOT sau Relaţia mediu intern – mediu extern

Definirea celor două categorii de mediu – intern şi extern, se face în mod complementar, în
funcţie de posibilităţile de influenţare aflate la îndemâna orga-nizaţiei. Diferenţierea fiind
relativă, apare necesitatea analizării situaţiei strategice ca rezultat al acţiunii simultane a
94
factorilor interni şi externi. Cel mai cunoscut instrument de analiză este modelul SWOT.
Strengths (puncte tari) – reprezintă acele competenţe ce oferă organizaţiei avantaje
concurenţiale pe piaţă. Weaknesses (puncte slabe) – reprezintă competenţele ce generează
dezavantaje competiţionale. Opportunities (oportunităţi) – reprezintă elementele de mediu
extern ce pot aduce avantaje organizaţiei. Threats (ameninţări) – reprezintă elementele de
mediu extern ce pot aduce dezavantaje organizaţiei. Combinaţia factorilor interni şi externi
generează 4 categorii de strategii. Modelul SWOT poate fi utilizat în mod calitativ sau
cantitativ. Abordarea calitativă presupune listarea principalilor factori ce se constituie ca
forţe sau slăbiciuni, respectiv ca oportunităţi sau ameninţări. Abordarea cantitativă presupune
acordarea unor ponderi, pe categorii, funcţie de importanţa relativă a acestora, agregarea lor
şi reprezentarea grafică utilizând conceptele pereche SW, respectiv OT.
19.4. Modele de analiză strategică în mediu concurenţial

În funcţie de condiţiile de mediu şi de posibilităţile interne, firma va trebui să-şi definească
strategia ca un mix al următoarelor elemente: dinamica şi structura pieţei, exigenţele şi
schimbările pieţei, nivelul competiţiei. Indiferent de caracterul lor, ofensiv sau defensiv şi de
obiectivele vizate, menţinerea sau modificarea cotei de piaţă, aceste strategii sunt denumite
„strategiile competitivităţii”. Acestea pot fi împărţite în 2 mari grupe, funcţie dacă preţul este
sau nu luat în considerare: strategia preţului competitiv şi strategia competitivă nebazată pe
preţ. În teoria managementului strategic, majoritatea autorilor consideră că nu preţul trebuie
să fie luat în considerare ca element esenţial de atragere şi convingere a consumatorilor, ci o
serie de alte elemente specifice marketingului. Deoarece prin aceste elemente firma încearcă
să-şi diferenţieze produsele pe piaţă, aceste strategii mai sunt cunoscute şi sub denumirea de
„strategii competitive ale diferenţierii”.
Matricea Boston Consulting Group (B.C.G.)
Cea mai cunoscută matrice utilizată în studiul portofoliului de produse a fost dezvoltată de
firma de consultanţă Boston Consulting Group (B.C.G.). Modelul de analiză ia în
considerare două categorii: efectul experienţei şi matricea segment de piaţă relativă/ creştere
domeniu.
a. Efectul experienţei. Experienţa este considerată ca o funcţie a producţiei
cumulate, rezultat al învăţării şi specializării, care se traduce printr-o scădere a
costurilor. Reprezentarea grafică a experienţei se prezintă de obicei în
coordonate logaritmice sub forma unor curbe ce prezintă reducerea costurilor
unitare odată cu creşterea experienţei (fig. curs, p.6.2). Corelaţia puternică între
cota de piaţă a firmei şi rentabilitatea măsurată prin fluxul de numerar degajat
(cash-flow) se explică prin aceea că firma cu mai multă experienţă produce cu
costurile cele mai reduse, ceea ce-i permite să ocupe poziţia dominantă pe
piaţă.
b. Matricea segment de piaţă relativă/ creştere domeniu. Matricea se construieşte
prin considerarea a doi factori, fiecare divizaţi în două zone (supe-rioară şi
95
inferioară): rata creşterii şi segmentul relativ de piaţă. Rezultă patru cadrane,
fiecare intitulată sugestiv: „vedete”, „vacă de muls”, „câini” şi „semne de
întrebare” (dileme). Cele patru cadrane, corespund cazurilor de rentabilitate în
raport cu profitul, respectiv, fluxul de numerar degajat, astfel:
– „vedetele” nu produc suficient profit pentru a spori cota de piaţă, deşi deţin un
segment puternic, cu tendinţă de creştere;
– „vacile de muls” corespund fazei de maturitate din cadrul ciclului de viaţă şi
degaja profit excedentar în raport cu nevoile, deoarece segmentul de piaţă este
aproape de saturaţie, înregistrând o creştere slabă;
– „semnele de întrebare” (dilemele), generează profit, dar pentru creşterea cotei
de piaţă este necesară o infuzie de numerar;
– „câinii” produc profit mic, deoarece segmentul este mic şi creşterea de piaţă
este redusă.
Analiza pieţei din punctul de vedere al matricei prezentate şi încadrarea produselor în cele
patru cadrane sprijină deciziile strategice. O organizaţie de succes trebuie să aibă un
portofoliu de produse echilibrat, care să conţină produse din toate cele 4 categorii. Modelul
matriceal B.C.G. poate servi următoarelor categorii de obiective: obţinerea unui portofoliu
echilibrat de produse, stabilirea tendinţelor prin repetarea analizelor la anumite intervale de
timp şi evaluarea concurenţei – prin întocmirea de matrici B.C.G. pentru fiecare concurent în
parte pe o anumită piaţă.
Ulterior acestui model, firma B.C.G. a dezvoltat un alt model matriceal de tip 2×2, ce poate
fi utilizat pentru analiza situaţiei strategice similar cu modelul Porter. Acest model utilizează
următoarele 2 axe: mărimea avantajului competiţional şi numărul modalităţilor (surselor
potenţiale) avantajului competiţional pe care se poziţionează 4 tipuri de industrii:
fragmentate (independente), specializate, în impas şi de volum (anvergură).
Industriile fragmentate sunt caracterizate de existenţa a numeroase mijloace de a obţine
avantaje competiţionale, însă aceste avantaje sunt mici. Strategia pro-pusă este aceea de
diferenţiere, concomitent cu reducerea investiţiilor şi maximi-zarea profitabilităţii. Cazul
tipic este cel al restaurantelor clasice.
Industriile specializate dispun de numeroase mijloace de obţinere a avanta-jelor, acestea
fiind consistente. Se recomandă strategii de reducere a costurilor pentru contracararea
concurenţei.
Industriile în impas sunt cele în care există un echilibru relativ de forţe între câţiva
competitori de mărimi apropiate. Avantajele oferite sunt reduse, ca şi posibilităţile de
obţinere a acestora. Strategia recomandată este aceea a restrângerii şi lichidării la momentul
oportun.
Industriile de volum – sunt cele ce deţin avantaje competiţionale mari obţinute în condiţiile
unor modalităţi limitate, în special prin costuri reduse. Strategia de succes constă în creşterea
volumului producţiei pentru a reduce costurile fixe şi a valorifica experienţa cumulată.
Cazurile tipice sunt cele ale industriei electronice şi autovehiculelor.
96
Acest al doilea model de analiză furnizat de B.C.G. oferă o nouă perspectivă ce utilizează
clasificări moderne ale industriilor pe baza profitabilităţii lor şi structurii competiţionale.
Exemplu:
Se dau următoarele date furnizate de GFK Romania - Institut de cercetare de piata, in
functie de cotele de creştere şi cotele relative de piaţă.
Produs Rata de creştere Cota relativă de piaţă
Studii ad-hoc 6 1,2
Studii calitative 18 1,3
Studii de testare produs 13 0,6
Studii de testare ambalaj 19 0,9
Studii de forecast 6 1,3
Studii de testare concept 5 0.3
Pentru aceste produse matricea BCG va fi:
Se pot trage următoarele concluzii:

- Serviciile “Studii de testare produs” şi „Studii de testare ambalaj” au o poziţie delicata
pe piaţă datorită costurilor de realizare mari şi a preţurilor de vânzare ridicate; din
acest motiv aceste servicii nu sunt lidere pe piaţă.
- Serviciile “Studii ad-hoc” şi „Studii de forecast” sunt lideri pe piaţă, înregistrând
volum mare de realizare şi aduc venituri companiei, acestea sunt serviciile profitabile.
- Serviciul „Studii calitative ” acest produs se află în faza de creştere şi este pe o poziţie
de lider la secţiunea paturi-canapea.
- Serviciul“Studii de testare concept “ se află pe o piaţă cu creştere lentă şi nu deţine o
poziţie de lider
Matricea General Electric – McKinsey

Modelul matriceal propus de B.C.G. a fost dezvoltat şi îmbunătăţit de către firma General
Electric în colaborare cu firma de consultanţă McKinsey. S-a elaborat astfel o matrice de tip
3×3 ce ţine seama de un număr sporit de factori de mediu. Matricea utilizează următoarele
două dimensiuni: atractivitatea pieţei şi poziţia competiţională.
Poziţia competiţională a firmei se determină prin identificarea unui număr de factori-cheie
ponderaţi în funcţie de importanţa acestora, în urma agregării acestora calculându-se un scor
total. În mod similar se procedează şi pentru determinarea atractivităţii pieţei. Numărul de
factori este variabil (15 ÷ 20) în funcţie de experienţa utilizatorului.
Matricea marilor strategii a lui David
97
Modelul matriceal al marilor strategii a fost dezvoltat de către F.R. David în 1989, plecând
de la modelul de analiză S.W.O.T. În acest model linia oportunităţi – ameninţări a fost
reconsiderată ca o axă a vitezei de creştere a pieţei, iar linia forţe – slăbiciuni, ca o axă a
poziţiei competiţionale, conform modelului. Cele patru cadrane reprezintă:
─ Organizaţiile poziţionate în cadranul I – se află în situaţia cea mai avanta-joasă
şi pot aborda strategii expansioniste pe pieţele actuale cu produse actuale.
─ Organizaţiile situate în cadranul II – se recomandă strategii intensive, iar
pentru a-şi compensa slăbiciunile, pot apela la integrarea orizontală; atunci când anumite
afaceri nu pot fi susţinute se recomandă o formă de lichidare, capitalul rezultat putând fi
folosit pentru întărirea altor afaceri.
─ Organizaţiilor din cadranul III – li se recomandă modificarea rapidă în vederea
supravieţuirii sau recuperarea capitalului printr-o formă de lichidare.
─ În cadranul IV – sunt plasate organizaţiile care, deşi dispun de capacităţi
strategice, se află în context nefavorabil. Se recomandă ca surplusul de capital să fie
redirecţionat spre afaceri pentru care condiţiile de mediu sunt favorabile.
Matricea Royal Dutch – Shell
În Europa se utilizează o variantă a matricei General Electric – McKinsey, cunoscută sub
denumirea de „matrice de direcţionare a politicilor” sau matricea Royal Dutch – Shell, după
numele firmei care a dezvoltat-o. În cadrul matricei se conturează zone care se caracterizează
prin: lipsa unor graniţe clare între zone, suprapuneri de zone şi zone cu contur neregulat.
Matricea Arthur D. Little (A.D.L.)
Firma de consultanţă Arthur D. Little propune pentru analiza strategică o matrice cu
următoarele 2 dimensiuni: gradul de maturitate a activităţii şi poziţia competiţională. Poziţia
competiţională poate avea cinci variante, astfel:
 poziţia dominantă, generată de o superioritate puternică, de un avantaj competitiv,
determinat de succesul strategiei bazate pe costuri sau pe diferenţiere;
 poziţia puternică, este rezultatul succesului obţinut de pe urma strategiei aplicate pe
termen lung, situaţie în care reacţia concurenţilor poate fi controlată;
 poziţia favorabilă, în care o serie de capabilităţi îi conferă un oarecare avantaj faţă de
concurenţă, iar altele o poziţie paritară;
 poziţia defavorabilă, în care există factori de succes, dar nu conferă firmei un avantaj
competitiv;
 poziţia slabă, în care firma supravieţuieşte, neavând importanţă pentru concurenţi.
Deşi matricea A.D.L. ia în considerare 20 de situaţii, are însă dezavantajul complexităţii date
de natura multidimensională a analizei.
98
Exemple Matricea GE – General Electric – McKinsey
Matricea General Electric – McKinsey contine 2 variabile, si anume:

 Forţa afacerii / poziţia concurenţială a companiei;
 Gradul de atractivitate a sectorului de activitate.
Pe axa X se reprezintă forţa afacerii / poziţia concurenţială a companiei, ca masură a
mediului intern (a configuraţiei lanţului de activităţi), iar pe Y se reprezintă atractivitatea
industriei, ca măsura a mediului extern.
Forţa afacerii
Factorii care asigură succesul unei companii pe piaţa de desfacere a echipamentelor
de sudare sunt:
- Mărimea Pieţei (mii EURO)
- Creşterea perconizată a pieţei
- Concentarea pieţei
- Venit pe capital investit
- Stadiul ciclului de viaţă
Repartizarea lor pe unităţile strategice considerate sunt:
CM METAL MMA 2009
Criterii Pondere NOI Conc1 Conc2 Conc3
Mărimea Pieţei
30 3 2 4 4
(mii EURO)
Creşterea
perconizată a 25 4 3 2 5
pieţei
Concentarea
15 3 5 3 1
pieţei
Venit pe capital
20 5 5 3 3
investit
Stadiul ciclului de
10 3 3 5 3
viaţă
Total 100
Venit Facturat 2.000 2.500 3.500 1.500
Legenda valori 5 = foarte favorabil; 4 = favorabil; 3 = asa si asa; 2 =
apreciere nefavorabil; 1 = foarte nefavorabil
CM METAL MIG/MAG 2010

Mărimea Pieţei (mii
30 4 4 5 4
EURO)
Creşterea
25 5 3 2 5
perconizată a pieţei
Concentarea pieţei 15 5 5 3 1
99
Venit pe capital
20 5 5 3 3
investit
Stadiul ciclului de
10 5 4 5 3
viaţă
Total 100
Venit Facturat 1.200 1.000 800 980
Legenda valori 5 = foarte favorabil; 4 = favorabil; 3 = asa si asa; 2 = nefavorabil; 1
apreciere = foarte nefavorabil
CM METAL WIG 2010

Mărimea Pieţei (mii
30 3 2 3 1
EURO)
Creşterea perconizată
25 5 3 2 4
a pieţei
Concentarea pieţei 15 5 5 3 1
Venit pe capital
20 5 5 3 3
investit
Stadiul ciclului de
10 4 3 3 2
viaţă
Total 100
Venit Facturat 560 340 100 150

Legenda valori 5 = foarte favorabil; 4 = favorabil; 3 = asa si asa; 2 = nefavorabil;
apreciere 1 = foarte nefavorabil
Să ne reamintim...
Analiza strategică cuprinde analiza mediului în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea
şi are în vedere analiza mediului extern, a contextului, a industriei. Mediul extern poate fi
analizat utilizând unul sau mai multe modele, dintre care exemplificăm: analiza STEP, care
evidenţiază elementele definitorii ale mediului social, tehnologic, economic şi politic;
modelul lui Kotler a celor patru nivele; analiza ciclului de viaţă a industriei; modelul Grant a
mediului de afaceri;
Modelul STEP (PEST) de analiză a nivelelor de mediu
Factorii de influenţă majoră asupra organizaţiilor sunt clasificaţi pe baza naturii influenţei
exercitate asupra organizaţiei în următoarele categorii, constituite ca medii specifice:
P: factori ce formează mediul politico-legal;
E: factori ce formează mediul economic;
S: factori ce formează mediul socio-cultural;
T: factori ce formează mediul tehnologic.
100
Rezumat
Matricea Boston Consulting Group (B.C.G.)
Cea mai cunoscută matrice utilizată în studiul portofoliului de produse a fost dezvoltată de
firma de consultanţă Boston Consulting Group (B.C.G.). Modelul de analiză ia în
considerare două categorii: efectul experienţei şi matricea segment de piaţă relativă/ creştere
domeniu.
Matricea General Electric – McKinsey
Modelul matriceal propus de B.C.G. a fost dezvoltat şi îmbunătăţit de către firma General
Electric în colaborare cu firma de consultanţă McKinsey. Poziţia competiţională a firmei se
determină prin identificarea unui număr de factori-cheie ponderaţi în funcţie de importanţa
acestora, în urma agregării acestora calculându-se un scor total. În mod similar se procedează
şi pentru determinarea atractivităţii pieţei.
Matricea Arthur D. Little (A.D.L.)

Firma de consultanţă Arthur D. Little propune pentru analiza strategică o matrice cu
următoarele 2 dimensiuni: gradul de maturitate a activităţii şi poziţia competiţională.
Matricea Royal Dutch – Shell
În cadrul matricei se conturează zone care se caracterizează prin: lipsa unor graniţe clare
între zone, suprapuneri de zone şi zone cu contur neregulat.
Matricea marilor strategii a lui David
Modelul matriceal al marilor strategii a fost dezvoltat de către F.R. David în 1989, plecând
de la modelul de analiză S.W.O.T. În acest model linia oportunităţi – ameninţări a fost
reconsiderată ca o axă a vitezei de creştere a pieţei, iar linia forţe – slăbiciuni, ca o axă a
poziţiei competiţionale, conform modelului.

1.La nivelul anului 2000, valoarea totală a tranzacţiilor pe piaţa aparatelor electrocasnice, a
fost de 2 milioane euro (VT = 2.000.000 euro). Situaţia a 5 producători din acest domeniu în
acel an a fost conform tabelului, următoarea :
Firme (mărci) Cifra de afaceri

LG 30
Whirlpool 25
Samsung 14
Zanussi 11
Artic 8
Să se calculeze cota relativă de piaţă a primelor 5 firme.
101
1.Să se analizeze, utilizând metoda BCG, portofoliul de activităţi alfirmei A, producătoare
de cosmetice, cunoscând că piaţa este acoperită integral de 4 firme (A, B, C şi D):
Produsul Total vanzari Cifra de afaceri 2011
2010 A B C
D
Produsul A 870 85 470 120 260
Produsul B 365 130 75 65 -
Produsul C 750 315 125 70 210
Produsul D 650 180 150 260 120
Produsul E 895 220 485 185 105
Produsul F 150 110 - 15 30
2. Ce criteriu de diferenţiere a mediilor concurenţiale dintre cele menţionate mai jos

utilizează tipologia M. Porter?
a) gradul de globalizare;
b) numărul de surse de diferenţiere;
c) numărul şi importanţa surselor de avantaj competitiv;
d) natura mediilor concurenţiale.

utilizează tipologia M. Porter?
a) numărul de surse de diferenţiere;
b) numărul şi importanţa surselor de avantaj competitiv;
c) natura mediilor concurenţiale;
d) starea de maturitate.

utilizează tipologia Boston Consulting Group?
a) numărul de surse de diferenţiere;
b) natura mediilor concurenţiale;
c) starea de maturitate;
d) gradul de globalizare.

utilizează tipologia Boston Consulting Group?
a) numărul şi importanţa surselor de avantaj competitiv;
b) natura mediilor concurenţiale;
c) starea de maturitate;
d) concentrarea.
Bibliografie.
-Prof. dr. Elena Doval “Analiza strategică a mediului concurenţial”, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2003
- Porter, M.E., 2001, Strategie concurenţială: manual de supravieţuire şi creştere a firmelor
în condiţiile economiei de piaţă, Editura Teora
102
Bibliografie generală:
1. Aurel Işfănescu, „ Analiză economico-financiară”, ed Prouniversitaria 2009

2. Gh. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu -Analiză economico-financiară, Ed. Economică, 2004.
3. D.Mărgulescu (coordonator)-Analiza economico-financiară a întreprinderii, Tribuna Economică, 1994
4. Vasile Robu, Ed. Economică, 2004. -„ Analiză economico-financiară”,
5. A. Işfănescu- „Ghid practic de analiză economico-financiară”, Ed. Tribuna Economică, 1999.
6. Georgescu, N., Analiza bilanţului contabil, Bucureşti, 1999
7. V. Dragotă şi Colectiv, Management financiar – Analiza financiară şi gestiune financiară operaţională

– vol.1, Ed. Economică, Bucureşti, 2003
8. 3.G. Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1998
9. Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999
10. 4.Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002
11. Elena Cerasela Spătăriu, „Noţiuni de analiză economico-financiară la nivel microeconomic” , ed. Ex
Ponto 2007
103

978-606-751-872-6 Analiza Economico-Financiara II PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978-606-751-872-6 Analiza Economico-Financiara II PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Valentina Vasile

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Valentina Vasile, Andreea Stroe

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Unitatea de învăţare 12 Analiza ratelor de rentabilitate

Unitatea de învăţare 14 Analiza situaţiei financiar-patrimoniale

Unitatea de învăţare 15 Analiza situaţiei financiar-patrimoniale

Unitatea de învăţare 16 Analiza gestiunii resurselor umane

Unitatea de învăţare 17 Analiza gestiunii mijloacelor fixe

Unitatea de învăţare 18 Particularităţile analizei activităţii din comerţ

Unitatea de învăţare 19 Analiza mediului concurenţial al firmei

Profitul reprezintă un indicator de bază al aprecierii eficienţei economice, permite identificarea

Obiectivele unităţii de învăţare

Unitatea 11 Profitul şi rentabilitatea activităţii firmei

1.1. Delimitările conceptuale ale rentabilităţii

− Rezultatul exploatării (RE) care se obţine ca diferenţă dintre veniturile şi

11.2. Analiza structurală şi factorială a profitului

Rezultatul brut al exerciţiului (Rb), se determină ca diferenţă între veniturile totale şi

11.3. Analiza factorială a rezultatului exploatării

Model de analiza „a”

Model de analiza „c”

- mijloace fixe direct productive M̅f’ 2464 2990

11. Producţia exerciţiului Qe 21.467 28549

Metodologia de analiză factorială şi respectiv cuantificarea influenţelor factorilor

∆T = (T1 − T0 )wh0 pr̅e0 = + 294 mil. lei

2.2. influenţei profitului la 1 leu venituri din exploatare pe tipuri de activităţi:

11.4. Analiza profitului aferent cifrei de afaceri

b) P = ∑ qvp- (1- )= CA*pr̅

d) Pb= (P*1000/ ∑qvp)= (1000- *1000)

e) Pb= ( ∑qvp-∑qvcv)- Chf – pentru firmele cu activitati industriale

f) Pb= Sa-Sc - pentru firmele cu activitate comerciala

Sa – suma totală a adausului comercial obţinut din desfacerea mărfurilor cu amănuntul;

Iqv= *100= 102%

1.3. ∆ c= - (∑qv1c1-∑qv1c0)= -( 3156,89- 3174,72)= 17,83 u.m.

1.4. ∆p= (∑qv1p1-∑qv1p0)= ( 4047,305- 4018,63)= 28,673 u.m.

b) P = ∑ qvp- (1- )= CA*pr̅

d) Pb= (P*1000/ ∑qvp)= (1000- *1000)

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

3. Indicele cifrei de afaceri = 116%

a) Accelerarea vitezei de rotație a activului total, creșterea costurilor și mărirea ratei

4. Indicele cifrei de afaceri la 1000 lei mijloace fixe= 104%

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2-3 ore.

12.1 Aspecte generale privind ratele de rentabilitate

(EBIT - dobanzi) (1 - τ )  DATFIN 

12.2. Rata rentabilităţii economice

12.3. Rata rentabilităţii comerciale

Rcom= , = (1- ) *100

- ⍙g= ( 1- )*100 – (1- )*100

⍙p= (1- )*100 – (1- )*100

din care, datorită:

( 1- )*100 – (1- )*100

- altor factori în afara inflaţiei:

(1- )*100 – (1- ) *100

- Influenţa modificării costurilor unitare

⍙c= (1- )*100 – (1- )*100

12.4. Rata rentabilităţii resurselor consumate

Se constată că rentabilitatea în activitatea de bază a scăzut exclusive pe seama costurilor, or, în

− rentabilitatea netă e veniturilor (Pn/V) în care se reflectă în principal eficienţa

Relaţiile pentru determinarea influenţelor factorilor menţionaţi sunt următoarele:

Pn Vt1 At1 Pn1 Pn0

Determinaţi modificarea absolută şi modificarea relativă a ratei rentabilităţii financiare în funcţie de

Test de evaluare a cunoştinţelor

d) Pb= (P1000/ ∑qvp)= (1000- 1000)

d) Pb= (P1000/ ∑qvp)= (1000- 1000)

- ⍙g= ( 1- )100 – (1- )100

⍙p= (1- )100 – (1- )100

( 1- )100 – (1- )100

(1- )100 – (1- ) 100

⍙c= (1- )100 – (1- )100

∆CA= T- T= 360 - 360 = 73,77- 90= -16,23 zile

∆ Ac= T- T= 360 - 360= 83,51-73.77= +9,74 zile

∆ Ac= T– T= 360 - 360= 42.2-38.36= 3.84 zile

∆ Ac= T– T= 360 - 360= 5.91 zile