Devianta in sport

Ce este agresivitatea

Agresivitatea este un comportament verbal sau acţional, ofensiv, orientat spre

umilirea, minimalizarea şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi. Comportamentul agresiv poate
fi orientat şi contra propriei persoane (autoagresivitate), ca în cazul unor tulburări psihice,
sau spre distrugerea obiectelor investite cu semnificaţii sociale.

Agresivitatea a fost studiată foarte mult mai ales din prisma semnificaţiei sociale. La
nivel individual, mulţi oameni au foarte des impulsuri şi gânduri agresive şi felul în care le
gestionează are un efect major asupra sănătăţii relaţiilor lor interpersonale.
Comportamentul agresiv a fost studiat îndelung de multe persoane, care au încercat să
găsească cauzele şi chiar să prevină diferitele stări care cauzează aceste stări de agresivitate.
În psihologie, distingem două teorii clasice: teoria impulsului şi teoria frustrării şi, într-
o abordare generală, care încearcă să explice la rândul ei agresiunea, distingem teoria
cognitivă.
Teoria impulsului susţine următoarele: în organism există o sursă înnăscută care
produce permanent impulsuri agresive. Aceste impulsuri trebuie să se reflecte într-un mod
sau altul, şi nu neapărat într-o manieră distructivă, asupra comportamentului nostru pentru că
altfel, aceste impulsuri pot duce la dereglări emoţionale. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai
acestei teorii sunt Sigmund Freud şi Konrad Lorenz. Freud vedea însă impulsurile ca ţintind
spre auto-distrugere („impulsul morbid”), acestea neputând fi exteriorizate decât în
combinaţie cu impulsurile sexuale, în vreme ce Lorenz înţelegea prin impulsuri un impuls
războinic, îndreptat împotriva organismelor din aceeaşi specie. În psihologia modernă,
numărul adepţilor teoriei impulsului este practic inexistent.1
Teoria frustrării spune că, comportamentul agresiv se bazează pe impulsuri agresive,
născute din aşa numite frustrări. Prin acestea se înţelegea la început doar tulburarea unei
activităţi ţintite. Mai târziu, acest termen a fost extins, cuprinzând toate evenimentele
1
http://www.dadalos.org/frieden_rom/grundkurs_2/erklaerung.htm
neplăcute, faţă de care oamenii resimt aversiune (atacuri, hărţuieli, privări etc.). În fiecare
dintre aceste cazuri se naşte nevoia de agresiune, altfel decât în cazul teoriei impulsului, nu
de la sine, ci ca reacţie. În tot cazul, odată născută, această nevoie trebuie să se exteriorizeze
într-o formă sau alta. Faptul că impulsurile agresive apar de pe urma unor frustrări, că ele
acţionează ca energii care trebuie să găsească un ventil prin care să fie evacuate, sunt imagini
foarte populare în rândul publicului mai larg.2
Teoria frustrării a fost modificată în nenumărate rânduri, rolul frustrărilor ca factor de
declanşare a agresiunilor fiind relativizat în mod considerabil. De necontestat însă este astăzi
faptul că un eveniment frustrant poate provoca, pe lângă fapte de agresiune, şi strădanii
constructive, resemnare, deviere, vise cu ochii deschişi, umor, autoanesteziere (prin alcool
etc.) şi alte tipuri de comportament, reacţiile agresive apărând doar în anumite condiţii.
Astfel, un eveniment trebuie să fie resimţit de către o persoană ca fiind „enervant“ (de ex. un
comportament „care nu se cuvine“), numai atunci născându-se sentimente de furie. Aceste
sentimente nu se transformă însă în mod automat într-un comportament agresiv, ci doar
atunci când persoana în cauză s-a obişnuit cu acest tip de comportament, atunci când nu
resimte nici o inhibiţie sau atunci când anumite persoane sunt sau nu prezente.
Teoria cognitivă - agresivitatea este un comportament social învăţat. Această poziţie
este legată, în special, de numele lui A. Bandura, care formulează teoria învăţării sociale a
agresivităţii. Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe
modalităţi: direct prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente, sau prin
observarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.3
Teoriile despre cauzele comportamentului agresiv se pierd într-o polemică nefericită
care caută să explice agresivitatea dintr-un unic punct de vedere. Teoriile respective nu se
exclud reciproc, ci se completează

2 Sporturile şi fenomenul agresiv

2
http://www.scoalarosu.ro/rom-files/revista/pdf/18/COMPORTAMENTUL%20UMAN%20IN%20MEDIUL
%20AGRESIV%20TENSIONAT.pdf
3
http://www.scoalarosu.ro/rom-files/revista/pdf/18/COMPORTAMENTUL%20UMAN%20IN%20MEDIUL
%20AGRESIV%20TENSIONAT.pdf
 Sunt numeroase sporturi în care se întâlneşte mai mult sau mai puţin agresivitatea.
Unele o folosesc doar în competiţii, altele sub forma de spectacol:
Aikido este o artă marţială japoneză. Aikidō înseamnă textual „calea armonizării
energiei”, fiind artă marţială ce face parte din categoria „internă” a stilurilor de luptă. A fost
fondat de maestrul japonez Morihei Ueshiba (1883-1969) şi se bazează pe utilizarea forţei
adversarului prin aplicare de tehnici articulare şi eschive realizate prin tai sabaki (pivotări în
arc de cerc). În aikido se utilizează proiectări, luxări, strangulări şi, în mică măsură, lovituri.
Aikido îşi are rădăcinile în jujitsu şi tehnicile de luptă cu sabia şi suliţa utilizate de samurai în
Japonia medievală, dar multe dintre tehnicile sale sunt invenţia maestrului Ueshiba.
Principiile de non-rezistenţă, utilizarea forţei adversarului cât şi emblema artei sugerează
legături cu alte stiluri interne, de origine chineză: Taijiquan, Baguazhang şi Xingyiquan.
Fiind un stil de luptă pur defensiv, Aikido nu organizează şi nu participă la competiţii. Există
în schimb numeroase demonstraţii în care măiestria este dovedită cu ajutorul unui “uke”
(atacator).4
Artele marţiale reprezintă un sistem complex de tehnici de luptă, cu sau fără arme,
însuşit la nivel individual.5
Boxul este un sport de contact cu origini preistorice, în care doi concurenţi, cu greutăţi
similare, luptă cu ajutorul pumnilor, într-o serie de reprize, numite runde. Victoria este
obţinută atunci când oponentul este doborât la pâmânt şi nu reuşeşte să se ridice înainte ca
arbitru să termine de numărat până la 10 sau când oponentul este prea rănit pentru a
continua.6 Este un joc dur, probabil fel de vechi ca omul. În Grecia se numea „pugilism”.
Ringul este un pătrat, limitat de trei corzi suprapuse. Arbitrul poate spune cinci cuvinte:
Time, Out, Break, Stop, Box.7
Corida este un joc spaniol cu taurii, cunoscut şi în Grecia, Italia şi chiar Franţa. Taurul
este ucis de un „toreador” cu o lovitură de lance. Există trei faze: înţeparea, bandirele şi
uciderea. În 1852 s-a făcut primul regulament. În 1951, corida a fost interzisă în Franţa. Cel

4
http://ro.wikipedia.org/wiki/Aikido
5
http://ro.wikipedia.org/wiki/Arte_mar%C5%A3iale
6
http://ro.wikipedia.org/wiki/Box
7
I Iacob, M.R. Iacob, Sportul ca loisir, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2005, pp. 38-39
care ucide taurul se numeşte “matador”. El are un costum din secolul al XIX-lea, cu o capă
rezervată defilării şi o capă de muncă. Matadorul are o “muletă” din lână roşie ovală, îndoită
la capătul unui baston de 60 cm, şi “estoca”, sabie cu lama de oţe1 de 85 cm. Taurul este
agăţat cu banderile, iar în jurul acestuia sunt picadorii, călăreţi împotriva cărora luptă la
început taurul.8
Fotbalul este jocul ce se practica în China încă din 3000 î. Hr. Se întălneşte în Grecia,
Italia, Anglia sub numele de fotbal. În 1904 a fost fondată Federaţia Internaţională de Fotbal.
Terenul este un dreptunghi de 90-120 m/45-90 m. Balonul din piele cântăreşte cel mult 420
g. Echipa are 11 jucători. Durata unei partide este de 45 de minute, separată de o pauză de 15
minute. Balonul are voie să depăşească linia de tuşă.9
Judo este o luptă între oameni cu tehnici speciale de lovire a adversarului.
Sursa este în jiu-jitz, a cărui existenţă a început cu 220 î.Hr. În Franţa a început în 1930. 10
Principiile sale se bazează pe folosirea supleţei în locul forţei brute, fiind eliminate loviturile
şi unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări,
secerări, fixări la sol, strangulări şi luxări.11
Karate-dō este o artă marţială japoneză introdusă în Japonia (şi ulterior în
lume) din Okinawa în 1922. În japoneză “kara” înseamnă gol, “te” înseamnă mână iar “dō”
înseamnă cale, rezultatul fiind calea mâinii goale. În karate se utilizează lovituri cu mâinile şi
picioarele, blocaje, secerări, prize, proiectări fiind un stil extern de luptă.12
Lupte greco-romane şi catch - în onoarea Egiptului şi a Greciei, luptele libere
între indivizi au fost numite greco-romane. Federaţia a fost fondata în 1913, iar campionatul
olimpic în 1924.13 Luptele sunt o disciplină sportivă în care doi adversari se înfruntă direct,
folosindu-şi forţa fizică şi tehnica pentru a câştiga puncte prin diverse metode de punctaj.
Luptele sunt sport olimpic, la olimpiade întrecerile axându-se pe două stiluri: lupte libere şi
lupte greco-romane.14

8
I Iacob, M.R. Iacob, Sportul ca loisir, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2005, p. 39
9
Ibidem, p. 39
10
Ibidem, p. 40
11
http://ro.wikipedia.org/wiki/Judo
12
http://ro.wikipedia.org/wiki/Karate
13
I Iacob, M.R. Iacob, Sportul ca loisir, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2005, p. 40
14
http://ro.wikipedia.org/wiki/Lupte
 Rugby-ul este un joc viril unde inteligenţa şi muşchii se îmbină. Seamană cu
jocul de fotbal. În 1823, jocul nu a fost oficializat, abia în 1946 jocul s-a detaşat de jocul de
fotbal. Terenul are 125/66 m sau 144/70m. Cele 2 echipe au câte 15 jucători, iar balonul e de
28 cm, cu greutatea de 375-425 g, este oval. Regulile esenţiale interzic atacul sau apărarea
atât timp căt jucătorul este plasat în faţa balonului. Nu ai dreptul să imobilizezi balonul,
trebuie să-l cedezi. Nu ai voie să arunci balonul în faţă cu mâna. S-au păstrat termenii de
“mêlée”, placajul şi linia de tuşa. Se poate juca şi cu 13 oameni.15
Scrima - după epoca de piatră, de lemn şi de bronz armele de împuns sau de
tăiat presupun competiţii existente în Egipt încă din secolul XII î.Hr.16 Scrima este în primul
rând un sport de confruntare, de luptă, duelare cu adversarul, la care în decursul timpului s-a
adăugat o anumită tehnică şi specializarea armelor de luptă. În prezent armele folosite în
scrimă sunt floreta, spada şi sabia. Limbajul oficial folosit în toată lumea este limba
franceză.17
Taekwondo este o artă marţială de origine coreeană, faimoasă în special pentru
loviturile înalte cu piciorul.18
Wrestlingul este un sport spectacol de origine americană, cunoscut în Statele
Unite sub numele de pro wrestling (prescurtare pentru professional wrestling). Wrestlingul
este o disciplină înrudită cu sporturile de contact. Dacă în luptele greco-romane şi în luptele
libere, protagoniştii sunt doi sportivi amatori a căror scop este acela de a prevala şi a-şi
învinge adversarul, în wrestling sunt implicaţi doi sau mai mulţi atleţi a căror principală
preocupare e aceea de a crea spectacol şi de a menţine interesul publicului la cote ridcate prin
practicarea unei game vaste de tehnici şi manevre spectaculoase.19
Adolescenţii care practică sporturi de contact sunt mai agresivi în viaţa de zi cu zi.
Jumătate din cei aflaţi în echipa de fotbal, wrestling, karate sau alt sportenumerat mai sus, au
fost implicaţi în cel puţin o bătaie importantă, deoarece simt nevoia de a dovedi că sunt cei
mai puternici, pentru a-şi menţine locul de titular.

15
I Iacob, M.R. Iacob, Sportul ca loisir, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2005, p. 41
16
Ibidem, p. 39
17
http://ro.wikipedia.org/wiki/Scrim%C4%83
18
http://ro.wikipedia.org/wiki/Taekwondo
19
http://ro.wikipedia.org/wiki/Wrestling
 De foarte mult timp agresivitatea o găsim şi la manifestările sportive. Ea trebuie
determinată luând în calcul contextul şi cultura socială.
Violenţa în sport se manifestă şi în rândul sportivilor dar şi în rândul spectatorilor, fiind
un fenomen mai gustat ca orice întrecere sportivă fair-play. Manageri ingenioşi au observat
acest lucru şi au început să regizeze bătăi „spontane” în timpul întrecerilor, creând deliciul
publicului.20
În mediul manifestărilor sportive pot fi marcate două tipuri de agresivitate:
• cea „obiectivă”, care este de ordin penal (crime şi delicte) şi asupra căreia
trebuie să intervină instituţiile abilitate;
• cea „subiectivă”, care este o formă mai subtilă de agresivitate, de atitudine
(dispreţul, umilirea, jignirea), ceea ce unii autori numesc „atitudini antisociale". Aşadar,
fenomenul agresivităţii la manifestările sportive se întinde pe o scară largă la ale căror capete
se află violenţa fizică (extrem de mediatizată, de altfel, dar fără analize temeinice ale
cauzelor care o provoacă).
Mai întâlnim şi agresivitatea sub alte forme:
• Agresivitatea de pe teren
• Agresivitatea din tribună
• Agresivitatea controlată :
 Jocul
 Forţele de ordine
 Regulile
Agresivitatea necontrolată:
 Huliganismul
Violenţa în fotbal nu este un aspect ce ţine de perioada contemporană ci îşi are
rădăcinile în Anglia Evului Mediu. În anul 1314, Edward al II-lea a interzis jocul de fotbal pe
motiv că meciurile pot duce la nelinişti sociale şi la manifestaţii. Primele manifestări de
huliganism în fotbal înregistrate în jocul modern, au avut loc tot în Anglia în anii 1880, o
perioada în care grupurile de suporteri intimidau prin violenţă atât jucătorii din teren cât şi

20
http://seductiatrupului.ro/arta-dezvoltarii-personale/confuzia-dintre-agresivitate-si-masculinitate.html
suporterii celorlalte echipe. În anul 1885, după ce Preston North End a bătut Aston Villa cu
scorul de 5-0, într-un meci amical, cele două echipe au fost atacate cu pietre, beţe de către
suporteri. Unul dintre jucătorii lui Preston a fost bătut în aşa hal încât şi-a pierdut cunoştinţa.
Anul următor, fanii echipei Preston s-au bătut cu fanii lui Qeen’s Park într-o gară.21
În ultimii ani, manifestările xenofobe şi rasiste au devenit foarte prezente pe
stadioanele româneşti. Exemplele sunt destule, dar în bună măsură ignorate de lumea
sportului. Pe stadioanele de fotbal se huiduie imnurile naţionale ale echipelor oaspete sau se
scandează remarce rasiste la adresa jucătorilor de culoare, se afişeaza bannere uriaşe cu tot
felul de texte.
Site-urile pe Internet ale galeriilor principalelor echipe de fotbal conţin texte şi imagini
xenofobe şi rasiste, unele foarte agresive, desprinse din retorica extremei drepte. Din păcate,
marii sportivi români, conducerile cluburilor, antrenorii, publiciştii din presa sportivă,
formatorii de opinie nu dau atenţie acestei situaţii care impune o susţinută campanie publică
de blamare şi descurajare.
Stadionul este o lupă care amplifică astfel de manifestări gregare. În primul rând, este
vorba de o amplificare cantitativă: sloganuri (sau gesturi) nesăbuite ale unor “şefi de galerie”
sunt imediat şi adesea inconştient preluate de zeci de mii de suporteri. Stadioanele de fotbal
se umplu mai ales cu reprezentanţi ai Romaniei “profunde”, la care mentalităţile xenofobe şi
rasiste sunt mai prezente. Este vorba şi de o amplificare calitativă: fiind o atmosferă de
susţinere fanatică a echipei, orice manifestare (de bucurie, dar şi de ură) se radicalizează şi
devine extremă. De asemenea, ostilitatea faţă de adversar, dorinţa de a-l umili (specifică
stadioanelor româneşti) favorizează apariţia manifestărilor rasiste şi xenofobe. Gradul de
(ne)civilizaţie al unui popor se măsoară cel mai uşor în tribunele stadioanelor.22
La întâlnirea Ungaria-Brazilia din 1954, de pildă, pasiunile s-au dezlănţuit pe teren, dar
au continuat şi în vestiare, cu o nemaipomenită încăierare, unde s-a făcut uz de pumni şi

21
http://images.google.ro/imgres?
imgurl=http://www.times.ro/files/images/huligani.jpg&imgrefurl=http://www.times.ro/nation
al/huliganisminfotbal&usg=__G7dNr_NUWGjnlywt1VCSHvDa4xc=&h=250&w=200&sz=31&h
l=ro&start=15&um=1&tbnid=JGNE5PhbMqirdM:&tbnh=111&tbnw=89&prev=/images%3Fq
%3Dhuligani%26hl%3Dro%26sa%3DX%26um%3D1
22
http://www.revista22.ro/manifestari-rasiste-pe-stadioane-2041.html
sticle. Acele „forţe vitale revărsate sau devenite de prisos”, departe de a se fi conciliat prin
câteva lovituri în minge, au produs o zarvă atât de mare, încât cine putea fugea. Cei rămaşi
cereau cu insistenţă continuarea netulburată, calmă, a jocului. Deci, tocmai fotbalul este acela
care lasă uneori frâu liber dezlănţuirii instinctelor, iar noi suntem cei ce am dori s-o potolim.
23

Acestor suporteri sălbatici le-ar fi mai nimerit nu fotbalul, ci mai degrabă boxul. Sau
poate nici acesta nu i-ar satisface.
Huliganismul în fotbal poate fi definit ca bătăi între suporterii echipelor rivale care au
loc imediat după încheierea partidelor de fotbal. Adesea, pentru a nu fi prinşi de poliţie,
suporterii echipelor adverse stabilesc anumite locaţii în afara stadionului pentru a se bate.
Sociologii consideră că huliganismul apare mai ales datorită faptului că suporterii aparţin
unor clase sociale care nu au alte modalităţi de a găsi recunoaştere în societate. La asta se
adaugă dorinţa de a-ţi dovedi prin violenţă masculinitatea şi legatura afectivă stransă faţă de
o anumită arie geografică.24
Aşadar, fenomenul violenţei la manifestările sportive se întinde pe o scară largă la ale
carei capete se află violenţa fizică (extrem de mediatizată, de altfel, dar fără analize
temeinice ale cauzelor care o provoacă). De asemenea, s-a constatat că, deşi presa a
atenţionat în numeroase rânduri asupra creşterii violenţelor la manifestările sportive, la
nivelul populaţiei nu există o sensibilizare deosebită cu privire la prezenţa şi nocivitatea
fenomenului. Manifestări precum: violenţele verbale dintre suporteri şi jucători, suporteri şi
conducători de cluburi, suporteri şi forţele de ordine (înjurături, jigniri, umiliri), deteriorarea
bunurilor din interiorul şi exteriorul locului unde se desfăşoară competiţia sportivă, refuzul
de a se supune regulilor impuse de organizatorii competiţilor şi organele de ordine, am putea
spune că au început să facă parte din cotidianul manifestărilor sportive. Din acest motiv, deşi
recunosc frecvenţa unor astfel de manifestări, atât preşedinţii de cluburi cât şi sportivii, nu
apreciază ca fiind vorba de o creştere sensibilă, în ultimii ani, a fenomenului violenţei la
23
S. István, Fotbalul cu 1000 de feţe, Ed. Stadion, Budapesta, 1971, p. 15
24
http://images.google.ro/imgres?
imgurl=http://www.times.ro/files/images/huligani.jpg&imgrefurl=http://www.times.ro/nation
al/huliganisminfotbal&usg=__G7dNr_NUWGjnlywt1VCSHvDa4xc=&h=250&w=200&sz=31&h
l=ro&start=15&um=1&tbnid=JGNE5PhbMqirdM:&tbnh=111&tbnw=89&prev=/images%3Fq
%3Dhuligani%26hl%3Dro%26sa%3DX%26um%3D1
manifestările sportive (în special la meciurile de fotbal). Măsurile de prevenire pot fi de mare
diversitate: măsuri educative şi sociale, ameliorarea relaţiilor dintre club şi suporteri,
promovarea dialogului cu cluburile rivale, controlul spectatorilor prin camere de
supraveghere, intervenţii ale poliţiei, investiţii în infrastructură, întărirea rolului social al
cluburilor, organizarea caselor de bilete, legislaţie adecvată şi multe altele.