CRIMINOLOGIE

CURS I.D.

LECTOR.UNIV. SERGIU BOGDAN

1
 CAPITOLUL I
Noţiuni generale despre criminologie

1. Ce importanţă are studiul criminologiei.

Parafrazându-l pe H. Petit, care caracteriza spiritul francez, la fel se poate

spune şi despre criminologie care, la fel ca şi Descartes, caută ceea ce s-ar putea găsi,
deoarece comportamentul infracţional ar trebui să poată fi explicat din moment ce
poate fi constatat, şi în acelaşi timp, la fel ca şi Pascal, ea nu poate să găsească ceea ce
caută, deoarece nimeni nu a reuşit să dezlege în întregime cauzele unui anumit
comportament criminal.
Dacă în ceea ce priveşte metodele de cercetare specifice criminologiei există o
mare dezbatere, cu siguranţă, importanţa criminologiei este relevată mai ales de
obiectul ei de cercetare şi anume comportamentul infracţional. Preocupări pentru a
răspunde la întrebarea „de ce comit oamenii infracţiunii” au existat încă din timpul
primelor structuri sociale, iar răspunsurile date la această întrebare au influenţat
soluţiile propuse pentru înlăturarea comportamentului antisocial. Principial, lucrurile
stau la fel şi astăzi, diferenţa constând în diferenţa cantitativă şi calitativă de
informaţii pe care o poate utiliza astăzi cercetarea criminologică.
Ori de câte ori auzim despre comiterea unei infracţiuni, ne punem întrebarea
ce anume l-a determinat pe acel om să se poarte în acest fel, încercând fiecare dintre
noi să dăm un anumit răspuns, mai mult sau mai puţin veridic. Cei care încearcă să
facă o analiză completă şi complexă a respectivului fapt întreprind o cercetare
criminologică.
Următoarea întrebare care ne vine în minte este dacă acel fapt ar fi putut fi
prevenit. La fel, fiecare dintre noi putem propune un răspuns, însă răspunsul cât mai
aproape de adevăr la această întrebare relevă în realitate importanţa criminologiei.
Răspunsul la această întrebare influenţează procesul de elaborare al legilor, noţiunea
de infracţiune şi evident reacţia provocată de comiterea unei infracţiuni. Dacă în
dreptul penal reacţia la comiterea unei infracţiuni constă în aplicarea unei anumite
sancţiuni, criminologia are libertatea de a propune atât soluţii de ordin juridic
(pedepse mai grele sau dimpotrivă mai puţin grele, sancţiuni alternative, etc.) dar şi
soluţii de ordin empiric, ce ţin de exemplu de luminarea străzilor în cartierele rău

2
famate, patrularea străzilor de jandarmi, sau învăţarea victimei cum să reacţioneze în
faţa unui pericol potenţial de această natură.
Întrebările fundamentale ale criminologiei sunt : Este posibil de a studia de o
manieră ştiinţifică infractorul şi infracţiunea? Dacă răspunsul este da, atunci s-ar putea
ajunge la generalizări, principii sau legi cu valoare de predicţie? Răspunsurile la
această întrebare au atins ambele extreme. MM. Michel spunea că : ” O ştiinţă
empirică a criminologiei este actualmente imposibilă pentru că nu există psihologie
sau sociologie empirică, iar cercetarea criminologică este o încercare de a realiza
imposibilul”. Aceeaşi idee a fost susţinută şi de M. Adler care a susţinut că”
Indeterminarea comportamentului uman face imposibilă elaborarea unui adevăr
ştiinţific.” Foarte optimist G. Mead a susţinut că : „Postulatul fundamental al ştiinţei
este că lumea este aptă de a fi cunoscută, iar dacă e aşa trebuie să existe o raţiune în
toate”. Chiar dacă rezultatele obţinute au un caracter de probabilitate această
trăsătură a cercetării ştiinţifice este valabilă pentru orice domeniu. Orice lege
ştiinţifică trebuie considerată ca o afirmaţie temporară deoarece, odată cu dezvoltarea
cunoaşterii, aceste legi, care păreau imuabile, trebuie actualizate sau chiar modificate.
De aceea demersul cercetării criminologice are o semnificaţie particulară, iar
concluziile trase trebuie doar considerate ca fiind afirmaţii adevărate dar temporare.
Se spune despre criminologie că este un barometru socio-moral al
colectivităţii. Măsura în care societatea îi tratează pe cei provizoriu excluşi din rândul
ei simbolizează nivelul de civilizaţie.

2. Sfera conceptului de criminologie.

Iniţial cercetarea criminologică era marcată de întrebarea fundamentală de ce,

şi de aceea primele demersuri în cercetarea fenomenului criminal aveau un caracter
preponderent etiologic sau cauzal. Răspunsul care se căuta era de tipul următor:
oamenii comit infracţiuni pentru că au un anumit aspect psihic( explicaţiile
pozitiviste), pentru că trăiesc într-un anumit mediu social( explicaţii sociologice) sau
pentru că au o anumită structură psihică (explicaţii psihologice). O astfel de abordarea
a dus la apariţia criminologiei etiologice, care a avut ca principale direcţii : şcoli de
inspiraţie biologică , şcoli de inspiraţie sociologică şi şcoli de inspiraţie psihologică.

3
 Nemulţumiţi de răspunsurile pe care le-au primit dintr-o perspectivă cauzală,
criminologii au mutat centru de interes de pe cauze preferând o analiză în dinamica
fenomenului. Astfel în anii 50 ai secolului trecut a apărut analiza „procesului de
trecere la act” când ceea ce conta în opinia acestor criminologi era contextul cauzal al
producerii fenomenului infracţional de tipul „omul nepotrivit la locul nepotrivit”.
Această abordare a fost numită criminologia dinamică sau a trecerii la act. În
general, s-a considerat că infractorul are în anumite circumstanţe o imunitate scăzută
la tentaţiile actului infracţional, şi de aceea dacă sunt îndeplinite anumite condiţii de
ordin intern sau extern, el va trece la comiterea acţiunii.
În anii 60 – 70 ai secolului trecut s-a încercat o altă abordare şi anume s-a
susţinut că nu există nici o diferenţă între un comportament infracţional şi unul licit
decât din perspectivă normativă, adică a reacţiei sociale pe care o determină un
anumit comportament. S-a creat aşa numita criminologie a reacţiei sociale, care nu
pleacă de la premisa că sancţiunea este consecinţa comportamentului infracţional, ci
răstoarnă acest raţionament, în sensul că tipul de reacţie al societăţii la un anumit
comportament al individului este ceea ce creează criminalitatea. Nu interesează de ce
un pieton traversează pe culoarea roşie a semaforului, ci contează doar dacă fapta lui
este incriminată sau nu. Dacă legiuitorul incriminează astfel de fapte, înseamnă că a
creat criminalitate. Dimpotrivă, dacă nu ar exista legi penale nu ar exista criminalitate.
Acţiunea infracţională este diferită de acţiunea umană doar prin reacţia socială pe care
o declanşează prima. Reprezentativă pentru această abordarea ar fi teoria etichetării.
Într-o altă abordare, s-a considerat că analiza doar a autorului şi a faptei sale a
fi incompletă dacă victimei nu i se acordă o importanţă măcar egală. Astfel a apărut
victimologia sau criminologia victimologică.
Criminologia restaurativă pleacă de la premisa că este mult mai important,
decât a încerca să explicăm cauzele sau condiţiile unui fenomen infracţional, să ne
concentrăm asupra consecinţelor comportamentului infracţional sau mai precis asupra
înlăturării consecinţelor negative ale unui comportament infracţional. Să încercăm să
repunem lucrurile în situaţia anterioară comiterii faptei (de exemplu despăgubirea
victimei de către stat , centre de primire a victimelor violenţei în familie, centre de
dezintoxicare, sancţiuni alternative şi sancţiuni mult mai adaptate tipului de
comportament infracţional). Crima apare ca o defecţiune a sistemului social şi nu e
atât de important să-i afli cauza, dar este capital să remediezi defecţiunea.

4
 Fiecare comportament infracţional are trei aspecte importante: făptuitorul,
fapta sa şi victima faptei sale. Criminologia etiologică era concentrată să găsească
cauzele comportamentului infracţional până la momentul comiterii faptei,
criminologia dinamică include în procesul de analiză şi contextul spaţial şi temporal
în care se comite fapta, iar criminologia restaurativă propune soluţii restaurative
pentru consecinţele infracţiunii, fără a conta extrem de mult care a fost cauza sau care
a fost contextul comportamentului infracţional. Criminologia reacţiei sociale, nu
consideră că există vreo diferenţă de fond între comportamentul licit şi cel ilicit.
Criminologia restaurativă se concentrează pe înlăturarea pentru viitor a consecinţelor
comportamentului infracţional. Abordarea restaurativă poate fi şi consecinţa eşecului
explicării comportamentului infracţional şi mai ales nevoia unei soluţii mai practice
chiar dacă are o doză mai mare de empirism.

3. Definiţia criminologiei şi ramurile criminologiei

În materie de definiţii a criminologiei există o abundenţă de posibilităţi de

definire, plecând de la abordarea foarte generoasă a lui Ferri care susţinea că
criminologia este suma tuturor ştiinţelor penale , incluzând chiar şi dreptul penal, care
nu ar fi decât capitolul juridic al acestei ştiinţe. La polul opus se află susţinătorii ideii
că criminologia este total distinctă de dreptul penal, fiind o ştiinţă pur teoretică care
se ocupă doar de sistematizarea datelor cu privire la factorii şi mecanismul
delincvenţei.
În criminologie se spune că există atâtea definiţii ale criminologiei câţi
criminologi sunt. Din buchetul de definiţii existent o vom prefera pe cea a lui R.
Gassin care susţinea că criminologia este „ştiinţa care studiază factorii şi procesul de
realizare a conduitei infracţionale şi care determină, plecând de la factorii şi
procesul infracţional, cele mai bune mijloace de luptă pentru a stăpâni sau pe cât
posibil să reducă răul social cauzat de infracţiune.”
Preferăm această definiţie deoarece ea cuprinde atât dimensiunea teoretică a
criminologie, mai precis studiul cauzelor şi procesului actului infracţional, cât şi
dimensiunea ei practică, adică elaborarea mijloacelor de stăpânire a fenomenului
infracţional. Mijloacele pot avea atât o faţadă juridică, (noi texte de incriminare, noi
sancţiuni penale, etc.), cât şi o faţadă empirică ( studiul factorilor victimogeni, sfaturi
pentru a reduce posibilitatea de a fi victima unei infracţiuni, etc.).

5
 Nu vom încerca să analizăm în ce măsură unele din ramurile criminologiei îşi
justifică sau nu existenţa, limitându-ne doar la a le face cunoscute.
Criminologia generală este acea ramură a criminologiei, care studiază
fenomenul criminalităţii în ansamblul său, crima, criminalul, cauze ale criminalităţii,
soluţii de combatere a criminalităţii, fiind principala ramură a criminologie dar şi o
ramură de sinteză. În general în facultăţile de drept se studiază criminologia generală.
Criminologia teoretică este acea ramură a criminologiei care studiază teoretic
şi mai puţin aplicativ explicarea acţiunii infracţionale.
Criminologia specială se ocupă cu studiul unor părţi sau sectoare de
criminalitate( criminalitatea minorilor, crima organizată etc).
Criminologia clinică este o ramură de ştiinţă aplicativă, asemănătoare cu
medicina clinică, având misiunea de a efectua examene complexe ale unui singur
criminal, în urma căruia pune un diagnostic privind cauza comiterii infracţiunii şi apoi
face o estimare asupra conduitei viitoare a criminalului respectiv.
Criminologia aplicată este acea ramură care se ocupă în principal de studiul
ştiinţific al mijloacelor de luptă contra delincvenţei ( mijloace juridice sau empirice)
Criminologia etiologică este acea ramură a criminologiei care se ocupă de
studierea cauzelor, condiţiilor sau factorilor care determină sau care favorizează
fenomenul criminal( explicaţii biologice, sociologice, psihologice sau multifactoriale).
Criminologia dinamică este acea ramură a criminologiei teoretice care se
ocupă cu studierea fenomenului criminal din punctul de vedere al mecanismelor şi
proceselor care însoţesc trecerea la actul criminal.
Criminologia empirică este acea ramură a criminologiei care foloseşte
metoda empirică de cercetare a fenomenului infracţional, fără a se lăsa influenţată de
teoriile criminologice ale comportamentului infracţional în general. Ea studiază
faptul, ceea ce este, nu ceea ce ar putea să fie( de exemplu costată că într-un anumit
loc este o problemă legată de consumul de droguri şi atunci analizează fenomenul
faptic şi propune soluţii fără a se lăsa influenţată de teoriile criminologice care ar
explica acel comportament).
Criminologia restaurativă este acea ramură a criminologie în care victima
devine un actor important şi care se concentrează pe repunerea lucrurilor în situaţia
anterioară comiterii infracţiunii, în măsura în care mai este posibil, atât în ceea ce-l
priveşte pe autor cât şi pe victimă( medierea între autor şi victimă, sancţiuni
alternative, etc).

6
 4. Obiectul de cercetare criminologică.

Plecând de la definiţia de mai sus vom explicita obiectul cercetării

criminologice.

A. Cunoaşterea acţiunii umane.

În primul rând cercetarea criminologică se ocupă de studiul infracţiunii, ca şi
concept general, dezbrăcată de dimensiune sa formală specifică dreptului penal, unde
orice definiţie a infracţiunii începe cu fraza „…este o faptă prevăzută de legea
penală…”, aceasta fiind dimensiunea formală a infracţiunii. Într-o abordare
criminologică infracţiunea este o conduită umană voluntară specifică care vizează
atingerea unor scopuri de natură diversă prin folosirea violenţei sau a înşelăciunii.
Criminologia nu studiază victimele unor catastrofe naturale sau a oricărui fenomen
care are consecinţă păgubitoare, dacă nu sunt determinate de comportamentul uman.
Acest comportament mai trebuie să fie unul voluntar, faptele umane involuntare nu
pot fi în nici o măsură controlate fiind absurd să se studieze înlăturarea efectelor lor.
Conceptul de act voluntar cuprinde atât faptele intenţionate cât şi din culpă, atât
comportamentele comisive cât şi cele omisive. Particularitatea comportamentului
infracţional faţă de orice altă acţiune voluntară umană nu este reprezentată de scopul
urmărit de către infractor, ci de mijloacele de realizare a acestor scopuri şi anume
atingerea anumitor scopuri prin violenţa şi înşelăciunea, înţelese în sens foarte larg.
Prin comiterea unei tâlhării autorul doreşte să dobândească un anumit lucru al
altuia, ceea ce nu este antisocial, deoarece acest bun poate fi cumpărat de la
proprietarul ei sau poate fi moştenit, însă când dobândirea bunului altuia se realizează
prin violenţa fapta devine infracţiune.
În caz de abuz de încredere faptul de a păstra un bun al altuia nu este
antisocial, acest bun putând fi dobândit în diverse modalităţi licite, dacă însă
deţinătorul bunului vinde bunul unei alte persoane, înşelând încrederea proprietarului
bunului, fapta capătă un caracter infracţional.
Criminologia studiază infracţiunea nu doar ca fenomen individual (crima) ci
studiază crima şi ca fenomen colectiv(criminalitatea). Devianţa nu este sinonimă cu
criminalitatea, fiind un concept sociologic mult mai larg, cuprinzând orice
comportament diferit de statistica culturală a populaţiei, comportament diferit de al

7
majorităţii membrilor şi care riscă să provoace, din cauza acestei diferenţe, reacţii
ostile. Când un individ cu comportament deviant foloseşte ca mijloace de atingere a
anumitor scopuri violenţa sau înşelăciunea atunci acesta devine infractor iar reacţia
ostilă se concretizează în sancţiune penală. Criteriul normativ este principalul element
de diferenţiere între devianţă şi criminalitate dar nu şi singurul, existând situaţii când
o anumită conduită este considerată infracţiune, deşi ea nu leza în nici un fel societate
( vânzarea unei bijuterii de aur, era incriminată de art. 37 din Dec. nr. 315/1969).
Situaţia inversă adică existenţa unui comportament antisocial care încă nu este
calificat ca infracţiune în sens formal, nu împiedică în nici un fel criminologii să
studieze acel fenomen şi să propună incriminare sau neincriminarea sa. Conduitele ce
ţin de fraude informatice sau de manipulări genetice au fost cercetate din punct de
vedere criminologic înainte ca acestea să devină infracţiuni şi în sens formal.
Legiuitorul penal decide incriminarea unui comportament criminal urmare a unui
studiu criminologic asupra fenomenului respectiv.
Criminalitatea poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii.
a. În funcţie de gradul de cunoaştere a criminalităţii există:
- criminalitatea reală, care cuprinde toate infracţiunile comise într-un anumit spaţiu
şi într-un anumit interval de timp, şi care nu este influenţată de gradul de descoperire
sau de cunoaşterea fenomenului infracţional;
- criminalitatea aparentă, care cuprinde toate infracţiunile care sunt descoperite fie
de autorităţi, fie de orice altă persoană decât infractorul, fiind lipsit de importanţă
dacă cel care descoperă infracţiunea şi sesizează autorităţile judiciare.
- criminalitatea judiciară, care cuprinde toate infracţiunile care au ajuns în orice
mod la cunoştinţa autorităţilor, indiferent dacă infractorul a fost prins , a fost
condamnat sau procesul a încetat din cauza unor motive procesuale ( prescripiţie,
amnistie etc).
- criminalitatea legală, care cuprinde toate infracţiunile pentru care autorii lor au fost
sancţionaţi penal, indiferent dacă e vorba de o pedeapsă sau măsură educativă.
În doctrina criminologică majoritară, criminalitatea judiciară este un concept
care este inclus în categoria criminalităţii aparente, însă am preferat să facem această
distincţie între ceea ce nu s-a descoperit a fi comis şi ceea ce s-a descoperit dar pentru
care nu au fost sesizate autorităţile, deoarece numărul acestor ultime infracţiuni ar
putea fi cunoscut printr-o mai buna politică de comunicare între individ şi organele

8
judiciare. Cu cât încrederea cetăţenilor în organele judiciare este mai mare cu atât
cifra infracţiunilor descoperite de ei şi nedenunţate autorităţilor va fi mai mică.
Diferenţa între criminalitatea reală şi cea aparentă va evidenţia cifra neagră a
criminalităţii, adică acele infracţiuni care nu vor ajunge niciodată la cunoştinţa
autorităţilor. Cu cât cifra neagră va fi mai mică cu atât mai eficientă va fi activitatea
organelor judiciare. Este de dorit ca politicile penale să se facă, nu în funcţie de
criminalitatea legală sau judiciară, ci raportate la criminalitatea reală, existând tehnici
de evaluare a acestei criminalităţi cu o precizie acceptabilă.

b. În funcţie de sexul infractorului există criminalitate masculină şi

criminalitate feminină, fiecare prezentând anumite particularităţi.

c. În funcţie de vârsta infractorilor există criminalitate a minorilor şi

criminalitate a majorilor.

d. În funcţie de locul comiterii există criminalitate urbană şi criminalitate

rurală; sau criminalitate zonală, criminalitate naţională sau criminalitate
internaţională.

e. În funcţie de statutul social al infractorilor se poate face o diferenţă între

criminalitatea oamenilor obişnuiţi şi criminalitatea gulerelor albe.

f. În funcţie de gradul de organizarea al infractorilor există criminalitate

neorganizată şi criminalitate organizată.

g. În funcţie de gravitatea infracţiunilor există o criminalitate gravă, una

mijlocie şi criminalitate uşoară. Criteriul în funcţie de care se stabileşte gravitate
infracţiunii fiind de obicei gravitatea sancţiunii aplicabile pentru fapta respectivă. De
exemplu sancţiuni de peste 10 ani închisoare, sunt considerate a fi fapte grave, între 5
şi 10 ani închisoare sunt considerate fapte de gravitate medie, şi fapte sancţionate cu
închisoare sub 5 ani sau amendă sunt considerate fapte uşoare.

h. În funcţie de valorile sociale lezate se poate face o clasificare a

infracţiunilor raportată la toate titlurile din codul penal precum şi la textele de

9
incriminare din legile speciale. Vom enunţa doar acele valori sociale care sunt mai
frecvent lezate sau care au o rezonanţă deosebită. Criminalitatea contra
patrimoniului ocupă locul central ca număr de infracţiuni, fiind la o distanţă
considerabilă de oricare altă categorie de criminalitate. Pe locul doi ca număr dar pe
primul loc ca şi gravitate există criminalitatea contra persoanei. Mai pot fi amintite
ca şi tipuri de criminalitate în funcţie de valoarea socială lezată: criminalitatea
economică, criminalitatea legată de corupţie, criminalitatea legată de traficul şi
consumul de droguri, criminalitatea rutieră.

B. Mijloacele de luptă împotriva crimei şi a criminalităţii.

În al doilea rând, obiectul de cercetare al criminologiei se referă şi la

mijloacele de luptă pentru stăpânirea şi diminuarea fenomenului infracţional. Am fi
tentaţi să spunem că trebuie găsite mijloacele de înlăturare a fenomenului infracţional.
Credem că este mai potrivită prima sintagmă deoarece comportamentul infracţional
nu va putea fi niciodată înlăturat, acesta fiind o dimensiune a conduitei umane. Va
putea fi stăpânit, va putea fi redus, dar niciodată înlăturat. La fel cum medicina nu va
putea niciodată să înlăture apariţia unor boli, ci doar să le trateze în măsura în care
dispune de mijloacele necesare, la fel şi criminologia va trebui doar să controleze
acest fenomen pentru că înlăturarea lui este iluzorie.
Mijloacele de luptă pot fi clasificate în
a. mijloace juridice:
de drept penal ( de exemplu legiuitorul decide incriminarea sau modificarea
sancţiunii penale a unui anumit comportament, etc.);
sau de drept în general (legiuitorul reglementează dreptul victimelor
infracţiunilor de a fi despăgubite de stat, reducerea fiscalităţii, etc).
b. mijloace empirice. De exemplu dotarea corespunzătoare a poliţiei şi a
celorlalte organe care asigură protecţia împotriva infracţionalităţii. Politici de
prevenire a consumului şi traficului de droguri în şcoli şi universităţi, sau programe de
educaţie rutieră pentru copii.

10
 5. Distincţia dintre criminologie şi alte ştiinţe juridice sau nejuridice

a. Distincţia dintre criminologie şi dreptul penal

Criminologia porneşte de la unele concepte de drept penal ( infracţiune,

pedeapsă), dar spre deosebire de dreptul penal ea nu are un caracter normativ. Ea
analizează fenomenul criminal ca realitate individuală şi socială şi nu doar ca
fenomen juridic. Juridismul este calea practică prin care unele concluzii criminologice
pot fi aplicate în societate. De exemplu printr-o cercetare criminologică se constată că
a apărut în societate un fenomen negativ nou ( de exemplu fenomenul terorist actual),
în acest caz criminologii vor decide care este cea mai bună metodă de a stăpâni
fenomenul respectiv şi propun un set de măsuri ( legislaţie specială în domeniu, sau
noi texte de incriminare, sau modificarea procedurii penale etc). Modificarea concretă
a cadrului normativ este apanajul penaliştilor, care transformă soluţiile teoretice în
soluţii concrete, pe care le şi aplică practic. Studiul eficienţei unui anumit cadru
normativ penal este tot un demers criminologic (de exemplu se constată că agravarea
sancţiunilor pentru anumite fapte în loc să diminueze, dimpotrivă îl accentuează sau
cel puţin nu are vreo influenţă semnificativă asupra fenomenului).

b. Distincţia dintre criminologie şi criminalistică

Criminalistica cuprinde ansamblul metodelor şi tehnicilor utilizate pentru

stabilirea faptelor şi dovedirea vinovăţiei infractorilor, cuprinzând medicina legală,
balistica, etc. Criminalistică nu are o legătură directă cu criminologia pentru că ea are
un scop exclusiv probator al faptelor, ţinând mai mult de desfăşurarea procesului
penal, pe când criminologia are ca obiectiv explicarea acţiunii criminale. Cu toate
acestea pot fi evidenţiate anumite legături în sensul că informaţiile oferite de
criminalistică cu privire la modul de comitere a unor fapte, pot fi folosite de
criminologi în elaborare explicaţiilor actului infracţional. Şi reciproca este valabilă, în
sensul că cercetările criminologice pot ajuta criminaliştii la perfecţionarea metodelor
de identificare a infractorului.

11
 c. Distincţia dintre criminologie şi sociologia devianţei

Devianţa din punct de vedere sociologic se referă la orice conduită socială şi la

orice act social, care sunt diferite de comportamentele şi acţiunile generale ale
membrilor unei societăţi şi care riscă, prin această diferenţă, să provoace reacţii ostile
sau sancţiuni din partea colectivităţii. Criminologia din acest punct de vedere are o
sferă mai restrânsă decât sociologia devianţei, deoarece studiază în principal devianţa
criminală comisă cu vinovăţie , pe când sociologia devianţei studiază orice
comportament deviant, cu sau fără semnificaţie penală. Criminologia studiază
infracţiunea şi din perspectivă psihologică sau biologică, nefiind limitată la o abordare
sociologică a criminalităţii.

6.Tehnici de cercetare criminologică

Pentru a putea fi explorat un anumit fenomen acesta trebuie cunoscut atât din
punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Pentru a se realiza acest demers
criminologia a împrumutat mai multe metode de evaluare a fenomenului infracţional.
Prin tehnici de cercetare criminologică vom înţelege ansamblul de procedee
concrete care permit colectarea de o manieră organizată a informaţiilor referitoare
la fenomenul infracţional. Măsurarea criminalităţii se face tradiţional prin intermediul
statisticilor criminalităţii. Acestea pot să fie statistici publice sau private; naţionale sau
internaţionale; poliţieneşti, judiciare sau penitenciare. Cu toate acestea, toată lumea
este de acord că statisticile tradiţionale au şi neajunsuri majore. În primul rând sunt
suspectate de a fi inexacte, sursele acestor inexactităţi pot să fie erori involuntare cu
referire la culegerea datelor sau prelucrarea lor, faptul că sunt făcute în momente
inoportune pentru cunoaşterea exactă a fenomenului sau chiar faptul că uneori sunt
modificate în mod deliberat.
Din acest motiv cercetare criminologică a făcut apel la metode de cercetare
noi.
Anchetele de autoconfesiune se realizează prin chestionarea unui grup
reprezentativ din ansamblul populaţiei cu privire la faptul dacă individul respectiv a
comis infracţiuni şi ce fel de infracţiuni. Prezintă marele avantaj al anonimatului şi al
sursei directe de informaţiei, însă prezintă neajunsul major că aceste mărturisiri pot fi
suspectate de subiectivism.

12
 Anchetele de victimizare constau în chestionarea unui grup de persoane
reprezentativ asupra faptului dacă au fost victima vreunei infracţiuni şi care anume a
fost aceea. Avantajul utilizării anchetelor de victimizare constă în faptul că pot releva
şi acele infracţiuni care nu au fost avute în vedere de statisticile judiciare sau
poliţieneşti, şi pot scoate la lumină eficienţa sistemului poliţienesc prin prisma
diferenţelor care se semnalează între statisticile poliţiei şi datele ce rezultă dintr-o
anchetă de victimizare. Prezintă şi neajunsuri deoarece aceste anchete nu pot să releve
şi infracţionalitatea al cărei subiect pasiv este statul. De asemenea există şi riscul unor
erori de memorie sau de exagerare a fenomenului de către persoane care au crezut că
au fost victimele unor infracţiuni.
Evaluarea costului crimei constă în evaluarea criminalităţii plecând de la
costul economic al infracţiunii şi presupune estimarea monetară a prejudiciilor şi a
costului combaterii şi prevenirii ei. Dezavantajul ei major este că nu ia în calcul decât
prejudiciile materiale nu şi pe cele morale. Mai mult decât atât la infracţiunile de
pericol abstract nu se poate face o evaluare credibila a costului lor.
Sondarea sentimentului de insecuritate constă în efectuare unor sondaje de
opinie periodice. Cuantificarea infracţionalităţii se face plecând de la sentimentul de
insecuritate al publicului. Poate să-i fie obiectat acestei tehnici faptul că apelarea la
sentimentul de insecuritate este foarte nesigură, fiind influenţată de parametri care nu
au legătură cu fenomenul infracţional ( manipularea mediatică, independenţa media,
teama de crimă sau preocupare pentru sentimentul infracţional).
Cercetarea criminologică utilizează şi tehnici sociologice ( observaţia
spontană sau organizată, chestionarea, interviul, etc.), tehnici de cercetare
psihologică ( testele psihologice, psihanaliza etc. ), tehnici istorice de evaluare (
criminalitatea într-o anumită perioadă istorică), tehnici comparatiste ( analizarea
criminalităţii prin compararea cu datele din alte ţări) sau chiar investigaţii medicale (
psihiatrice, neurologice, antropometrice, genetice).
La nivelul microcriminalităţii se mai utilizează şi studiul biografiilor criminale
sau studiile de urmările.
Toate tehnicile de cunoaştere a criminalităţii vizează stabilirea volumului
acesteia, a structurii acesteia, a evoluţiei în timp şi a evoluţiei în spaţiu.

13
 CAPITOLUL II
Cesare Beccaria

1. Apariţia cărţii şi ecoul european

Tratatul “Despre infracţiuni şi pedepse” a fost scris de Cesare Beccaria în
doar câteva luni (martie 1763 - ianuarie 1764) şi a avut un succes imediat atât în faţa
susţinătorilor săi cât şi în faţa contestatarilor cărţii. Prima ediţie a fost publicată
anonim în 1964 şi a fost considerată, de criticii săi, ca fiind opera unui răzvrătit
împotriva suveranului şi împotriva biserici, lucru pe care Beccaria l-a dezminţit
ulterior, în prefaţa din a treia ediţie( 1765). Naşterea operei a fost favorizată de
solidaritatea prietenilor şi de participarea lor susţinută. Secondat cu entuziasm şi
stimulat de Pietro şi Alexandro Verri, scria o mulţime de idei pe bucăţi de hârtie.
Scenariul era acelaşi : după prânz mergeau la plimbare, vorbeau despre erorile
jurisprudenţei penale, intrau în dispute, în probleme, şi seara Beccaria scria.
Tratatul nu a fost scris de un cercetător izolat, ci de o inteligenţă tânără şi
dinamică, carte ce poartă amprenta inconfundabilă a personalităţii autorului său.
În cercurile intelectuale de la Paris opera a devenit foarte repede celebră.
Diderot i-a adresat laude, iar Voltaire a citit cartea cu entuziasm şi a scris un
Comentariu despre tratatul infracţiunilor şi pedepselor.
La sfârşitul lui 1766 abatele Andre Morellet (1727-1819) , a publicat prima
traducere a cărţii, Tratat despre infracţiuni şi pedepse, tradus din italiană după cea
de-a treia ediţie ... Autorul traducerii a riscat şi o îndrăzneaţă operaţiune editorială şi a
amestecat după criterii personale de coerenţă ordinea capitolelor. Versiunea lui
Morellet (şi proza traducătorului simplifica, chiar cu preţul de a altera complexa
structură a pasajelor cele mai grele) a contribuit la mărirea difuzării tratatului. O
traducere în engleză s-a făcut în 1767, apoi au urmat versiunile în germană, olandeză,
spaniolă. Astfel ideile cărţii au pătruns în noile legislaţii introduse în Europa, iar ecoul
lor s-a prelungit în discuţiile Adunării Naţionale din timpul revoluţiei franceze.
Ecaterina II, l-a invitat pe filosoful milanez la Petersburg, ca să conducă reforma
codului penal rus, dar Beccaria a refuzat oferta.
Beccaria a fost de acord şi cu noua ordine elaborată de Morellet, care
transformase planul cărţii, transferând paragrafe, mutând capitole întregi. Totuşi el s-a
ferit să păstreze noua “ordine franceză” în ediţiile posterioare traducerii lui Morellet (

14
nu a reluat-o, de exemplu, în importanta a cincea ediţie publicată în 1766 la Livorno).
Fapt este că totuşi forma cea mai citită şi răspândită a celebrului tratat a rămas alta,
cea consacrată în versiunea franceză şi trecută apoi în cea mai mare parte a ediţiilor
succesive.
În limba română au fost traduse atât varianta franceză1 cât şi varianta originală
italiană2.

2. Actualitatea lui Beccaria.

Dacă ar trebui caracterizată în câteva cuvinte întreaga lucrare, cred că cele mai
potrivite ar fi chiar cuvintele sale: „ Acesta este unul din acele adevăruri palpabile
care, deşi nu au nevoie de nici un fel de cadrane, nici de telescoape pentru a fi
descoperite, ci sunt la îndemâna oricărui intelect mediocru, chiar printr-o combinaţie
potrivită de împrejurări, nu sunt cu siguranţă cunoscute decât de câţiva gânditori din
fiecare naţiune şi din fiecare secol”.
Fără să greşim putem afirma că Beccaria a fost unul din acei puţini gânditori
care au exprimat acele adevăruri palpabile dar care, deşi accesibile tuturor, n-au fost
scoase de altcineva din semiîntunericul în care zăceau de multe secole.
Ca reprezentant al şcolii clasice a fost criticat pentru faptul că, în concepţia sa,
infracţiunea şi pedeapsa sunt entităţi juridice abstracte, care au fost cercetate izolat
atât de persoana infractorului cât şi de mediul social. Fără a încerca să minimalizăm şi
lipsurile lucrării lui Beccaria, credem că el şi-a dorit cartea ca un tratat de drept penal
şi mai puţin ca unul de criminologie ( concept impus mult mai târziu), el a dorit o
soluţie aplicabilă în practică şi mai puţin o analiză a fenomenului în sine.
Argumentele lui sunt pentru susţinerea soluţiilor în practica dreptului penal, mai
degrabă decât o analiză a cauzelor acestor infracţiuni. Dreptul penal prin natura sa are
un profund caracter formalist, de exemplu mediu social al infractorului poate fi luat în
calcul doar ca o circumstanţă de apreciere a pedepsei între limitele prevăzute de lege
sau eventual ca o circumstanţă atenuată. Ideea mai amplă, de proporţionalitate între
infracţiuni şi pedepse, poate rezolva şi acest neajuns. Beccaria însuşi afirmă că
pedeapsa aplicată este trăită în mod diferit de condamnat ţinând cont tocmai de
sensibilitatea sufletească, starea sa socială şi nivelul de cultură. În plus, el nu uită să

1
Cesare BECCARIA, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
2
Cesare BECCARIA, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001.

15
menţioneze că „educaţia este cel mai sigur, dar şi cel mai dificil, mijloc de a prevenii
infracţiunile” iar „ştiinţele care însoţesc libertatea” produc acelaşi efect.

3. Câteva propuneri cu implicaţii juridice ale lui Beccaria.

Întreaga construcţie teoretică a lui Beccaria are ca şi fundament teoria

contractualistă a lui Rousseau. Omul cedează o parte din libertatea sa, aderând la
contractul social tocmai pentru a se proteja în interiorul societăţii. Din acest motiv
dreptul penal trebuie să reflecte relaţiile contractuale stabilite între cetăţean şi stat.
Contractul obligă cetăţeanul să nu acţioneze împotriva intereselor societăţii, dar tot
contractul obligă statul să precizeze clar care sunt valorile care nu trebuie lezate sau
generalizând, să stabilească clar între ce limite cetăţeanul dispune de libertatea de
acţiune personală.
O primă observaţie se referă la tehnica legislativă în materie penală. Beccaria
consideră ca elemente fundamentale: claritatea legii penale şi publicitatea ei,
consecinţe care decurg, în mod necesar, din principiul legalităţii incriminării şi a
pedepsei.
Textul unei legi trebuie să fie redactat de o manieră clară şi redactat într-o
limbă care să facă legea aproape ”privată şi intimă ”. Au trebuit să treacă aproape
două secole pentru ca omenirea să consacre fie şi de o manieră implicită acest
deziderat în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului a art. 7 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Ideea publicităţii legii, enunţată de Beccaria are ca şi justificare posibilitatea
de a cunoaşte legea şi de a o respecta. „ Bunul simţ” ne spune că nu este deloc
improbabil ca un cetăţean, de bună credinţă fiind, să nu cunoască un text de
incriminare chiar publicat. E vorba de aşa numitele infracţiuni artificiale, şi nu de
infracţiunile de drept comun ca omorul, furtul, etc.
Uneori redactarea textului de incriminare se face într-o manieră care îl face
dificil de înţeles de către specialişti, cu toate că legile penale trebuie respectate de toţi.
Un alt aspect criticat de Beccaria este şi interpretarea neuniformă a legilor. Nu
suntem însă de acord cu ideea, exprimată de autor că judecătorul se reduce la un
aparat de logică, care, juxtapunând premisa majoră peste cea minoră, pronunţă o
soluţie, fie de achitare, fie de condamnare. La fel de adevărat este că nu putem fi de
acord nici cu aplicarea foarte diferită a legii în funcţie de instanţă sau chiar în funcţie

16
de judecător. Dacă acceptăm o astfel de interpretare înseamnă că avem atâtea legi câte
instanţe , iar funcţia legislativă este împărţită între Parlament şi instanţe. E greu de
acceptat pentru omul simplu ca aceeaşi faptă într-o parte a ţării să-i atragă
condamnarea şi în alta achitarea. Aplicarea în mod uniform a legilor este o utopie, dar
asta nu justifică avalanşa de interpretări de multe ori diferite ca soluţii şi nu doar ca
diferenţe de nuanţă.
Încurajarea agresorului prin modul de redactare a textului de incriminare
poate fi un demers păgubos în încercarea de a împiedica comiterea infracţiunilor,
deoarece legea trebuie să-l declare „ nevinovat pe cel care fără vină a fost constrâns
să apere ceea ce legile actuale nu apără”. Afirmaţia a fost făcută într-o perioadă în
care legitima apărare pentru a-şi produce efecte trebuia să fie însoţită şi de iertarea
magistraţilor sau a suveranului. Reglementarea legitimei apărări rezolvă astăzi această
chestiune.
Beccaria propune dezincriminare homosexualităţii, a adulterului, propune ca
sancţiune penală munca în folosul comunităţii arătându-i avantajele, atât pentru
societate, cât şi pentru individ.
În materie de procedură penală poate că ar trebui urmat îndemnul lui Beccaria
de a se lua măsura arestării doar în cazuri excepţionale( ori pentru a împiedica fuga
ori pentru a nu se ascunde probele infracţiunii), deoarece aceasta nu este decât, cu
toate justificările procesuale, „o pedeapsă care precede constatarea comiterii
infracţiunii.
Am dorit doar să propunem şi o altă perspectivă de analiză a operei
beccariene, respectiv actualitatea sa şi, în acelaşi timp, să scoatem în evidenţă
caracterul ei de carte fundamentală pentru criminologi şi penalişti în aceeaşi măsură.

4. Câteva aprecieri generale aparţinând lui Beccaria.

Foarte interesante sunt şi consideraţiile generale pe care Beccaria le-a făcut în

cartea sa. Astfel el consideră că „ dacă ar trebui să dictez legi noi, în vreun colţ
părăsit din univers, înainte de a autoriza o astfel de cutumă, mi-ar tremura mâna şi
aş avea întreaga posteritate în faţa ochilor”. Oare câţi dintre cei care elaborează legi
au în vedere toate consecinţele pe care le vor implica legile lor ? Că nu e aşa o
dovedesc desele modificări a legilor de curând adoptate.

17
 Critică birocraţia ( „ tirania celor mulţi”), exodul de inteligenţă ( cea mai
sigură manieră de a fixa cetăţenii este creşterea bunăstării fiecăruia) având soluţii şi
în economie ( „să se facă efort pentru ca balanţa comerţului să fie în favoarea
noastră” şi crearea unui fond de garantare a creditului pentru cazurile de falimente
nefrauduloase).
Contribuţia sa cea mai importantă este acea idee că nici o soluţie juridică nu
trebuie să contravină „bunului simţ” şi că oamenii nu trebuie să fie „ victimele unui
cuvânt”. Interesul unui cetăţean nu trebuie să fie subjugat unei religii (ex.
fundamentalismul religios), unor doctrine politice (ex. comunismul), doctrine
economice (ex. profit cu orice preţ) sau formalismului juridic.
Atunci când se elaborează o lege nouă trebuie să se ţină cont că există o inerţie
firească a societăţii la schimbare, tranziţia românească dovedind din plin acest lucru.
Concluzia optimistă a operei lui Beccaria este că „ Nu numai artele gustului şi
ale plăcerii au drept principiu universal imitarea fidelă a naturii, ci şi politica însăşi,
cel puţin cea adevărată şi durabilă e supusă acestei maxime generale, pentru că ea
nu este decât arta de a conduce mai bine şi de a face să conlucreze sentimentele
imuabile ale oamenilor”.Cu alte cuvinte politica bună este supusă legii progresului
din natură. În consecinţă, orice ar încerca să se opună acestui mers firesc al lucrurilor
ar sfârşi prin a fi înlăturat, chiar dacă într-un timp mai scurt sau mai lung.

5. Concluzie.
Cartea exprimă cu atâta claritate şi precizie ideile autorului, încât cel mai bun
studiu asupra cărţii rămâne cartea însăşi. Ideile lansate de Beccaria au fost calificate
ca aparţinând şcolii clasice criminologice, deoarece acesta pune un accent deosebit pe
noţiunea de infracţiune şi pe sancţiunile care se pot aplica în caz de comitere a
infracţiunii. El a plecat de la premisa că oamenii sunt liberi să decidă dacă respectă
sau nu legile penale, iar sancţiunea va avea efecte asupra lor, aşa cum are ea efecte
asupra unui om foarte raţional. În realitate omul nu dispune de o libertate absolută de
conduită iar raţionalitatea unui om are diferite nuanţe, neexistând un model abstract
de raţionalitate umană individuală. Poate de aceea şcoala pozitivistă italiană plecând
de la aceste limite ale şcolii clasice a încercat să răstoarne perpectiva de cercetare,
modificând premisele. Omul nu este liber ci, dimpotrivă, fiecare acţiune a sa este
determinată de factori biologici, iar pedeapsa nu se justifică decât ca o manieră de a
proteja societatea în faţa individului damnat să fie infractor.

18
 CAPITOLUL III
CRIMINOLOGIA ETIOLOGICĂ

I. Explicaţii de natură biologică ale comportamentului infracţional

1. Trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin biologic.

Efervescenţa creată de descoperirile ştiinţifice ale secolului XIX, a determinat

oamenii de ştiinţă să caute explicaţia comportamentului infracţional în structura
biologică a individului. Răspunsul căutat de atâtea mii de ani părea să fi fost tot
timpul la vedere. La început aceşti autori s-au bucurat de o mare notorietate ,
demersul lor determinând şi crearea unei noi ştiinţe şi anume antropologia criminală,
iar mai apoi, aceasta din urmă, s-a numit criminologie.
Dincolo de diferenţele care există între autorii care au susţinut că infracţiunea
are o cauză biologică, se pot evidenţia mai multe trăsături comune tuturor
explicaţiilor de ordin biologic.
Comportamentul infracţional, în opinia acestor autori, nu poate fi imputat
individului, deoarece acesta este o disfuncţie a organismului ( fie că ea este de natură
antropometrică, cromozomială sau genetică).
În al doilea rând, se susţine că infractorul este victima propriului său organism,
el nu are libertatea de a decide comiterea sau nu de infracţiuni, el fiind constrâns de
status-ul său biologic. În consecinţă infractorul nu trebuie să fie pedepsit ci trebuie
tratat, putându-se aplica şi tratamente preventive, înainte de comiterea unei fapte,
pentru ca acest criminal înnăscut să nu ajungă să şi comită infracţiuni.
Poate că ceea ce a determinat aceştia autori să susţină această abordare, este
ideea lui Aristotel, că trebuie să existe o concordanţă între formă şi fond, mai exact
între aspectul unui individ şi moralitatea sa. G.B. Della Porta a susţinut că există o
legătură evidentă între fizionomia unui individ şi calităţile sale morale ( cap de brută,
privire de asasin)3. F.J. Gall a încercat să stabilească o corelaţie între forma craniului
şi funcţiile intelectuale ale omului4.

2. Reprezentanţi de seamă ai explicaţilor de natură biologică.

3
Metoda lui Della Porta se numea fiziognomie
4
Metoda lui s-a numit frenologie.

19
 a. Cezare Lombroso, (1835-1909) este cel care a consacrat acest tip de
abordare a fenomenului infracţional punând bazele şcolii pozitiviste italiene. El a
susţinut teoria criminalului atavic conform căreia criminalii nu sunt altceva decât
rămăşiţele unui stadiu timpuriu de dezvoltare. El fost influenţat de ideile
evoluţioniste ale lui C. Darwin. şi teoria recapitulaţiei a lui E. Haeckel. Conform
teoriei recapitulaţiei, dezvoltarea individului, de la nou-născut la adult, recapitulează
dezvoltare speciei, repetând pe scurt şi rapid toate stadiile de dezvoltare a speciei sale.
Astfel criminalii nu reuşesc să parcurgă toate stadiile de evoluţiei a speciei umane şi
rămân la un stadiu anterior de evoluţie.
C. Lombroso a susţinut şi a argumentat cu picanterii faptul că omul civilizat,
în epoca copilăriei sale, în mai multe privinţe, prezintă însuşirile omului sălbatic(
copilul este mincinos pentru a capta atenţia, egoist, indolent şi leneş etc.). A mai
susţinut că crima este o copilărie prelungită sau o sălbăticie rămasă în mijlocul
civilizaţiei şi faptul că la organismele inferioare crima este regula ( adulterul la berze,
asocierea castorilor răufăcători, calul care şchiopătează doar pentru a nu merge la
lucru, albinele care după ce au descoperit alcoolul nu mai lucrează etc.).La sălbatici
este exemplificată ideea cu cazurile de canibalism juridic, prostituţie în onoarea
oaspeţilor, violul ca modalitate de căsătorie, etc. La omul normal ajuns la o dezvoltare
deplină nu există comportament infracţional. Ulterior a recunoscut că nu doar aspectul
fizic influenţează ci şi unele maladii mentale.
Susţinerile lui Lombroso ar putea fi reduse la câteva idei de bază.
- Criminalii se deosebesc de non-criminali prin numeroase anomalii fizice sau
psihice (mărimea capului, asimetria feţei, dimensiunile excesive ale pomeţilor, defecte
ale ochilor, urechi de dimensiuni neobişnuite, nas strâmb, buze cărnoase, dentiţie
anormală, lungimea excesivă a braţelor, bărbie proeminentă sau excesiv de lungă,
abundenţa, varietatea şi precocitate zbârciturilor, idioţii, imbecilii, paranoicii,
epilepticii, istericii, cei cu sistem emoţional instabil, etc.) .
- Criminalul este un anumit tip de specie umană, un tip antropologic degenerat,
fiind un tip înnăscut.
- Criminalul este un tip uman a cărui evoluţie nu s-a finalizat, fiind un sălbatic
într-o lume modernă.
- Criminalitate se moşteneşte, determinând o altă carieră criminală.

20
 Fiind de formaţie medic, metoda s-a de bază a fost una experimentală,
constând în măsurarea craniilor unor deţinuţi şi apoi prin colectarea şi prelucrarea
datelor antropometrice. Dacă la început susţinerile sale au declanşat un interes imens
în lumea ştiinţifică, spre sfârşitul carierei a trebuit, sub presiunea cercetărilor făcute,
să accepte că există şi criminali care nu sunt înnăscuţi şi că există şi alte împrejurări
care influenţează comportamentul infracţional.
Marele său merit este că prin această dezbatere a declanşat un interes imens
pentru antropologia criminală, care din 1885 se va numi criminologie.

b. R. Garofalo (1852-1934) are meritul de a fi consacrat denumirea de

criminologie, înlocuind mai vechea denumire de antropologie criminală. El publică în
anul 1885 cartea sa numită „Criminologie” care face o evaluare a cercetărilor în acest
domeniu.
El susţine că doar delictele naturale ar trebui incriminate, deoarece acestea
lezează sentimentele altruiste specific umane: mila şi cinstea. Delictele artificiale sunt
o pură creaţie legislativă a puterii politice, având un caracter conjunctural. Criminalul,
fiind indiferent afectiv, este un monstru în plan moral dar substratul fiziologic al
monstruozităţii sale nu a putut fi încă dovedit ştiinţific. Recunoaşte însă că este
imposibil să se stabilească un criteriu exact de delimitare a oamenilor oneşti de
criminali. Face parte din şcoala pozitivistă italiană deoarece consideră criminalul ca
fiind un anormal, o fiinţă diferită de restul oamenilor oneşti.

c. E. Kretschmer (1888-1964) consideră că există o corelaţie între constituţia

corporală şi înclinaţia pentru comiterea anumitor infracţiuni. Tipul picnicform (
cuprinde indivizii corpolenţi şi scunzi, adeseori inteligenţi şi expansivi) este înclinat
spre înşelăciuni sau fraude. Tipul leptomorf ( cuprinde indivizii înalţi şi slabi, slab
adaptaţi social) este înclinat spre infracţiuni contra patrimoniului şi au tendinţa de
recidivă. Tipul atletomorf ( cuprinde indivizii atletici) are tendinţă de criminalitate
brutală şi tendinţă de recidivă. Tipul disoplastic ( cuprinde acei indivizi înapoiaţi fizic
şi intelectual) sunt înclinaţi spre delicte sexuale şi operează în mod neaşteptat.

d. H.A. Witkin şi S. A. Mednik, cercetători danezi, plecând de la cazul unor

criminali celebri care aveau o anumită anomalie cromozomială, în urma unui studiu
amplu ( realizat în 1977), au susţinut că există o corelaţie între comportamentul

21
infracţional şi anomaliile genetice, în sensul că indivizii care au formula
cromozomială 47xyy, având un cromozom y suplimentar, sunt predispuşi la un
comportament infracţional într-o pondere de 42 %, spre deosebire de oamenii fără
aberaţii cromozomiale pentru care riscul infracţional ar fi de doar 9.3%. La fel şi în
cazul când aberaţia cromozomială este de tipul 47xxy. Cromozomul y suplimentar ar
determina comportamentul agresiv, fiind astfel „cromozomul criminal”. Cercetări
complexe au demonstrat că o stabilirea unei astfel de corelaţii este hazardată.

e. Dupre susţine că există trei instincte care domină activitatea umană:

instinctul de conservare, instinctul de reproducere şi instinctul de asociere. Aceste
instincte sunt susceptibile de anomalii prin exces, prin atrofie sau chiar inversiune.
Anomaliile acestor instincte pot determina un comportament infracţional.

f. H. Laborit a susţinut că activitatea infracţională este determinată de

contradicţia dintre individul biologic şi omul social. Primul se caracterizează prin
etajarea creierului pe trei nivele. Primul nivel este reprezentat de creierul vechi,
comun la toate speciile care comandă comportamentul instinctiv. Al doilea nivel este
reprezentat de calota corticală sau sistemul limbic caracteristic mamiferelor
superioare care coordonează afectivitatea. Ultimul nivel, neo-cortexul, constituie
pentru om baza funcţională a imaginaţiei şi creativităţii. Omul social se naşte într-o
reţea socio-culturală, care trebuie să-i creeze automatisme de gândire şi acţiune
necesare menţinerii ordinii sociale. Această cuprindere în reţeaua socioculturală poate
genera un sentiment de insatisfacţie şi apoi angoasă care se poate depăşi de
respectivul individ, în modul cel mai simplu şi mai brutal şi anume prin încălcarea
regulilor sociale.

g. E. O. Wilson, a creat sociobiologia explicând apariţia anumitor instituţii

sociale plecând de la structura genetică. Sociobiologia este capabilă, în opinia lui
Wilson să explice numeroase fenomene ce ţin de societatea umană: războaie, deviaţii
sexuale, altruism şi egoism, religia, morala şi cultura, aşa cum sociobiologia a explicat
anumite comportamente la animale. Impactul sociobiologiei a fost la fel de însemnat
ca şi enunţarea teoriilor lombrosiene, doar că dezbaterea a coborât de la structura
craniului la genetică. Până acum nu s-a descoperit nici o genă a infractorului deşi s-au
realizat numeroase cercetări. Nu lipsit de interes este şi faptul că eventuala

22
descoperire a unei astfel de gene a criminalului ar pune serioase probleme de etică
socială. Doctrina nazistă a aplicat exact o astfel de dogmă cu privire la existenţa unei
rase superioare, rasele inferioare trebuind să fie eliminate ( evrei, ţigani, etc.).

23
 II. Explicaţii de natură psihologică ale comportamentului infracţional

1. Trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin psihologic.

Viziunea psihologică propune următoarea explicaţie: comportamentul

antisocial este determinat de problemele de personalitate. Există nuanţe ale
trăsăturilor de personalitate, infractorul putând fi un nevrozat emotiv, un egocentric,
un imatur afectiv. El este influenţat de complexe din propria perioadă de formare a
personalităţii( conflictele din perioada infantilă, cele legate de sexualitate, cele legate
de sentimentul de inferioritate).
Omul, spre deosebire de explicaţiile de ordin biologic, nu se naşte criminal dar
se naşte cu tendinţe spre criminalitate. Uneori, din cauza unor tulburări de
personalitate, tendinţele se şi concretizează într-un comportament antisocial.
Ca urmare a studiilor efectuate, nu s-a dovedit că nivelul de inteligenţă al
individului, aşa cum este consacrată măsurarea lui astăzi, are o influenţă majoră
asupra comportamentului infracţional. Au existat şi păreri contrare care s-au bazat în
general pe o impresie personală a autorului.
Dacă o persoană comite o infracţiune în stare de iresponsabilitate, chestiunea
tratării ei nu revine criminologie şi exclusiv medicinei. Criminologia trebuie să se
ocupe de indivizii responsabili din punct de vedere intelectual care comit infracţiuni.
Răspunsul la întrebarea de ce un nebun comite fapte antisociale trebuie să încerce să îl
dea psihiatria şi nu criminologia.

2. Reprezentanţi de seamă ai explicaţilor de natură psihologică.

a. Z. Freud a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale

ce ţine însă de sfera psihologie normale. Teoria freudiană a fost elaborată în 2 etape:
A. Într-o primă fază Freud a considerat că structura psihicului uman era
compusă din inconştient ( izvorul tuturor impulsurilor instinctive, şi nu poate fi
relevat în nici un mod), preconştient ( care putea fi relevat în anumite circumstanţe
speciale) şi conştient. Între cele trei nivele ale psihicului uman impulsurile circulă
ascendent şi descendent.

24
 B. Într-o a doua fază Freud a considerat că viaţă psihică este guvernată de 3
instanţe: Eul, Sinele şi Supraeul.
Eul este conştiinţa de sine, nucleul personalităţii în alcătuirea căruia intră
cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente
despre cele mai importante interese şi valori.
Supraeul este conştiinţa morală, expresie a existenţei individului în societate,
purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială. Este achiziţia
recentă şi fragilă a individului fiind un triumf un elementului conştient asupra
elementului inconştient din care provine atât Eul cât şi Supraeul.
Sinele este polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive
predominat sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune. Este alcătuit dintr-
un complex de instincte şi tendinţe refulate, are un caracter apersonal şi nu e trăit
conştient. Este o realitate psihică adecvată dar nerelevată conştiinţei realităţii
obiective fiind componenta biologică a personalităţii.
Mecanismul de funcţionare al psihicului uman se bazează pe colaborarea între
cele 3 instanţe. Astfel, Eul încearcă să realizeze un echilibru între pulsiunile
instinctive pe de o parte, şi conştiinţa morală pe de altă parte. Procesul prin care
instinctele se transformă în comportamente sociale se numeşte sublimare. Dacă un
instinct nu reuşeşte a fi sublimat atunci el este deturnat spre alte activităţi prin
procesul numit compensare. Dacă nici prin compensare nu se reuşeşte stăpânirea
instinctului atunci, Supraeul, ca un fel de represiune, trimite pulsiunea în inconştient,
care va putea să erupă în mod necontrolat ( ticuri, manifestări violente etc.,).
Eşuarea tentativelor de sublimare sau compensare a conflictelor interioare ale
individului pot conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, pot determina
trecerea la actul infracţional.

b. A. Adler a susţinut teoria complexului de inferioritate. El susţine că fiecare

individ are înnăscut sau dobândit un sentiment de inferioritate în funcţie de diferite
criterii ( aspect fizic, vârstă, inteligenţă, rasă, clasă socială, instrucţie). Sentimentul de
inferioritate declanşează dorinţa individului de a-şi depăşi propria condiţie prin
compensare sau supracompensare. Acest mecanism stă la baza progresului
individului. Dacă deficienţa nu e depăşită, sentimentul de inferioritate poate să
degenereze în complex de inferioritate. Complexul de inferioritate poate genera
comportamentul infracţional deoarece este o cale facilă ca individul să îşi compenseze

25
complexul. ( cei care comit infracţiuni pentru a ieşi din anonimat prin apariţia media,
etc.)

c. E. De Greef a susţinut teoria psihomorală. Conform acesteia, structurile

afective sunt guvernate de două categorii de instincte: de apărare ( manifestat prin
teamă, fugă, agresiune etc.) şi de simpatie (presupune acceptarea celuilalt). Inteligenţa
individului poate soluţiona eventualele conflicte dintre cele două instincte, dar de
regulă în caz de conflict omul preferă securitatea în detrimentul simpatiei.
În cursul copilăriei aceste instincte se pot altera determinând un sentiment de
injustiţie, o stare de inhibiţie şi în final indiferenţa afectiva. În opinia lui De Greff
procesul criminogen cuprinde 3 etape. Prima, faza asentimentului temperat când are
loc o degradare progresivă a personalităţii ca urmare a unor frustrări repetate. Apoi
faza asentimentului formulat când individul acceptă comiterea crimei şi îşi caută
justificările, iar în final ultima etapă este reprezentată de criză când individul aşteaptă
doar momentul potrivit pentru comiterea crimei.
În opinia acestui autor, diferenţa dintre un infractor şi un noninfractor este dată
de gradul de indiferenţă afectivă.

d. J. Pinatel a susţinut teoria personalităţii criminale. Astfel trăsăturile

morale frecvent întâlnite la infractori ( egocentrismul, labilitate psihică, agresivitate şi
indiferenţa afectivă), luate izolat nu sunt specifice doar infractorilor ci doar reunirea
lor într-un ansamblu articulat ar reprezenta nucleul central al personalităţii criminale.
Infractorul nu este o specie umană particulară diferită de oamenii normali,
diferenţa e dată de nivelul pragului delincvenţial. Fiecare om în împrejurări
excepţionale poate deveni infractor, diferenţa e dată doar de intensitatea stimulului
pentru infracţiune care la oamenii oneşti trebuie să fie foarte ridicat pentru a
determina un comportament infracţional spre deosebire de cei care au o personalitate
criminală.

26
 III. Explicaţii de natură sociologică ale comportamentului infracţional

1. Trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin sociologic.

Toate explicaţiile de natură sociologică mută centru de greutate, de pe individ
şi de pe fizicul sau psihicul său, pe mediul social în care se naşte sau în care trăieşte.
Se susţine că nu structura psihică sau fizică a omului îl determină să comită
infracţiuni ci mediul social. Toate aceste teorii pleacă de la premisa că omul este o
fiinţă prin esenţă socială, fără o societate în care să trăiască neputând fi imaginată
existenţa umană. De aceea societatea în care trăim este cea care ne influenţează
comportamentul. Crima trebuie analizată doar din perspectivă socială, deoarece în
lipsa societăţii nu se poate comite o faptă care să fie antisocială.
Mediul social, ca şi cauză exogenă a comportamentului criminal, interesează
sub patru aspecte:
- Impactul poziţiei geografice şi a urbanismului. Această abordare a plecat de
la apariţia primelor statistici criminale, sau de la preocuparea tot mai accentuată a
autorităţilor de a explica fenomenul infracţional plecând de la o analiză empirică şi
statistică a fenomenului.
- Influenţa condiţiilor economice a indivizilor. Aceste explicaţii au fost
dezvoltate şi chiar aplicate în blocul comunist. Dacă oamenii ar fi egali din punct de
vedere economic, ar dispărea lupta dintre clasa îmbogăţiţilor şi cea a săracilor, astfel
s-ar pierde şi motivaţia de a se comite infracţiuni. Urmarea ar fi că în societatea
comunistă perfectă dreptul penal s-ar desfiinţa de la sine.
- Influenţa condiţiilor socio-economică în procesul de integrare pluriculturală a
emigranţilor. Abordarea a fost determinată de existenţa unor zone cu criminalitate
crescută în zonele cu foarte mulţi emigranţi.
- Efectul de etichetare pus de societate infractorului. Cu alte cuvinte
criminalitatea este creată de organismul social care incriminează anumite
comportament, care pune anumite etichete individului. Cel care încalcă o regulă
socială nu este un infractor ci este doar etichetat ca fiind infractor.
Toate aceste abordări nu înlătură însă responsabilitatea autorului, care
indiferent de mediul social din care provine sau în care trăieşte poate să decidă liber
dacă să comită infracţiuni sau nu.

27
 2. Reprezentanţi de seamă ai explicaţilor de natură sociologică.

a. L. Quetelet( 1796-1874) şi A. Guerry ( 1802-1866), adepţi ai şcolii

geografice au elaborat legea termică a criminalităţii. Conform acesteia, infracţiunile
contra persoanei predomină în sud şi în anotimpul cald, în schimb infracţiunile contra
patrimoniului predomină în nord şi mai ales iarna. Constatarea lor a plecat de la
analiza primelor statistici criminale realizate la nivelul Franţei şi apoi publicate.

b. A. Lacassagne ( 1843-1924) mentor al şcolii lyoneze a elaborat o teorie

sociologică ce poate fi rezumată în câteva aforisme.
„ Orice act dăunător existenţei unei colectivităţi este o crimă”
„ Orice crimă este un obstacol în cale progresului”
Mediul social este supa de cultură a criminalităţii; microbul este criminalul,
un element care nu are importanţă decât în ziua în care găseşte supa care îl face să
fermenteze”
„ Societăţile îşi au criminalii pe care îi merită”.

c. K. Marx ( 1818-1883) şi F. Engels ( 1820-1895), reprezentanţi ai şcolii

socialiste au susţinut că infracţionalitate este generată de inegalitate economică, iar
pentru că baza capitalismului este inegalitate economică, acesta este tot o cauză a
criminalităţii.

d. G. Tarde ( 1843-1904), fondatorul şcolii interpsihologice, a susţinut că

mediul este factorul criminogen principal iar imitaţia are rolul preponderent în
formarea comportamentului infracţional (şcoala străzii este ca o academie pentru
infractori). Astfel un comportament imoral va ieşi în evidentă şi va putea fi imitat de
ceilalţi. Este nu doar un pericol prin el însuşi ci şi un izvor pentru cei care îl cunosc şi
care pot să-l imite. Cu toate acestea Tarde nu consideră că imitaţia înlătură alegerea
individului, care rămâne responsabil şi vinovat pentru faptele sale, propunând o mai
bună individualizare a sancţiunilor ţinând cont de particularităţile infractorului.

e. E. Durkheim ( 1858-1917) principalul reprezentant al şcolii sociologice, el

a susţinut că infracţiunea este un fenomen de normalitate socială, criminalitatea
existând de când se cunoaşte lumea. Fenomenele sociale au aceleaşi legături de

28
cauzalitate ca şi fenomenele fizice din mediul înconjurător. Faptele de ordin moral
fiind fapte sociale înseamnă că infracţionalitatea este un fapt normal al societăţii, este
un fenomen natural legat de condiţiile fundamentale ale vieţii sociale. Crima se
defineşte prin raportare la imaginea comună pe care membrii societăţii o au asupra
ceea ce ar trebui să fie comportament normal. Mai mult decât atât crima este şi un
factor de sănătate publică.
Tot el introduce şi conceptul de anomie, cu sensul de slăbire a rolului normelor
sociale, atunci când acestea nu permit individului satisfacerea unor idealuri de
bunăstare economică sau status social. Într-o astfel de situaţie, individul, ca să-şi
atingă idealurile, este capabil să treacă peste prescripţiile normei.
Utilitate pedepsei este dată de faptul că ea protejează integralitatea regulilor
încălcate de infractor, pedeapsa fiind riscul profesional al infractorului.
Ca metodă de cercetare el acordă o importanţă deosebită faptului, studiului
empiric al realităţilor concrete şi verificabile.

f. V. V. Stanciu, criminolog de origine română a studiat criminalitatea din

Paris, concluzionând că mediul urban are o influenţă deosebită asupra criminalităţii.
Cercetarea mai multor arondismente pariziene, a dus la concluzia că inadaptabilitatea
emigranţilor la mediul parizian explică săvârşirea anumite infracţiuni, iar construcţia
de locuinţe foarte modeste şi suprapopulate produce o poluare prin zgomote şi condiţii
de promiscuitate care exacerbează starea nervoasă a locatarilor şi conduc adesea la
crimă.

g. C. R. Shaw (1895-1957) a susţinut teoria ecologică. Conform acesteia

circumstanţele sociale şi economice ale unei zone geografice determină o influenţă
decisivă asupra nivelului criminalităţii. Teoria a fost elaborată urmare a cercetărilor
efectuate în anii 30 în Chicago, conducând la formula celebră arie delincvenţială. (
zone rău famate)

h. E. H. Sutheland ( 1883-1950), a dezvoltat teoria asociaţiilor diferenţiate.

Ideea centrală a autorului este aceea că comportamentul criminal este unul învăţat. El
a susţinut mai multe teze:
- comportamentul criminal este unul învăţat şi nu moştenit, cel care nu a avut o
sursă de învăţare nu poate să inventeze crima;

29
 - învăţarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces complex
de învăţare;
- învăţarea se realizează mai ales în cadrul unui grup restrâns de persoane;
- procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a
infracţiunilor, orientarea mobilurilor, a raţionamentelor şi atitudinilor;
- un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii
domină interpretările favorabile, cei care devin criminali sunt în contact cu modele
criminale, fiind departe de modele oneste;
- formaţia criminală nu se dobândeşte doar prin imitaţie fiind nevoie de un
proces mai complex de învăţare.

i. T. Sellin a susţinut teoria conflictelor de culturi. După el crima rezultă din

conflictul care se naşte în societate între norme de conduită diferite. El lansează doar
ipoteze cu un gard mai mare de probabilitate, fiind sceptic în ceea ce priveşte
răspunsul la întrebarea care ar fi cauzele comportamentului infracţional. Conflictul
cultural desemnează lupta dintre valorile morale aflate în dezacord. Uneori prin
respectarea regulilor de conduită ale unui grup, s-ar putea să încalci reguli ale altui
grup. Prin cultură autorul desemnează totalitatea ideilor, instituţiilor şi produselor
muncii care, aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permite a se vorbi de
regiuni culturale, despre tipuri de cultură. Sursa acestei teorii au reprezentat-o situaţie
emigranţilor în SUA.

j. R. K. Merton a fost adeptul teorie anomiei. După el, anomia este o stare
socială de absenţă sau de slăbire a normei. Cultura reprezintă ansamblul de valori
sociale care stabileşte scopurile spre care să tindă un individ. Organizarea socială
printr-un ansamblu de norme şi instituţii stabileşte care sunt mijloacele prin care se
pot atinge scopurile. Existenţa unui eventual conflict între mijloacele legitime şi
posibilităţi, determină o stare de anomie şi în final determină individul să încalce
norma care nu-i permite atingerea scopului.

k. H. Becker, a lansat teoria angajamentului, în conformitate cu care individul

respectă legea pentru a nu pierde avantajele pe care le presupune viaţa socială în care
este angajat. Infractorul care nu este implicat în viaţa socială, prin comiterea unei

30
infracţiuni, el nu are nimic de pierdut. Mai mult decât atât, el enunţă câteva tehnici de
neutralizare folosite de infractor pentru a-şi justifica faptele:
- societatea este de vină deoarece ea l-a determinat să devină infractor;
- activitatea infracţională o consideră ca fiind legală;
- consideră juste acţiunile sale, el doar făcând de unul singur dreptate;
- condamnarea oamenilor legii care sunt mai corupţi şi mai infractori decât el;
- el acordă prioritate unor interese de grup, chiar dacă grupul e în conflict cu
legea.

l. D. Szabo este autorul al teoriei integrării culturale diferenţiate. În opinia lui

fiecare societate prezintă o combinaţie specifică de trei elemente: structura socială
(distribuţia populaţiei după diverse criterii), cultura ( ansamblu de cutume, valori şi
reguli de orientare a conduitei) şi personalitatea de bază ( profilul psihologic dobândit
urmare a procesului de socializare). În funcţie de gradul de convergenţă a acestor trei
elemente există societăţi integrate unde criminalitate este redusă, există societăţi
parţial integrate unde criminalitatea este mare şi societăţi neintegrate unde
criminalitatea este foarte ridicată.

31
 IV. Explicaţii de natură multifactorială ale comportamentului
infracţional.

Nemulţumiţi de nici una dintre explicaţiile unilaterale ale fenomenului

infracţional, unii autori, au reuşit să treacă peste diferenţele de abordare dintre
explicaţiile de ordin biologic, psihologic sau sociologic, propunând explicaţii
multifactoriale.
a. E. Ferri, un admirator declarat al lui Lombroso, a susţinut că omul comite
infracţiuni, nu ca o libertate a sa de voinţă ci prin tirania fatală a organismului său
anormal şi a mediul exterior. Combinaţia acestor multipli factori conduce la
specificitatea fiecărui infractor. Există trei categorii de factori care îl determină să
comită infracţiuni: factori antropologici (structura fizică, structura psihică, vârsta
sexul), factori cosmo-telurici ( climat sol, producţia agricolă) şi factori de mediu
social (densitatea populaţiei, religia, sistemul de educaţie, alcoolismul, organizarea
economică şi politică etc.)
Pe plan juridic el a propus înlocuirea noţiunii de responsabilitate penală cu cea
de responsabilitate socială. Aceasta din urmă poate fi angajată fără a fi necesară şi
vinovăţia, fiind suficientă periculozitatea sa. Un individ ar putea să fie periculos
social chiar înainte de a comite infracţiuni şi pentru aceasta ar trebui să i se aplice
măsuri de siguranţă care trebuie să înlocuiască pedepsele. ( dintre măsurile de
siguranţă pot fi amintite: deportarea celor irecuperabili, pedeapsa capitală, măsuri
medicale preventive etc). Din păcate aceste măsuri de siguranţă, pentru înlăturarea
persoanelor prezumate social periculoase, au fost experimentate de Germania nazistă,
de Italia fascistă şi de Uniunea sovietică comunistă.
Pentru a stabili cine este în stadiul de persoană irecuperabilă sau dimpotrivă
recuperabilă, Ferri propune introduce examinarea medicală a infractorului, propune
urmărirea evoluţie sale spre recuperare şi studiul mediului social căruia îi aparţine
infractorul.
b. F. von Liszt, celebru penalist german, conciliind cauzele endogene cu cele
exogene ale comportamentului infracţional a spus simplu: Crima este produsul
factorilor individuali şi a factorilor sociali care sunt prezenţi în momentul comiterii
crimei. Consecinţa acestor afirmaţii care par doar simple constatări este că în

32
aplicarea unei pedepse trebuie să se ţină seama atât de gravitate faptei cât şi de
periculozitatea infractorului.
c. S. şi E. Glueck, la Universitatea Harvard au făcut în anii 40 ai secolului
trecut un amplu studiu asupra cauzelor pentru care copiii din zonele sărace nu devin
infractori. Concluzia a fost că infracţionalitatea nu are cauze exclusiv biologice, nu
are cauze nici exclusiv socio-culturale, ci că ea derivă din interacţiunea anumitor
forţe somatice, intelectuale, socio-culturale sau ţinând de caracterul persoanei.
Delincvenţii se deosebesc de non-delincvenţi din cinci punte de vedere: fizic, caracter,
atitudine, psihologic şi socio-cultural.

33
 CAPITOLUL IV
Criminologia judiciară

1.Dreptul de a pedepsi.

Prima întrebare la care va trebui să răspundem este aceea de a şti dacă există
sau nu un drept de a pedepsi. Indiscutabil că abordarea acestei chestiuni din
perspectivă filozofică ar determina o analiză interminabilă, de aceea preferăm să
răspundem la această întrebare aşa cum a făcut-o T. Pop, în cursul său de
criminologie. El considera că infracţiunea este o consecinţă firească a vieţii sociale şi,
în aceeaşi măsură pedeapsa trebuie să fie consecinţa firească a comiterii infracţiunii.
Ea este absolut necesară pentru conservarea ordinii şi vieţii sociale, fiind reacţia
firească a societăţii împotriva actului antisocial. Din acest motiv pedeapsa este un
fenomen natural, îndeplinind o funcţie necesară apărării sociale5.
Următoarea întrebarea care se pune , în cazul în care am stabilit că există un
drept de a pedepsi, este aceea de a stabili fundamentul acestui drept. Răspunsurile la
această întrebare pot fi încadrate în trei categorii: teorii absolute, teorii utilitare, si
teorii eclectice.
Sistemele bazate pe teorii absolute nu se preocupă în mod special de scopul
sau de utilitatea pedepsei ci au mai presus de toate satisfacerea unor idei pasionale,
(răzbunarea), mistice ( îmbunarea zeilor), religioase (expiaţiunea divină) sau morale (
ideea de justiţie). Este drept şi just ca cel care a comis o infracţiune să-şi primească
răsplata pentru fapta sa, ea fiind o retribuţie proporţională cu râul comis, este mijlocul
de expiaţiune a infracţiunii. Forma cea mai rudimentară a expiaţiunii a fost răzbunarea
privată, apoi răzbunarea socială, răzbunarea religioasă sau expiaţiunea divină şi
talionul.
Sistemele bazate pe teoriile utilitariste pornesc de la ideea că pedeapsa se
justifică prin necesitate sa şi ea nu serveşte nici unei idei sau pasiuni, ci doar unor
interese practice. Nu este important fundamentul pedepsei ci sunt mult mai importante
funcţia şi scopul pedepsei. Societatea are dreptul să pedepsească, nu din considerente
de ordin moral ci pentru că pedeapsa este o măsură şi utilă pentru conservarea şi

5
T. Pop, Curs de Criminologie,Ed. Institutul de Arte Grafice « Ardealul », Cluj, 1928, p.184.

34
apărarea ei. Ceea ce s-a întâmplat nu se poate modifica şi de aceea, trebuie să ne
preocupe viitorul, ca infractorul să nu mai comită în viitor alte infracţiuni.
Sistemele bazate pe teoriile eclectice încearcă să medieze aceste extreme,
pedeapsa având un dublu fundament, adică se aplică în scopuri pragmatice dar este
limitată în acelaşi timp şi de exigenţe de ordin moral. Dreptul de a pedepsi se
întemeiază în acelaşi timp pe justiţie şi utilitate. El are două limite justiţia şi utilitatea.

2. Evoluţia dreptului de a pedepsi.

În doctrina criminologică se consideră că în evoluţia dreptului de a pedepsi

distingem 4 perioade:
a. Perioada răzbunării cu două epoci distincte:

- epoca răzbunării private. În această perioadă infracţiunea şi pedeapsa aveau un

caracter privat. Pedeapsa izvora din dorinţa de răzbunare a individului şi din
instinctul de conservare al victimei care aplica ea însăşi pedeapsa. Responsabilitatea
penală era obiectivă şi colectivă.
- epoca răzbunării publice. În această perioadă pedeapsa este o reacţie socială
izvorâtă din pasiunea vindicativă a societăţii şi în interesul ei. Responsabilitatea
penală era colectivă şi obiectivă.

b. Perioada răzbunării divine sau expiaţiunii. Această concepţie teocratică

atribuie dreptului de a pedepsi o origine divină. Statul , autorităţile sunt reprezentanţii
vizibili ai divinităţii, iar legile sunt o revelaţie divină. Prin infracţiune se lezează
divinitate, iar pedeapsa este mijlocul prin care divinitatea va fi satisfăcută.

c. Perioada de tranziţie determină apariţia primelor corective ale răzbunării, şi

anume talionul şi compoziţia. Talionul a fost prima limitare a dreptului de a pedepsi şi
un progres însemnat în evoluţia dreptului de a pedepsi. Genul şi măsura răzbunării
sunt limitate la genul şi măsura infracţiunii. ( ochi pentru ochi, os pentru os şi dinte
pentru dinte). Compoziţia este un al doilea pas important în evoluţia dreptului de a
pedepsi, fiind o limitare nu numai a răzbunării ci şi a talionului, şi constă în
transformarea economică a răzbunării şi talionului. Ea costă în compensarea cu bani a
răzbunării. Dacă la început negocierea compensaţiei o făceau victima şi infractorul,

35
ulterior autoritatea este cea care stabileşte această compensaţie, trecându-se treptat
spre perioada etatică.
d. Perioada etatică are 4 epoci:
- perioada barbară. Această perioadă se caracterizează prin atrocitatea pedepselor
bazate pe ideea intimidării şi exemplarităţii. Pedepsele aplicate erau pedepsele
corporale, neexistând pedeapsă privativă de libertate. Arestarea avea doar un caracter
preventiv şi dura până la aplicare sancţiunii corporale (moartea, bătaia, mutilările).

- Perioada umanitară. Unul dintre iniţiatorii reformării dreptului penal este

Cesare Beccaria, iar consacrare definitivă a umanitarismului se realizează odată cu
revoluţia franceză. Ideile dominate ale epocii umanitare au constituit şcoala clasică
penală. Se înlocuiesc pedepsele corporale cu cele privative de libertate, se consacră
principiul nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege, egalitatea pedepselor,
personalizarea pedepselor, etc.

- Epoca pozitivistă. Iniţiativa reformării scolii clasice o are tot un italian, Cesare
Lombroso. Influenţat de ideile evoluţioniste a lui Darwin şi teoria recapitulaţiei a lui
E. Haeckel, el afirmă că infractorul nu este decât o varietate biologică inferioară
omului normal. Infracţiunea nu este decât un produs, al cauzelor sau anomaliilor
antropologice. Criminalul este înnăscut iar pedeapsa nu se poate justifica pe
considerente morale, pentru că infractorul nu are nici o vină că s-a născut infractor.
Pedeapsa este doar o măsură de apărare a societăţii, nefiind nici măcar necesar ca
infractorul înnăscut să comită infracţiuni. Din raţiuni de apărare împotriva unei
potenţiale infracţiuni a criminalului înnăscut se pot lua preventiv măsuri de siguranţă.

- epoca contemporană. Este dominată de conceptul de „drepturi fundamentale al

omului.” Orice sancţiune poate fi aplicată doar în măsura în care nu contravine
vreunui drept fundamental ale omului.

3. Sistemul sancţionator actual

Acesta este alcătuit din două mari categorii de sancţiuni. Sancţiuni privative de
libertate şi sancţiuni neprivative de libertate.

36
 Dintre sancţiunile privative de libertate cele mai cunoscute, şi cele mai des
folosite sunt închisoarea pe timp determinat şi închisoarea pe întreaga durată a vieţii (
aceasta din urmă are un caracter excepţional în România fiind aproximativ 75 de
persoane condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă dintr-un total de peste 41 de mii
de persoane aflate în penitenciare. Pentru a îşi realiza scopul pedeapsa privativă de
libertate trebuia să fie executată într-un anumit regim. De aceea sunt cunoscute
următoarele regimuri de executare a pedepsei închisorii.

a. Regimul de închisoare celulară. Acesta presupunea izolarea totală a

condamnatului ziua şi noaptea. În aceeaşi celulă mănâncă, doarme şi munceşte iar
când este scos la plimbare trebuie să poarte o cagulă pentru a nu putea fi identificat.
Modelul pentru acest regim de închisoare a fost închisoarea ecleziastică, în care cel
care era închis trebuia să mediteze la faptele sale, fără a mai fi influenţat de tentaţiile
lumii înconjurătoare. S-a constat, practic, că acest regim de executare nu favorizează
meditaţia, iar dacă se aplică pe o perioadă ce depăşeşte o lună de zile poate determina
tulburări de ordin psihic. Sistemul celular determină o agravare a caracterului aflictiv
al sancţiunii, este foarte costisitor, e dificil de organizat şi nu se poate individualiza în
funcţie de progresul condamnatului.

b. Regimul aburnian. Acesta presupune izolarea în timpul nopţii şi viaţa în

comun în timpul zilei pentru muncă, hrană şi exerciţii fizice. Există şi o restricţie
absolută şi anume trebuie respectată legea tăcerii în mod absolut, adică condamnaţii
nu aveau voie să comunice între ei. Este mai puţin traumatizant psihic ca şi sistemul
de izolare celulară, are elemente de socializare şi e mai avantajos economic de
organizat. Cu toate acestea legea tăcerii nu putea împiedica total discuţiile între
condamnaţi şi implicit pericolul „contaminării” dintre ei, iar nerespecarea legi tăcerii
impune sancţiuni disciplinare suplimetare care de obicei constau în izolarea celulară.

c. Regimul progresiv presupune un program de tratament în penitenciar şi o

adaptare progresivă spre viaţa liberă, evitându-se trecerea brutală a condamnatului din
starea de deţinere în starea de libertate. După condamnare deţinutul trebuie observat,
iar în funcţie de rezultatele observaţiei este trimis să-şi execute pedeapsa într-un
anumit penitenciar. Apoi urmează o fază de ameliorare a regimului de detenţie

37
constând în munca în semi-libertate, apoi liberarea condiţionată şi în final eliberarea
lui.
d. Regimul de deţinere în comun este cel mai simplu, cel mai avantajos
economic. Se folosesc doar criteriile generale de separare ( femei - bărbaţi, minori -
majori, recidivişti - nerecidivişti). Condamnaţii stau împreună ziua şi noaptea, în
dormitoare comune şi muncesc în ateliere comune. Un astfel de sistem mai mult
corupe decât educă, condamnatul fiind supus influenţelor negative ale colegilor de
celulă. Există pericolul de a se constitui asociaţii de infractori în chiar interiorul
celulei sau chiar apariţia unor mici tirani în calitate de şefi ai acestor celule. Există şi
riscul victimizărilor în interiorul celulei.
Constatarea eficienţei reduse a sistemului de sancţiuni privative de libertate a dus
la apariţia aşa numitelor sisteme alternative de sancţionare ( munca în folosul
comunităţii, sistemul de probaţiune, mediere penală, compoziţia penală etc). Acestea
sunt mai avantajoase pentru că unele au costuri economice mult mai reduse pentru
comunitate, deoarece statul nu mai plăteşte cazarea infractorilor în penitenciare. Deşi
infractorul simte efectul aflictiv al sancţiunii, acesta poate să ducă o viaţă socială
normală şi din acest motiv nu vor fi probleme cu reintegrarea lui. Acesta poate să-şi
susţină economic familia şi nu are contact cu mediul infracţional din penitenciare.
Aplicarea sistemelor alternative de sancţionare presupune acceptul condamnatului,
ceea ce înseamnă de multe ori o recunoaştere şi o acceptate a responsabilităţii pentru
faptele sale. Însă, pentru infracţiunile grave singura soluţie este reprezentată de
pedeapsa închisorii.

Dintre sistemele de sancţionare neprivative de libertate cel mai cunoscut este

amenda care se poate aplica fie singură fie alături de sancţiunea privativă de libertate.
Ea poate fi foarte uşor individualizată iar în caz de eroare judiciară este foarte uşor să
fie despăgubită victima erorii judiciare, spre deosebire de sancţiunile privative de
libertate, unde o eventuală eroare judiciară nu poate fi înlăturată decât pentru viitor,
suferinţa inutilă fiind despăgubită doar economic. Pentru cei care nu au venituri,
sancţiunea amenzii rămâne fără consecinţe aflictive, deoarece ei nu au din ce să
plătească amenda. Eficienţa este redusă şi atunci este vorba de cei cu venituri mari,
pentru care o amendă de 10 000 de euro nu reprezintă mare lucru spre deosebire de o
persoană cu venituri mici, când o astfel de pedeapsă ar avea un efect major asupra

38
situaţiei sale economice. S-au încercat şi se aplică tot felul de sisteme prin care
stabilirea cuantumului amenzii se raportează şi la situaţia economică a infractorului.
Pentru realizarea reeducări infractorilor se pot aplica şi anumite sancţiuni
restrictive de drepturi ( pierderea drepturilor electorale, interdicţia de a exercita o
profesie sau meserie, pierderea dreptului de a se afla pe teritoriul unui stat sau pe
teritoriul unei localităţi, confiscarea anumitor bunuri etc).

4. Pedeapsa capitală

Un aboliţionist convins din perioada modernă a umanităţii a fost Cesare

Beccaria, care trecând dincolo de dezbaterile de ordin filosofic despre faptul dacă este
justificată sau nu aplicare pedepsei capitale, el face o analiză utilitaristă, adică este
eficient sau nu pentru sistemul de sancţiuni penale aplicarea pedepsei cu moartea.
Unul din primele argumente plecă de la teoria contractualistă, conform căreia
funcţionarea societăţii este legală de contractul care se încheie între cetăţean şi stat.
„Cine e, oare, cel care a dorit să lase altor oameni dreptul de a-l ucide ? Cum,
oare, sfera părţii minime a libertăţii fiecăruia, cedată societăţii, poate să cuprindă cel
mai important dintre toate lucrurile, viaţa ? Şi dacă totuşi acest lucru a fost făcut,
cum se împacă acest principiu cu altul, care spune că omul nu e stăpân pe viaţa sa, şi
cum ar fi putut da altuia sau societăţii întregi acest drept ?
Beccaria argumentează de ce pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este mai
aflictivă decât pedeapsa capitală: „Pentru ca o pedeapsă să fie justă, nu trebuie să
aibă decât acele grade de intensitate care sunt suficiente să-i îndepărteze pe oameni
de infracţiuni ; dar nu există vreun om care, reflectând la aceasta, să poată alege
pierderea totală şi perpetuă a propriei libertăţi, oricât de avantajoasă ar putea fi o
infracţiune ; aşadar, intensitatea pedepsei cu robie perpetuă, substituită pedepsei cu
moartea, are tot ceea ce trebuie pentru a îndepărta orice suflet hotărât să o comită ;
„…sufletul nostru rezistă mai bine violenţei şi durerilor extreme, dar
trecătoare, decât timpului şi durerii neîncetate ; deoarece se poate spune că se
concentrează astfel, cu toată fiinţa lui, un moment pentru a respinge primele dureri,
dar elasticitatea lui viguroasă nu este de ajuns să reziste la acţiunea îndelungată şi
repetată a celorlalte dureri”.
” Celui care ar spune că robia perpetuă este tot atât de dureroasă cât
moartea, şi în consecinţă la fel de crudă, eu îi voi răspunde că, adunând toate

39
momentele nefericite ale robiei, ea va fi şi mai crudă, dar ea se întinde pe toată viaţa,
iar moartea îşi exercită toată forţa într-un moment ; şi acesta este avantajul pedepsei
cu robia, că-l înspăimântă mai mult pe cel care o vede6 decât pe cel care o suportă ;
deoarece primul ia în considerare întreaga sumă a momentelor nefericite, iar cel de-
al doilea este împiedicat de nefericirea momentului să se gândească la cea viitoare.
Toate suferinţele se amplifică în imaginaţie, iar cel care suferă găseşte resurse şi
consolări necunoscute şi necrezute de spectatorii care-şi pun propria sensibilitate în
locul sufletului nesimţitor al celui nefericit”.
Aduce argumente ce ţin de inconsecvenţa legiuitorului: „Mi se pare un lucru
absurd că legile, care sunt expresia voinţei publice, care dezaprobă şi pedepsesc
omorul, comit unul chiar ele şi, pentru a îndepărta cetăţenii de la asasinat, ordonă un
asasinat public”.
Unul din argumente constă în modul cum este perceput un călău, ca şi
executant al pedepsei capitale: „Care sunt sentimentele fiecăruia despre pedeapsa cu
moartea ? Să le citim în atitudinile de indignare şi de dispreţ cu care fiecare om îl
priveşte pe călău, care e totuşi un executant nevinovat al voinţei publice, un bun
cetăţean care contribuie la binele public, instrumentul necesar siguranţei publice în
interior, aşa cum sunt soldaţii valoroşi în exterior. Care este deci originea acestei
contradicţii ? Şi de ce este de neînlăturat la oameni acest sentiment în pofida raţiunii
? Pentru că oamenii, în adâncul sufletului lor, partea care mai mult decât oricare alta
păstrează încă forma originală a vechii sale naturi, au crezut mereu că viaţa lor nu
este în puterea nimănui în afară de necesitate, care conduce universul cu sceptrul său
de fier”.
„Pedeapsa cu moartea devine un spectacol pentru cei mai mulţi şi un obiect
de compasiune amestecată cu dispreţ pentru alţii ; aceste două sentimente ocupă mai
mult loc în sufletul spectatorilor decât teama salutară pe care legea pretinde că o
inspiră”.
Cu toate acestea problema aplicării sau nu a pedepsei capitale nu a încetat să
provoace dezbateri aprinse între aboliţionişti şi cei care doresc în continuare aplicarea
pedepsei capitale.
În Europa lucrurile sunt decise din punct de vedere juridic, deoarece Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului interzice expres aplicarea pedepsei capitale, dar

6
E mai puternic efectul asupra celor care se imaginează în situaţia executatului decât impresia
asupra celui care este executat.

40
această soluţie nu este împărtăşită de SUA unde şi astăzi se aplică pedeapsa capitală.
Paradoxal este că între 1967 şi 1977 , pedeapsa capitală a fost abolită în SUA pentru
ca apoi să se reintroducă, justificându-se că nu este o pedeapsă neobişnuită şi crudă
pentru a fi în contradicţie cu Constituţia Statelor Unite.
Unul dintre principalele argumente în favoarea aplicării pedepsei capitale este
efectul disuasiv sau descurajant pentru potenţialul infractor. Cu toate acestea statistic
nu s-a putut dovedi acest efect. Criminalitatea nu a scăzut în SUA după reintroducerea
pedepsei capitale, iar în ultimii ani deşi numărul execuţiilor a crescut alarmat, nu
acelaşi lucru se poate spune şi despre efectul disuasiv pe care trebuia să-l aibă această
sancţiune.
S-a pus în discuţie şi modalitatea concretă de executare a pedepsei care pune
serioase probleme de etică. Curtea Supremă de Justiţie a SUA, a recomandat statelor
să nu mai folosească scaunul electric şi să utilizeze injecţia letală. Dar, pentru a fi
siguri de efectul produs, injectarea trebuie făcută sub un control medical, ceea ce este
în contradicţie cu deontologia medicală care interzice participarea la uciderea unei
persoane. Cu toate acestea au fost situaţii în care efectul injecţiei letale s-a produs în
altă ordine decât cea anticipată de călău. Mai întâi condamnatul a fost ucis în chinuri
groaznice, generându-i-se un stop cardiac, iar mai apoi şi-a produs efectul şi substanţa
anestezică, care ar fi trebuit să producă prima efectul sedativ.
În ceea ce priveşte problema costurilor pedepsei capitale lucrurile sunt doar în
aparenţă simple. În SUA s-a calculat că sumele cheltuite pentru a se ajunge până la
executarea pedepsei capitale sunt echivalentul a aproximativ 40-50 de ani de detenţie
într-un penitenciar de maximă securitate, ceea ce echivalează cu costul deţinerii pe
întreaga durată a vieţii. De altfel doar statele foarte bogate îşi permit să aplice
pedeapsa capitală. Costurile sunt foarte ridicate pentru că trebuie respectate nişte
condiţii speciale de procedură, durata unui proces ajungând uneori la 12-15 ani.
Dintre cei condamnaţi la pedeapsa capitală doar o mică parte ajung să fie şi executaţi (
200 de executaţi în anul 2000 din 3500 de condamnaţi). E adevărat că există ţări unde
pedeapsa capitală se aplică cu costuri minime, dar acestea nu pot fi luate în calcul
deoarece nu se respectă regulile minimale ale unui proces echitabil.
O altă problemă la fel de gravă este faptul că în caz de eroare judiciară nu se
mai poate face nimic pentru cel executat. În ultimii 100 de ani se recunosc oficial 10
erori judiciare în aplicarea pedepsei capitale în statul Texas ( stat campion la execuţii).

41
Nici o procedură penală nu este infailibilă, fiind capabilă de erori judiciare, ori
acceptarea acestor „daune colaterale” ni se pare nejustificată.
Faptul că o persoană nu este condamnată la moarte nu înseamnă că nu
răspunde penal pentru faptele sale, condamnarea la detenţiunea pe viaţă practic duce
la înlăturarea definitivă a persoanei din societate. Riscul de evadare este foarte redus
în cele mai multe închisori de acest gen.
Neaplicarea pedepsei capitale e şi o chestiune de civilizaţie, societatea actuală
dispunând de mijloacele necesare pentru a nu se comporta aşa cum s-a comportat
infractorul cu victima. Statul prin aplicarea pedepsei capitale, practic face ceea ce
legea îi interzice infractorului să facă, adică să ucidă. Pentru că răzbunarea primitivă,
sau talionul sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa omului mediu, nu e foarte uşor a se
modifica aceste percepţii. De aceea credem că în cazul organizării unui referendum pe
această temă, cei care doresc aplicarea pedepsei capitale ar putea avea succes, sau cel
puţin ar pierde la un scor apropiat.
Acesta poate este motivul principal, dincolo de dezbaterile criminologice,
pentru care în SUA, democraţia populară menţine pedeapsa capitală, iar politicienii şi
judecătorii care sunt aleşi se feresc să acţioneze împotriva majorităţii alegătorilor. În
SUA există şi state unde pedeapsa capitală a fost abolită şi nu există o diferenţă
cantitativă sau calitativă semnificativă a infracţionalităţii între statele aboliţioniste şi
cele care aplică în continuare pedeapsa capitală.
Am prezentat doar câteva aspecte din complexa problematică a pedepsei
capitale.

5. Individualizarea sancţiunii.

a. Generalităţi. Individualizarea sancţiunii se realizează în trei etape:

Individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă.
Individualizarea legală presupune ca legiuitorul în mod abstract să stabilească
o sancţiune pentru o fapta abstractă ( omorul se sancţionează cu detenţiune severă
între 15 şi 25 de ani şi interzicerea unor drepturi). Individualizarea judiciară
presupune aplicarea unei pedepse concrete între limitele prevăzute de lege ( de
exemplu 22 de ani în cazul omorului). Individualizarea administrativă presupune
individualizarea regimului de executate ( detenţie în condiţii de maximă securitate,
dreptul condamnatului de a munci fără supraveghere, etc). Legiuitorul se limitează de

42
a stabili de fapt cadrul individualizării, individualizarea realizându-se în concret de
organele judiciare.
Teoretic, ca regulă generală, prescrisă de altfel şi în codul penal,
individualizarea se face ţinând cont de un criteriu obiectiv (fapta comisă) şi un criteriu
subiectiv ( persoana infractorului). Aceste împrejurări avute în vedere trebuie să
existe în materialitate şi trebuie consemnate în hotărâre, motivându-se alegerea
sancţiunii şi a cuantumului ei.
În practică judecătorii nu îşi motivează alegerea cuantumului, aşa cum nici
procurorii nu manifestă o preocupare specială pentru acest subiect, mulţumindu-se să
utilizeze formulări generale ( o pedeapsă orientată spre maxim sau o pedeapsă
orientată spre minim). Nici avocaţii în pledoariile lor sau în concluziile formulate în
scris nu ating decât foarte rar acest subiect, concentrându-se pe existenţa faptei, a
vinovăţiei şi tot formulări generice de genul ( aplicarea unei pedepse orientată spre
minim).
Apare un paradox, pe de o parte, întreg mecanismul judiciar penal se
concentrează pe sancţionarea infractorului, iar atunci când se pune problema aplicării
unei anumite sancţiuni concrete subiectul este tratat cu uşurinţă. Asta poate releva
faptul că sistemul penal nu este interesat în mod special de cuantumul sancţiunii
(aceasta fiind o chestiune colaterală) ci este interesat în mod special în a sancţiona
infractorul. Realizarea scopurilor pedepsei se face în acest fel printr-o abordare pur
teoretică, mecanicistă.
În şcolile de drept se studiază în mod special aspectul normativ al sancţiuni,
adică mecanismul legal de individualizare fără a se accentua suficient şi dimensiunea
practică ( adică individualizarea concretă a unei pedepse). Experienţa practică a
magistratului fiind de fapt singura care îl poate ajuta în acest demers, evident cu riscul
inerent oricărui debut în cariera de judecător, când va aplica sancţiuni destul de
eterogene.
S-a pus problema dacă este necesar să se stabilească limite legale ale pedepsei
sau judecătorul poate să aplice sancţiunile ţinând cont de circumstanţele concrete a
făptuitorului. Răspunsul la această întrebare depinde de nivelul de încredere pe care
cetăţenii îl au în sistemul judiciar şi în sistemul legislativ. O încredere mai mare în
puterea politică, ce poate fi controlată prin procesul electoral, va conduce spre un
interval destul de restrâns a limitelor legale de pedeapsă pentru a diminua
posibilităţile de individualizare ale judecătorului. Dimpotrivă existenţa unui sistem

43
judiciar credibil va determina stabilirea unor limite foarte largi de sancţionare sau
chiar posibilitatea acordată judecătorului de a alege el sancţiunea care i se va părea
potrivită pentru reeducarea infractorului.
Unele state au renunţat la a stabili un minim special al sancţiunii lăsând
libertatea judecătorului de a decide plecându-se de la ideea că au trecut vremurile în
care trebuia să ne apărăm prin legi de abuzul judecătorilor. Tot din acelaşi motiv s-a
renunţat şi la sancţiunile aplicate ope legis, ( cazul pedepselor accesorii care decurg
din pedeapsa principală a închisorii ).

b. Individualizarea sancţiunii raportată la persoana infractorului. În

general în alegerea sancţiunii predomină folosirea criteriului obiectiv. Cuantumul
sancţiunii depinde de elementele obiective ale faptei ( acţiune, inacţiune, modul de
săvârşire, mijloacele folosite, locul şi timpul, pluralitatea de fapte, pluralitatea de acte,
pluralitatea de făptuitori), se ţine seama de obiectul juridic al infracţiunii, de urmările
faptei şi de forma şi gradul de vinovăţie.
Individualizarea raportată la persoana infractorului, starea sa psihofizică (
aptitudinea de a evalua caracterul antisocial, temperament, caracterul) este, de obicei,
cea mai văduvită, acordându-se o importanţă specială antecedentelor judiciare.
Contează mult şi atitudinea după comiterea faptei ( repară prejudiciu, căinţă, a ajutat
victima), dar se ţine seama şi de statutul social al infractorului.
Una din explicaţiile pentru care organele judiciare utilizează cu preponderenţă
criteriul obiectiv al faptei este generală şi de dificultatea de a avea o informaţie de
calitate şi completă despre persoana infractorului.
Metodele comune de cunoaştere a personalităţii infractorului sunt : expertiza
psihiatrică, evaluare medico-psihologică şi ancheta socială
Un studiu realizat în Franţa asupra acestui aspect a pus în lumină realităţi
alarmante. Astfel în ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiei a rezultat, după
studiul a 200 de dosare de individualizare, că se cunosc despre condamnat
următoarele date:
- caracteristicile socio-demografice (vârstă, sex, naţionalitate, rezidenţă) în
procent de 90%;
-istoria vieţii infractorului este cunoscută în procent de 6%;
- mediul de viaţă actual în procent de 50 %;
- caracteristicile criminologice ale infracţiunii în 5% din cazuri ;

44
 - datele despre infracţiune şi pedeapsă din perspectivă pur juridică ( încadrarea
juridică, sancţiunea aplicată şi cuantumul acestora) în procent de 90-94%7.
Aceste rezultate arată o preocuparea orientată spre cunoaşterea caracterului
obiectiv al faptei şi o preocupare redusă pentru persoana infractorului, sau mai precis
a acelor elemente ce ţin de persoana infractorului care ar putea influenţa eficienţa
sancţiunii penale.
În ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiilor, acelaşi autor a prezentat
un alt studiu care explică carenţa calitativă a informaţiilor prin:
- unicitatea expertului evaluării psihologice sau psihiatrice;
- timpul foarte scurt de examinare a infractorului (45 minute pentru 50% din
cazuri, şi doar pentru 20 % mai mult de 2 ore).
- unicitatea întâlnirii dintre expert şi examinat 65%. Doar în 10% din cazuri au
fost 3 întâlniri;
- folosirea unor metode de investigare de o complexitate redusă.
La toate aceste carenţe cantitative şi calitative se poate adăuga şi faptul că
justiţia nu este ţinută de aceste rezultate pronunţând soluţii care infirmă concluziilor
experţi.
Prin comparaţie am putea spune că şi sistemul nostru judiciar suferă de lipsa
de informaţii, atât la nivel cantitativ cât şi la nivel calitativ. Anchetele sociale au un
caracter pur formal, expertizele psihologice se acceptă în puţine dosare, iar expertizele
medico-legale se fac acolo unde legea prevede obligativitatea lor. Judecătorul le
acordă eficienţă doar dacă pun în discuţie discernământul infractorului, pentru a se
respecta condiţiile legale de angajare a răspunderii penale. Dacă rapoartele medico-
legale concluzionează că a existat discernământ în momentul comiterii faptei ele şi-au
îndeplinit menirea.

c. Factori care influenţează alegerea pedepsei. Pe lângă factorii expliciţi,

prezentaţi anterior ( cei ce ţin de gardul de pericol social al faptei şi de persoana
infractorului), doctrina criminologică a pus în evidenţă şi o altă categorie de factori
care influenţează individualizarea sancţiunii. Dintre factorii care influenţează
cuantumul sancţiunii pot fi amintiţi factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei şi factori
generaţi de contextul local şi internaţional de la momentul individualizării sancţiunii.

7
A-M. Favard, L’individualisation de la peine: paradigme clinique a la réalité des pratiques, în
L’individulaisation de la peine, De Saleilles a aujourd’hui, Ed. ERES, 2001, p.220.

45
 Dintre factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei pot fi amintiţi:
- interesul şi pledoaria procurorului;
- pledoaria avocatului;
- numărul de cauze cu acelaşi obiect;
- politica penală a momentului;
- existenţa unui judecător unic sau instanţe colegiale;
- vârsta şi experienţa judecătorilor;
- specializarea judecătorilor;
- calitatea alcătuirii dosarului penal;
- situaţia financiară a acuzatului;
- apartenenţa la o anumită etnie, rasă, sau faptul dacă este emigrant;
- durata arestării preventive;
- exigenţa instanţelor de apel sau recurs;
- caracterul eligibil sau nu a funcţiei de judecător;
- independenţa judecătorului faţă de influenţele economice, politice sau
sociale;
- opiniile doctrinare;
- starea psihică a judecătorului;
Dintre factorii legaţi de contextul local sau internaţional pot fi amintiţi:
- existenţa unei infracţiuni foarte mediatizate în acea perioadă sau chiar
campanii media pentru reprimarea respectivei infracţiuni;
- situaţia economică locală;
- presiuni internaţionale pentru înăsprirea unor sancţiuni;
- existenţa unor modificări legislative.
Trebuie amintiţi şi factorii luaţi în calcul în mod voit, de exemplu imperativele
de gestiune a infractorilor ( gradul de aglomerare din penitenciare, dificultăţile
practice de aplicare a unei anumite sancţiuni, modul cum funcţionează serviciile de
probaţiune, etc.).
Toţi aceşti factori influenţează sancţiunea şi cuantumul ei, iar uneori, din
păcate, sunt mai importanţi decât criteriile legale de individualizare. Indiscutabil că
unii dintre ei pot fi înlăturaţi, dar majoritatea vor continua să influenţeze procesul
concret de individualizare judiciară. Influenţa acestor factori nu poate fi catalogată
întotdeauna ca fiind un fapt pozitiv sau negativ, ci pur şi simplu ca un fapt ce trebuie
luat în calcul.

46
 Analizându-se mai multe dosare penale, empiric s-a putut constata că există
uneori chiar anumite standarde de sancţionare. Un lucru pe care îl ştie aproape orice
practician este acela că arestarea de către judecător a unui inculpat în timpul
procesului este un indiciu temeinic că i se va aplica o sancţiune privativă de libertate
cu executare.
De exemplu în Franţa sancţiunea privativă de libertate se aplică de obicei în
cazul tuturor crimelor, a formelor grave de delicte contra patrimoniului şi a
infracţiunilor ce ţin de regimul stupefiantelor. Dimpotrivă sancţiunea cu închisoare
dar a cărei executare se face în mediu deschis se aplică în caz de conducere sub
influenţa alcoolului, sau formele banale de infracţiuni contra patrimoniului8.
În România sistemul de sancţiuni, prevăzut de codul penal încă în vigoare,
obligă judecătorul să aplice sancţiuni cu închisoarea, amenda penală aplicându-se
doar în caz de insultă şi calomnie. În general pentru infracţiunile din culpă se aplică o
sancţiune cu închisoarea cu suspendare condiţionată la fel ca şi pentru conducerea sub
influenţa alcoolului. Unui recidivist i se va aplica de regulă o sancţiune privativă de
libertate.
Toate aceste standarde penologice create de facto, au şi o influenţă nefastă
deoarece de multe ori judecătorul din comoditate aplică aceste standarde, fără a mai
analiza în amănunt situaţia particulară a infractorului. Fenomenul este favorizat în
România şi de supraaglomerarea instanţelor cu dosare penale.
La ora actuală există două tendinţe contrare în materie de individualizare. Pe
de o parte, în Europa, se discută despre o lărgire a posibilităţilor judecătorului de a
aplica sancţiuni deoarece el cunoaşte mult mai bine decât legiuitorul care este situaţia
de fapt şi poate propune cea mai bună soluţie. În sens contrar, în SUA, tendinţa este
inversă şi anume de a uniformiza sancţiunile foarte diverse ce se puteau aplica pentru
aceeaşi faptă, elaborându-se chiar grile de sancţionare. Se pare că nimeni nu e
mulţumit se situaţia în care se află şi doreşte să experimenteze soluţiile celuilalt.

d.Eficienţa individualizării. Plecând de la premisa că individualizarea s-a

făcut cu respectarea tuturor canoanelor ştiinţifice, atâtea câte sunt ele, nu trebuie să
credem că o astfel de sancţiune va avea succesul scontat şi că infractorul nu va mai
comite noi infracţiuni. Există infractori care au comis o anumită infracţiune fiind

8
M-C. Desdevises, Les risques des standards pénologiques, , în L’individualisation de la peine, De
Saleilles a aujourd’hui, Ed. ERES, 2001, p.230.

47
aproape cert că nu vor recidiva şi atunci sancţionare lor pare inutilă. În acelaşi timp,
există şi infractori care vor recidiva indiferent de cuantumul sancţiunii aplicate, caz în
care individualizarea pare la fel de inutilă. O a treia categorie de infractori este
formată din persoane ca ar putea atât să recidiveze cât şi să devină persoane oneste. În
cazul acestei ultime categorii de infractori individualizarea sancţiunii poate fi
elementul care înclină balanţa într-o parte sau în alta. Sistemul de sancţiuni penale are
ca premisă existenţa doar a ultimei categorii de infractori pentru care individualizarea
poate fi soluţia salvatoare.

48
 CAPITOLUL V
FORME DE CRIMINALITATE

I. Delincvenţa juvenilă

1. Factori de risc în apariţia comportamentului infracţional al minorilor

În doctrina sociologică se susţine că existe 3 categorii de factori de risc ai

delincvenţei juvenile: raportul frustrare-agresivitate în evoluţia personalităţii
adolescentine, instabilitatea afectivă şi comportamentală şi comportamentul de
evaziune al adolescentului. Ceea ce este interesant este faptul că aceşti factori de risc
sunt nişte dimensiuni normale ale comportamentului minorului.
a. Raportul frustrare - agresivitate presupune faptul că, tinerii răspund mai
frecvent la o stare de frustrare printr-un comportament regresiv, dar agresivitatea
poate fi potenţată de un stil de educaţie autoritar. Vârsta adolescenţei este o perioadă
plină de frustrări economice, sociale, sau sentimentale, şi de aceea există riscul ca
nivelul toleranţei la frustrare să fie depăşit în anumite circumstanţe şi această
depăşire să determine un răspuns agresiv infracţional. Ameliorarea stării conflictuale
se poate realiza fie prin încercarea tânărului de a se adapta convingerilor adulţilor, fie
prin încercarea de a convinge el adulţii că trebuie să se schimbe. De obicei nici una
din soluţii nu dă rezultate, fapt care determină tânărul să respingă modelul
comportamental adult, cel puţin o anumită perioadă de timp.

b. Instabilitate afectivă şi comportamentală este determinată de contextul

de situaţii contradictorii cărora un adolescent trebuie să le facă faţă şi de faptul că
personalitatea sa este încă în formare. La acestea se mai adaugă şi statutul incert pe
care îl are acesta în viaţa socială, în sensul că i se refuză comportamentul copilăresc
cerându-i-se să se poarte ca un adult, dar în acelaşi timp i se refuză acordarea de
drepturi şi responsabilităţi specifice adulţilor pe motiv că încă este „necopt”. Din
această cauză tânărul preia foarte uşor idei exotice pe care le susţine cu convingere ca
în scurt timp să se situeze pe poziţia diametral opusă. Manifestă receptivitate şi
compasiune pentru problemele comunităţii (teme sociale, teme ecologice, teme
justiţiare) pentru ca apoi să fie deranjat de cei care susţin astfel de teme. Atunci când

49
este singur doreşte un grup de prieteni, iar când îl are doreşte să trăiască singur.
Această instabilitate nu conduce în mod automat la un comportament infracţional,
fiind nevoie şi de asocierea altor factori negativi.
c. Comportamentul de evaziune al tânărului reprezintă o reacţie la
momentele dramatice intervenite în mediul familial sau la stimulii negativi din mediul
şcolar sau din grupul de prieteni. Unii autori au clasificat „fuga” în trei categorii:
voiajul ( considerat un fenomen normal stimulat de curiozitatea adolescentului), fuga
propriu-zisă ( manifestată în situaţii conflictuale şi stresante) şi vagabondajul (
tendinţa adolescentului de a părăsi definitiv familia sau mediul social). De cele mai
multe ori adolescentul fugar nu acţionează dintr-un impuls propriu, ci este motivat de
argumentele celorlalţi adolescenţi care îi arată avantajele libertăţii, dincolo de
constrângerile familiale sau sociale, în plus este o dovadă de bărbăţie. Mulţi minori
comit infracţiuni dorind să dovedească celor din jur că sunt deja maturi, independenţi
şi puternici. Poate de aceea multe din faptele minorilor se comit în participaţie, tânărul
trebuind să aibă martori ai actului de „bărbăţie”, acest fapt fiind mai important decât
beneficiul infracţiunii în sine.
În momentul de faţă nu există o teorie generală a fenomenului delincvenţei
juvenile care să fie unanim sau măcar majoritar acceptată. De ceea vom prefera o
abordare mai empirică plecând de la constatările faptice şi mai puţin de la
generalizările teoretice.

2. Definiţia delincvenţei juvenile

Delincvenţa juvenilă cuprinde totalitatea faptele prevăzute de legea penală

comise de minori responsabili penal şi a căror comitere antrenează răspunderea
penală.
Indiferent de numărul mare de definiţii ale delincvenţei juvenile elaborate de
numeroşi autori, din punct de vedere criminologic interesează doar conduitele
antisociale care intră sub incidenţa legii penale, care sunt comise de minori ce răspund
penal şi evident în situaţia în care respectiva conduită implică şi un tratament penal.
Vârsta de la care se angajează răspunderea penală a minorilor poate să fie diferită de
la o ţară la alta la fel cum şi sancţiunile penale pot să difere.

50
 Predelincvenţa juvenilă cuprinde toate atitudini antisociale ( absenţe repetate
de la şcoală, indisciplină, limbaj violent sau obscen, consumul de alcool etc.) şi toate
faptele prevăzute de legea penală comise de minori care nu răspund penal.
Statistica la nivel naţional în mai 2004 arată că din cei 41817 de deţinuţi la
acea dată în penitenciarele şi centrele de reeducare din România 842 sunt minori.
Procentul este în scădere faţă de ultimul deceniu confirmând tendinţa de descreştere a
delincvenţei juvenile. Aceste cifre nu pot revela procentul delincvenţei juvenile reale
raportat la criminalitatea majorilor deoarece nu se ia în calcul decât criminalitatea
legală, cea sancţionată cu privare de libertate, dar poate fi un indiciu a acestei relaţii.
În România nu există studii complexe asupra acestui fenomen.
Majoritatea statisticilor europene vorbesc de o creştere a criminalităţii
minorilor în ultimii 50 de ani. Cu toate acestea un cercetător al Departamentului de
Criminologie al Universităţii din Stockholm a verificat dacă acesta ipoteză este
reflectată şi de numărul de persoane tratate medical urmarea unor leziuni determinate
de infracţiuni violente comise de minori. Rezultatele au fost surprinzătoare, practic
numărul de victime tratate medical ale infracţiunilor comise de minori este relativ
constat, la fel şi cazuri de deces al unor minori victime ale unor infracţiuni.

51
 Este curios cum toate statisticile arată o creştere a criminalităţii masculine,
feminine şi a delincvenţei juvenile în schimb numărul victimelor tratate medical a
rămas constant sau a scăzut. Autorii studiului arată că aceleaşi concluzii pot fi extinse
şi la alte ţări vest-europene (Olanda, Danemarca şi Elveţia). Toate au aceeaşi
neconcordanţă, cu excepţia Angliei şi a Germaniei unde creşterea oficială a
criminalităţi se reflectă şi în statisticile medicale.
Explicaţia pe care au dat-o autorii studiului a fost diferenţa de preocupare
pentru fenomenul delincventei juvenile, din partea autorităţilor. În ultimii anii a
crescut numărul de infracţiuni descoperite comise de minori, şi nu a procentului real
care este foarte posibil să nu fi suferit modificări însemnate. La fel de importantă a
fost şi abordarea în mass-media a delinvenţei juvenile9. În 1986 anul asasinării
Primului Ministru suedez, s-au scris cele mai multe articole despre delincvenţa
juvenilă, iar apoi treptat acest fenomen a scăzut din atenţia media, deşi după cifrele
statistice oficiale ar fi trebuit să se reflecte mai des în media cazurile de criminalitate a
minorilor.

9
F. Estrada, Juvenile violence as a social problem . Trends, media attention and societal response, în
British Journal of Criminologie 2001, p.647.

52
 3. Posibile explicaţii ale comportamentului infracţional.

Toată lumea este de acord că nu se poate reduce studiul cauzelor delincvenţei

juvenile doar la o singură perspectivă ( fie ea psihologică, sociologică sau chiar
biologică). Psihologii pun accentul pe particularităţile psihice ale adolescentului, iar
sociologii acordă o importanţă majoră mediul social al adolescentului.
W.C. Reckless consideră că există o structură socială externă şi o structură
psihică internă care acţionează ca mecanisme de protecţie în calea agresivităţii şi
frustrării tânărului. Structura externă este alcătuită din grupul său social ( familie,
prieteni etc) şi care îi oferă posibilitatea dobândirii unei anumite poziţii în societate.
Structura interioară asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre
sine în raport cu alte persoane sau grupuri, toleranţa la frustrare etc. Dacă vreuna
dintre cele două structuri lipsesc atunci acesta va putea trece la comiterea actelor
infracţionale, nemaifiind apărat de impulsurile spre un comportament antisocial.

Empiric s-a constatat că infracţionalitatea minorilor ar putea fi determinată de

conflictele şi neînţelegerile dintre părinţi deoarece utilizarea agresivităţii în rezolvarea
propriilor probleme poate fi preluată de copil. Uneori există şi o incompatibilitate
între tehnicile educative folosite de cei doi părinţi. Un rol la fel de important în
comportamentul antisocial îl are şi faptul că unii copii sunt lipsiţi de afecţiunea şi
supravegherea mamei sau sunt disciplinaţi cu mijloace severe de obicei de către tată.
A doua cauză a comportamentului delincvenţial ar putea fi gradul scăzut de
pregătire şcolară sau adaptare şcolară. Un rol important îl are în opinia noastră şi
sistemul de învăţământ, prin lipsa de flexibilitate şi lipsa unor programe adaptate
copiilor problemă. De obicei profesorii sunt tentaţi să lucreze cu copiii fără probleme
comportamentale, fiind orientaţi exclusiv pe dimensiunea informativă şi ştiinţifică a
disciplinei, şi deloc sau foarte puţin pe dimensiunea educativă.
A treia cauză ar putea fi absenţa unor modalităţi adecvate de petrecere a
timpului liber.
Cel mai recent realizat de o echipă scoţiană, a ajuns la următoarele rezultate10.

10
D. J. Smith, S.Mc Vie, Theory and method in the Edinburg study on youth transitions and crime, în
British Journal of Criminologie 2003, p.169-195.

53
54
 4. Mijloace de luptă împotriva delincvenţei juvenile.
Două sunt modalităţile prin care s-a intervenit pentru stăpânirea fenomenului:
programe de prevenţie socială a delincvenţei şi acţiuni de prevenire poliţieneşti.
a. programe de prevenţie socială a criminalităţii . Cele mai importante
programe de prevenire a criminalităţii juvenile au fost derulate în SUA şi apoi au fost
preluate şi adaptate şi în Europa. O primă categorie de programe cuprinde programele
de intervenţie asupra mediului în care trăieşte minorul ( a existat chiar unul, foarte
ambiţios, de modificare totală a mediului, aplicat în anii 30 în Chicago, dar ale cărui
rezultate nu au fost pe măsura aşteptărilor.
A doua categorie este reprezentată de programe numite pedagogice şi
terapeutice, şi constau în exercitarea unor acţiuni de prevenire selectivă, adresate unor
minori, copii cu dificultăţi şi părinţilor lor, prin tehnici de intervenţie individualizate
(consiliere, programe de acţiune asupra bandelor de minori, etc). Şi aceste acţiuni nu
au avut un succes remarcabil dar au reprezentat un progres.
În Franţa până în 1981 au exista aşa numitele cluburi şi echipe de prevenţie a
delincvenţei juvenile, apoi s-a încercat remodelarea zonelor de locuinţe sociale
(renovarea clădirilor, reinserţia socială şi culturală a minorilor din aceste zone),
crearea de organisme specializate şi operaţiuni de ocupare a vacanţelor şcolare a
minorilor.

b. Acţiuni de prevenire poliţieneşti

Se pot derula activităţi de informare şi participarea a tuturor tinerilor,
programe de clasificarea a tinerilor, acţiuni care se adresează tinerilor care au atras
atenţia poliţiei, acţiuni care se adresează tinerilor care comit infracţiuni uşoare şi
pentru care nu a fost necesară desfăşurarea unor acţiuni judiciare dar pentru care
există totuşi riscul de a recidiva.
În România minorului care comite infracţiuni i se pot aplica pedepse
(închisoare strictă, închisoarea, amenda, munca în folosul comunităţii) sau măsuri
educative (mustrare, libertatea supravegheată, libertatea supravegheată severă,
internarea într-un centru de reeducare, internare într-un central medical educativ).
Regula trebuie să fie aplicarea măsurilor educative şi excepţia aplicarea unei pedepse
Cu toate acestea practica judiciară a ultimului deceniu a dovedit contrariul şi anume o
reticenţă crescută a instanţelor în a aplica măsuri educative, aceasta poate şi pentru că

55
regimul de executare a internării într-un centru de reeducare era perceput de minori ca
fiind mai greu decât regimul de executare al pedepsei închisorii.
Sancţiuni alternative. Poate ideea cea mai importantă este aceea că în cazul
minorilor pedeapsa închisorii trebuie să fie ultima soluţie, când au fost epuizate toate
celelalte posibilităţi. Un studiu efectuat în Franţa a arătat că 90% dintre minorii care
au fost sancţionaţi direct cu pedeapsa închisorii au recidivat. De aceea e nevoie de un
sistem judiciar penal adaptat specificului minorilor, fiind de dorit înfiinţarea unor
tribunale pentru minori, soluţia de acum cu judecători anume desemnaţi de Ministrul
de justiţie pentru a judeca astfel de cauze şi-a dovedit limitele. Un judecător care
soluţionează cauze cu minori şi majori în aceeaşi şedinţă va avea tendinţă de a aplica
soluţii similare, pentru fapte similare, uneori cu o severitate suplimentară în cazul
minorului pentru a i se da o lecţie şi pentru a preveni recidiva. O astfel de abordare
dovedeşte lipsa de informaţie a magistratului cu privire la delincvenţa juvenilă.
De asemenea e de dorit încercarea de mediere între victimă şi minorul agresor.
O astfel de manieră poate duce la înţelegerea de către minor a consecinţelor faptelor
sale, deoarece constarea pe viu a daunelor provocate de acesta este mai educativă
decât reproşurile şi admonestările teoretice. De exemplu, în Germania, o metodă de a-
i convinge pe tineri să renunţe la fumat a constat în vizionarea în direct a unei operaţii
de cancer la plămâni datorat fumatului, unde au putut constata direct efectul nociv al
fumatului ( culoarea specifică a plămânilor intoxicaţi şi situaţia dramatică a celui care
a fumat).
Sociologii au propus două soluţii privind intervenţia instituţiilor specializate în
acţiunea de identificare şi tratament a predelincvenţei juvenile. O primă soluţie ar fi
aceea de a se accentua importanţa unor programe de asistenţă adresată unui grup de
minori şi nu unui minor luat izolat, iar o a doua propunere constă în abandonarea
programelor preventive concepute exclusiv pentru predelincvenţi şi orientarea lor
pentru toţi minorii şi adolescenţii. Mitul că doar minorii din mediul defavorizat
economic comit infracţiuni trebuie uitat.

56
 II. Criminalitate feminină

1.Structura şi volumul

Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că numărul de femei

implicate în activitate infracţională este mai scăzut decât al bărbaţilor, atât la vârsta
minorităţii cât şi la majori. Există de asemenea, şi o diferenţă a tipului de infracţiuni
comise. Se susţine, de către unii autori, că infracţionalitate feminină nu este evaluată
corect deoarece este o criminalitate de obicei ascunsă ( premeditarea aduce cu sine o
mică probabilitate ca femeia criminal să fie descoperită, faptul că femeia este de
obicei instigatoare la infracţiuni şi de cele mai multe ori adesea doar autorul este
sancţionat.)
În doctrina germană, plecându-se de la datele statistice din Germania ( de la
17,5% criminalitatea feminină în 1972 şi 23.5% în 1990), Austria ( 19% criminalitate
feminină în 1990) şi Elveţia (20% criminalitate feminină în 1992) s-a constata o
tendinţă de creştere a criminalităţii feminine atât cantitativ, ajungându-se până la 20
% dintre infracţiuni în anii 1990, cât şi calitativ deoarece acestea comit infracţiuni din
ce în ce mai grave, depăşind limitele tradiţionale, adică furturi din magazine ( 39.8%),
furturi din poşete şi genţi (28%) şi falsificarea de reţete pentru eliberarea unor
anumite medicamente cu efect psihotrop (32%), către noi domenii de tipul falsificării
cărţilor de credit sau folosirii frauduloase a acestora, până la tâlhării şi criminalitate
organizată11. În SUA creşterea criminalităţii masculine a fost între 1970 şi 1990 de 40
% iar a celei feminine de 80 %).
Pe o poziţie opusă se situează doctrina franceză care consideră că nu există o
creştere a criminalităţii feminine, în Franţa cel puţin, acesta aflându-se la acelaşi nivel
de aproape 200 de ani ( 1826-1830 era de 19 %; 1875-1880 era de 15%; 1910 era de
14%; 1958-1978 între 12 şi 13% , 1992 era de 14. 97 %). E adevărat că există o
diversificarea a criminalităţii feminine dar acelaşi lucru se poate observa şi în ceea ce
priveşte criminalitate masculină. Dacă ar exista o legătură între statutul social al femei
şi criminalitate ar trebuia ca în ultimii 50 de ani, când emanciparea femeilor a devenit
o realitate cotidiană, criminalitatea acestora să crească odată cu gradul de

11
H. J. Schneider, Kriminologie, ed III, Ed. C.H. Beck, München, 1992, p.162.

57
emancipare12. Doctrina română se situează pe poziţia doctrinei franceze considerând
că procentul de 10 la % criminalitate feminină este cel corect13.
S-a luat în calcul şi faptul că sistemul procesul penal şi sancţionator penal
adoptă o atitudine diferită faţă de femei decât faţă de bărbaţi. Există tendinţa de a se
aplica sancţiuni mai uşoare femeilor care comit infracţiuni, ţinându-se cont de faptul
că trebuie să îşi crească copii, de faptul că recunosc cu mai mare uşurinţă comiterea
faptelor, ceea ce uşurează activitatea organelor judiciare şi prin faptul că trezesc un
mai mare sentiment de compasiune decât criminalii bărbaţi.

2. Explicaţii ale criminalităţii feminine

Criminologia tradiţională susţinea că femeia nu poate comite orice infracţiune

deoarece este lipsită de forţa necesară, specificul criminalităţii feminine fiind faptul că
ea comite infracţiuni uşoare datorate lipsei sale de forţă. Cercetările recente au
infirmat această teză a criminalităţii datorate forţei femei, ea putând comite crime de o
ferocitate deosebită folosindu-se de mijloace ajutătoare ( arme, otrăvuri, etc.).
O primă categorie de autori explică delincvenţa prin structura biopsihică a
femei iar o a doua categorie explică fenomenul pe temei sociologic. Deşi justificare
sociologică pare mai credibilă ea explică cu dificultate faptul că nu a crescut
criminalitate feminină în proporţia cu care a crescut rolul şi implicarea femeii în viaţa
socială. De asemenea este greu de înlăturat din discuţie şi dimensiunea biopsihologică
a femei14.
Una din teoriile feministe explică diferenţa de criminalitate între femei şi
bărbaţi plecându-se de la teoria riscului şi anume faptul că lumea fiind dominată de
bărbaţi, ei sunt implicaţi în toate sferele vieţii sociale existând, din acesta cauză, şi un
risc crescut ca bărbaţii să intre în conflict cu normele sociale. Deoarece femeile nu
sunt implicate în activităţile importante atunci nici nu sunt supuse riscului de a comite
infracţiuni. Această abordare a fost criticată, argumentându-se faptul că riscul nu este
un specific masculin ci el este universal, sugerându-se că riscul este astăzi perceput

12
R. Gassin, Criminologie,ed IV, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p.314.
13
I. Oancea, Probleme de criminologie, Ed. All, Bucureşti, 1998, p.41.
14
R. Gassin, Criminologie,ed IV, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 317.

58
mult mai acut decât în trecut, deşi era aproape la acelaşi nivel, din cauza actualei
mediatizării a acestuia15.
Tot teoriile feministe au explicat creşterea numărului de fete implicate în
găştile de cartier ca fiind o masculinizarea a feminităţii lor ca şi cum participarea într-
o gaşcă de cartier este un specific masculin. Concluzia autorului unui studiu care
analizează implicare fetelor în găştile de cartier este că acest fenomen este foarte
complex. El nu vizează doar dimensiunea genului căruia îi aparţin şi este şi o
problemă de mediu social şi poziţie socială. Poate şi mai important este faptul că
participarea la o bandă este o criză specific adolescentină, de căutare a
independenţei16. Multe fete intră în acele găşti din considerente sentimentale deoarece
vor să-i demonstreze iubitului, de obicei membru al unor astfel de găşti faptul că sunt
foarte puternice. Pentru această categorie, ataşamentul faţă de gaşcă dispare odată cu
ataşamentul pentru membrul găşti care a determinat intrarea ei acolo. Apoi acestea
revin la o conduită socială normală.

15
W. Chan, G. Rigakos, Risk, crime and gender, în British Journal of Criminologie, 2002, p.756.
16
K.J. Laider, G. Hunt, Accomplishing feminity among the girls in the gang, în British Journal of
Criminologie, 2001, p.676.

59
 III. Criminalitate legată de droguri

1.Principalele droguri
a. Morfina este obţinută din opiu. Este un drog sintetic sedativ şi care creează
o stare de dependenţă. Cel mai frecvent ea se administrează prin injecţii subcutanate
sau intravenoase. Odată cu injectarea, consumatorul simte nişte senzaţii dezagreabile
(mâncărimi, ţiuie urechile, etc.), iar apoi simte o stare de somnolenţă, de beatitudine.
După consum se declasează două mecanisme fiziologice principale: toleranţa la drog,
şi dependenţa de drog.
Toleranţa înseamnă capacitatea organismului de a se adapta şi de aceea este
nevoie de o cantitate din ce în ce mai mare pentru a obţine starea de euforie.
Dependenţa presupune faptul că individul nu mai consumă drogul pentru a obţine
starea de euforie, ci consumă drogul pentru a înlătura efectele neplăcute generate de
lipsa drogului ( sindromul de abstinenţă). Efectele sindromului de abstinenţă în cazul
morfinei se produc în 8-14 ore de la ultima doză de drog. Efectele dezagreabile
constau în senzaţii de frig, crampe musculare, nasul îi va curge, ochii îi vor lăcrima,
va transpira abundent. Treptat situaţia se va înrăutăţi ajungându-se la convulsii ale
membrelor, sufocări, greaţă, vărsături, diaree, pierderi în greutate. O singură doză de
drog este suficientă pentru a înlătura efectele sindromului de abstinenţă, care vor
reapare după epuizarea efectelor dozei administrate. Abia după 48 de ore simptomele
regresează, drogatul având doar stări de insomnii, iritare slăbiciune care pot dura 3-4
luni. Efectele dezagreabile sunt determinate de dependenţa fizică de drog. Odată cu
regresul efectelor dezagreabile nu înseamnă că a dispărut şi dependenţa psihologică ,
mult mai dificil de înlăturat, chiar după o perioadă mare de abstinenţă.
b. Heroina este tot un drog sintetic, un derivat al morfinei, pe care trebuia să o
înlocuiască ca şi efect sedativ în scopuri terapeutice, dar care nu trebuia să provoace
dependenţă. După ce a fost utilizată ca medicament aproape 30 de ani 1870-1900, a
fost înlăturată de pe piaţa farmaceutică, producerea şi traficul cu acesta substanţă fiind
apoi incriminată. Are efecte la fel ca şi morfina doar că acestea sunt mult mai intense.
Există un număr mare de decese determinat de faptul că este foarte uşor ca
dependentul să se supradozeze. Acesta trebuie să întindă din ce în ce mai mult
coarda, din cauza fenomenului de toleranţă a organismului, şi de multe ori această
dorinţă de a atinge maximul rezistenţei organismului se soldează cu o tragedie. Este
un drog al mediul defavorizat, fiind considerat, până la apariţia drogurilor sintetice de

60
astăzi, unul destul de ieftin. Din cauza administrării injectabile au existat cazuri de
transmitere a anumitor boli prin intermediul seringilor infectate.
c. Mariahuana este denumită şi cânepă indiană. Este un drog uşor iar efectele
ei asupra organismului au reprezentat un subiect foarte dezbătut. De altfel există ţări
în care consumul de marijuana este legal permis. Măsura depenalizării consumului de
marijuana a fost determinată de încercarea autorităţilor de a diminua consumul acestui
drog foarte răspândit în toate mediile sociale. Succesul nu a fost pe măsura
aşteptărilor statelor care au decis depenalizarea, numărul consumatorilor
nereducându-se, dimpotrivă chiar crescând. Alte state au preferat sistemul sancţionării
dar nici efectele acestor măsuri nu au fost încununate de succes.
În mod cert, mariahuana nu creează o dependenţă fizică, aşa cum se întâmplă
în cazul heroinei sau morfinei dar din păcate creează dependenţă psihologică, aceasta
fiind cauza pentru care nu e foarte uşor ca persoana să renunţe la acest obicei. Efectele
fiziologice sunt creşterea ritmului cardiac şi înroşirea pupilelor. De multe ori
consumul de marijuana este primul pas spre nişte droguri mai puternice iar din acel
punct aproape nu mai e cale de întoarcere.
De obicei se consumă prin fumare. O ţigară cu marijuana este de 2 ori mai
toxică decât o ţigară obişnuită. Publicul potenţial sunt tinerii cu atitudini rebele,
nonconformiste. Consumul este influenţat de grupul de prieteni unde se bucură de o
mare popularitate
d. Cocaina este un drog excitant natural. Se poate administra oral, intravenos,
sau prin prizare în nas. Este un drog foarte scump, un gram comercializându-se la
preţuri de peste 100 de dolari SUA, şi de aceea este considerat ca fiind un drog al
celor bogaţi, al celor cu un grad ridicat de instrucţie ( actori, medici, avocaţi, sportivi,
politicieni). Ea nu creează dependenţă fizică însă creează o puternică dependenţă
psihologică.
Se consideră că producerea de droguri este cea mai eficientă activitate
economică, raportat la costurile de producţie şi la cele de desfacere. Exemplificativ un
1 g de cocaină costă între 100 şi 150 de dolari SUA, iar un 1 de aur costă în jur de 10
dolari SUA. Evident am ales preţurile medii existând şi droguri mai scumpe ( Ice,
etc).
Drogurile sintetice sunt cele mai puternice droguri, el implică costuri foarte
scăzute de producţie şi de aceea sunt la îndemâna oricărui doritor. De acea se constată
o creştere a consumului de droguri sintetice ( Extasy, LSD, etc). O altă problemă

61
generată de drogurile sintetice este şi faptul că se produc noi şi noi droguri, chimia
modernă oferind multiple variante. Consumul sau traficul cu drogurile foarte noi nu
este incriminat pentru că legiuitorul nu este întotdeauna la fel de prompt în includerea
noilor substanţe fabricate de traficanţi pe lista substanţelor interzise.

2. Explicaţii ale dependenţei psihologice de drog.

S-a susţinut că se produc următoarele modificări a stări psihice a
consumatorului. După primele experienţe, înainte de a utiliza din nou drogul,
individul care nu este dependent se află într-o stare de inactivitate faţă de efectele
drogului. În cursul administrării individul dobândeşte o stare de euforie. După
încetarea efectelor euforice, resimte un uşor discomfort, însă revine la starea de
inactivitate anterioară. O nouă doză este determinată de dorinţa de redobândire a stării
de euforie.
După mai multe experienţe legate de administrarea drogului raţionamentul se
modifică. Înainte de a consuma individul dependent se confruntă cu o nevoie
imperioasă de al consuma. În timpul consumării individul simte mai degrabă o stare
de satisfacţie, decât una de euforie. Odată ce efectele drogului se diminuează,
individul simte efectele negative ale abstinenţei, resimţind nevoia de a-şi administra
din nou drogul. Motivaţia nu este obţinerea unei stări de euforie ci înlăturarea
efectelor negative ale sindromului de abstinenţă17.
Un exemplu interesant legat de contextul în care se consumă droguri este dat
de situaţia soldaţilor americani care după întoarcerea acasă din Vietnam au renunţat în
mare măsură la consumul de heroină, pe care o foloseau regulat în timpul războiului.

4. Corelaţia dintre consumul şi traficul de droguri şi criminalitate

a. Consumul de droguri. Deşi acest subiect are un mare ecou în opinia
publică toate certările realizate până în prezent nu au dovedit faptul că un consumator
de droguri este un potenţial infractor. De obicei relaţia este inversă. Un infractor
devine şi consumator de droguri. Ne referim la criminalitatea care nu este legată de
consumul de droguri, deoarece incriminarea sau dezincriminarea consumului de
droguri e o chestiune controversată, exprimându-se opinii atât în favoare incriminării

17
Citat de S.M.Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999, p.269.

62
consumului cât şi în favoarea dezincriminării consumului. În schimb există
concordanţă de păreri în ceea ce priveşte incriminarea traficului de droguri.
În general persoanele drogate, atunci când comit infracţiuni, comit infracţiuni
contra patrimoniului din dorinţa de a obţine banii necesari pentru a-şi cumpăra doza
zilnică sau infracţiuni legate de vânzarea de droguri la colţul străzii. Din acelaşi motiv
femeile se prostituează. Mai rare sunt cazurile când un consumator de droguri comite
şi fapte de violenţă.
b. Traficul de droguri. Dacă discutăm despre relaţia dintre traficul de droguri
şi criminalitate atunci lucrurile stau diferit. Organizaţiile criminale au preluat
controlul comerţului cu droguri deoarece aşa cum am mai arătat este o sursă
importantă de venituri ilicite. Dificultatea demontării unor astfel de reţele este dată de
structura complexă de organizare a acestora. Astfel există producătorii, de obicei
oameni săraci, din ţări sărace care nu câştigă mare lucru din comerţul cu drogurile pe
care le cultivă. Toată producţia este cumpărată şi distribuită pe întreg teritoriul lumii
de aşa numiţii „traficanţi”. Ei sunt principalii beneficiari ai comerţului cu droguri şi
ei sunt cel mai greu de capturat. Pe o anumită zonă a globului există aşa numiţii
„dealeri zonali”, apoi pe o zonă mai restrânsă „dealeri locali”, „ vânzători”, şi în
final cei care sunt cei mai expuşi să fie capturaţi sunt „distribuitorii stradali”. Mulţi
dintre distribuitorii stradali sunt chiar ei consumatori şi fac această activitate în
schimbul dozei zilnice.
După cum se poate observa structura unei reţele de trafic de droguri este
asemănătoare cu a unei companii multinaţionale, cu singura diferenţă că în reţeaua
multinaţională de obicei se cunosc şefii, ceea ce nu se întâmplă în cazul reţelelor de
trafic de droguri. Distribuitorul stradal nu cunoaşte decât pe cel care îi aduce drogurile
şi cel căruia îi dă banii pe droguri, neştiind nimic despre vânzător, dealeri, sau
traficanţi. De aceea capturarea lor de către poliţie nu afectează în mod serios
activitatea reţelei de droguri. Aceste reţele au chiar strategii de marketing, deoarece
pentru a cuceri o piaţă, la început oferă drogurile la preţuri foarte mici sau chiar le
oferă gratis. Traficanţii ştiu că odată devenit client al lor, un individ va continua să le
cumpere drogurile la preţurile la care le vând ei în mod obişnuit.
Traficanţii urmează anumite trasee de la locul de producţie spre zonele de
desfacere care sunt statele occidentale, existând zone de producţie (Afganistan,
Bolivia, Columbia, Peru etc), ţări de tranzit ( Mexic, zona balcanică, până nu demult
şi România) şi ţări de consum ( SUA, Canada, Franţa, Germania, etc). România dintr-

63
o ţară de tranzit tinde să devină şi una de desfacere. Nu există încă date oficiale asupra
extinderii fenomenului în România, fiind doar anumite estimări care sunt
îngrijorătoare.

64
 IV. Criminalitatea organizată

Conceptul de criminalitate organizată este o generalizare abstractă care, într-o

astfel de formă nici nu există în realitate. Chestiunea este mai mult legată de ideea de
organizare a infracţionalităţii decât de ideea de „criminalitate”.
Există organizaţii criminale puţin organizate, mediu organizate şi foarte
organizate, răspândite în toate colţurile lumii. Ceea ce le caracterizează este structura
organizatorică specifică unui participant la viaţa economică. Caută acele nevoi ale
populaţiei care nu sunt satisfăcute de oferta de pe piaţa legală, şi încercă să obţină sau
să ofere acele bunuri sau servicii. Au strategii de promovare a ofertei lor, îşi creează
reţele de distribuţie, îşi selectează cu grijă personalul, se protejează de intervenţia
autorităţilor. Pe scurt politica lor este aceea de a obţine profituri uriaşe, în timp foarte
scurt, cu costuri minime şi cu riscuri minime pentru membri bandei.
Aceste organizaţii se orientează spre bunurile şi serviciile ilegale care aduc un
profit imens. Aceasta şi pentru că o parte a populaţie nu este de acord cu interzicerea
acelor servicii sau produse, iar dorinţa de a avea acele bunuri sau servicii li se pare cât
se poate de legitimă, indiferent de cine le oferă acele servicii. ( comercializarea
programelor pirat, a ţigărilor, băuturilor sau alte produse de contrabandă sau contra
făcute, jocuri de noroc ilegale, recuperarea de bani de la datornici, cămătărie, oferirea
de servicii sexuale, etc). Acest lucru protejează organizaţia criminală de eventualele
denunţuri ale celor care apelează la bunurile şi serviciile oferite de ea. Organizaţiile
criminale puternice sunt foarte mobile modificându-şi imediat oferta în funcţie de
maximizarea profitului, de noi produse sau servicii. Dacă organizaţiile criminale se
ocupă cu traficul de droguri ( foarte profitabil) , traficul de arme şi traficul de
persoane, asta nu le împiedică să se implice în piaţa imobiliară, piaţa valutară, traficul
de organe, sau traficul de tehnologii atunci când se ivesc posibilităţi de câştig uriaşe.
Mobilitate presupune şi mutarea zonelor de interes, în altă parte a ţării sau în altă ţară,
tot din aceleaşi raţiuni ( spre exemplu autorităţile intervin mai energic într-o anumită
zonă şi de aceea organizaţia criminală îşi caută un loc mai sigur).
Reţelele de distribuţie sunt foarte bine organizate, dar spre deosebire de
multinaţionalele obişnuite, în aceste reţele nu se cunosc decât şefii direcţi şi asta din
raţiuni de protejare a liderilor organizaţiilor. Uneori există concurenţă pe anumite
pieţe, care se soluţionează chiar şi în manieră violentă, aşa numitele războaie între

65
organizaţiile criminale. De obicei pacea între bandele de infractori înseamnă o
împărţire riguroasă a pieţelor, orice nou venit fiind înlăturat fără milă din zonă.
Selecţionarea personalului se face cu mare grijă. Cei mai periculoşi sunt acei
infractori care găsesc în interiorul organizaţiei o siguranţă pe care nu o aveau în viaţa
din societate. Sunt oameni care sunt lipsiţi de perspective şi pentru care banda devine
singura familie. Sunt cei mai fideli. Dacă vreunul încearcă să nu mai fie fidel atunci se
trece la folosirea şantajului sau chiar a forţei, pentru a împiedica colaborarea cu
autorităţile. Şantajul de referă la membri familiei, la distrugerea bunurilor sau la
violenţe exercitate asupra lui de către cei care asigură „poliţia” în interiorul bandei,
iar dacă pericolul este mare pentru liderii organizaţiei se merge până la uciderea celui
care încalcă legea tăcerii.
O altă dimensiune importantă a organizaţiei criminale se referă la protejarea
activităţilor sale de intervenţia autorităţilor. De aceea este impusă legea tăcerii, se
folosesc mijloace foarte sofisticate de comunicare la distanţă. Nu în ultimul rând se
încearcă coruperea funcţionarilor care au atribuţii în lupta împotriva infracţionalităţii
şi coruperea oamenilor politici. Este mult mai avantajos economic să plăteşti un înalt
funcţionar care să te protejeze decât să încerci să te ascunzi de autorităţi. Funcţionarii
corupţi sunt apoi şantajaţi şi astfel membrii organizaţiei criminale se bucură de un fel
imunitate de facto. Aceasta este una din problemele statelor aflate în tranziţie. Există
multe domenii de unde se pot scoate profituri ilegale uriaşe(de exemplu petrol, alcool,
piaţa financiară şi valutară, fier vechi, traficul de vize, de persoane, etc.) şi există o
mulţime de funcţionari coruptibili. Când organizaţia devine extrem de puternică
ajunge să-şi impună oamenii politici sau funcţionarii pe care îi doreşte. Astfel nu mai
cumpără funcţionari ci ajunge să vândă funcţii publice. Pentru că dispun de profituri
uriaşe îşi permit să-şi angajeze cei mai buni avocaţi care îi ajută să scape de rigorile
legii. Ameninţă sau şantajează martorii, judecătorii, procurorii sau poliţiştii atunci
când se încep demersuri judiciare împotriva lor.
Pasul următor este spălarea banilor murdari. Pentru aceasta investesc în
activităţi legale tocmai pentru a reuşi spălarea lor. Folosesc scheme foarte complexe
de spălare (fărâmiţarea sumelor de bani în conturi foarte mici ce scapă atenţiei
autorităţilor, achiziţionarea la licitaţii a obiectelor de valoare, investiţii imobiliare,
participarea la privatizarea societăţilor comerciale, acoperirea activităţii cu activitatea
unei societăţi comerciale înfiinţate fictiv etc) şi de multe ori aceste operaţiuni sunt
încununate de succes.

66
 Cele mai periculoase organizaţii criminale sunt acele care acoperă substratul
economic cu un ideal politic sau religios. În acest caz membri sunt mult mai fanatici
pentru că ei cred să luptă pentru un scop nobil ( independenţa unei zone, fac voia lui
Dumnezeu, îşi apără semenii etc). Dacă substratul economic al unei organizaţii
criminale poate fi demontat în aceeaşi manieră în care a fost construit ( se oferă
servicii legale la aceleaşi preţuri, sunt înlăturaţi funcţionarii care protejau organizaţia,
sunt ajutaţi membrii care colaborează cu autorităţile, etc), în cazul organizaţiilor cu
justificare ideologică este foarte dificil să fie desfiinţate. Este cazul organizaţiilor
teroriste care par să aibă resurse inepuizabile de membrii. Şi organizaţiile teroriste
desfăşoară activităţi aducătoare de venituri uriaşe, dar membrii lor fanatici fac acest
lucru nu dintr-un „interes meschin material”, ci pentru aş atinge cu ajutorul banilor
idealul lor nobil, politic sau religios.

67
 CAPITOLUL VI
Victimologie

1. Definiţia victimologiei.
Victima, prin statutul pe care îl dobândeşte declanşează reacţii afective
intense. Aceasta deoarece alimentează sentimentul de insecuritate ( şi noi putem
deveni la un moment dat victime). Dorim să excludem victima din universul conştient
ca orice lucru negativ. Poate şi din acest motiv, independent de preocuparea ştiinţifică
firească a criminologilor, a existat o preocupare tot mai intensă a puterii politice
pentru situaţia victimei. Pe de o parte, empiric, s-a constatat că victima joacă un
anumit rol în comportamentul infracţional, iar pe de altă parte, subiectul siguranţei
cetăţeanului interesează din ce în ce mai mult şi clasa politică care sub presiunea
socialului este nevoită să acţioneze şi în plan juridic. Subiectul siguranţei cetăţeanului
este un subiect important în orice campanie electorală. Din multitudinea de definiţii
care au fost date victimei vom prefera definiţia elaborată sub egida ONU.
Victima este persoana care, individual sau colectiv a suferit un prejudiciu, în
mod special un atentat la integritatea sa fizică sau mentală, o suferinţă morală, o
pierdere materială, un atentat grav la drepturile fundamentale, urmare a unei acţiuni
sau omisiuni care încalcă legea penală sau reprezintă violări a normelor
internaţionale recunoscute în materia drepturilor omului18.
Ultima precizare a fost necesară deoarece există cazuri în care unele state îşi
victimizează chiar proprii rezidenţi, şi care evident nu incriminează astfel de conduite.
Într-un astfel de caz este interesant de ştiut cine ar trebui să ia măsuri de protejare a
acestor victime. Credem că încă nu există un răspuns la adăpost de orice critici la o
astfel de întrebare.
Statutul de victimă a unei persoane nu depinde de statutul agresorului sau de
faptul că agresorul este cunoscut sau nu, sancţionat penal sau nu, precum nici de
faptul dacă agresorul este într-o relaţie afectivă sau familială cu victima sa.
S-a pus în discuţie faptul dacă trebuie incluse în categoria victimelor şi acele
persoane care au suferit un prejudiciu generat de o calamitate, sau de orice altă cauză
şi indiferent dacă există o persoană responsabilă sa nu. Astfel au apărut două mari
direcţii victimologice. Pe de o parte victimologia penală, care include victimizările

18
Pct. 1 litera A la Anexa Rezoluţiei nr.40-34/1983 a Adunării Generale a ONU.

68
realizate de persoane prin încălcare legii penale iar pe de altă parte, victimologia
generală care include victimizările unei persoane indiferent de cauza acestora şi de
modalitatea prin care se realizează.

2. Victimologia generală.
Fondatorul victimologiei generale este B. Meldensohn, avocat penalist, autor
de origine română, care şi-a intitulat o comunicare, într-o conferinţă organizată de
Societatea Română de Psihiatrie din 1947, „Noi orizonturi bio-psiho-sociale:
Victimologia”
El a fost mai mult interesat de personalitatea victimei decât de a studia factorii
victimogeni. A clasificat victimele în: victime absolut nevinovate ( cazul nou-
născutului ucis de mama sa), victime foarte puţin vinovate ( femeia care îşi provoacă
un avort şi urmare a manoperelor avortive decedează), victime la fel de vinovate ca şi
infractorul ( suicidul consimţit, victimele eutanasiei), victime mai vinovate decât
infractorul ( victima provocatoare, victima imprudentă care se accidentează), victima
cea mai vinovată sau unic culpabilă ( infractorul victimă a unei legitime apărări,
victima care depune plângere mincinoasă şi victima imaginară în cazul tulburărilor
psihice). Apoi în marea categorie a victimelor a inclus şi victimele accidentelor de
circulaţie, victimele accidentelor de muncă, victimele genocidurilor de orice fel etc.
Printre factorii victimogeni el enumeră: catastrofele naturale, societatea, circulaţia
mijloacelor de transport, accidentele tehnologice şi cele domestice, industria,
criminalitatea şi victima ea însăşi.
Victimologia generală şi-a găsit utilitatea în stabilirea unor norme de protecţia
a muncii, a unor măsuri suplimentare de siguranţă rutieră, a unor organisme
internaţionale capabile să sancţioneze crimele de război etc.

3. Victimologia penală.
Ea a fost lansată şi dezvoltată de von Hentig. Vom prefera să folosim şi noi
noţiunea de victimologie cu sensul mai restrâns de victimologie penală.
Von Hentig a formulat 3 concepte:
- criminalul-victimă. Acesta este persoana care devine criminal sau victimă în
funcţie de circumstanţe ( victima unei încăierări, copilul agresat care devine apoi
părinte agresor, etc)

69
 - victima latentă. Aceasta este vulnerabilă în raţiunea predispoziţiilor generale
(masochist, automutilant, etc.) sau speciale ( vârstă, profesie, trăsături de
personalitate).
- relaţia particulară victimă-criminal. Aceasta poate să fie o relaţie
psihopatologică pură, o relaţie de compatibilitate psihologică reciprocă (
isteric/paranoic, prostituată/proxenet, sadic/masochist) sau anumite relaţii familiale de
atracţie reciprocă. El clasifică victimele în victime tipice ( persoane fizice, persoane
juridice sau chiar un animal şi în victime atipice (instituţii religioase, statul, pacea
publică). Victimizarea poate fi directă atunci când acesta suportă nemijlocit
prejudiciul acţiunii infracţionale şi indirectă atunci când victima participă la
procedurile judiciare desfăşurate de stat.
Un alt reprezentat de seamă al victimologie penale este E.A. Fattah. Acesta a
definit victimologia ca fiind acea ramură a criminologiei care se ocupă de victima
directă a infracţiunii şi care cuprinde ansamblul de cunoştinţe biologice, psihologice,
sociologice şi criminologice privitoare la această victimă. Acesta a stabilit că dintre
circumstanţele de comitere a infracţiunilor relaţia între victimă şi infractor este
hotărâtoare.
Astfel 28 % dintre victime aveau o relaţie personală cu agresorul înainte de
comiterea crimei ( 10 % legături familiale, 10 % legături de prietenie, 4% relaţii
heterosexuale şi 4% relaţii homosexuale).
În 56% există relaţii interpersonale situaţionale (28%) sau profesionale ( 28%).
Detaliind aceste cazuri se constată că în 14% victima şi agresorul se cunoşteau, 8%
erau vecini, 6% aveau relaţii de coabitare, 8% aveau relaţii de ierarhie profesională,
2% relaţii profesionale, 12% aveau relaţii în afara cadrului de muncă, 2% erau relaţii
client – furnizor, 4% cazuri de complicitate la alte infracţiuni.
Doar 16 % dintre omorurile comise pentru a tâlhări s-au comis de persoane
care nu se cunoşteau cu victima.
S. Shafer a stabilit următoarele clasificări:
- victime fără relaţii cu criminalul
- victime provocatoare ( tentative de santaj, etc)
- victime incitative prin atitudine ( etalarea bunurilor, îmbrăcăminte incitantă,
dansuri erotice, etc)
- victime slabe din punct de vedere psihologic.

70
 - victime social vulnerabile ( emigrant, exclus social, minoritate etnică
voluntar exploatată de infractori)
- autovictimele (toxicomani, alcoolici, suicidari)
- victimele politice.
Victimizarea multiplă este acea situaţie în care victima unei infracţiuni este
foarte probabil să devină din nou victimă. Este un semnal de vulnerabilitate crescută
sau supraexpunerea la mediul criminal.
Revictimizarea este acel proces prin care victima unei infracţiuni devine ea
însăşi un agresor. Cazul mai frecvent este al copiilor abuzaţi care în multe cazuri
devin ei înşişi părinţi agresori. Unii autori afirmă că în proporţie de 50 % aceasta este
regula. Nu există cercetări care să confirme un astfel de procent de revictimizări dar e
cert că acest fenomen există.

4. Factori victimologici.
Deoarece victimologia a apărut ca o consecinţă a preocupării pentru
descoperirea circumstanţelor în care un infractor trece la comiterea faptei
(criminologia dinamică sau a trecerii la act), s-a încercat descoperirea acelor
circumstanţe care privesc victima şi care au un rol în declanşarea comportamentului
infracţional.
Există mai mulţi factori victimogeni. Existenţa unuia sau mai multor astfel de
factori nu duce cu certitudine la victimizare, dar în prezenţa acestora creşte
probabilitatea de victimizare.
Factorii victimogeni sunt acele circumstanţe bio-psiho-sociale care privesc
victima şi în prezenţa cărora creşte probabilitatea de victimizare a unei persoane. Ea
devine în prezenţa factorilor victimogeni o ţintă victimală.
Factorii victimologici au fost clasificaţi în:
a. factori biologici. Vârsta este un factor important deoarece, atât la vârsta
copilăriei, cât şi la bătrâneţe, o persoană poate deveni mai des victima unei
infracţiuni. Ca şi minor victima nu are forţa fizică pentru a se apăra împotriva
agresiunilor adulţilor, ceea ce îi face pe aceştia să acţioneze nestingheriţi. Uneori lipsa
de experienţă de viaţă îi transformă în persoane credule sau chiar ei înşişi din dorinţa
de senzaţional ( curajul nebunesc) şi de a trăi experienţe noi se expun mai mult decât
un adult. Trebuie luată în calcul şi situaţie de dependenţă economică care îl face pe
minor să accepte situaţia de victimă atunci când agresorul este o persoană de care e

71
dependentă economic. La bătrâneţe persoana dispune de o forţă fizică redusă şi nu se
poate apăra, uneori este dependentă economic şi nu se poate opune agresorului. De
asemenea capacitatea de adaptare la noile riscuri generate de dezvoltarea tehnologică,
o face vulnerabilă.
Un alte element important este sexul , deoarece statistic femeile sunt mult mai
frecvent agresate decât bărbaţii. De obicei acest lucru se realizează în cadrul familiei,
şi poate fi explicat prin diferenţa de forţă fizică existentă între bărbat şi femeie, şi de
cele mai multe ori prin dependenţa economică a femei faţă de bărbat, lucru foarte
vizibil în societăţile de tip tradiţional. Mai există şi şantajul emoţional, dorinţa femeii
de a-şi păstra cu orice preţ familia reunită şi din speranţa că agresiunile nu se vor mai
repeta.
Deficienţele psihice sau fizice sunt un alt factor important de risc. O persoană
aflată în această situaţie nu recunoaşte întotdeauna riscurile la care se expune, sau deşi
le recunoaşte, ea nu poate să reacţioneze astfel încât să înlăture agresiunea sau
înşelăciunea.
b. Factori sociali. O categorie importantă este reprezentată de meseriile cu
risc ridicat ( poliţist, prostituată, transportator de valori, paznic, şofer de taxi,
vânzător în localuri cu program de noapte sau plasate în zone rău famate). Modul de
viaţă adică frecventarea localurilor de noapte, a zonelor rău famate, este un alt factor
social de risc. Relaţiile cu infractori sau participarea la bandele de infractori implică
riscuri suplimentare. Condiţiile socio-economice cum sunt sărăcia, excluderea socială
dar şi cele ce ţin de etalarea bogăţiei, influenţează statutul victimogen al persoanei.
Izolarea socială legată de statutul de emigrant, nou venit în zonă etc. este de multe ori
un factor de risc. Lipsa măsurilor de protecţie ( case izolate, parcări nesupravegheate,
lipsa geamurilor de protecţie de la bănci, a sistemelor antifurt de la automobile şi
imobile) este, la fel, un factor social victimogen important.
c. factori psihologici.
Dintre aceştia cei mai importanţi pot fi neglijenţa sau imprudenţa, ce sunt de
multe ori exploatate de infractori. La acestea se pot adăuga avariţia, încrederea
absolută în oameni precum şi lipsa totală de încredere în societate, aventurieri
sexuali.

72
 5. Cazuri de victimizare
Câteva din cazurile de victimizare care au atras atenţia prin frecvenţa lor şi
care necesită şi o abordare particulară sunt : violenţa domestică, accidentele rutiere,
accidentele de muncă sau profesionale, accidentele domestice.
Violenţa domestică cuprinde agresiunile psiho-corporale exercitate de către
părinţi asupra copiilor, de către copii asupra părinţilor în vârstă sau de către soţ
asupra soţiei. În SUA 50% dintre cupluri sunt violente, iar 21 % dintre urgenţele
spitaliceşti sunt determinate de violenţe familiale. De multe ori acestea sunt
determinate de dorinţa de a-şi asigura supremaţie în cuplu, din dorinţa de a dobândi
prestigiu sau, mai rar, din sadism. Un rol important îl are cel puţin în cazul violenţei
între soţi şi tradiţia culturală, în conformitate cu care femeia trebuie să se supună
soţului şi să-i îndeplinească toate dorinţele. Orice ”insubordonare” trebuie sancţionată
şi trebuie restabilită ordinea în familie. Această explicaţie subzistă în societăţile
majoritar tradiţionale, aşa cum este şi cazul României. La acesta se adaugă şi teama de
necunoscut a femei, faptul că nu poate supravieţui economic separării de soţul
agresor. De obicei victima se consideră la fel de vinovată ca şi agresorul. În plus
femeile divorţate sunt privite cu rezervă de mediul social.
Accidentele rutiere au o pondere însemnată în studiile victimogene deoarece
reprezintă un fenomen foarte prezent, în Franţa există în jur de 20 de morţi pe zi
urmare a accidentelor rutiere, media europeană este în jur de 15 morţi pe zi, medie în
care se încadrează şi România. Acest fenomen a determinat înmulţirea regulilor de ţin
de securitatea rutieră ( limitarea vitezei în anul 1954, apoi portul obligatoriu al
centurii de siguranţă, controlul securităţii automobilului etc). Majoritatea victimelor
sunt bărbaţi tineri, iar riscul maxim este între orele 16 şi 20 şi la sfârşit se săptămână.
Pentru limitarea numărului de accidente se caută soluţii de ameliorare a infrastructurii
rutiere, a mijloacelor de transport şi a pregătiri conducătorilor auto.
Accidentele de muncă sau profesionale sunt determinate de condiţiile precare
de securitate a muncii, cauzate de dorinţa de a reduce costurile de producţie.
Muncitorii acceptă aceste condiţii de securitate precare din dorinţa de a nu-şi pierde
locul de muncă.
Accidentele casnice se produc în casă sau în apropierea acesteia. Expuse
acestor accidente sunt persoanele în vârstă, sau foarte tinere. În categoria accidentelor
casnice intră şi accidentele cauzate de sporturi, când tinerii adulţi sunt cei mai expuşi.

73
 6. Devictimizarea .
Devictimizarea este procesul prin care se încearcă repunerea victimei în
situaţia anterioară. În mod evident un astfel de demers nu este deloc simplu şi nu se
poate rezuma, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, doar la repararea
materială a prejudiciului.
Recomandarea (87) 21 A Statelor membre UE privind asistenţa victimelor şi
prevenirea victimizării, la punctul 4 enumeră şi alte modalităţi de devictimizare:
acordarea unui ajutor de urgenţă pentru a face faţă nevoilor imediate. Protejarea de o
eventuală răzbunare a agresorului, un ajutor medical, psihologic, social şi material,
consilierea pentru evitarea victimizărilor multiple. Informarea cu privire la drepturile
victimei, asistenţa în cursul procesului penal, asistenţa pentru repararea prejudiciului
şi în măsura posibilului suportarea de către stat a despăgubirilor. Prin Convenţia
europeană privitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente s-au stabilit
principiile fundamentale în materie de despăgubire19.
Un prin pas este suportarea de către comunitate a cheltuielilor legate de
repararea prejudiciului, împrejurare care conferă victimei o siguranţă economică.
Pentru ca procesul de devictimizare să aibă şanse reale de reuşită este necesară
implicarea mai multor intervenienţi dintre care cei mai importanţi sunt: justiţia,
poliţia, protecţia socială, asociaţiile neguvernamentale ale victimelor infracţiunilor,
medici şi psihologi20. Nici unul dintre aceşti intervenienţi nu poate juca un rol decisiv
şi de aceea efortul trebuind să fie conjugat. Devictimizarea trebuie realizată printr-un
acompaniament judiciar, un acompaniament social şi metode terapeutice.
a. Acompaniamentul judiciar. Justiţia poate să intervină prin stabilirea unor
reguli de procedură care să protejeze identitatea victimei, să asigure confidenţialitatea
procesului, să realizeze actul de justiţie ţinând cont şi de interesele victimei . De
exemplu se pot dispune măsuri de siguranţă ce ţin de interzicerea infractorului de a se
apropia de victimă, sau de a intra într-un anumit spaţiu, sau de a se afla într-un
anumit loc. Medierea penală se poate realiza în cazul infracţiunilor mai puţin grave.
Posibilităţile de intervenţie a justiţie sunt multiple, fiind prezentate câteva dintre
acestea cu titlu exemplificativ.
Poliţia are un rol important în asigurarea siguranţei victimei de-a lungul
procesului şi după condamnarea infractorului atunci când este necesar. De asemenea

19
Semnată la Strasbourg în 1983.
20
G. Lopez, Victimologie, Ed. Dalloz., Paris, 1997, p.330.

74
trebuie să manifeste răbdare şi grijă pentru situaţia victimei atunci când este chemată
la audieri.
b. Acompaniamentul social. Protecţia socială are un rol important prin
preluarea sarcinilor sociale ale victimei atunci când acesta nu şi le mai poate îndeplini
urmarea a victimizării sale. De asemenea trebuie asigurate servicii sociale victimelor
infracţiunilor.
Asociaţiilor neguvernamentale pot desfăşura o activitate de lobby pentru
susţinerea în faţa autorităţilor a proiectelor de legi în favoarea victimelor
infracţiunilor. Pot asigura asistenţă juridică, medicală sau psihologică victimelor
infracţiunilor atunci când organismele statale nu acţionează în acest sens. Asigură
locuri de adăpost pentru victime atunci când acestea sunt nevoite să-şi părăsească
locuinţa. Pot fi un fel de supapă de siguranţă atunci când sistemul statal, ce trebuie să
se implice în procesul devictimizare, nu funcţionează sau o face într-un mod anevoios.
c. Metode terapeutice. Medicii legişti trebuie să stabilească un certificat
medico-legal explicit şi trebuie să îndrume victima spre un serviciu medical
specializat oferindu-i eventual şi adrese ale unor asociaţii ale victimelor infracţiunilor.
Se pot prescrie chiar tratamente medicamentoase pentru a se depăşi starea de criză sau
ulterior pentru a reveni la un comportament normal.
Psihologii se pot implica prin terapii familiale, terapii de grup, psihoterapii.
Aceste terapii au ca scop diminuarea axietăţii victimei. Aceste terapii vor permite
victimei să se reconfrunte cu locuri, obiecte sau categorii de persoane pe care le evita
după victimizare.
Există intervenţii necesare imediat după victimizare şi intervenţii care se
realizează după depăşirea situaţiei de criză pentru finalizarea procesului de
devictimizare.

75
 CAPITOLUL VII
Prevenirea criminalităţii

1. Noţiunea de prevenţie.
Într-o abordare empirică, ea poate fi înţeleasă ca fiind un ansamblu de măsuri,
altele decât cele ce ţin de represiune, necesare împiedicării declanşării unui
comportament infracţional. Doctrina analizează prevenţia din două perspective.
Prima pleacă de la o abordare extensivă şi anume de la ideea că totul este
prevenţie (sancţiuni penale, despăgubirea victimelor, programe locale de informare a
potenţialelor victime şi a potenţialilor infractori, etc). Printre promotorii celebri ai
acestei abordări putem aminti pe E. Ferri, D. Szabo, M.L. Rassat.
O a doua perspectivă mai restrânsă ca şi sferă, pleacă de la o abordare
restrictivă făcându-se distincţia între prevenţie şi represiune. Astfel prevenţia ar putea
fi definită ca fiind instrumentul utilizat de stat pentru o mai buna stăpânire a
criminalităţii prin eliminarea sau limitarea factorilor criminogeni şi prin gestiunea
adecvată a factorilor fizici şi sociali care furnizează ocazii favorabile de comitere a
infracţiunilor. Această abordarea restrictivă este împărtăşită şi de Consiliul Europei,
care în Recomandarea (83) 7 a Comitetului de Miniştri, a exclus din noţiunea de
prevenţie aşa numita prevenţie penală ( pedepse, alegerea pedepselor, regimul lor de
executare).
Chiar dacă din punct de vedere doctrinar există în mod evident o diferenţă
între prevenţie, intervenţie penală şi măsuri sociale pentru binele comunităţii, vom
preferă sensul extins al noţiunii de prevenţie, adică cuprinzând atât măsurile cu
caracter penal cât şi celelalte măsuri cu caracter social. Ne e greu să ne imaginăm că
poate fi imaginată o prevenţie socială a infracţionalităţii fără o strânsă legătură cu
prevenţia penală.

2. Tipuri de prevenţie.
În opinia lui R. Gassin există 6 mari tipuri de prevenţie.
a. Primul tip pleacă de la distincţia care trebuie să existe între criminalitatea
minorilor şi cea a majorilor. Minorilor li se pot aplica măsuri de prevenţie socială şi
măsuri educative deoarece personalitatea lor este în formare putând astfel să fie
modelată, spre deosebire de adulţi unde personalitatea fiind formată, nu se poate

76
acţiona asupra lor decât cu sancţiuni represive ( asupra lor acţionează doar teama de
pedeapsă, retribuţia faptei comise etc.).
b. Al doilea tip de prevenţie trebuie să ţină seama de măsuri de prevenţie
generală ( adică să prevină orice comportament infracţional) şi prevenţie specială (
adică vizează un anumit tip de infracţiune).
c. A treia distincţie opune prevenţia pasivă ( adică măsuri de tip avertisment
pentru un potenţial infractor) şi prevenţia activă ( adică măsuri active şi nu doar
avertizări teoretice) .
d. După nivelul prevenţie se face distincţie între prevenţie primară, prevenţie
secundară şi prevenţie terţiară.
Prevenţia primară cuprinde ansamblul de mijloace îndreptate spre modificarea
condiţiilor criminogene oferite de mediul fizic şi cel social global. Prevenţia
secundară este concentrată spre identificarea şi intervenţia preventivă faţă de grupuri
sau populaţii care prezintă un risc special de delincvenţă. Prevenţia terţiară este cea
dirijată spre prevenirea recidivei, prin acţiuni individualizate de readaptare socială sau
de neutralizare a foştilor infractori.
e. O altă distincţie care se face este între prevenţia socială şi prevenţia
situaţională. Prevenţia socială presupune acţionarea asupra factorilor criminalităţii, pe
când prevenţia situaţională presupune identificarea factorilor contextuali în care
infractorul a acţionat pentru a putea manipula pe viitor factori situaţionali astfel încât
aceştia să nu se mai regăsească în combinaţia ce a determinat comportamentul
infracţional. De fapt se aplică distincţia care există între criminologia etiologică şi cea
dinamică ( sau a trecerii la act).
f. Există de asemenea o prevenţie „defensivă” ( bazată pe teamă şi excludere )
şi o prevenţie „elevată” ( este cea care se bazează pe încredere şi integrare ).
Acelaşi autor propune el însuşi un tip de prevenţie şi anume una bazată pe trei
nivele. La primul nivel s-ar situa prevenţia la nivelul formării personalităţii
individului. Ea poate fi indirectă prin măsuri generale (măsuri legislative, etc.) şi
directă prin acţiuni specifice adresate unui anumit grup ţintă ( cluburi de prevenire,
etc). La al doilea nivel există o prevenţie la nivelul constituirii de situaţii
preinfracţionale prin acţiuni destinate evitării apariţiei unor surse originare de modele
infracţionale (apariţia unor aglomeraţii urbane apărute prin încălcarea legii etc) şi prin
acţiuni destinate a neutraliza circumstanţele de punere în practică a unui proiect
criminal ( organizarea comerţului cu arme de foc, etc). La al treilea nivel se situează

77
prevenţia de la nivelul dezvoltării procesului de trecere la act ( patrularea poliţiei în
locurile unde s-ar putea comite acte infracţionale, etc. Nici o acţiune de prevenire a
infracţionalităţii nu poate fi luată înainte a fi parcurse următoarele etape: Analiza
prealabilă a stării de criminalitate, alegerea ţintelor prevenţiei, determinarea teoriei de
bază, definirea obiectivelor precise ale prevenirii, selecţia modalităţilor de prevenţie,
determinarea autorităţii competente şi evaluarea rezultatelor prevenţiei.
Propunerea autorului francez este indisolubil legată de concepţia sa cu privire
la explicarea comportamentului infracţional.

3. Măsuri concrete de prevenire a infracţionalităţii

a. Măsuri de prevenire cu caracter social. S-au propus realizarea de imobile

astfel încât acestea să ofere condiţii cât mai pune pentru vizibilitate şi să ofere cât mai
puţine locuri ascunse unde infractorii să îşi poată ataca victimele fără a fi văzuţi,
realizându-se astfel amenajarea mediului social.
b. Măsuri de prevenire desfăşurate de poliţie. Activitatea poliţiei în materie
de prevenţie se poate realiza pe două planuri adică prin acţiuni de prevenţie clasică (
prevenire prin represiune, prevenire prin prezenţă) iar a doua categorie cuprinde
acţiuni de prevenire moderne. Dintre cele moderne pot fi amintite: acţiuni asupra
factorilor exogeni, acţiuni asupra persoanelor susceptibile de a deveni infractori sau
recidivişti, acţiuni asupra persoanelor susceptibile de a deveni victime, acţiuni de
educare a publicului, a infractorilor sau a victimelor potenţiale. Aceste acţiuni
moderne presupun crearea atât a structurilor specializate din cadrul poliţiei, dotarea cu
mijloace tehnice necesare ( camere de supraveghere video a intersecţiilor, a zonelor
aglomerate, a metroului, a zonelor rău famate etc) şi mai ales existenţa unui personal
specializat în domeniul prevenirii acţiunilor criminale. Cercetările efectuate asupra
eficienţei acestor măsurii a relevat faptul că cel puţin în aria respectivă s-a redus
considerabil activitatea infracţională. Unii autori au susţinut că de fapt a avut loc o
deplasare a fenomenului infracţional din zona respectivă spre o altă zonă mai propice
activităţii infracţionale, iar per global nu există o certitudine a reduceri activităţii
infracţionale. Tot în această categorie de mijloace de prevenire pot fi amintite şi cele
legale de cooperarea poliţienească internaţională în lupta împotriva infracţionalităţii,
sau de crearea de instituţii specializate în acest sens.

78
 c. Acţiuni destinate a limita ocaziile de comitere a crimei. Acestea se
realizează prin programe de informare a publicului asupra cauzelor, asupra
mijloacelor de luptă împotriva criminalităţii, sau asupra mijloacelor de prevenire a
criminalităţii. Se poate realiza prin protejarea individuală a victimelor potenţiale (
prin reducerea accesibilităţii ca ţintă sau prin recurgerea la servicii de securitate
private). Alte acţiuni presupun implicarea publicului în lupta autorităţilor cu
fenomenul infracţional ( de exemplu, în Marea Britanie cetăţenii sunt sfătuiţi să sune
la poliţie ori de câte ori, li se pare că s-a întâmplat ceva suspect pe strada pe care
locuiesc, devenind aproape o „poliţie privată”).

79