RISCURI BANCARE

Riscul poate fi definit ca probabilitatea de apariţie a unui

eveniment neprevăzut ce are ca efect modificarea rezultatelor
obţinute. Conform acestei definiţii, efectele produse de
apariţia riscului pot fi atât pozitive, cât şi negative.
În practică, suntem interesaţi mai mult de efectele
negative decât cele pozitive, întrucât în cazul producerii unui
eveniment care are ca urmare efecte pozitive pentru noi,
aceste efecte vor fi cuantificate şi atât, în timp ce efectele
negative trebuiesc prevăzute şi preîntâmpinate.
Cuantificarea riscurilor presupune stabilirea unui punct
de reper: benchmark – un nivel de calitate care poate fi
utilizat ca standard în comparaţii:
- pericolul apariţiei pierderii
- şansa de câştig
Riscul descrie situaţiile în care factorii interni şi externi
ai băncii acţionează de o manieră imprevizibilă asupra valorii
de piaţă a acesteia.
Riscul are două componente :
 - incertitudinea
- şi posibilitatea de apariţie a pierderilor ;
fără existenţa ambelor componente, nu se poate vorbi
despre risc.

Obiectivul fiecărei bănci este acela de a-şi maximiza

valoarea de piaţă în condiţiile menţinerii riscurilor la un nivel
acceptabil.
Valoarea de piaţă este determinată în funcţie de valoarea
comercială a contractelor deţinute (elemente de activ sau de
pasiv), de reputaţia băncii şi de rating-ul acesteia.

Gestiunea modernă a riscului bancar presupune:

- identificarea riscurilor: are în vedere identificarea
poziţiilor riscante care pot afecta rezultatul băncii;
- cuantificarea riscurilor: presupune exprimarea în cifre a
posibilelor efecte ale producerii unei situaţii de risc
asupra profitului bancar;
- elaborarea unei politici adecvate de gestionare a
riscurilor: prin aplicarea unor instrumente specifice;
 - controlul riscurilor: este necesar a se verifica dacă
reglementările bancare sunt respectate şi dacă
instrumentele de gestiune sunt corect aplicate;
- evaluarea performanţelor: presupune măsurarea
performanţelor obţinute în urma acoperirii expunerilor la
risc, arătând punctele tari şi punctele slabe ale gestionării
riscurilor.

Activitatea bancară este supusă unei game largi de

riscuri, cum ar fi riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul
de piaţă. Pentru aceste riscuri, definiţiile pot varia întrucât
graniţa dintre ele este foarte fragilă. O pierdere datorată
lărgirii spreadu-ului de dobândă poate fi încadrată ca
pierdere datorată riscului de piaţă sau ca pierdere datorată
riscului de credit. Riscul de lichiditate implică şi alte riscuri,
cum ar fi riscul de piaţă şi riscul de credit şi nu poate fi
despărţit de acestea.

riscul de creditare apare datorită incertitudinii legate de

capacitatea debitorului de a-şi respecta obligaţiile.
 Importanţa acestui risc derivă din faptul că operaţiunile
de creditare reprezintă principala operaţiune activă a băncilor
comerciale, iar pierderile datorate falimentului debitorilor
sunt o parte integrantă a activităţii de creditare. Acesta este
motivul pentru care volumul de provizioane realizat de către
o bancă reprezintă o măsura a riscului pe care şi l-a asumat
instituţia financiară respectivă.

Adoptarea deciziei de creditare se realizează pe baza

analizei dosarului de creditare; această analiză trebuie să
răspundă mai multor obiective:
- să decidă dacă va finanţa sau nu: trebuie să se determine
capacitatea de finanţare a solicitantului (ce volum de
datorie poate suporta şi pe ce perioadă), capacitatea de a
absorbi şocuri pe perioada împrumutului (sunt
identificate ameninţările care planează asupra
companiei), modalitatea de rambursare în cazul în care
survine falimentul;
- găsirea tipului de finanţare care să răspundă necesităţilor
debitorului;
 - utilizarea informaţiilor obţinute pentru a face o
propunere comercială completă şi personalizată nevoilor
societăţii comerciale.

Informaţiile necesare analizei de credit sunt obţinute pe

baza situaţiilor financiare (bilanţ şi cont de profit şi pierderi),
analize economice şi sectoriale, informaţii complementare
(pentru identificarea cu cât mai mare acuitate a riscului de
credit).

În evaluare riscului de credit, băncile trebuie să ţină

seama de mai multe aspecte:
- probabilitatea de faliment: reflectă probabilitatea ca
debitorul să nu fie capabil să îşi respecte obligaţiile ce
decurg din raportul de credit; această probabilitate se
determină fie pentru întreaga perioadă de viaţă a
creditului fie pentru un orizont de timp predeterminat, de
exemplu un an (frecvenţa de faliment probabilă) ;
- expunerea la risc: reprezintă mărimea obligaţiilor
neacoperite în cazul producerii unui faliment;
 - rata de recuperare: reprezintă partea din expunerea la
risc recuperată în cazul falimentului în urma
procedurilor specifice.

În România, conform regulamentul BNR nr. 5/2002,

creditele şi plasamentele se clasifică în 5 categorii: standard,
în observaţie, substandard, îndoielnic şi pierdere.
Clasificarea este realizată prin aplicarea simultană a
următoarelor criterii:
- serviciul datoriei: capacitatea debitorului de a-şi onora
datoria la scadenţă exprimată ca număr de zile de
întârziere la plată de la data scadenţei;
- performanţa financiară: reflectă potenţialul economic şi
soliditatea financiară a agentului economic, pe baza unui
ansamblu de factori cantitativi (lichiditate, solvabilitate,
profitabilitate) şi calitativi (structura acţionariatului, a
managementului şi a garanţiilor), rezultă 5 categorii de
risc notate de la A la E;
- iniţierea de proceduri judiciare: dacă a fost iniţiată
procedura de faliment sau de executare silită.
 Pe baza acestei clasificări, banca procedează la
constituirea provizioanelor specifice pentru riscul de credit,
aplicând următorii coeficienţi de provizionare:
- Standard: 0%
- În observaţie: 5%
- Substandard: 20%
- Îndoielnic: 50%
- Pierdere: 100%
Aceşti coeficienţi se aplică la o bază de calcul
determinată prin deducerea din expunerea băncii faţă de
debitor a garanţiilor acceptate de către BNR, însă deducerea
se calculează doar dacă nu s-au iniţiat proceduri judiciare, iar
serviciul datoriei este sub 90 de zile.
Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane
specifice pentru riscul de credit, BNR impune următoarele
limite în procesul de acordare a creditelor:
- nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din
fondurile proprii ale băncii, iar suma totală a expunerilor mari
nu va putea depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale
băncii;
- suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor
aflate în relaţii speciale cu banca nu poate depăşi 20% din
fondurile proprii ale băncii;
- suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă
personalului propriu, inclusiv familiilor acestuia, nu poate
depăşi 5% din fondurile proprii ale băncii.

În anii 1950. Harry Markowitz a demonstrat că riscul de

piaţă ar trebui gestionat la nivel de portofoliu; a mai durat 50
de ani pentru ca cercetătorii să ajungă la aceeaşi concluzie
privind riscul de credit. Astfel apare un nou tip de risc: riscul
portofoliului de credite. Implicaţiile la nivel de
portofoliu ale riscului de credit sunt gestionate prin
diversificare şi prin evitarea concentrării. Modelele pentru
riscul de credit sunt construite prin asocierea modelelor de
corelaţie cu modelele de neîndeplinire a obligaţiilor.
Modelele de neîndeplinire a obligaţiilor determină
probabilităţile necondiţionate de faliment pentru obligaţiile
individuale. Modelele de corelaţie determină probabilităţile
de faliment pentru perechi de obligaţii, prin împărţirea
probabilităţii de faliment pentru fiecare obligaţie în două
componente: una legată de performanţa unui factor exogen
(de exemplu, performanţa bursei de valori) şi alta specifică
fiecărei obligaţii, ceea ce duce la creşterea sau diminuarea
probabilităţii compuse de faliment.

Riscul de lichiditate apare datorită incertitudinii legate

de lichiditate. O instituţie poate să piardă lichiditate dacă
înregistrează ieşiri bruşte de numerar sau dacă piaţa de care
depinde este subiectul pierderii de lichiditate.
În scopul menţinerii credibilităţii faţă de clienţi şi
comunitatea financiară, băncile trebuie să probeze în
permanenţă un grad corespunzător de lichiditate. Pentru a
răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor şi a
ieşirilor de fonduri trebuie realizată în aşa fel încât să existe
în permanenţă suficiente lichidităţi la nivelul instituţiei
bancare.
Riscul lipsei de lichidităţi se manifestă în urma
necorelării scadenţelor dintre posturile de activ şi cele de
pasiv. În practică se manifestă fenomenul prelungirii
scadenţelor la active şi al reducerii scadenţelor la pasive.
Dacă creditele şi dobânzile nu sunt rambursate conform
planului, banca se confruntă cu nevoi de lichiditate pe termen
scurt care trebuie finanţate. Efectele sunt similare şi când
clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la
bancă.

Riscul de lichiditate tinde să combine alte riscuri. Dacă

o instituţie deţine o poziţie pe un activ cu lichiditate scăzută
va avea puţine posibilităţi să lichideze acea poziţie, ceea ce
va implica şi riscul de piaţă. Dacă o bancă are de încasat o
sumă de bani de la un terţ şi în acelaşi timp are de plătit
aceeaşi sumă, va înregistra şi un risc de credit dacă
debitorul său nu va putea să plătească, ceea ce o va face şi
pe ea să fie în imposibilitate de plată. O poziţie poate fi
acoperită împotriva riscului de credit sau a riscului de piaţă,
dar riscul de lichiditate rămâne, ceea ce înseamnă că riscul de
lichiditate trebuie gestionat suplimentar faţă de riscul de
credit, de piaţă sau de alte riscuri. Datorită tendinţei de a
implica şi alte riscuri este destul de greu, dacă nu imposibil,
să izolăm riscul de lichiditate; un test simplu este urmărirea
fluxurilor zilnice viitoare de numerar, iar în zilele când
acestea sunt negative trebuie privite cu o mai mare atenţie.
Evident, o astfel de analiză nu ia în considerare fluxurile de
numerar neprevăzute (de exemplu, fluxurile provenind din
derivative, din ipoteci, etc.); în cazul în care o firmă are
numeroase astfel de fluxuri de numerar trebuie sa folosească
o analiză bazată pe scenarii alternative.
Fenomenul de Bank run: Dacã pe piaţã existã informaţii
privitoare la dificultãţile de plată ale unei instituţii bancare,
creditorii acesteia vor solicita rambursarea imediatã şi
completã. Criza de lichidităţi la o bancã poate figenerată şi
de factori psihologici. Zvonurile însoţite de aprecieri fără o
bază reală (self-fulfillig profecies), care se autoîntreţin pe
piaţă, pot determina pierderea credibilităţii şi chiar
falimentul băncii.

Lichiditatea activelor exprimă capacitatea acestora de a

fi transformate rapid şi cu costuri minime în numerar sau
disponibilităţi în conturi curente.
 Exigibilitatea pasivelor arată capacitatea obligaţiilor de
a deveni scadente la plată.

Riscul de lichiditate are mai multe accepţiuni:

1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său
să fie afectate, datorită incapacităţii de a-şi onora la termen
obligaţiile, fără a se confrunta cu pierderi inacceptabile
(conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).
2. riscul de lichiditate include:
a. incapacitatea băncii de a-şi finanţa portofoliul de
active pe maturităţile şi la ratele de dobândă
corespunzătoare;
b. incapacitatea băncii de a lichida poziţia la momentul
oportun şi la un preţ rezonabil (conform J. P. Morgan
Chase, Annual Report 2000).
3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor
dintre fluxurile de încasări şi cele de plăţi (conform Merill
Lynch, Annual Report 2000).
4. riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadenţelor
cash-flow-urilor unui grup de active, pasive şi instrumente
extrabilanţiere (conform Cooperative Bank).
5. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de
profit şi/sau capital ca urmare a eşuării în respectarea
obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa rezervelor
comparativ cu nevoile de fonduri.

Indicatori pentru calculul lichidităţii

GAP-ul de lichiditate se determină pentru fiecare
scadenţă „t” ca diferenţă între pasivele exigibile la scadenţa
„t” şi activele lichide la scadenţa „t”.
GAP = At - Pt
GAP – pasive nete simple aferente scadenţei t;
At – active cu scadenţa t;
Pt – pasive cu scadenţa t'.

Indicele de lichiditate se calculează ca raport între

pasivele ponderate şi activele ponderate. Ponderarea activelor
şi pasivelor se face fie cu ajutorul unui număr mediu de zile
(luni, ani) corespunzător fiecărei scadenţe, fie cu ajutorul
numărului curent al grupei scadenţei respective.
 Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1: activele şi
pasivele băncii sunt perfect corelate pe fiecare scadenţă, nu se
poate vorbi despre un risc de lichididate.
Dacă indicele de lichiditate este subunitar, se remarcă o
predominanţă a utilizărilor asupra resurselor şi, în acest caz,
banca trebuie să se preocupe de găsirea de soluţii pentru a-şi
finanţa deficitul de lichiditate.
Dacă indicele de lichiditate este supraunitar corespunde
unui surplus de resurse ale băncii, deci unui excedent de
lichiditate.

Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor

permanente se calculează ca raport între resursele pe termen
lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai mare de 5
ani) şi urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe
termen lung din resurse pe termen scurt. Acest raport trebuie
să fie de cel puţin 60% pentru băncile din Uniunea
Europeană.
 Rezerva minimă obligatorie este suma pe care fiecare
bancă este obligată să o păstreze la banca centrală în contul
deschis la aceasta. Se dimensionează prin aplicarea cotei sau
ratei rezervei minime obligatorii stabilită de către banca
centrală, la volumul depozitelor atrase de fiecare bancă.
Această obligativitate are un aspect prudenţial legat de
asigurarea unei lichidităţi minime băncilor pentru a face faţă
solicitărilor de retragere a depozitelor.

Riscul de rată a dobânzii corespunde pierderii sau

absenţei câştigului, fiind legat de evoluţia ratei dobânzii.
Modificarea ratei dobânzii poate determina o diminuare a
veniturilor încasate din dobânzi şi comisioane şi/sau o
creştere a cheltuielilor cu dobânzile. Apare atunci când banca
nu anticipează corect evoluţia ratei dobânzii şi, de exemplu,
acordă credite cu o rată fixă a dobânzii, în timp ce pe piaţă
rata de dobândă este în creştere. Un asemenea risc poate fi
generat şi de distribuţia necorespunzătoare între creditele cu
rată fixă şi cele cu rată de dobândă variabilă şi de către
deţinerea de către bancă a unor poziţii nefavorabile, din punct
de vedere al ratei de dobândă, în raport cu piaţa.

Componentele riscului de rată a dobânzii sunt:

- riscul de exploatare e înregistrarea unei creşteri a
cheltuielilor sau a unei reduceri a veniturilor din
dobânzi;
- riscul de bilanţ (numit şi risc de capital) este riscul de a
înregistra o reducere a valorii activelor sau o creştere a
datoriilor.

Durata unui bilanţ bancar este egală cu media aritmetică

a duratelor activelor şi pasivelor ponderate cu valoarea
actuală a fiecăruia dintre ele. Activul net se determină ca
diferenţă între active şi pasive:

O importantă, dar ambiguă diferenţă este cea dintre

riscul de piaţă şi riscul activităţii. Riscul de piaţă este legat
de necunoaşterea valorii viitoare a unui portofoliu. Riscul
activităţii este legat de incertitudine valorii economice care
nu poate fi marcată la piaţă. Diferenţa dintre riscul de piaţă şi
riscul activităţii este aceeaşi cu cea dintre înregistrarea în
valori de piaţă şi cea în valori contabile. Problemele care apar
în realizarea distincţiilor sunt legate de faptul că există
numeroase instrumente financiare cotate pe o piaţă care este
nelichidă; pentru aceste instrumente trebuie să se decidă care
dintre cele două modalităţi de gestionare a riscurilor este
folosită.
Riscul activităţi este gestionat pe termen lung şi se
realizează prin întocmirea unui plan de afaceri detaliat. Riscul
de piaţă este gestionat pe un orizont de timp scurt prin
determinarea expunerii zilnice şi prin stabilirea de limite de
expunere.

Riscul legal este cel datorat acţiunilor legale sau cel

legat de incertitudinea derivată din aplicabilitatea sau
interpretarea contractelor, a legilor sau regulamentelor. Acest
risc este o problemă mai ales pentru instituţiile care
desfăşoară activităţi în afara graniţei.

Riscul suveran reprezintă probabilitatea de a înregistra

pierderi din activit internaţionale, ca urmare a unor
evenimente economice, sociale şi politice specifice fiecărei
ţări în parte.
 Pierderile se pot concretize prin:
- pierderi de oportunităţi ca urmare a nerespectării
clauzelor contractuale;
- costuri suplimentare implicate de demersurile de a
impune datornicilor să-şi respecte obligaţiile asumate;
- pierderi reale concretizate în sumele care nu mai pot fi
recuperate.

Factorii care generează riscul suveran sunt:

- factori demografici, structurali şi educaţionali: rata
natalităţii, piramida vârstelor, ponderea populaţiei
urbane în total populaţie a unei ţări, gradul de educaţie
liceală şi universitară, calitatea vieţii (PIB/locuitor),
speranţa de viaţă, calitatea infrastructurii, resursele
naturale;
- structura producţiei şi a comerţului: PIB nominal şi real,
ponderea importurilor şi a exportului în PIB, volumul
exportului şi importului pe regiuni geografice;
- dinamica sectorului privat: rata de creare de noi
întreprinderi, numărul privatizărilor şi metodele utilizate,
ponderea sectorului privat în economia naţională;
- factorii de frânare a creşterii economice pe termen
mediu: amploarea ecartului de producţie (output gap),
estimarea evoluţiei PIB în funcţie de ciclicitatea
economică;
- politica macroeconomică: obiectivele politicii monetare,
stabilitatea preţurilor, gradul de independenţă al băncii
 centrale, evoluţia ratei dobânziişi a cursului de schimb,
cadrul politicii bugetare;
- politica de investiţii şi cea comercială: măsuri de control
al importurilor, drepturi de vamă, subvenţii pentru
export, politica în materie de investiţii străine, controlul
asupra repatrierii profitului, a dobânzilor şi a
dividendelor;
- sistemul financiar-bancar: analiza împrumuturilor pe
tipuri de instituţii şi sectoare de activitate, politicile de
creditare, gradul de intervenţie al băncii centrale,
reglementările prudenţiale şi supravegherea bancară,
evoluţia pieţei de capital şi gradul de interconectare cu
pieţele internaţionale;
- datoria externă: strategia îndatorării, datoria pe tipuri
mari de debitori (privaţi/publici), datoria externă netă şi
brută, ponderea datoriei cu rate variabile de tip
LIBOR/EURIBOR, ponderea datoriei externe în export;
- politica statului: gradul de consens asupra politicilor
economice, modul de succesiune la putere, nivelul de
corupţie şi de birocraţie, mărimea forţelor armate,
acordurile militare şi economice;
- poziţia internaţională: obiectivele şi strategiile politicii
externe, apartenenţa la organizaţiile internaţionale,
relaţiile cu FMI şi cu principalele ţări industrializate:
SUA, UE, Japonia.

Riscul de ţară este previzionat, de regulă, cu ajutorul

sistemelor de rating: există agenţii specializate
(Standard&Poor’s, Moody’s) care determină rating-ul de ţară
pe baza diferitelor metodologii. Fiecare dintre aceste agenţii
are stabilit un sistem de indicatori pentru care se acordă note;
în funcţie de punctajul obţinut, ţara analizată este încadrată
într-o anumită categorie de risc.

Comitetul de la Basel defineşte riscul operaţional ca

fiind riscul generat de procedurile interne, de personalul sau
sistemele interne sau externe neadecvate sau nerespectate.
Această definiţie exclude riscul sistemic, pe cel legal şi pe cel
legat de reputaţie.
În anii ’90 instituţiile financiare s-au preocupat mai mult
de managementul riscului de credit şi al celui de piaţă. La
sfârşitul perioadei, interesul s-a mutat către celelalte tipuri de
riscuri care au fost denumite în mod generic riscuri
operaţionale şi care includ:
- erorile angajaţilor,
- erorile de sistem,
- focul, inundaţiile şi alte pierderi fizice,
- frauda.
Toate aceste riscuri au fost gestionate şi în trecut, ceea
ce este nou este gestionarea sistematică a acestora.
Dezbaterea privitoare la riscul operaţional este mai mult decât
academică: ar trebui riscul legal, cel fiscal, incompetenţa
managementului sau riscul legat de reputaţie ar trebui incluse
în riscul operaţional? O altă problemă este dificultatea
introducerii pierderilor într-o anumită categorie de risc.
Majoritatea riscurilor operaţionale sunt cel mai bine
gestionate în departamentele în care se produc. Gestionarea
trebuie să combine atât tehnici cantitative, cât şi tehnici
calitative. Tehnicile calitative includ raportarea pierderilor,
chestionarele pentru angajaţi, auditul intern. Tehnicile
cantitative au fost dezvoltate pentru stabilirea modificărilor
de capital şi majoritatea au fost implementate prin acordul
Basel II, primele rezultate fiind raportate în ianuarie 2001.

Acordul de la Basel se preocupă şi de cuantificarea

fondurilor proprii, care reprezintă o garanţie a solvabilităţii
bancare.
Fondurile proprii îndeplinesc mai multe funcţii:
- funcţia de garantare împotriva pierderilor: prin capitalurile
proprii şi fondurile asimilate lor;
- funcţia de încredere: un volum suficient de fonduri proprii
întăreşte încrederea deponenţilor în solvabilitatea băncilor;
- funcţia de compensare a eventualelor pierderi;
- funcţia de distribuire a profiturilor.
Definirea riscului de insolvabilitate este strâns legată
de nivelul capitalurilor băncii, fiind riscul de pierdere a
fondurilorproprii ale băncilor.

Obiectivul reglementării este promovarea stabilităţii şi a

siguranţei sistemului financiar – bancar prin intermediul
normelor prudenţiale şi prin măsuri de supraveghere în scopul
reducerii riscurilor.

În 1988, la Basel s-a considerat capitalul drept un mijloc

de a contrabalansa pierderile, un instrument de reducere a
riscurilor şi de a da încredere deponenţilor şi asigurătorilor.
Contribuţia esenţială pe care o aduce primul acord de la
Basel, devenit efectiv în 1992, este aceea a unui capital
minim definit în funcţie de riscuri, din perspectiva
solvabilităţii. Textul acordului de la Basel a fost aplicat în UE
sub denumirea de norma de solvabilitate europeană.
 Acordul din 1988 impune băncilor din ţările dezvoltate
un capital egal cu minim 8%
din volumul activelor ajustate în funcţie de riscuri.
Capitalul, coform acordului, este compus din:
- capitaluri proprii de bază numite şi tier I: cuprinde
capital social şi rezerve, din care se deduc pierderile din anul
curent, viitoarele restituiri de taxe şi impozite şi activele
intangibile (fondul de comerţ)
- capitaluri complementare sau tier II: cuprinde în
upper tier II provizioanele şi rezervele din reevaluare, iar în
lower tier II datoria subordonată

Capitalurile de bază trebuie să reprezinte 4% din

riscurile ponderate, iar activele bilanţiere sunt repartizate în
patru categorii de riscuri6 : 0%, 20%, 50%, 100%.
Activele extrabilanţiere trebuie convertite în echivalent
credit, apoi inserate în
categoria de risc adecvată.
Conform cerinţelor acordului de la Basel, băncile trebuie
să calculeze indicatori de
solvabilitate în funcţie de tipul de capital.
 Capitalurile proprii de bază sau tier I au ca principală
funcţie absorbţia pierderilor
băncii fără ca aceasta să fie confruntată cu încetarea
activităţii.
Capitalurile complementare asigură o protecţie mai
scăzută deponenţilor, deoarece
ele au ca principală funcţie absorbţia pierderilor în situaţia
încetării activităţii băncii.
În vederea bunei desfăşurări a activităţii băncii, în
funcţie de tipul de capital se
determină doi indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii
(indicatori de solvabilitate):

Norma 12/2003 a BNR stipulează că instituţiile de credit

româneşti trebuie să menţină în permanenţă un nivel de
minimum 12% al indicatorului de solvabilitate.
Indicatorul de solvabilitate (IS) exprimă fondurile
proprii şi se determină astfel:
- capitalul propriu: capital iniţial şi fondul pentru riscuri
bancare generale din care se deduc: valoarea neamortizată a
cheltuielilor de constituire şi de cercetare – dezvoltare,
valoarea neamortizată a concesiunilor, patentelor, mărcilor
care nu sunt incluse în fondul comercial, valoarea netă a
fondului comercial şi avansurile aferente imobilizărilor
necorporale.
- capitalul suplimentar are în structura sa următoarele
elemente: fondul special constituit de casele de economii
pentru domeniul locativ, rezerva generală pentru riscul de
credit, rezerve din reevaluarea patrimoniului (mai puţin
obligaţiile fiscale aferente), împrumuturile subordonate,
datoria subordonată (titluri pe durată nedeterminată), valoarea
nominală a acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată
determinată, alte elemente.

Acordul Basel II nu este primul acord de acest tip, el îl

înlocuieşte pe cel din 1988. Acest acord urmărea asigurarea
convergenţei reglementărilor prudenţiale cu privire la riscul
de credit şi riscul de piaţă, dar nu punea accentul pe
stabilitatea financiară.
Principalele domenii reglementate prin Acordul Basel I
vizau stabilirea elementelor componente pentru determinarea
fondurilor proprii necesare băncilor, reglementarea
cerinţelor de capital pentru riscul de credit şi riscul de piaţă,
asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea procedurilor de
control intern şi introducerea supravegherii consolidate a
instituţiilor de credit.
Motivul adoptării noului acord este dat de lipsa de
flexibilitate a primului şi de dezvoltarea pieţelor financiare.
Principalele deficienţe ale Basel I sunt legate de utilizarea
unui număr redus de ponderi de risc de credit (4: 0%, 20%,
50% şi 100%), ponderi ce nu reflectă fidel toate aspectele
riscului de credit; insuficienţa instrumentelor de diminuare a
riscului de credit (nu sunt recunoscute garanţiile oferite de
administraţiile locale, şi de alte entităţi din sectorul public
sau cu rating ridicat şi de asemenea, nu este recunoscută
utilizarea derivativelor ca modalitate de diminuare a riscului
de credit)
 Conceperea noului acord (Basel II) ţine seama de
autodisciplina băncilor şi de capacitatea lor de a gestiona
riscurile în timp real. Iniţial, comitetul de la Basel, avea în
vedere trei abordări pentru noul acord:
- Internal Ratings Based Approach (IRBA) – prin care se
estima probabilitatea de neplată a unui debitor în funcţie
de ratingul asociat datoriei sale;
- Full Models Approach (FMA) – prin care modele
interne de estimare a riscului de piaţă sunt estinse şi
pentru riscului de credit;
- Precommitment Approach (PCA) – prin care se
realizează angajamentul ex ante al fiecărei bănci pentru
un nivel maxim de pierdere, însoţit de o penalizare în
cazul constatării unei pierderi superioare ex post.
Prin combinarea avantajelor rezultate din cele trei abordări
a rezultat forma actuală a acordului, care se bazează pe trei
piloni:
Pilonul 1 este capitalul minim › obiectivul este de a corela cât
mai bine capitalul bancar cu riscurile asumate.
Pilonul 2 corespunde metodologiei de supraveghere ›
obiectivul reţinut constă în intervenţia când nivelul de capital
cerut nu acoperă în mod suficient riscul asumat.
Pilonul 3 vizează disciplina de piaţã › obiectivul constă în
reducerea asimetriilor existente pe piaţă.

Basel II se adresează în primul rând băncilor active pe

plan internaţional: holdinguri bancare, grupuri bancare
integrate, precum şi tuturor activităţilor financiare
reglementate sau nu până acum de primul acord. Sunt excluse
activităţile de asigurare şi participările minoritare.
 În comparaţie cu primul acord, Basel II aduce o serie de
inovaţii care privesc:
- încurajarea băncilor de a-şi utiliza propriile modele
interne de evaluare a riscului; introducerea disciplinei de
piaţă ca factor de apreciere a expunerilor;
- sensibilitate la marile riscuri;
- promovarea siguranţei şi stabilităţii sistemului financiar
internaţional prin menţinerea unui capital reglementar în
sistem;
- dezvoltarea unei concurenţe bancare echitabile;
- abordarea globală a riscurilor;
- dezvoltarea unor metode care să cuantifice cât mai
corect riscul asumat de fiecare instituţie bancară în parte;
cei trei piloni pe care se sprijină acordul formează un
ansamblu indisociabil.
În funcţie de aria de competenţă, fiecare autoritate de
reglementare va controla existenţa şi fiabilitatea metodelor
interne de monitorizare a riscurilor astfel încât capitalul să fie
menţinut la un nivel acceptabil în raport cu angajamentele
asumate.
 Principiile de supraveghere, aşa cum se regăsesc ele în
spiritul viitorului acord, sunt următoarele:
- fiecare bancă trebuie să dispună de o metodologie clară
şi avizată de determinare a capitalului cerut de noul
acord în legatură cu profilul de risc asumat;
- autorităţile de supraveghere vor trebui să vegheze asupra
calităţii modelelor destinate evaluarii capitalului minim
de către fiecare bancă;
- băncilor le este recomandat să aibă în vedere un surplus
de capital pentru activităţile a căror dependenţă de ciclul
economic este marcantă;
- băncile centrale trebuie să controleze în permanenţă
nivelul minim de capital.
O atenţie deosebită este acordată de noul acord
comunicãrii bancare. Politica de comunicare a băncilor
trebuie să se caracterizeze printr-o mai mare transparenţă şi
frecvenţă în direcţia pieţelor financiare şi a publicului.

Din punct de vedere al riscului de credit, este important

faptul că băncile pot opta pentru una din metodologiile de
calcul al capitalului necesar pentru un anumit nivel de
expunere la risc: abordarea standard sau abordarea bazată pe
modelele interne.
Aboradarea standard este, de fapt, o revizuire a
Acordului din 1998, prin care ponderează expunerile la risc în
funcţie de natura debitorului şi de ratingul asociat acestuia,
aşa cum rezultă din Tabelul 2. Pragul minim de solvabilitate,
calculat ca raport între fondurile proprii şi riscurile ponderate
asumate de bancă se menţine tot la 8%.

Tabelul 2. Matricea de ponderare a riscurilor

A+ → BBB+ BB+→ Sub Fară

Rating AAA→AA -

A- →BBB- B- B- rating
Instituţie
Autorităţi 150
0% 20% 50% 100% 100%
centrale %
Datorii
150
ale 20% 50% 50% 100% 50%
%
băncilor
Datorii 20% 20% 20% 50% 150 20%
pe %
termen
scurt ale
băncilor
Alte
20% 50% 100% 100% 150% 100%
instituţii
Sursa: BRI

Cu aprobarea autorităţii de supraveghere, băncile pot

opta pentru evaluarea riscurilor prin diferite modele interne
proprii. Această abordare este bazată pe măsurarea pierderilor
neprevăzute, precum şi pe măsurarea pierderilor probabile.
Funcţiile de ponderare a riscurilor generează cerinţe minime
de capital pentru pierderile neaşteptate, în timp ce pierderile
probabile sunt tratate separat. În unele cazuri, autoritatea de
supraveghere are posibilitatea de a impune anumite valori
comparative pentru componentele riscului determinate la
nivelul fiecărei bănci.
Pentru prima dată, în cadrul pilonului 1 este definit
riscul operaţional, ca riscul de a înregistra pierderi ca urmare
a procedurilor interne neadecvate, ca urmare a erorilor umane
sau ca urmare a unor evenimente externe. Această definiţie
include riscul legal, dar exclude riscul strategic şi pe cel legat
de reputaţia băncii.
 Băncile au posibilitatea de a opta între mai multe
modalităţi de cuantificare a riscului oeraţional, dar în acelaşi
timp sunt încurajate să adopte modalităţi de măsurare cât mai
complexe, o bancă neputând trece la folosirea unui indicator
mai simplu dupa ce a folosit unul cu un grad de complexitate
mai ridicat decât cu aprobarea autorităţii de supraveghere.
Băncile care folosesc indicatorul de bază trebuie să
menţină, pentru riscul operaţional un capital egal cu un
procent α din media pentru ultimii trei ani a venitului brut
pozitiv. Anii în care venitul brut este negativ sau zero trebuie
excluşi atât din numărător, cât şi din numitor. Nivelul
capitalului astfel calculat este:
KBIA = [ Σ (GI1…n x α )]/n
Unde:
KBIA – capitalul care trebuie menţinut conform indicatorului
de bază
GI – venitul brut anual (definit ca venitul net din dobânzi plus
venitul net care nu provine din dobânzi) pentru anii în care
este pozitiv
n – numărul de ani în care profitul este pozitiv
α- 15%, conform deciziei Comitetului de la Basel
 Conform abordării standardizate, activitatea bancară
este împărţită în opt domenii : finanţe corporatiste, comerţ,
retail banking, bănci comerciale, operaţiuni de trezorerie,
servicii de agenţie, managementul activelor şi retail
brokerage. Pentru fiecare dintre aceste domenii, venitul brut
este un indicator ce foloseşte ca proxi pentru nivelul
activităţii. Necesarul de capital este determinat prin
multiplicarea venitului brut cu un indicator βspecific fiecărui
domeniu de activitate, aşa cum rezultă şi din Tabelul 3.

Tabelul 3. Nivelul factorului β pentru fiecare

domeniu de activitate
Domeniul de Factorul β

activitate
Finanţe 18%
corporatiste
Comerţ 18%
Retail banking 12%
Bănci comerciale 15%
Operaţiuni de 18%
trezorerie
Servicii de agenţie 15%
Managementul 12%
 activelor
Retail brokerage 12%
Sursa : BRI

Conform abordării evaluării avansate, cerinţele de

capital minim sunt determinate de fiecare bancă, în funcţie de
sistemul intern de măsurare a riscului, cu aprobarea autorităţii
de supraveghere.

Al doilea pilon, cel referitor la controlul bancar este deja

aplicat de căztre majoritatea autorităţilor de supraveghera
bancară, enunţarea lui explicită având doar rolul de întărire a
autorităţii.Cel de-al treilea pilon, cel care enunţă necesitatea
difuzării informaţiilor referitoare la pierderile bancare este cel
mai puţin dezvoltat în acest moment.

Principalul avantaj al noului acord de la Basel este acela

că urmăreşte specificul activităţii fiecărei instituţii de credit,
având un grad de flexibilitate mai ridicat şi ducând astfel la o
adecvare mai bună a capitalului şi, implicit, la un risc de
faliment mult mai mic.