Școala – organizație care învață

-Eseu-

Marichescu (Constantin) Alina Ioana

Universitatea București
Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Pedagogie, An 3
Ianuarie 2014

”Este școala o organizație care învață?” – este întrebarea la care voi încerca să răspund
în cele ce urmează. Pentru aceasta, consider necesar a clarifica ce este o organizație care învață.

Acest concept a fost propus cu 24 de ani în urmă de către Peter Senge, conform căruia
organizațiile care învață sunt cele în care oamenii sunt liberi să-și dezvolte capacitatea de a crea
rezultatele pe care le doresc, în care este încurajat orice fel nou de gândire, în care există aspirații
colective (comune) și în care oamenii învață continuu cum să învețe împreună (Senge, 2012).

Tot Senge (Senge, 2012) este cel care a identificat cinci dimensiuni (discipline = ”corp
de teorii”) ale unei organizații care învață:
- Măiestria personală (trăirea vieții într-un mod creativ, care ajută indivizii la creșterea
abilităților lor de a-și atinge țintele )
- Gândirea sistemică (organizația trebuie văzută ca un sistem, fiecare departament,
fiecare angajat având o strânsă legătură cu celelalte departamente / ceilalți angajați)
- Modele mentale (”presupuneri adânc înrădăcinate … care ne influențează modul de a
înțelege lumea și de a acționa”, datorită cărora multe idei bune nu ajung să fie puse în practică)
- Viziune comună (care este esențială, deoarece furnizează organizațiilor ”concentrarea și
energia necesare învățării”. Această viziune nu se referă la una impusă de conducere, așa cum
se întâmplă în cele mai multe organizații, ci la viziunea în care toți angajații cred și depun
eforturi s-o împlinească)
- Învățarea în echipă (”procesul de aliniere și dezvoltare a capacității echipei de a crea
rezultatele pe care membrii săi și le doresc cu adevărat.” Aceasta există numai dacă și celelalte
discipline există).

1
 De asemenea, Garvin, Edmondson și Gino (2008) completează viziunea lui Senge
referitoare la organizațiile care învață, despre care afirmă că au la bază:
- Un mediu care încurajează învățarea,
- Un proces concret de învățare,
- O conducere care încurajează învățarea.

Astfel, în opinia celor trei, într-o organizație care învață:

- Angajaților li se oferă o securitate psihologică, lor nu le este teamă să riște, să greșească,
să aibă idei care diferă de ale celorlalți colegi, să pună întrebări atunci când nu înțeleg,
valorizând, în același timp, ideile altor colegi;
- Organizația derulează un adevărat proces pentru generarea, colectarea, interpretarea și
diseminarea informației, pentru identificarea și rezolvarea problemelor, pentru dezvoltarea
abilităților angajaților;
- Conducerea organizației acceptă punctele de vedere diferite ale angajaților, semnalează
importanța alocării de timp pentru rezolvarea problemelor, pentru transferul de cunoștințe și
pentru reflecții, cere opinia angajaților, pe care o și ia în considerare.

În speranța că am clarificat ce este o organizație care învață, ce o caracterizează, putem

trece la întrebarea care face subiectul lucrării și anume ”Este școala o organizație care
învață?”.

Prin rolul pe care îl are, școala ar trebui să fie o organizație care învață, însă nu este
chiar așa. De ce? Una dintre caracteristicile acestui tip de organizație este securitatea
psihologică, angajaților nefiindu-le teamă să greșească, să aibă opinii diferite de ale colegilor
lor, pe care să le și prezinte. Ei bine, într-o unitate de învățământ, în loc să se aplice bine
cunoscutele zicale ”Mai bine o idee greșită, decât niciuna.” sau ”Omul din greșeli învață.”,
profesorii sunt sancționați pentru greșelile lor, iar elevii depunctați, ceea ce duce la înăbușirea,
din fașă, a oricărei idei. Există și cazul în care o idee, considerată a fi bună, nu este pusă în
aplicare, fapt care generează o lipsă de interes din partea profesorilor sau a elevilor.

O școală ar trebui să promoveze creativitatea, atât a profesorilor, cât și a elevilor și

personalului auxiliar, să-i lase să se exprime și manifeste liber, pentru că „oamenii trebuie să
fie ceea ce pot să fie.” (Maslow, A.H., 2007). Dar realitatea este alta. Sub presiunea regulilor

2
pe care sunt obligați să le urmeze, a obiectivelor impuse, a concurenței care distruge, profesorii
(în primul rând) ajung să nu mai creadă în ceea ce fac, să nu coopereze. Având astfel de
exemple, elevii ajung să nu mai valorizeze școala, implicit minunata activitate numită
”învățare”.

Într-un interviu luat în anul 1995, Peter Senge spunea că el nu crede în ideea că școlile sunt
organizații care învață, deoarece elevii sunt obligați să memoreze foarte multe informații în care ei nu
cred și care nu au legătură între ele. Acum, în 2014, se poate spune că lucrurile nu au evoluat prea mult,
deoarece încă, în multe școli, se merge pe concepția lui Rabelais – cap ”bine umplut” și nu pe a lui
Michel de Montaigne – cap ”bine făcut”.

În același interviu, Senge afirmă că ”învățarea temeinică este un proces care, în mod inevitabil,
este dirijat de cel care învață, nu de altcineva.” Cum nu se poate mai adevărat, însă așa se întâmplă și
în școlile noastre? Parțial, deoarece există manuale, programe școlare (realizate de profesori) și
profesori, iar, în general, predarea este centrată pe profesor. Există și școli în care se aplică pedagogii
alternative sau chiar școli din învățământul tradițional în care profesorii folosesc metode inspirate din
pedagogiile alternative (Montessori, spre exemplu), unde elevii sunt implicați în procesul de predare,
învățarea realizându-se într-un mod atractiv pentru elevi și mai de durată.

În timpul practicii pedagogice, am apelat la metodele Mariei Montessori; la început elevii au

fost ușor reticenți, dar apoi s-au implicat bucuroși în activitatea de predare și s-au ajutat unii pe ceilalți,
explicând celor care nu au înțeles părți din lecție. Faptul că au luat parte la întreg procesul de predare-
învățare și cei mai puțini activi elevi, precum și feed-back-ul mai mult decât pozitiv primit de la ei
justifică afirmația lui Senge legată de învățarea temeinică.

Cum ar fi dacă s-ar ține cont de ideile elevilor pentru conceperea curriculumului? Cum ar fi dacă
directorii de școli ar fi mai receptivi la ideile profesorilor dedicați, iar profesorii la ideile și sugestiile
elevilor? Cum ar fi dacă nu ar mai exista dead-line-uri presante, dacă fiecare greșeală făcută ar fi
transformată într-o oportunitate de învățare? Cum a fi dacă profesorii cu vechime i-ar ajuta pe cei mai
puțin experimentați, iar elevii s-ar ajuta între ei și ar învăța împreună? Cred că, astfel, s-ar pune bazele
unei școli-organizație care învață.

3
 Bibliografie

Garvin, D. A., Edmonson A. C., Gino F. (2008). Is yours a learning organization? în

”Harvard Business Review”
http://hbr.org/2008/03/is-yours-a-learning-organization/ar/1 - accesat 16.01.2014
Maslow, A. H. (2007). Motivație și personalitate, București, Editura Trei
O'Neil, J. (1995). On schools as learning organisations: a conversation with Peter
Senge.
http://www.ascd.org/publications/educational-leadership/apr95/vol52/num07/On-Schools-
as-Learning-Organizations@-A-Conversation-with-Peter-Senge.aspx – accesat 19.01.2014
Pânișoară, I. O. (2013). Este școala o organizație care învață? Sau NU? -
http://performante.ro/este-scoala-o-organizatie-care-invata-sau-nu - accesat 19.01.2014
Senge, P. M. (2012). A V-a disciplină. Arta și practica organizațiilor care învață,
București, Business Tech International
Silins, H., Zarins, S., Mulford, B.(2002). What characteristics and processes define a
school as learning organisation? Is this a useful concept to apply to schools? în International
Education Journal Vol 3, No 1 -
http://ehlt.flinders.edu.au/education/iej/articles/v3n1/silins/paper.pdf - accesat 19.01.2014