Floare albastră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.

„Floare albastră”

Autor Mihai Eminescu  

Țara primei apariții România  

Limbă limba română  

Data publicării 1 aprilie 1873  

Modifică date / text 

„Floare albastră” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1 aprilie 1873 în revista Convorbiri
literare. Poezia „Floare albastră” constituie, după cum spunea Vladimir Streinu „primul mare semn al operei
viitoare”.
Precedată în timp de unele mari creații cum sunt „Venere și Madonă”, „Epigonii”, „Mortua est” și „Egipetul”,
urmată de „Împărat și proletar”, „Călin-File din poveste” sau „Strigoii”, poezia „Floare albastră” își are punctul de
plecare în mitul romantic al aspirației către un ideal înalt, de fericire, încununat de o iubire pură, desăvârșită.
Astfel, poezia „Floare albastră” este o meditație pe tema iubirii, o idilă desfășurată într-un cadru feeric, în care
visul romantic prefigurează peisajul, putându-se confunda cu natura, dar și o eglogă pe tema fericirii și a iubirii ca
formă de cunoaștere.

Cuprins

 1Titlul poeziei
 2Tema
 3Planuri
 4Planul feminității
 5Planul bărbatului
 6Stil
 7Versificație
 8Legături externe

Titlul poeziei[modificare | modificare sursă]

Titlul poeziei este alcătuit din două sintagme: „floare”, reprezentând efemeritatea, delicatețea și „albastră”
sugerând infinitul cosmic, dar și aspirația. Titlul este și o metaforă simbol, un motiv romantic care apare și în alte
literaturi. În literatura germană, în lirica lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează în femeie luând chipul
iubitei și tulburând inima eroului. Motivul florii albastre apare și la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră
reprezintă voința, dar și nostalgia nesfârșitului sau femeia ideală. De asemenea, albastrul simbolizează infinitul,
depărtarile mării și ale cerului, iar floarea poate fi ființa care păstrează dorințele.
În „Floare albastră”, Eminescu evocă amintirea unui proiect erotic eșuat, dar eșuat din cauza confuziei bărbatului
asupra căilor omului de a fi fericit. Orgolios, acesta nu vrea să se lase amăgit de instincte și aspiră spre
cunoaștere, spre căutarea Absolutului. Copila nevinovată care-l avertizează: Nu căta în departare/ Fericirea ta,
iubite!, îmbiindu-l spre jocul voluptuos al idilei, are intuiția adevărului, pe care poetul îl descoperă după epuizarea,
prin experiență, a celorlalte căi. Dar, aflat sub scurgerea timpului (aici începe tema fundamentală a poeziei), omul
nu se mai poate întoarce și clipa consonanței sufletești, care i-ar fi putut aduce fericirea, rămâne în veci
pierdută: „Și te-ai dus, dulce minune/ Și-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră! Floare-albastră/ Totuși este trist
în lume”.

Tema[modificare | modificare sursă]
Amintirea devine prilej de meditație asupra fragilității ființei umane în Univers. Din această perspectivă, condiția
omului este tristă, pentru că este repede trecător; nu poate reveni asupra erorilor de conduită existențială, dar nici
nu poate păstra, atunci când trăiește, clipa fericirii. Asta este ceea ce Eminescu face, suprapunând peste tema
erotică a poeziei, o alta temă, a timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creații romantice. De
aceea, ”Floare albastra” este nu numai o poezie de dragoste, cum apare la prima lectură, ci și o meditație cu
rezonanțe mai grave asupra condiției umane în genere.
Această interpretare înlatură și controversele iscate în primele ediții ale poeziilor lui Eminescu, în care unii editori
au publicat varianta „Totul este trist în lume”, adverbul „totuși” părându-li-se nefiresc și în afara realității estetice a
acestei poezii de dragoste. Însă cuvântul așezat de poet în finalul micului său poem este cum nu se poate mai
sugestiv și plin de ecouri metafizice.

Planuri[modificare | modificare sursă]
Poezia este construită pe două planuri distincte, inegale ca întindere și cu pondere inversată în accentuarea ideii
de bază: un plan este al femeii, celălalt al bărbatului. Femeia este o copilă naivă, dornică de a se realiza prin
iubire. Bărbatul este un contemplativ, sedus de dulceața jocului inocent, dar încrâncenat să atingă Absolutul,
preocupat, într-un ceas când putea să cunoasca fericirea, de altceva, mai înalt și mai întelept, după cum reiese
din îngăduința sa față de prea plinul pasional al fetei: „Eu am râs, n-am zis nimica”.

Planul feminității[modificare | modificare sursă]

Planul feminității (cuprins în strofele 1-3 și 5-12) are forma unui monolog, alcătuit în prima parte dintr-un reproș, și
apoi, în partea următoare, dintr-o provocare inocentă, care este un act de seducție. Reproșul este expresia
intuiției feminine, care simte în diversitatea preocupărilor abstracte ale bărbatului pericolul înstrăinării. Cufundarea
lui „în stele și în nori și-n ceruri nalte”, gândirea lui plină de imaginile „câmpiilor Asire”, ale „întunecatei mări” și
ale „învechitelor piramide” care „urcă-n cer vârful lor mare” o determină să-l avertizeze asupra capcanei în care ar
putea să cadă, confundând căile fericirii: ”Nu căta în departare/ Fericirea ta, iubite!”.
Provocarea pe care o lansează (strofele 5-12) izvorăște dintr-o nevoie demonstrativă, pare o lecție de inițiere într-
un segment al existenței pe care bărbatul îl minimalizează. De aceea, proiectul ei erotic este de o mare fascinație,
poartă în el toate atuurile tentației: natura este paradisiacă, iubita este frumoasă și „nebună”, adică disprețuitoare
de convenții, dragostea este neprefacută și totală, mută și inocentă. Eminescu recompune idila imaginată de fată
după modelul biblic al perechii unice în grădina raiului. Cadrul natural este însă autohtonizat: e „gura raiului” din
cântecul popular, cu luminișuri, cu stânci gata să se prăvale în prăpastie, cu izvoare care plâng, cu trestii înalte și
foi de mure, cu soare și lună. Autohtonizat este și limbajul copilei, care se alintă în spiritul oralității țărănești: ”de
ce m-ai uitat încalte”, „voi cerca”, „mi-oi desface”, „cine treabă are”. „Povestea” fetei reprezintă în fapt o alternativă
existențială împotriva durerii de a fi, de care suferă barbatul eminescian: acceptarea instinctualității aduce
fericirea de a fi. Dulcea copilă apare astfel într-o altă ipostază, mult mai profundă, devine simbol al unei speranțe
la care omul n-a renunțat niciodată. Ea descoperise pe căi mai simple și mai directe, un adevăr fundamental, pe
care bărbatul se încăpățânează să-l ignore: „Ah! Ea spuse adevarul” , „Eu am râs, n-am zis nimica”.

Planul bărbatului[modificare | modificare sursă]

Planul bărbatului, foarte redus (cuprins în strofele 4 și 13-14), are dublu rol, fixează „povestea” în interiorul unei
amintiri și confera poeziei caracterul de meditație. Senzația de poveste evocată este dată de prezența în text a
unui narator, marcat de pronumele personal „eu”, și a unor scurte precizări, care delimitează planurile: „Astfel
zise mititica/ Dulce netezindu-mi părul” sau „Înc-o gură-și dispare.../Ca un stâlp eu stam în lună”, apoi în final „Și
te-ai dus.../Și-a murit iubirea noastră”. Aceste detalii, completate de exclamații meditative: „Ah! Ea spuse
adevărul” sau „Floare-albastră/floare-albastră.../Totuși este trist în lume!” demonstrează că povestea de dragoste
este pusă într-o ramă, într-o altă poveste, a bărbatului. Rezultă că planul al doilea, atât de redus în economia
poemului, deține rolul esențial în conturarea ideii de bază a poeziei, primul plan, al idilei, fiind încorporat într-o
meditație senină și luminoasă, marcată însă de o iremediabilă tristețe.

Stil[modificare | modificare sursă]
Din punct de vedere stilistic, „Floare albastră” surprinde, ca și celelalte idile, prin prospețimea și naturalețea
limbajului, prin grația exprimării. Aceste trăsături rezultă din valorificarea extraordinar de rafinată
a lexicului popular, a vorbirii țărănești și a fonetismelor caracteristice graiului moldovenesc.
De observat, mai întâi, spațiul artistic care formează cadrul limitat și echilibrat al idilei. Noțiunile care-l compun,
exprimate prin substantive-singure sau în construcții specifice- se circumscriu unei geografii a ruralității semi-
montane: cadrul de verdeață, izvoare, stânca, bolta cea senină, foi de mure, sat, vale, al porții prag. Sunt cuvinte
care aparțin fondului lexical de bază al limbii române, de o mare concretețe, accentuată deseori prin determinări
substantivale (ochiu de pădure, foi de mure, bolți de frunze) sau adjectivale (bolta cea senină, trestia cea lină),
care devin epitete sugestive, ornate pentru a picta o natură bogată, paradisiacă. Acest cadru, care reface
imaginea Edenului cu unele elemente autohtone, se află în antiteză cu cel sugerat la inceput în monologul fetei,
 unde stelele, norii, câmpiile Asire, întunecata mare și piramidele învechite construiesc un spațiu străin și abstract,
incompatibil cu locul iubirii. Cuvintele, deși foarte cunoscute, aparțin acum altui orizont lingvistic, fata încercând
prin ele să schițeze universul spiritual al poetului. Expresivitatea nu mai e dată de epitete, generale și cuminți,
fără putere de individualizare: ceruri nalte, întunecata mare, piramidele-nvechite, ci doar de cele câteva verbe din
limbajul popular (a cufunda, a grămădi), care în contextul dat devin metafore personificatoare.
De reținut în al doilea rând, mijloacele verbale care sugerează starea de grație a fetei, psihologia ei agresiva.
Volubilitatea ei seducătoare se înfățișează în haina oralității populare, cu unele accente regionale: încalte, vom
sedea, mi-i spune, voi cerca, mi-i ținea, cine cui ce-i pasa.
Toate aceste procedee confera poeziei o naturalețe a exprimării și o limpezime a ideilor care produc aproape
spontan adeziunea cititorului. Poziția adverbului „totuși” îl smulge din reveria provocată de contemplarea tabloului
edenic și-l aruncă în zonele incerte ale îndoielii filozofice. Eminescu a mizat aici pe o capcană a sintaxei limbii
române. Propozitia „Totuși este trist în lume” pare să închidă într-o concluzie, sensul întregului tablou anterior. În
realitate, deschide un nou sens, neexprimat, dar presupus, deoarece „totuși” este un adverb de mod cu înțeles
concesiv, care este de obicei folosit ca un corelativ în regenta unei propoziții subordonate concesive, care aici
lipsește. Ceea ce înseamnă că Eminescu gândește în continuare la această propoziție, dar nu o mai exprimă,
lăsându-l pe cititor să o recompună și să-i ghicească motivul tristeții.
Prin această interpretare, misterul unei controverse vechi din istoriografia noastră literară ar putea fi elucidat.
Important rămane însă faptul că semnificațiile întregului poem pivotează în jurul unui cuvânt, a cărui încărcătură
stilistică, dirijată de gândirea înaltă a poetului, depășește cu mult condiția lui, modestă de adverb.

Versificație[modificare | modificare sursă]
Versificația este trohaică, în spiritul metricii populare, ceea ce înseamnă că accentele produc un ritm coborâtor,
de alintare, dar și de tânguire. Nu altfel sunt manifestările fetei care se plânge galeș de pericolul de a fi părăsită și
se alintă într-un spectacol erotic, prin care încearcă să-l seducă pe bărbatul ales.
Versurile sunt scurte și uniforme; aproape toate au opt silabe, cu excepția versului întâi și patru din strofele șapte,
zece, doisprezece care sunt de șapte silabe. Rima, cu rare asonanțe (caldură-gură, frunze-ascunse), ceea ce
conferă versurilor de mijloc o sonoritate melodioasă, înaltă și alungită prin aliterație. Sonoritatea aceasta este
apoi tăiată de versul final al fiecărei strofe care dă ritm întregului ansamblu muzical al poeziei.
Toate acestea fac din poezia „Floare albastră” care cultivă forma de expresie a unui „clasicism romantic” o
adevarată capodoperă a poeziei eminesciene .

Legături externe[modificare | modificare sursă]

La Wikisursă există texte originale legate de Floare albastră

[arată]

Poezii de Mihai Eminescu

Categorii: 
 Poezii din 1873
 Poezii de Mihai Eminescu
 Poezii românești
 Romantism literar
Meniu de navigare

 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare

 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Căutare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook

Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații

Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata

Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit

În alte proiecte
 Wikisource

Limbi
Adaugă legături
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 21 iunie 2020, ora 15:58.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Dezvoltatori

 Statistics

 Cookie statement

 Versiune mobilă

 ACASĂ

 DESPRE
  

 CONCURS
o Concurs: Eu și sportul, povestea celor mai intense experiențe!

o Personalizează imaginea cărţii preferate

o Schimb de cărţi

o Mesaj pentru mama

o Concurs fulger! februarie 2018

o Concurs Fulger!

o Cărți pentru tineri

 CAMPANII
o Citesc azi, pentru a povesti mâine

o Campanie Bookzone – 1 decembrie

 PROIECTE
o Alchimiștii cuvintelor

o Proiecte noiembrie 2017

Cărțile Tinerilor
U
n blog despre cărți, de ieri, de azi și de mâine, pentru copii și tineri

 RECENZII
  

 RAFTUL ELEVILOR

 CA-N POVEȘTI

 DIN LUMEA CĂRȚILOR

o Noutăți editoriale

o Scriitorul lunii

 TINERI SCRIITORI
o Creații literare

 PAGINI DE CELULOID
o Ecranizări în premieră

 REVIEWS

Floare albastră – Mihai Eminescu

13 ianuarie 2015 de Florina Dinu

Poezia „Floare albastră” a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1

aprilie 1873 și scrisă în perioada studiilor poetului la Viena și Berlin.

Între marile teme ale poeziei eminesciene, natura și a iubirea ocupă un loc însemnat, cele două, îngemănate,
regăsindu-se exprimate în majoritatea operelor sale (și în cea de față), de la cele de debut literar până la ultimele
publicații.
În această poezie întâlnim cele două etape ale liricii sale erotice: visul iubirii posibil de împlinit și iubirea pierdută,
care nu se poate uita niciodată.

La prima vedere, titlul poate sugera descrierea unei plante cu petalele de culoare albastră. La o analiză mai
amănunțită observăm că titlul exprimă un motiv de largă circulație în literatura universală; în creația scriitorului
german Novalis, „floarea albastră” simbolizează iubirea și nostalgia infinitului, în timp ce în opera poetului italian
Giacomo Leopardi reprezintă idealul de frumusețe și puritate.

La Eminescu, „floarea” simbolizează femeia care întruchipează frumusețile lumii (gingășia, viața); iar epitetul
cromatic „albastru” se identifică cu apa și cerul, făcându-le pe femeie și sentimentul iubirii pentru aceasta eterne.

Dar poetul adesea folosește masca lirică pentru adoptarea celor două ipostaze ale principiilor masculin și feminin,
creând astfel o nuanțare în asocierea celor două simboluri:

 unul cald, feminin, exploziv, natural – floarea – care are viață scurtă, dar care aduce împlinire, reprezintă
etapa culminantă, fecundă din viața unei plante;
 altul rece, masculin, imaterial – culoarea albastru (rar o regăsim în natură)  – predispunând la meditație,
visare, detașare, dezmărginire, dar și la o stare maladivă, deprimantă.

Și te-ai dus, dulce minune,/Ș-a murit iubirea noastră/Floare-albastră! floare-albastră!… Totuși este trist în lume!

Dubla chemare din ființa poetului spre împlinire materială și aspirație spirituală este contradictorie, „floare-
albastră”, deposedând, întristând și îmbrăcând o discretă semnificație funerară, în finalul poeziei: Și-a murit
iubirea noastră/Floare-albastră! floare-albastră!, pe care eul liric o constată și o lasă să-și urmeze totuși cursul,
fără a dramatiza.

Poezia are în componența sa paisprezece strofe (catrene), care pot fi împărțite în patru episoade lirice: mustrarea
adusă de ființa iubită (primele trei strofe), meditația iubitului (strofa a patra), invitația la iubire din partea iubitei
(strofele IV-XII), concluzionarea (ultimele două strofe).

Primul episod liric pune în evidență reproșul iubitei; el conține împletirea dintre spațiul ceresc și planul terestru,
ceea ce denotă o cunoaștere absolută. Reproșul  Iar te-ai cufundat în stele  /Și în nori și-n ceruri nalte? definește
spațiul infinit, abstract spre care iubitul aspiră. Adverbul „iar” (din nou) accentuează ideea de repetiție, de
dobândire a unui obicei.

Meditația iubitului: Chiar dacă este vorba de un reproș, mititica  îl spune cu blândețe, în același timp netezindu-

mi părul. Gestul său denotă o iubire nemărginită, o apropiere între cei doi și o grijă pentru iubit. În fața vorbelor
ființei iubite, eul liric rămâne mut, iar singurul răspuns rămâne râsul: Ah! ea spuse adevărul;/ Eu am râs, n-am zis
nimica. Interjecția Ah accentuează diferența dintre abstract și concret, geniu și muritor, etern și perisabil.

Invitația la iubire are ca destinatar iubitul și zugrăvește un vis proiectat în inima unei naturi unice, specifice lui
Eminescu, care amintește de peisajul paradisiac.

Cadrul romantic este unul de vis, alcătuit din elementele naturii alese cu grijă: codrul cu  verdeață, izvoare plâng
în vale, ochi de pădure,  foi de mure,  etc.

Ființa iubită își imaginează scenariul după care va rula întâlnirea celor doi: Și de-a soarelui căldură /Voi
fi roșie  ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur  părul,/ Să-ți astup cu dânsul gura. Iubirea lor se va consuma departe de
ochii lumii, acolo unde vor fi doar ei doi, dornici să-și consume flacăra iubirii. Limbajul devine și el familiar,
predominând nota populară: Și mi-i spune-atunci povești /Și minciuni cu-a ta guriță, /Eu pe-un fir de  romaniță/Voi
cerca de mă  iubești. Gândul la viitoarea întâlnire o înfierbântă pe femeia iubită și-i dă puterea de a se
autoportretiza: Voi fi  roșie ca mărul. În această afirmație se simte iubirea și dorința de a fi lângă jumătatea sa.
Nici drumul de întors spre casă nu va fi diferit, ci va păstra același ton, tonul iubirii: Pe cărare-n bolți  de frunze,
/Apucând spre sat în vale, /Ne-om da sărutări pe cale, /Dulci ca florile ascunse.

Ultimul episod liric prezintă gândurile geniului care se rezumă la o iubire himeră, de care nu va avea niciodată
parte. Versurile Ce frumoasă, ce nebună  /E albastra-mi, dulce floare!  exprimă revenirea eului liric la realitate,
mult prea dură și diferită față de frumosul vis de iubire. Singurătatea, izolarea geniului este exprimată cu ajutorul
versului Ca un stâlp eu stam în lună!. „Stâlpul” poate fi privit ca o axă ce unește cerul cu pământul, visul cu
realitatea.
Finalul poeziei vine să concluzioneze o tristă realitate Totul este trist în lume! Acest final se pare că a avut însă
două variante, prin Totuși este trist în lume!. Nu vom știi niciodată cu certitudine care este cea autentică,
deoarece manuscrisele eminesciene s-au pierdut. Criticii literari consideră a doua variantă ca fiind cea mai
potrivită, cea corectă.

Conform afirmației lui Vladimir Streinu, poezia „Floare albastră” reprezintă „primul mare semn al operei viitoare”.

Și încă o dată veșnicul îndrăgostit, Mihai Eminescu, ne surprinde.

Floare albastră
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
 Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…

Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

..............

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

Din categoria: Raftul elevilor

Căutare


COMUNITATE

ARTICOLE RECENTE

 Suflete captive – Dama de treflă

 M-a înşelat, acum ce fac? – L.C. Sima
 AME – volumul I – Cathya Mp
 Secretele unui vieţi uimitoare – Gaur Gopal Das
 O nouă şansă, volumul II – Mona Kasten
DE CE IUBIM CĂRȚILE

De ce iubim cărțile

O carte, zece motive

ABONEAZĂ-TE LA NEWSLETTER
 Email *

Abonează-te!

ECHIPA

Echipa
Contact
Colaboratori
Media
FLORINA DINU

Arată postările din blogul meu

ANCA SPIRIDON

Arată postările din blogul meu

DIANA BADEA

http://www.cartiletinerilor.com/diana-badea/
Copyright © 2020 · Magazine Pro Theme on Genesis Framework · WordPress · Autentificare
Acest site foloseşte cookies pentru a oferi servicii şi pentru a monitoriza traficul. Dacă folosiţi acest site sunteţi de acord cu utilizarea cookies.  Aflaţi
mai multe

AM ÎNŢELES

DECLINE ALL

POWERED BY COOKIE-SCRIPT

×



