Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Rezumat IR
Rezumat IR
Schimbarea apare atunci când Dacia devine provincie romană. După cum bine ştim, romanii manifestau
multă toleranţă faţă de noile provincii cucerite, dar acest lucru nu s-a întâmplat şi cu noua provincie Dacia, pentru
că, chiar împăratul Traian a dispus să fie distruse nu numai cetăţile dar şi sanctuarele geto-dacice. Bineînţeles
această decizie a fost una de ordin politic pentru că Traian aflase că sanctuarele/religia zamolxiana reprezenta
fundamentul unităţii morale şi politice al geto-dacilor. Se vroia deci o mai bună integrare a Daciei în imperiul
roman şi încet încet urmată şi de distrugerea ethosului zamolxian. Logic, că, un rol important l-au jucat aici şi
coloniştii care au favorizat dezvoltarea unui sincretism religios (apar temple dedicate lui Jupiter Optimus Maximus;
Junonei; apare şi cultul regelui celebrat cu mult fast – şi pompă; apar şi alte culte precum cele imperiale –
mithraismul, frigiene (Cybele); siriene (Attargatis, Astarte); egiptene (Isis, Serapis); celtice (Epona).)
Bineînţeles că de această anemie religioasă va profita foarte curând creştinismul. Geto-dacii nu se bucurau
de nici un drept politic drept pentru care s-a dezvoltat sentimentul de revoltă iar pe lângă acesta, din cauza
sincretismului religios, se mai dezvoltă şi sentimentul de “alienare şi indiferenţă în raport cu valorile tradiţionale”.
Elementele care au favorizat pătrunderea creştinismului sunt în general cele zamolxiene dintre care amintim:
credinţa puternică în nemurire; ideea de jertfă şi relaţia acesteia cu mântuirea (referire specială la relaţia dintre
solul care se jertfeşte pentru popor şi pentru Hristos); ascetismul şi ordinele acestuia.
sincretismul religios orientalo-elenist este strâns legat de istoria statelor eleniste succesoare ale imperiului lui
Alexandru cel Mare și, în fine ale imp. Roman, care cuprindea anumite părți ale vechiului imperiu al lui Alexandru,
din Europa Apuseană și din diferitele părți ale Africii cucerite de romani sau din părțile dunărene. În acest spațiu au
apărut nenumărate comunități religioase dar și literaro-filosofico-religioase, care ar putea fi desemnate ca trepte
premergătoare pentru așa numitele religii universale sau imperiale. Aceste religii se disting clar de religiile
autohtone din cadrul imperiului, deși au multe în comun cu acestea. Toți cei care au aderat la ele au făcut-o în mod
liber. Sfârșitul imperiului a însemnat și sfârșitul lor, întrucât ele erau strict dependente de cultura si spiritualitatea
imperiului pe care îl reprezentau.
a) Zeii “terapeuți” – Nici un alt zeu din întreaga lume antică nu s-a bucurat de o popularitate mai mare
datorită calităților sale terapeutice ca zeul Asclepios. Această popularitate a durat de la sf. sec. al V-lea î.d.Hr. pînă
în sec. al III-lea d.Hr.
în cultul care i se aducea, zeul era desemnat frecvent ca mântuitor. Mijlocul terapeutic principal îl constituia
somnul în temnplul zeului, așa numita “incubație”.
ca elemente terapeutice erau utilizate mai ales apa de izvor și șarpele sacru.
în credința poporului, Asclepios executa si operații chirurgicale care depășeau cu mult standardele medicinei
contemporane, cum ar fi de pildă, deschiderea cavității abdominale.
b) Statui și chipuri “terapeutice” – anticii atribuiau puteri teurgice chipurilor și statuilor unor divinități și
eroi, fiindcă ei credeau că zeii și eroii respectivi erau realmente prezenți în ele, ba chiar identici cu ele.
datorită puterilor ei miraculoase, statuia era împodobită tot timpul cu coroane, monezi de argint și plăci
votive.
apologetul creștin Atenagora relatează despre multele statui ale eroului Neryllinos, care erau încoronate și
aurite socotindu-se că ar avea puteri miraculoase.
c) “Făcătorii de minuni” – anticii atribuiau asemenea aptitudini miraculoase nu numai zeilor și anumitor
eroi divinizați, ci și unor personalități cu totul excepționale, desemnate cu denumirea de “bărbați divini”.
din această categorie făceau parte între alții, anumiți vizionari, prezicători, sacerdoți ai oracolelor, magicieni
și “făcători de minuni”, profeți și cântăreți, conducători și regi, fondatori de orașe și state, legiuitori etc.
grecii antici cinsteau ca bărbați divini, între alții pe Socrate, Platon, Epicur și Diogene.
alături de aceștia mai existau și alți bărbați divini, în jurul cărora tradiția a țesut o întreagă mitologie. Ca
ptototip este considerat Pitagora, a cărui naștere este corelată cu zeul Apolo.
2.Magia
încă din vechime magia în sine se fundamenta, teroetic, pe credința în existența demonilor și pe existența
unei simpatii, respectiv antipatii în cosmos, de unde cunoscuta magie simpatică. Grecii antici credeau în existența a
nenumarate stafii duhuri necurate la care avea să se adauge – de prin secolul al IV-lea înainte de Hristos – credința
orientală în demoni care pătrunsese în spațiul vechii Elade.
arta magiei consta, nu în cele din urmă în izgonirea demonilor răi și in câștigarea bunăvoinței celor buni. O
atare acțiune magică asupra zeilor, demonilor și oamenilor era posibilă tocmai datorită faptului că în întregul
cosmos ar exista o simpatie, respectiv antipatie reciprocă.
ca mijloace simpatetice utilizate în magie, amintim mai întâi pe cele materiale, dobândite din domeniul
plantelor, animalelor și mineralelor. Folosirea simultană a mai multor mijloace oferea mai multă forță actului
magic.
elementele imateriale din actul magic erau reprezentate de anumite formule și rugăciuni dar mai ales
invocarea autentică a divinității, prin care se exercita o presiune irezistibilă asupra forțelor superioare.
un alt mijloc magic îl reprezentau statuetele sau figurile magice, consacrate printr-un ritual magic și
reprezentând divinitățile sau ființele superioare învocate în actul magic. Vrăjitorul avea misiunea de a lua în
captivitate spiritul respectivilor zei sau demoni și de a-l încarcera în aceste statuete sau figurine. Neoplatonicii au
numit aceasta teurgie.
alte mijloace folosite în magie erau așa-numitele tăblițe ale blestemului și amuleta. Pe anumite tăblițe
confecționate din plumb era inscripționată nenorocirea dorită a i se întâmpla, de pildă, rivalului cuiva într-o
competiție sau adversarului într-un proces.
3.Astrologia
Sistemul ei bine prefecționat reprezintă un rezultat al sincretismului, care are rădăcini caldeene, egiptene și
grecești.
Astrologia a primit aspectul ei aparent științific prin relația sa cu matematica și astronomia, mai ales dacă
avem în vedere că vechii romani îi desemnau pe astronomi ca “mathematici”.
fiecărui astru i-a fost repartizate anumite regiuni, perioade de timp, animale, plante, oameni, însușiri, acțiuni
și multe altele.
În concepția astrologilor, într-e microcosmos și macrocosmos ar exista o solidaritate universală, așa încât
orice întâmplare sau eveniment poate fi prognozată cu exactitate.
trebuie făcută însă, o distincție clară într-e astrologia universală și cea individuală. Cea dintâi ne oferă
informații legate de diferite regiuni, popoare, orașe etc. Astrologia individuală este preocupată de tot ceea ce-l
privește pe om ca individ.
astrologia n-a oferit doar o nouă imagine despre lume, ci a modificat și vechiul panteon greco-roman.
4. Mantica.
vechii greci credeau ca mantica este un dar făcut de zei oamenilor încă din timpurile primordiale.
asemenea magiei, și mantica presupunea împlinirea prealabilă a unor condiții de către cei ce o practicau.
ca o condiție individuală, pretutindeni manticul trebuia să se supună unor ritualui precise de purificare, să
evite anumite mâncăruri și să respecte un regim aspru de abstinență sexuală.
zeul propriu-zis al oracolelor grecești nu era Zeus ci Apollo, ale cărui oracole erau răspândite în întreaga
lume grecească.
o formă de mantică larg răspândită, era mantica onirică. Însuși Cicero, invocând pe Socrate, Platon, Aristotel,
făcea referire la caracterul divin al viselor. De asemenea, Plinius susținea că in timpul viselor sufletul părăsea pe cel
adormit și migra în cele mai îndepărtate locuri.
Manticii apelau frecvent la arta interpretării a tot felul de semne exterioare pentru a prezice viitorul.
în viața privată se practica așa-numita hidromantică, constând in aruncarea unor alune în apă și interpretarea
felului cum acestea pluteau sau se scufundau.
În perioada clasică, eroi erau considerați și apărătorii justitiei și cei care-i pedepseau pe cei ce incălcau legea.
cultul eroului se concentra in mod firesc asupra mormântului acestuia. Deseori mormântul se afla în templu
sau în jurul templului unei divinități cunoscute. Cel mai important lucru pentru cultul eroului îl reprezenta
indispensabila groapă sacrificială, în care se scurgea sângele animalelor sacrificate și erau aruncate și celelalte
ofrande sacrificiale.
aproape toate asociațiile își alegeau un zeu sau un erou ca patron, căruia îi consacrau un cult mai mult sau
mai puțin răspândit.
1.Misterele frigiene
a)Cibele și Attis
Centrul acestui cult se afla în Persinunt. Sărbătorile de inițiere aveau loc către echinocțiul de primăvară între
17 și 27 martie.
pe 24 artie “ziua sângelui” avea loc marea inițiere sacerdotală când zeița Cibele își recruta preoții.
“ziua sângelui” pare să fi fost o ceremonie de doliu desfășurată cu mare zarvă. Preoții și candidații la
inițierea sacerdotală se întărâtau împreună ajungându-se până la o creiză de nebunie colectivă.
în acest vacarm infernal unul dintre neofiți, slujindu-se de un cuțit de piatră, își amputa cu iuțeală organele
bărbătești care erau aduse ca ofrandă zeiței.
semnificația acestui act era aceia că galli sunt preoții zeiței mame și că ea îi aduce în slujba sa prin castrare.
după încheierea acestor rituri sângeroase, pinul-Attis era coborât în cavoul din templu și rămânea acolo până
anul următor. Urma “ziua veseliei”. După lamentațiile funebre din noaptea de 24 spre 25 martie, urma brusc o
explozie de bucurie, în zori, când era anunțată învierea zeului.
b) Sabazios
tot din frigia și înrudit de altfel cu cultul lui Cybele-Attis provine și cultul misteric al lui Sabazios sau Sabos.
iudeii din Asia-Mică îl identificau pe Iahve ca Dumnezeu al Sabatului cu Sabazios, un sincretism întâlnit și
la Roma deja în anul 139 î.d.Hr.
inițierile au și ele un caracter sincretist, astfel un înger bun îi conduce pe cei inițiați la ospățul festiv al celor
“fericiți”, după moarte în lumea de dincolo.
în centrul riturilor misterice se afla șarpele, ca reprezentant al zeului. Cel ce se iniția își punea șarpele în sân
simbolizând prin aceasta unirea în iubire cu divinitatea.
2. Misterele siriene
a) Adonis
prezența zeului fenician al vegetației, Adonis, este atestată în grecia antică chiar din sec. VII î.d.Hr.
există practic două variante ale mitului grecizat ale acestui zeu oriental.
într-o primă variantă se arată cum Persefona nu mai vrea să renunțe la Adonis care îi fusese încredințat de
către Afrodita, așa încât Zeus însuși va trebui să aplaneze conflictul. El hotărăște ca Adonis să aparțină în egală
măsură, fiecăreia dintre cele două zeițe câte o jumătate de an.
cea de-a doua variantă are trăsături mult mai vechi și potrivit câreia Adonis, iubitul Afroditei, este rănit la
vânătoare de către un mistreț.
pentru cultul consacrat zeului simportante sunt moartea și doliul după moartea acestuia, la care participă
întreaga natură.
sărbătoarea consacrată zeului Adoniile, dura două zile și avea loc în fiecare an vara.
mul mai târziu în perioada creștină, în prima zi a adoniilor aveau loc bocetele și se aduceau jertfele
respective pentru ca a doua zi să se sărbătorească ziua învierii zeului- ca o zi a regenerării și revigorării naturii –
când femeile trebuiau să apară cu părul tuns.
b) Dea Syria
pe Eufrat, în Hierapolis, străvechea zeiță tribală Atargatis avea un renumit sanctuar. Ca soție a lui Hadad, ea
era o divinitate a procreeri și fecundității. Falusul, ca semn al forței divine, făcea parte dintre simbolurile ei de cult..
între altele cultu consacrat zeiței încearcă să promoveze ca experiență reigioasă senzualul, actul sexual prin
prostituția sacră și prin autocastrarea orgiastică, promițând adepților fericirea și siguranța zeilor.
c) Jupiter Dolichenus.
În doliche, un orășel din nordul Siriei, era adorat în perioada romană un zeu reprezentat, de obicei, așezat pe
un taur care alerga spre dreapta.
încă de pe vremea lui Vespasian, acest zeu a fost dus de către soldații, negustorii și sclavii sirieni în Occident
unde a pătruns sub numele de jupiter Dolichenus
adoratorii săi, în special soldații din legiunile romane se numeau între ei frați și se considerau aleși ai zeului;
templele sale dispuneau de o fântână sau de o cisternă, utilizată pentru purificările cultice.
3. Misterele egiptene.
Isis și Serapis.
acest cult egiptean a dobândit o așa mare popularitate, încât de mai multe ori romanii s-au opus violent
hotărârilor senatului de a demola templele consacrate lui.
în egiptul antic, exista o credință puternică în posibilitatea identificării cu Osiris (Serapis) a celui decedat.
Prin inițierea sa în mistere, neofitul putea dobândi încă din viața actuală această identificare mistică cu zeul; după
cum Osiris a fost înviat de zeița Isis, tot la fel și cel ce se iniția putea fi divinizat și astfel înviat de către aceiași
zeiță.
ritualul inițierii era, în fapt, străvechiul ritual osirian al funerariilor, ritual ce se aplica faraonului în viață.
candidtul la inițiere era plimbat, cu certitudine, prin niște încăperi în care lumea celor morți era reprodusă în
picturi sau sclupturi, aceste fiind ferm convins că se află în lumea morților stăpânită de însuși Osiris.
renașterea sau învierea celui ce murise, asemenea lui Osiris, se încheia cu un ospăț cu mâncăruri alese.
4. Misterele persane
Mithraismul.
cultul mithraic, era un cult absolut închis, ca un cult de confrerie. Pe de altă parte confreriile sale își recrutau
membrii exclusiv din rândul bărbaților, femeile fiind excluse de la inițiere.
Tertulian amintea de o anume formă de botez care avea, probabil, menirea de a-l introduce pe neofit în noua
viață.
conform unei informații creștine furnizate de pseudo- Augustin din veacul al IV-lea celor pregătiți pentru
inițiere li se legau ochii, fiind înconjurați de o ceată de dansatori frenetici, dintre care unii încercau să imite țipătul
corbilor, iar alții răgeau asemenea leilor, alții aveau mâinile legate cu intestine de găină și trebuia să sară peste un
șanț plin cu apă, apoi apărea cineva cu o spadă, tăia intestinele și se declara eliberator.
Ernest Renan ține să supraevalueze mithraismul și posibilitățile sale de universalizare, dacă contextul istoric
ar fi fost mai favorabil: “dacă creștinismul ar fi fost oprit în creșterea sa de vreo boală mortală lumea ar fi fost
mithraistă”.
dar, așa cum subliniază Mircea Eliade, trebuie reținut foarte bine faptul că mithraismul, spre deosebire de
multe alte mistere nu admitea femeile la inițiere. Or, o asemenea interdicție făcea dificilă, dacă nu imposibilă,
convertirea lumii la mithraism și, cu atât mai putin ținerea pasului cu creștinismul. Unii Sfinți Părinți și scriitori
bisericești din primele veacuri creștine au înfierat puternic mithraismul pentru practicile sale.
Încă de pe la începuturile înfloririi sale, gândirea grecească antică a abordat problemele religioase dintr-o
perspectivă filosofică și a încercat să pătrundă în panteonul transmis prin mit și cinstit prin cult cu ajutorul rațiunii
și al speculației. În cele ce urmează ne vom referii doar la sistemele filosofice religioase mai importante.
1. Epicureismul
Epicur din Samos (341-270 î.d.Hr), a întemeiat prina anii 307-306 la Atena o școală desemnată uneori și ca o
comunitate sau sectă. Ca asociație culturală această școală epicureică dispunea de sărbători comune, în primul rând
ziua de naștere a întemeietorului ei, de ospețe comemorative și acte de cult. În fața adeptilor săi, Epicur, trecea
drept un “mântuitor”.
din punct de vedere filosofic, Epicur explica apariția lucrurilor lumii în urma formării unor adevărate
“vârtejuri” ale atomilor, cărora le atribuia spontaneitate, libertate și autodeterminare. În concepția sa există o
infinitate de lumi, dacă avem în vedere că universul este infinit și că spațiul și numărul atomilor este infinit. Lumea
noastră nu este decât o parte din acest univers infinit. Pe de altă parte, spunea el, dacă universul, ca totalitate, este
veșnic, totuși nenumaratele lumi, cum este și a noastră, sunt produse și, în consecință, trecătoare.
În baza unei asemenea concepții mecaniciste, Epicur a ajuns, firește, la ateism. În viziunea sa lumea este
dominată de materie și de legile acesteia care exclud, din capul locului, vreo creație din nimic cât și conducerea
universului de către o Providență divină.
În privința sufletului filosoful susținea că acesta ar consta din patru părți: o materie calđă, una similară
aerului, alta similară suflării și, în fine, una dintr-o materie anonimă compusă, la rândul ei, din atomi foarte fini,
deosebiți de atomii lumii fizice.
care era destinul sufletului după moarte? În concepția sa el se dezintegra ca și trupul, în atomii din care era
compus.
în plan moral, Epicur pornește de la premisa că toate ființele inclusiv omul, prin firea lor, tind să evite
durerea și să trăiască plăcerea, care conduce la adevărata fericire. De accea el susținea că plăcerea trebuie să devină
pentru orice înțelept scopul ultim al existenței sale.
cu toate acestea Epicur prețuia și placerea spirituală, înțeleasă ca ataraxia, ca o plăcere provenită din starea
de plăcere interioară.
epicureismul a fost reînviat prin anul 200 d.Hr. , în timpul Imperiului, de către Diogene, în provincia Licia.
2. Stoicismul
Mișcarea filosofică elenistă cea mai considerabilă, care prin orientarea sa practică, legată de viață a înlocuit
sistemele metafizico-speculative ale lui Platon și Aristotel, a fost stoicismul.
școala stoică a fost întemeiată de către Zenon din Kitton (333-262 î.d.Hr.) care s-a născut în insula Cipru.
Potrivit concepției stoice, tot ceea ce există este corporal, și anume, fie ca principiu “suferind” (materia), fie ca
principiu “activ” (fizica), respectiv focul creator, identic cu Logosul – Dumnezeu – Zeus. Logosul a creat tot ceea
ce este individual din unitatea existenței primordiale, în sensul că materia ca substrat a primit o anume calitate, o
formă, dar în primul rând a primit calitățile sau formele primordiale ale celor patru elemente (focul, aerul apa și
pământul) care se pot întrepătrunde reciproc.
pentru stoici, divinitatea este ceva material, motiv pentru care fizica și teologia nu reprezintă decât două
modalități distincte de a privi spre același obiect. Evident, divinitatea n-ar mai fi divinitate, dacă n-ar dispune de
rațiune. Dar în concepția stoică, rațiunea este și ea ceva material. Prin aceasta, divinitatea-rațiune guvernează, în
fapt, atât lumea însuflețită cât și pe cea neînsuflețită. În cazul stoicilor ea poate fi identificată cu ceva ce
însemnează “destin”, o forță căreia se supun chiar și zeii.
așa cum s-a văzut Zenon, identifica divinitatea cu focul creator, cu Zeus, cu Rațiunea lumii etc., dar la toate
aceste epitete mai adaugă una foarte importantă: Providența conștientă de un scop.
în ceea ce privește sufletul, filosofii stoici, în baza concepției lor psihologice materialiste, susțin că materia
obișnuită a sufletului este supusă morții, pe când rațiunea, materia spirituală cea mai fină, ca parte a divinității este
nemuritoare. Sufletul nu apare simultan cu trupul, el vine în trup de undeva din exterior, el este preexistent iar după
moartea trupului se ridică în zonele astrale, unde va avea parte de aceeași hrană ca și planetele.
în plan moral, toți filosofii stoici susțin că a fi virtuos înseamnă, în fond, a trăi în concordanță cu principiul
naturii, adică natura sau rațiunea individuală trebuie să fie în concordanță cu natura sau rațiunea universală; trebuie
respectată ordinea rațională al lumii, trebuie respectată armonia cosmică. De aceea libertatea față de instincte și
afecte reprezintă o premisă esentială a moralității. Ele trebuie subordonate rațiunii, fiindcă doar rațiunea îl distinge
pr om de celelalte făpturi, dar mai cu seamă de animal. Avuția, onorurile și gloria, iubirea și prietenia, reprezintă un
impediment foarte serios spre viața virtuoasă, motv pentru care orice înțelept stoic renunță la toate acestea și
trăiește într-o deplină simplitate.
Cicero (106-43 î.d.Hr.) a transmis pe mai departe romanilor concepția și atitudinea stoică față de lume și
viață. Între adepții romani ai stoicismului de mai târziu Seneca (4 î.d.Hr – 65 d.Hr.), Epictet (50-120 d.Hr.) și
împăratul filosof Marcus Aurelius (121-180 d.Hr).
3. Neopitagoreismul.
Principalii reprezentanți ai neopitagoreismului sunt: Apollonius din Thyana, contemporan cu Sf. Ap. Pavel,
Moderatus din Gades, din aceeași perioadă, și Nichomachus din Gerasa, născut in arabia, care a trăit în jurul lui 140
– 150 d.Hr.
caracteristică pentru neopitagoreici este concpția lor dualistă, relația cu lumea divinului în acte ritualice și
revelații, speranța intr-o continuare a vieții într-o lume mai bună dincolo de mormânt și o interpretare alegorico-
moralizatoare a cultelor tradiționale; neopitagoreicii acceptau prezicerile, interpretarea viselor și a numerelor,
promovând totodată o viață morală ascetică.
în concepția lui Apollonius din Thyana, “Unul”, adică Dumnezeu, era distinct de toate cele existente,
inclusiv de ceilalți zei; El nu poate fi definit prin noțiuni ci doar prin conceptul de “nous”.
o personalitate apropiată neopitagoreismului a fost Plutarh din Cheronea (50 – 125 d.Hr.) discipol al
filosofului peripatetician Ammonius care a profesat Filosofia la Atena sub Nero și Vespasian.
în general el combate monismul stoic și asemenea lui Platon, susține existența a două principii cosmice: pe
de o parte Dumnezeu, ca origine a binelui, iar pe de altă parte materia ca o condiție a existenței răului. În viziunea
lui Plutarh, lumea reprezintă o parte a lui Dumnezeu, o emanație din Acesta. În ființa Sa, Dumnezeu rămâne
incognoscibil; El vede totul sar este invizibil; El este unitar și liber de orice alteritate; El nu este născut pentru că
este însăși existența în sine, de aceea noi putem percepe doar acțiunile sale. Totodată Plutarh mai susține că materia
în sine nu este rea ci indiferentă. Omul are în sine trei părți componente: trup, spirit și suflet. Sufletul este
nemuritor.
4. Neoplatonismul. (magnific)
Filosofia neoplatonică reprezintă cea mai semnificativă creație filosofică a primului mileniu de după Hristos;
ea a fost în același timp filosofie religioasă, ba chiar religie în sensul de religiozitate mistică. Ca și alte sisteme
filosofice, neoplatonismul se bazează pe filosofia lui Platon, fiindcă comportă trăsături dualiste și accentuiază
ontologicul.
locul său de naștere este orașul Alexandria, oraș aflat în punctul de intersecție a trei continente: Asia, Africa
și Europa.
în urma întîlnirii dintre spiritul antic grecesc și spiritul Orientului, prin neoplatonism, aici avea să se nască
mistica grecească aproape inegalabilă. De fapt, spun unii istorici ai filosofiei, neoplatonismul avea să apară pe
fondul discreditării vechilor sisteme filosofice grecești, pe fondul discreditării acute a dominației ratiunii și,
totodată a creșterii credinței în puterea intuiției ca experiență.
personalitatea de numele căruia se leagă neoplatonismul este Plotin (203-270 d.Hr.), care dispunea de o
uriașă putere de sinteză și care este cel mai mare gânditor al antichității târzii.
în concepția lui Plotin Dumnezeu este transcendent; El se află deasura lumii și în consecință, nu poate fi
definit sau cuprins în simple concepte. El este “Unul” fiind numit – deși nici un argument nu poate surprinde exact
ceea ce Dumnezeu este în Sine – și “Principiul” sau “Cel Dintîi” întrucât în El își găsesc fundamentul unitatea
ființei noastre, a întregii vieți, a tuturor fenomenelor si chiar a materiei. Dumnezeu este Absolulul, El este nu numai
unitatea tuturor lucrurilor, dar și valoarea supremă a acestora. El nu este existența, ci temeiul întregii existențe, este
centrul universului lucrurilor, izvorul etern al virtuții si obârșia iubirii divine; în jurul Său se mișcă totul și spre El
se îndreaptă totul. Tot ceea ce există este produsul Său, pentru că, deși este transcendent, totuși întrepătrunde totul.
totul se naște din El prin emanație; toate formele de viață emană din acel “Unul” – Dumnezeu din veșnicie,
din fundamentul existenței și vieții spre care se întorc mereu.
în viziunea neoplatonică Dumnezeu este prezent permanent în lume, dar aceasta nu înseamnă că El s-ar
împărți, fiindcă tot ceea ce este spiritual nu se divide și nu poate fi divizat.
Omul se poate împărtăși de Dumnezeu în viziunea lui Plotin, dar numai cu condiția eliberării propriului
interior, în care să fie primit însuși Dumnezeu. La unirea, ba chiar la unitatea cu Dumnezeu – “Unul”, omul poate
accede doar prin extaz; în nici un caz prin dialectică, prin intermediul gândirii discursive, ci printr-o stare extatică
prin care omul intuiește pe Dumnezeu, îl experimentează, după care se unește cu El.
Treapta supremă a existentului este spiritul, identic cu Existența supremă; Rațiunea care transcende și,
simultan, cuprinde totul. Pentru Plotin, spiritul apare ca un principiu absolut creator, comparativ cu sufletul care
este un principiu pasiv.
în concepția neoplatonică, sufletul este o substanță imaterială separabilă de trup, neîmpărțită, simplă și
întreagă. Aceasta înseamnă că sufletul este întreg în fiecare parte a trupului, deși inceputul activității sale se află în
creier. Ciudat este faptul că pentru Plotin, nu sufletul este cel care sălășluiește în trup, ci trupul în suflet, ca organul
acestuia, întrucât sufletul este coordonatorul funcțiunilor trupului. Orice suflet își formează trupul său, fără de care
acesta din urmă nici nu poate exista.
de asemenea până în secolul al VI-lea d.Hr., a existat o puternică școală neoplatonică la Atena, după cum au
existat la fel de bine și neoplatonici occidentali, cum ar fi Marius Victorinus, care au influențat, spun unii
cercetători, chiar avolutia religioasă a lui Augustin.
5. Hermentismul
În general, prin hermetism înțelegem o multitudine de credințe, idei și practici religioase cuprinse în texte
hermetice redactate între secolele III î.d.Hr și III d. Hr. Există, practic, două categorii de texte: unele aparțin
hermetismului popular (astrologie, magie, științe oculte, alchimie) și altele țin de hermetismul savant, fiind
reprezentate, în primul rând de cele șaptesprezece tratate din Corpus Hermeticum. Aceste texte vizează înainte de
orice sincretismul iudeo-egiptean, deși se resimte si influența platonismului;
Știința hermetică nu e doar un mister ci si o transmitere inițiatică a acestui mister; “secretele naturii” puteau
fi cunoscute atât prin rugăciune și acte de cult, dar – la un nivel inferior – chiar prin magie.
textele hermetice savante, sunt considerate a fi revelatede un zeu cunoscut sub numele său grecesc Hermes
Trismegistrul; descoperim aici două concepții diferite: una de tip monist-panteist și alta dualistă. Conform celei
dintâi, cosmosul este bun și frumos prin sine însuși, întrucât este patruns de Dumnezeu care se mnifestă prin
intermediul lumii;
potrivit celei de-a doua concepții, însă, lumea este una fundamental rea, ea nu poate fi opera “Marelui Zeu” a
divinității, pentru că divinitatea primordială transcende materia, este mai presus de aceasta deoarece “Marele Zeu”
rămâne ascuns în mosterul propriei sale ființe. Calea pe care se poate accede la Dumnezeu este fuga de lume,
înstrăinarea de ea, fiindcă lumea este totalitatea răului.
V. CONCLUZII
Așa cum s-a putut observa din prezentarea misterelor grecești și eleniste, prin inițiere neofitul atingea un alt
mod de a fi: el devenea egal cu zeii, se identifica cu aceștia.
prin inițiere candidații urmăreau de fapt, să-și asigure supraviețuirea după moarte, ba chiar nemurirea. În
acest scop toate misterele păgâne urmăresc un scenariu comun: moartea mistică a celui ce se iniția, iar apoi
renașterea sau învierea spirituală.
multă vreme, încă de pe la sf. sec. al XIX-lea, numeroși savanți au încercat să explice originile creștinismului
pe baza unei pretinse influențe directe sau indirecte, venite din partea misterelor greco-orientale. Cercetările recente
au infirmat, însă, clar toate aceste teorii. De pildă s-a pretins că multe elemente de inițiere din misterele eleniste au
fost preluate de creștinism. În acest sens spuneau ei, botezul creștin n-ar fi altceva decât botezul mithraic. Lucrurile
nu stau, însă, așa. E adevărat că botezul creștin poate fi socotit un fel de inițiere, pentru că-l integrează pe
catehumen în noua comunitate religioasă, deschizându-i drumil spre viața veșnică. Dar, spre deosebire de așa-
numitele boteze păgâne, botezul creștin a devenit un sacrament, o taină, tocmai pentru că a fost întemeiat de
Hristos. Așadar valoarea sacramentală a botezului se datorează faptului că primii creștini au văzut în Iisus pe
Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Botezul creștin este în fond un dar gratuit oferit de Dumnezeu omului, care face posibilă
renașterea din apă și din Duh, după cum subliniază și Mircea Eliade.
Tot la fel, Euharistia creștină a fost bănuită de unii cercetători a-și avea originile în mesele rituale din
mistere, cum ar fi, de exemplu “ofranda pâinii” din mithraism, despre care amintesc inclusiv Sf. Martirul și
Filosoful și Tertulian. Dar așa cum afirmă si Eliade, acești cercetători ignoră lucrul cel mai fundamental atunci
când vin cu această ipoteză: pentru creștini, euharistia era și este legată de o persoană istorică și de un eveniment
istoric (Hristos și Cina cea de Taină) pe care le reactualizează până la sfârșitul lumii și nicidecum de persoane și
evenimente mitico-imaginare, așa cum se întâmplă în misterele eleniste păgâne.
s-a mai încrecat, de asemenea, acreditarea ideii că misterele inițiatice eleniste și creștinismul, ar pendula, în
fapt, în jurul aceluiași punct comun: “moartea” și “învierea” divinității, de care se poate împărtăși și cel ce se
inițiază prin ritualuri inițiatice speciale. Însă ceea ce distinge, în primul rând creștinismul de cultele mistrice și
ezoterice în general este sentimentul de bucurie și de noutate pe care acesta îl aduce în lume. Noutatea
creștinismului, subliniază Eliade, a constat și constă în istoricitatea lui Iisus Hristos, ca om și Dumnezeu, iar
bucuria izvorăște din certitudinea învierii Sale.
este foarte adevărat că în triumful său, creștinismul și-a însușit câte ceva din acea lume păgână aflată la
apogeul ei: nu elemente inițiatice din misterele eleniste, ci noțini, termonologii, idei etc., din filosofia greacă, dar și
ceea ce era esențial din unele instituții juridice romane.
ca religie universală creștinismul a trebuit să găsească un numitor comun pentru toate expresiile “regionale”,
religioase și culturale ale lumii cunoscute. Această unificare delicată, dar măreață s-a putut realiza traducând în
termeni creștini forme, figuri și valori cărora trebuia să li se găsească, neapărat, corespondențe.