ORAŞUL

de Evgheni Grişkoveţ

Piesa trebuie adaptată la un spaţiu şi un loc concret. Numele personajelor pot fi schimbate.
Chiar şi în interiorul scenelor pot fi operate schimbări.

Personaje:

El – Bassin, Serghei Alexandrovici

Ea - Tatiana, soţia lui
Tatăl – Bassin, Alexandru Georgevici, tatăl lui
Maxim – prietenul lui
Şoferul – un taximetrist

1
PRIMA DISCUŢIE
(Ea şi el)

El (vorbind la telefon):
Excelent, bun!…Clar,…da, ştiu…Ştiu unde vine asta. Şi cu cine să vorbesc acolo?…Înţeleg,
stai o secundă să-mi notez, o clipă (ia un stilou, caută nişte foi, dar nu găseşte nici una pe
care să poată scrie). Un momenţel…ei,drace! (ia un ziar şi scrie pe marginea lui). Da, notez
(începe să scrie, apoi scutură stiloul, mâzgăleşte pe hârtie, iar îl scutură). Ce dracu’?! Ei
poftim! Ca de-obicei! Scuzaţi-mă o clipă…în casa asta nu există nici măcar un pix normal.
Staţi un pic,da? (pune receptorul alături, se duce într-o parte a camerei şi strigă tare) –
Tania, Tanicka, unde mi-e pixul? Tania, Tania! Fir-ar a dracu’ de treabă! (caută nişte pixuri,
găseşte câteva pe care le încearcă. Nici unul nu scrie. Aruncă cu ele de pământ. Abia al
treilea funcţionează. Ia receptorul). Alo? Scuzaţi, acum notez…îhâ, îhâ…şaptezeci şi şase?
Îhâ, bun, grozav. Mi-e teamă însă că nu voi putea săptămâna viitoare…Nu, nu, doar că am
alte planuri…Nu, nimic de felul ăsta (râde). Bine. Îl sun eu…Nu, nu-i nevoie, i-am notat
numărul pe undeva, şi pe ăla de acasă. Staţi liniştit că-l sun eu…bine, bine, îl caut imediat şi-i
dau un telefon,…mhâ îhâ. Bine, deci asta a fost,…aha,…(zâmbeşte)…îhâ, mhâ…da. Pe
curând. (Pune receptorul în furcă, şi începe sa caute în toate părţile) Tanicka!….Tania!
Tanicka! Ce dracu’!?…Tania!

(Ea apare din spatele lui. Stă locului, lasă capul pe o parte şi îl priveşte)

El:
Una peste alta, ce vrea să însemne asta?! (se uită în jur şi o vede). Tania, ce-nseamnă jocurile
astea, ce, nu m-auzi când te strig? Eu mă dau aici de ceasul morţii, te strig…

Ea:
Da’ de ce te dai de ceasul morţii?

El:
Unde erai, nu m-ai auzit?

Ea:
Eram în casă, şi te-am auzit.

El:
Şi ce, nu puteai să te rupi niţel?

Ea:
Eieieiei… (dă din cap şi se întoarce)

El:
Doar ai văzut că eu…

2
Ea:
N-am văzut nimic.

El:
Gata, ajunge…Ce-ţi veni să-mi vorbeşti aşa? Ce-ţi închipui?

Ea:
Şi tu ce-ţi închipui să urli aşa prin casă…şi să te aştepţi să mai şi vin fuga?

El:
Păi, chiar aveam nevoie de tine.

Ea:
Şi la ce, mă rog: să-ţi ţin pixul sau foaia?

El:
Da, aveam nevoie de un pix. In casa asta nu mai există nici măcar un pix care să scrie. Câte să
mai aduc acasă?

Ea:
Habar n-am…nu eu scriu cu ele, eu am propriul meu pix care scrie şi care e la locul lui. Iar tu
abia dacă le-ai folosit că le şi pui tu ştii unde şi acolo rămân, până când le strâng eu.

El:
Atunci lasă-le acolo unde le găseşti. Nu le mai strânge, lasă-le în pace. (Se uită în toate
direcţiile, ca şi când ar căuta ceva)

Ea:
Bun, ai nevoie de ceva?

El:
Nu… mi-ai văzut cumva carneţelul? Nu ştiu unde e.

Ea:
Care? Că ai o grămadă.

El:
Două! Am două. Ăla albastru.

Ea:
La locul lui.

El:
Tocmai. D-aia şi întreb: care e ăla?!

Ea:
E acolo unde stă mereu. Şi data viitoare, înainte să mai strigi după mine, întoarce-te,
aminteşte-ţi unde e, şi ia-l.

3
El:
Destul! Ajunge, înţelegi?! Ce mă tot dresezi cu „la locul lui, la locul lui!” ?! Nu-ncerca să mă
educi! N-are rost, e prea târziu! Bag seama că nu e mai simplu să zici – ia-l, e acolo, şi gata!
Înţelegi? Gata! Toată cearta asta ca-n final să-mi spui unde e. De ce ne tot certăm. N-are sens,
n-are sens să mă tot judeci.

Ea:
Ia uite aici. (Arată către locul cel mai vizibil). Ăsta e locul lui.

El:
Da?!…Şi era aşa de greu să zici de la bun început!…(Ia carneţelul şi-ncepe să-l răsfoiască)

Ea:
Si…asta a fost tot? Pot să mă retrag?

El:
Mhm…(Răsfoieşte în carneţel, cad foi desprinse şi cărţi de vizită. El le ridică şi se întoarce
cu spatele la ea). Mhm…

Ea:
Pot să plec?

El:
Da- da.

(Ea dă să plece)

El:
Tanicka…n-ai văzut aşa, o hârtiuţă alabstră?

Ea:
(oprindu-se în loc) Nu, n-am văzut.

El:
Una albastră. Avea nişte numere de telefon pe ea. Una aşa…albastră, ce dracu’, o pagină
dintr-un calendar, nu ştii unde o fi?

Ea:
Unde ai pus-o.

El:
Unde le pun eu mereu, nu e. Lângă telefon. Nu e. Ia gândeşte-te niţel, nu cumva ai aruncat-o,
aşa, din întâmplare?

Ea:
Nu-ţi arunc niciodată hârtiuţele şi notiţele! (Îi arată într-o direcţie)

El:
Nu e nici acolo.

4
Ea:
Atunci nu mai ştiu nici eu. Caută singur.

El:
Tanicka, Tanicika, ajutor. Bileţelul ăsta trebuie să iasă numaidecât la iveală.

Ea:
Mi-a ajuns până peste cap cu bileţelele tale (începe să caute într-o grămăjoară), bileţelele tale
de neînlocuit, care se tot îngrămădesc aici .

El:
Nu-i acolo, că m-am uitat. (Caută în buzunarele hainei care atârnă pe un scaun, apoi trece la
cele de la pantaloni)

Ea:
Şi ăsta ce e?

El:
Ei poftim! Iată-l! Vezi, fără tine nu găsesc nimic! (Ia bileţelul şi ridică imediat receptorul).

Ea:
Cere-ţi scuze.

El:
Da – da, -mi cer scuze, Tanicka, buna mea, cer scuze. Dacă n-ai fi stat atât la taclale, l-am fi
găsit mai repede.

Ea:
Dar eu nu vreau. Înţelegi? Nu vreau. N-ar fi posibil să-ţi copiezi toate aceste hârtiuţe într-un
caiet, ca să fie mai puţină debandadă, şi să nu mă mai tot chemi pe mine?

El:
Ţi-am mai spus: cum le trec pe toate într-un caiet, cum dispare caietul. Tanicka, hai nu mai fi
jignită…

Ea:
Dar m-am săturat! Cum vreau să mă apuc de ceva cum „ Tanicka, Tanicka, Tanicka,
Tanicka”!

El:
Ei, zi-mi şi mie ce aveai de făcut aşa de urgent? Din care cauză ne certăm noi acum…Hm?

Ea:
Ce importanţă are? Eram ocupată, nu-nţelegi? Făceam ceea ce trebuia să fac! Ceva ce eu
singură am hotărât că e de făcut. Şi când să m-apuc de făcut, începi tu cu „Tanicka, Tanicka!
Adu-mi aia, adu-mi ailaltă!”

El:
Bine, bine, gata acum. Trebuie să sun…

5
Ea:
Bineînţeles, bineînţeles…

(El formează numărul)

Ea:
Cere-ţi scuze.

El:
Mh…mh…

Ea:
Cere-ţi scuze.

El:
Scuză-mă, buna mea, n-am vrut să te…(în aparat) Alo, alo…Ghenadi Nicolaevici? Tot
Serghei la telefon. I-am găsit numărul de acasă. Ştiţi ce, până la urmă sunaţi-l dvs., da, notaţi-l
(dictează numărul). Da, bineînţeles!…Nu, eu nu pot…nu, mă tem că trebuie să vă refuz. Nu,
ascultaţi-mă un pic, nu ştiu când o să mă întorc, nu vreau să promit nimic, şi vă spun asta cu
toată responsabilitatea…nu mă întrerupeţi, o să vă anunţ când mă întorc, nici eu nu ştiu încă
când şi de aceea n-are rost să contaţi pe mine…Da, serios…Staţi un pic! N-am promis
nimic…Nu pun pe nimeni în faţa faptului împlinit…da, aţi înţeles bine…chiar aşa…da, nu e
încă stabilit când mă întorc…şi nu vă prefaceţi că sunteţi luat prin surprindere…bine,…în
regulă….La revedere. Şi dumneavoastră toate cele bune! (Trânteşte receptorul, apoi scuipă).

(Pauză)

Ea:
Asta e ceva nou!

El:
Ce?

Ea:
De ce aflu eu mereu ultima?

El:
Despre ce vorbeşti, nu-nţeleg?

Ea:
Despre faptul că nu se ştie când te întorci. Şi despre faptul că pleci pentru multă vreme.

El:
Dacă nu ştiu când mă întorc, nu înseamnă absolut deloc şi că lipsesc multă vreme! Nu se ştie,
înseamnă doar că nu am încă un bilet de întoarcere. Nu am nici măcar unul de dus. Iar ţie ţi-
am explicat deja totul: ştii de ce, unde şi pentru ce. Am discutat totul.

6
Ea:
De multă vreme n-am mai discutat nimic. Habar n-am cu cine tot discuţi tu – dar cu mine, în
tot cazul, nu. Aşa. Şi iată de ce nu ştiu nici de ce pleci. Am încercat să aflu dar nu te-ai putut
exprima suficient de coerent. Tu nu dai explicaţii şi nici nu trebuie să dai explicaţii. Dar dacă
tuturor celorlalţi le faci expozeuri, şi crezi că numai mie nu trebuie să-mi spui nimic, atunci
scuză-mă…

El:
Da’ ce-i de explicat?…

Ea:
Sigur! Ce atâtea explicaţii, de ce să mă obosesc?!

El:
Nu e nici un secret şi nici nu e mare chestie. Ce dracu’!…Ce prostie mai e şi asta? De ce ne
certăm? Asta vreau eu să ştiu, Tanicka, de ce toţi aceşti nervi?

Ea:
Tu trăncăneşti într-una. Nu că mă interesează, înţelegi? Ci îmi e important să ştiu. Nu vreau
să-ţi aud explicaţiile, ci vreau să înţeleg ce se întâmplă cu tine. Ce se întâmplă. Trebuie să
înţeleg ce se petrece, ca să ştiu ce e de făcut. Nu pot să stau aşa, pur şi simplu, şi să fiu
„Tanicka în sus, Tanicka în jos” atunci când constat că nu mai ai nevoie de mine.

El:
Ei na-ţi-o bună!..Ştiam eu că acum o să urmeze cine ştie ce discuţie globală. Ce tot spui acolo:
„nu mai ai nevoie de mine, nu mai ai nevoie de mine”…Ce vrea să-nsemne asta? Cum adică,
n-am nevoie? Hai să nu vorbim acum despre asta că n-o să iasă nimic. În orice caz, scuză-mă.

Ea:
Da, da. „Scuză-mă, şi acu cară-te”, iată cum am eu nevoie de tine, Tanicka, „buna mea”.
(Ea vrea să plece)

El:
Te rog frumos, ce vrea să mai fie şi asta…(se duce după ea) Plec, ştii asta de atâta vreme, că
vreau să plec. Asta nu-nseamnă că voi lipsi mult timp…ţi-am mai spus doar, tu ştii toate
astea…

Ea:
Ce tot vorbeşti? Ce tot spui? Eu vorbesc de cu totul altceva…(Iese)

El:
Bun, bine. Despre ce vrei să vorbeşti cu mine? Hm? Dar îţi zic de la început că nimic n-o să
iasă din asta, auzi? (Iese după ea)

7
MONOLOGUL LUI

El:
N-am ţinut în viaţa mea un jurnal, nu mi-am notat niciodată impresiile…mă refer, aşa, la
călătorii…şi alea-alea…Ba nu, o dată am încercat şi m-a luat mirarea că de ce dracu’ scriu eu
toate prostiile. În fond scriu pentru mine, şi nici prin cap nu-mi trece să mai arăt şi altora…sau
să public…N-am ambiţii scriitoriceşti…Dar cumva tot am scris, chiar citibil ca stil literar…ca
unul cam idiot. În fond, nici măcar eu nu mai aveam chef să recitesc ce-am scris. Ce vreau să
zic este că niciodată nu i-am înţeles pe oamenii ăia ale căror gânduri şi impresii am încercat să
mi le notez. Scârboasă îndeletnicire. Înţelegeţi? În cap, în gânduri, adică, nu există cuvinte…
cuvintele nu apar decât pe hârtie…Şi nu stau în relaţie cu nimic.
Aşa. Şi ceea ce spun acum, nu e pregătit… Deşi ştiu ce vreau să spun. Însă ceea ce vreau să
spun se află în mine, dar nu şi în cuvinte…deşi, într-un fel, şi în cuvinte, numai că altfel.
Întotdeauna când vorbesc – mă surprinde – găsesc explicaţii sau cuvinte foarte potrivite, pe
care nu le găsesc atunci când nu port o discuţie cu cineva. Nu le găsesc niciodată când
vorbesc singur, şi uneori nici nu bănuiam că le conţin în mine, aceste cuvinte. Asta înseamnă
că nu există această pertinenţă în sine, ci numai atunci când porţi o discuţie cu cineva.
Acum voi vorbi, şi, ori găsesc cuvintele potrivite…alea exacte, mai exacte decât gândurile
mele, ori o să mă încurc, o să mă bâlbâi, şi n-am să le găsesc.
Nu vreau decât să vorbesc, să scot cuvinte pe gură…în sensul de a exprima ceva…orice, ceva
viu sau ceva important pentru viaţă. Lucrul ăsta nu e doar greu, ci chiar …aiuritor.
In acest moment…în această viaţă a mea.
Pe de altă parte, nu-mi pot aminti de nici un moment din viaţa mea, în urma căruia ordinea
mea interioară (dacă aşa ceva poate fi denumit cu aceste cuvinte) , să se fi încâlcit în sine, din
cauza a ceva, sau chiar fără nici o cauză. Cu alte cuvinte, n-a existat până acum nici un
moment în urma căruia lucrurile de care eram mulţumit în viaţa mea, sau convingerile mele,
să capete dintr-odată un aer de inutilitate sau de vină. N-a existat nici o clipă a iluminării sau a
clarviziunii, sau a oricărui alt proces de transformare.
N-a existat…
N-a existat nici măcar o singură clipă în urma căreia nimic n-a mai fost la fel. Nu-mi amintesc
de vreo astfel de clipă. Nu-mi amintesc.
În schimb îmi amintesc cum eram într-un autobuz, sau într-un taxi şi treceam prin oraş, şi cum
mi-a rămas în minte următoarea imagine: Era aşa o…cum să vă spun…o maşină, în mijlocul
unei străzi, şi de jur-împrejur cioburi, salvarea, poliţia, nu se mai certa nimeni, se făceau nu
ştiu ce măsurători. Celelalte maşini ocoleau locul cu grijă, şi toată lumea privea…Pe stradă
zăcea un om, o femeie, o grasă, îmbrăcată într-un palton bej. Avea în picioare nişte pantofi
negri. Mai încolo era o geantă. Şi cum zăcea acolo, cu picioarele aşa…şi paltonul ei…şi
nimeni nu se mai certa, situaţia a devenit imediat clară. Şi în spatele maşinii cu parbrizul
spart, era un tip,…se sprijinea de maşină şi-i zicea poliţistului ceva…Era deja bătrâior,
îmbrăcat într-o jachetă colorată…Am mai trăit şi alte situaţii asemănătoare,…pe fugă, en-
passant. La aşa ceva, tragi adânc aer în piept, scuipi în sân, şi zici: „Doamne fereşte!”, după
care îţi vezi de drum. Dar tocmai ăsta era acel moment, acea secundă care schimbă totul.
Totul – într-o secundă. Totul!
E unul care se ducea acasă, sau avea ceva de cumpărat. Să zicem că voia să se ducă la o
cunoştinţă ca să-i verifice motorul, să afle ce e cu ţăcănitul ăla. Mă rog, sau poate din vreun
alt motiv…Asculta muzică de la casetofonul de maşină, sau poate că nu…Acasă nu ştie încă
nimeni nimic. Cunoştinţa aşteaptă încă. Însă omul stă aici şi vorbeşte ceva cu poliţistul. După
care e dus…mă rog, la secţie. Şi dup-aia se întâmplă o grămadă de chestii:…Tribunal, poate
chiar închisoare…Şi toate planurile, ţesute pentru o viaţă întreagă, nu sunt doar amânate, sau

8
schimbate – ele au căzut pur-şi-simplu, imediat şi-au pierdut orice sens, au devenit difuze,
toate problemele sau experienţele de până acum, au devenit insignifiante…
Însă în cealaltă familie…soţul, sau copiii, sau mama, nu vor înţelege de ce întârzie fiica sau
soţia sau mama. Mai târziu primesc un telefon…şi imediat viaţa li se transformă.
Mai întâi…mă rog, se întîmplă ceea ce se întâmplă după un asemenea telefon..habar-n-am…
apoi, cumpărături, agitaţie, telegrame, totul trebuie organizat, cumpărat, alergătură. Veghea,
înmormântarea…După aceea toţi cunoscuţii femeii care zăcea pe şosea se vor comporta altfel.
Vor încerca să se comporte ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic – vor încerca să pară veseli,
sau invers, vor încerca să fie tandri şi plini de atenţie. In concluzie, totul s-a schimbat, totul!
Dar acea clipă a existat…în acea zi, la acea oră, minut, secundă. A existat. Dar nu în viaţa
mea, şi totuşi s-a schimbat totul…
Bineînţeles, ce sens are să facem comparaţii, nu vreau deloc să compar.
Lucrul despre care am povestit este o tragedie, un accident nefericit , provocat exclusiv de
circumstanţe exterioare. Dar eu am aşa o…cum să-i zic?…poate criză, sau poate e doar o
fază. Dar nici în urma acestor explicaţii, situaţia nu se îmbunătăţeşte…nu. (zâmbeşte pe sub
mustaţă şi-şi clatină capul)
Deci iată-mă aici, şi…da…deja mi-am pierdut gândurile, sau nu gândurile ci exactitatea
cuvintelor mele. Şi poate aveţi impresia că-mi plâng de milă…Dar nu e chiar aşa, mai exact,
nu e deloc aşa. Într-un punct tot am ajuns. Mă simt de parcă aş fi propriul meu doctor, şi
povestesc despre mine ca despre cine-ştie ce pacient…Ei asta-i! Halal doctor. (Face cu
mâna).

Pauză

Amuzant e, bineînţeles, faptul că cei care ţin jurnale se simt jigniţi de moarte dacă citeşte
cineva ce-au scris ei acolo. Cu toate că jurnalele sunt toate scrise în stilul ăla…Autorii sunt
mereu cele mai sensibile şi tandre fiinţe….
Nu, nu, altceva voiam eu să povestesc, şi uite ce tâmpenie mi-a ieşit. (Zâmbeşte, face cu
mâna, dă din cap, şi nu mai zice nimic.)

9
DIALOG CU PRIETENUL

(El şi Maxim stau la bucătărie)

Maxim:
Acu’, pe bune, unde-i Tania?

El:
S-a dus la o mătuşă, mai exact la maică-sa. Petrece week-end-ul acolo. Şi Saşa trebuie să se
întoarcă şi el, în cinci zile începe şcoala.

Maxim:
Adică vrei să zici că suntem deja în week-end? Dar azi e abia vineri.

El:
Ia gândeşte-te. E sâmbătă.
Maxim:
Sâmbătă? Păi când dracu’ a trecut joia? Nu, e clar! Când eşti în concediu n-ai ce căuta în oraş.
Ia uite: deja am pierdut o zi.

El:
Corect, nu există relaxare la oraş. Chiar dacă nu te duci la muncă – e tot aia. Te întâlneşti
mereu cu aceiaşi oameni, acelaşi du-te vino, şi, pe deasupra, mai e şi televizorul…Incredibil
ce se-ntâmplă cu timpul ăsta.

Maxim:
Peste cinci zile e întâi septembrie? Groaznic! A trecut vara! Doamne, şi eu n-am rezolvat
nimic din ce voiam să fac vara asta. Nimic! Am fost o dată la râu, ca să frig nişte şaşlik, acasă
la Goşa, la casa de vacanţă. Asta era la sfârşitul lui iunie. Doar o singură dată am reuşit să-mi
dau jos ţoalele de pe mine în vara asta, şi să mă frăsui în slip. Extraordinar!…

El:
Da ce, asta a fost vară?! Parcă n-a fost decât o primăvară prelungită. Toarnă şi iar toarnă.
Unde mai pui că abia luni am intrat în concediu. E ca şi cum vara ne-a lăsat baltă.

Maxim:
Prin aprilie mi-am cumpărat o undiţă…, şi n-am încercat-o nici măcar o dată. N-am văzut un
peşte anul ăsta, sau o ciupercă. Nici măcar n-am dat cu nasul de ele. Care va să zică, azi e
sâmbătă…adică, (pocneşte din degete) dacă nu mai pun la socoteală ziua de azi, mi-au mai
rămas doar opt zile de concediu. Ei, poftim!

El:
Ce se mai aude cu marea renovare?

Maxim:
Mai bine nu-ntreba. Asta e! Bucătăria şi dormitorul n-au avut noroc! Dacă ai şti cât de sătul
sunt să mănânc pe unde apuc şi să-mi mut cărţile dintr-un colţ în altul!…

10
El:
N-ai mai dat p-aici, n-ai mai sunat…

Maxim:
Chestia e că nici măcar nu pot să zic că m-am muncit cine ştie ce. Renovarea asta se tot
lungeşte. D-aia, că fac pentru mine…Habar n-am. Zilele astea mi s-a terminat mortarul, şi
încă n-am cumpărat altul. Pe de altă parte, unele detalii s-au dus dracu’ pe vecie. Aşa că, nici
nu mă relaxez, cu toate că sunt în concediu, iar renovarea nici nu înaintează…şi nici tu n-ai
mai dat pe la mine, şi nici nu m-ai sunat de tot atâta vreme ca şi mine, dacă nu şi mai mult.
Măcar eu sunt acum aici!

El:
Grozav! Bei un ceai?

Maxim:
Un ceai? Cu plăcere.

El:
Nu-ţi ofer altceva fiindcă, ştii tu Max…sincer vorbind…mă rog, ceai, da?

Maxim:
Ei, haida de! Ce-i cu tonul ăsta de parcă te scuzi? Nici eu n-am vreo intenţie…Nu d-aia am
venit, şi e şi prea devreme pentru aşa ceva.

El:
(Pune ceai pe masă) Auzi Max, da’ de fapt de ce-ai venit?

Maxim:
Aşa aa aaa! Adică, dacă n-ai venit la băute – atunci de ce-ai mai venit?

El:
Ei lasă! Hai că mă bucur c-ai venit. Iartă-mă.

Maxim:
Nu, Serioja, eu imi cer scuze. Am venit, ca de obicei, fără un telefon, fără să te mai văd de
atâta vreme, într-o sâmbătă dimineaţă, bineînţeles ca să-ţi cer nişte bani! Da, pe bune, Serioja,
împrumută-mi nişte bani, sunt în budă. Ţi-i dau înapoi…în trei luni, să nu mă mişc!

El:
(aşezându-se) Drace, ştiam eu…

Maxim:
Gata! În regulă! Uită c-am cerut! Hai să bem un ceai…am venit fincă m-a apucat dorul.

El:
Max, dragul meu, nu pot, chiar nu pot. Acu’ chiar nu pot. Adică nu pot deloc, deloc.

11
Maxim:
Nu-i nimic, nu te mai scuza atât,…sunt într-o mare budă. Am nevoie urgent.

El:
Max, vezi tu, nu te-ntreb nici măcar cât îţi trebuie…pur şi simplu, nu pot nici un pic.

Maxim:
Gata, acu’! Cu atât mai mult că îmi mai şi trebuie o grămadă de bani. Cu renovarea asta!…tre’
s-o las baltă. N-am calculat că….şi acu’ trebuie să angajez nişte meseriaşi. Mai departe nu
mai ţine aşa…nici mortar nu mai pot să cumpăr. Svetka locuieşte din mai cu copiii la părinţii
mei…asta nu-i normal.

El:
Max, vorbesc serios…

Maxim:
Bine, bine, am înţeles…Hai să uităm toată chestia, că dup-aia o să-mi fie şi mai penibil că te-
am pus în situaţia să mă refuzi.

El:
Max, am bani, dar chiar acu’ nu pot să-ţi dau. Trebuie să îi las Tatianei…Eu o să plec pentru o
vreme. Şi nici n-am în vedere vreo leafă în viitorul apropiat. Sunt terminat. Aşa că cu banii…
momentan nici nu se pune problema.

Maxim:
Ai demisionat din slujba aia? Eşti tâmpit?!

El:
Ei, Max, ce mai slujbă era şi aia!Doamne!

Maxim:
Era o slujbă excelentă!

El:
Ei, hai, las-o! De unde ştii tu ce făceam eu acolo…

Maxim:
Ba las-o tu!…Program flexibil, oameni normali la cap, bani buni, mereu în mişcare…

El:
Ce mişcare? Ce tot scoţi chestii d-astea…Eşti ca…Îmi spui tu mie ce slujbă minunată am…
aveam! Asta e ca şi când te uiţi pe malul celălalt – acolo toate par mai bune.

Maxim:
Ai probleme?

El:
Oricum s-a terminat. Nu mai sunt acolo. Ei nu ştiu încă dar după concediu nu mă mai duc.
Asta e!

12
Maxim:
Da’ ce s-a-ntâmplat?

El:
Imaginează-ţi: nimic! Nu mai vreau şi gata! Înţelegi? Exact asta: nu mai vreau. Mai pot, dar
nu mai vreau. D-aia şi plec în călătorie. Dacă n-aş pleca, ar trebui să mă întorc la ei, fincă-
dacă s-a terminat concediul, te întorci la lucru. Ce să fac? În oraşul ăsta nu se mai poate
schimba nimic.

Maxim:
Care „ăsta”? Ce vrei să spui cu „oraşul ăsta”? Ştii tu alt oraş unde e mai bine?

El:
Alt oraş. Da’ e normal…în oricare alt oraş, e altfel.

Maxim:
Nu-nţeleg absolut nimic. Poţi să fii ceva mai concret? In care oraş? Ce-o să faci acolo?

El:
Max, stai un pic. Sunt niţel prea multe întrebări deodată. N-am o ţintă concretă pentru
călătoria mea. Pur şi simplu, plec de aici. Nu mă duc undeva, ci plec de undeva. Şi nici măcar
nu e un fapt sigur că va fi pentru multă vreme. M-am hotărât să plec, şi gata. Acolo, o să văd
eu…Se poate întâmpla să mă întorc într-o săptămână, şi ţuşti! la serviciu.

Maxim:
In regulă. Dacă nu vrei – nu vorbi…Cu toate că eu am mai făcut câte un plan, am mai băgat şi
ceva bănuţi. Dar vezi că nu iese nimic din asta.

El:
Max, ascultă, ti-am zis doar că nu am habar încotro mă duc. Nu ştiu cum, dar, în ultima vreme
trebuie să le explic tuturor una şi aceeaşi chestie. Şi apropo, te invidiez că-ţi renovezi casa,
înţelegi? Sigur, nu te invidiez pentru felul în care o faci, ci pentru faptul că vezi un sens în a o
face. Te invidiez că ai gândul ăsta.

Maxim:
Ce tot spui acolo? Ce sens?! faci glume? Urăsc această renovare. Mă urăsc pe mine însumi cu
renovarea mea cu tot. Nu ziceai tu de malul celălalt? „Te invidiez” (dă din cap). Normal, stai
pe mal şi – ţânţarii ciopor pe tine, să zicem. Şi pe malul celălalt, pare-se, nu există ţânţari – de
fapt sunt prea mici ca să-i vezi. Mă invidiază!

El:
Te-am invidiat, da! Tu măcar îţi faci renovarea, ceea ce înseamnă că la tine lucrurile sunt, mai
mult sau mai puţin ,în regulă. N-ai decât să aranjezi un pic, că deja toate sunt în bună regulă.
Unora li se pare că dacă n-ai o casă de vacanţă nu mai poţi trăi normal – aşa că se apucă şi-şi
construiesc una; alţii trebuie să se însoare, alţii divorţează, iar alţii îşi propun să facă jogging
toată viaţa. Important este ca toate astea să aibă un sens. Un sens! Şi după cum văd eu, o să
trăiesc toată viaţa mea aici…în oraşul ăsta, pe strada asta, în locuinţa asta…pentru totdeauna!

13
Aşa încât, nu numai că n-am nici un chef să renovez, dar n-am chef nici măcar să frec
podeaua, necum să mă mai spăl pe mine.

(pauză scurtă)

Maxim:
(liniştit) Cum poţi să vorbeşti aşa despre viaţa mea! N-am înţeles. Ce-ţi închipui? Am
motivele mele cât se poate de concrete să renovez. Am motive concrete şi gânduri concrete.
Şi vii tu cu: „unii renovează, unii se-nsoară, alţii slăbesc”. Cum poţi să generalizezi aşa, să
cerni totul printr-o singură sită? Iar pe tine să te scoţi din ecuaţie. Nu vezi ce jignitor e? Eu,
care va să zică, plec într-o călătorie, pe când tu ai renovarea ta.

El:
Max, Max…

Maxim:
(maimuţărindu-l) „Te invidiez pentru renovarea ta”. Câtă aroganţă: Adică, eu sunt aşa de
sensibil, sufăr, tare aş vrea să fiu un pic mai simplu, aşa ca tine Max, şi să-mi găsesc scopul
vieţii într-o renovare.

El:
Ascultă, ce-i cu tine?! Max, ai dat o interpretare pe care n-am avut-o absolut deloc în vedere.

Maxim:
Oh, n-ai avut-o în vedere! Exact asta ai vrut să spui, şi anume – dintotdeauna. Mereu ţi-ai luat
moaca aia de tipul „ia uitaţi-vă, trăiesc ceva ieşit din comun şi inefabil…” Nici până azi nu te-
am iertat pentru ce mi-ai spus cu mult timp în urmă. Tot moaca asta o aveai şi atunci, exact la
fel. Mi-ai zis: „nu vorbi acum cu mine, cu o oră în urmă am terminat de citit o carte”, nu mai
ştiu ce carte era, „sunt încă cuprins de impresii şi nu mă pot elibera” – după care te-ai cărat,
aşa, mâhnit.

El:
Max, încetează! Ce tot spui…

Maxim:
Şi la şcoală, ai apărut o dată cu o mână în ghips. Erai palid, rănit. Şi tot aceeaşi mutră. Toţi
stăteau în jurul tău cu „oh-uri şi ah-uri” şi „te doare”, „sigur te doare” şi „cum de s-a-
ntâmplat” La care tu :„ah, nimic toată, deja mi-e mai bine” şi ţi-a tresărit mutra de parcă
tocmai atunci te fulgerase durerea şi tu o îndurai. Ptiu! Nu mai pot să-ţi văd mutra asta!

El:
Ajunge! Noroc că n-am mers şi la aceeaşi grădiniţă. Gata! Bun! M-ai convins. Nu te
invidiez…ţie îţi merge mai rău decât mie. Dar bani tot nu-ţi pot împrumuta, să mă ierţi…Şi
dacă doreşti să te cufunzi şi mai adânc în copilărie, atunci, la revedere! (se aşază)

(pauză)

14
Maxim:
Nu mi-am terminat ceaiul…Serghei, dacă plec acum, cine ştie cât timp va trebui să mai treacă
până să-ţi mai dau un telefon sau să mai trec pe la tine? Aş vrea să plec chiar acum, dar n-ar fi
bine…ba ar fi chiar o greşeală.

El:
Maxim, bunul meu prieten…

Maxim:
Seghei, nu-mi mai spune Maxim. M-am obişnuit să-mi zici Max. Şi să nu crezi că sunt jignit,
ştii, din pricina banilor.

El:
Ei, da’ ce, mă crezi idiot?

Maxim:
Nu, da’ ştii de ce am explodat aşa? Din cauză de acel „te invidiez”. Fiindcă mi-e frică, mi-e
groaznic de frică că această renovare se va termina la un moment dat, fiindcă se lungeşte de
atâta vreme. Mereu am acest sentiment. Şi toate se împletesc cu el…toate eforturile, toate
neplăcerile. Înţelegi? Aveam totul în balanţă, toată structura vieţii mele. Şi, deodată,
renovarea se încheie. Şi atunci ce-o să urmeze? N-o să mai am motive să mă mai plâng. Adio
cu asta…Dar pe de altă parte, nici aşa nu poate să rămână, că e insuportabil. Dar vii tu cu
sensul tău şi cu „unii aleargă, alţii slăbesc”.
(Beau ceai şi tac)

Maxim:
Pot să dau un telefon?

El:
Sigur!

Maxim:
(ia receptorul) Am impresia că nu funcţionează.

El:
A, da. L-am închis eu. Am uitat complet. Mă întrebam eu cum de nu sună nimeni.(vâră
telefonul în priză)

Maxim:
De ce scoţi telefonul din priză? Vrei să te ascunzi de vreun apel neplăcut? (formează)

El:
Nicidecum, dar dacă nu-l scot – e prea târziu! Nu mai am nici un pic de linişte. Oamenii nu
înţeleg că formează un număr şi aterizează la mine în casă. Sunt total lipsit de apărare. Sună
cineva, aruncă două-trei porcării şi închide. Dar aici e casa mea şi totuşi, fiecare intră după
cum are chef. Fără să întrebe, fără să fie invitat. Aşa că, uneori deconectez. Deşi uneori dau eu
însumi telefoane la alţii…

15
Maxim:
Scuză-mă (în receptor), Svetoşka, te pup…nu, sunt la Serghei…nu, ajung acasă curând…
da,da…nu trebuie, pentru mine. Nu acum, te rog. Când ajung, vorbim…da, curând…Bine, pe
curând. Păi, nu zic eu?…Gata! (închide telefonul). Scuză-mă, ce ziceai?

El:
Cum? – nimic deosebit.

Maxim:
Cred că trebuie să plec, mă duc acasă, dacă azi e deja sâmbătă.

El:
Max, aşteaptă, doar singur ai spus că n-ar fi bine să pleci imediat…

Maxim:
Păi, n-ai auzit cum am promis că mă întorc imediat acasă?

(sună telefonul)

El:
Scuză-mă…alo…da,eu…(acoperă microfonul cu palma) vezi ce repede au pus gheara pe
mine? (În receptor) Da, da, Boris Nathanovici…v-am mai rugat odată, e inutil să-mi
reamintiţi…da, bineînţeles…totul va fi în ordine…Scuzaţi-mă, abia am ajuns acasă, vă sun eu
mai târziu. (acoperă microfonul, închide ochii şi dă din cap. Apoi în receptor) Bine, bine…
Boris Nathanovici, scuzaţi-mă că vă dau aceste detalii: tocmai am intrat în casă, şi mă scap pe
mine. Vă sun eu în cinci minute. În cinci minute. (Închide) Vezi? (scoate telefonul din priză)
Imediat se aruncă pe tine…

Maxim:
Scuză-mă…

El:
Nu face nimic; dacă nu acum, oricum mă vor prinde mai târziu. Şi-mi vor spune numai
imbecilităţi. Uite, carneţelul ăsta cu toate numerele lui, mă chinuieşte cel mai tare. E o masă
de felurite promisiuni, rugăminţi….Rugăminţi ale mele către alţii, şi ale altora către mine. O
grămadă de minciuni. Mereu, fel de fel de telefoane de control, apoi o eternă aşteptare pentru
vreun telefon cu adevărat important. Ia uite ce obiect scârbos e aşa un telefon (arată). Tocmai
am vorbit la el, am dat din cap, am gesticulat…Dau vrei să-i explici cuiva la telefon cum să
ajungă la o adresă şi te trezeşti făcând aşa: („joacă” o convorbire la telefon) Adică, ieşiţi din
metrou, şi dup-aia - imediat pe stânga (arată cu mâna), mai mergeţi o bucată şi daţi de o
construcţie roşie, de cărămidă, o luaţi la dreapta, treceţi de curte şi de garaj, şi dup-aia la
stânga…Pentru ce? Pentru ce să arăţi?! Sau să dai din cap sau să zâmbeşti, dacă vorbeşti la
telefon?! Ce noimă are? Uneori îmi vine aşa, să iau agenda asta, s-o deschid uite de-aici, de la
litera „A”,…aha, Awdeev, Anatoli V. – nici nu mai ştiu: Victorovici? Vladimirovici? Să sun
la toate numerele de telefoşi să zic: „Vă salut Anatoli Victorovici? Vladimirovici? Scuzaţi-
mă, sunt Sergei Bassin. Vă mai amintiţi de mine? Vă sun ca să vă spun că sunteţi un dobitoc
şi un porc”. Dup-aia pot să tai numărul din agendă, şi să parcurg toată agenda în felul ăsta.
După aceea nu mai e nevoie să deconectezi telefonul şi se poate trăi în oraşul ăsta.

16
Maxim:
Îl cunosc pe Tolia Avdeev, e băiat bun! Nu cred că te enervează peste măsură. Şi în agenda
aia se află probabil şi numele meu…

El:
Sunt o mulţime de oameni buni, poate chiar minunaţi. Dar altfel nu se poate, înţelegi? Pentru
că deja nimic nu mai are sens. Bine atunci poate că toţi aceşti oameni vor crede c-am
înnebunit, sau că m-am făcut rău…Iar tu, Max, nu eşti în agendă, uită-te şi tu (îi arată
agenda). Şi chiar dacă, oricum n-o voi face că nu pot. Tot o să mai sun şi o să mai vorbesc…
şi-o să mai zâmbesc, şi-o să mă mai frăsui, şi-o să astup receptorul ca să fac comentarii. Iată
de ce, Max, trebuie s-o şterg. Trebuie să încerc cum e fără toate astea – bine, sau rău?! Iar
numărul tău de telefon îl ştiu pe de rost.

(pauză)

Maxim:
Am venit la tine, şi, mai mult, am şi rămas. M-am gândit să iau nişte bere…câte una de
căciulă. Şi dup-aia mi-am zis ce dracu’ vin aşa de dimineaţă cu bere ca să împrumut nişte
bani…nu e corect.

El:
Bine zici, Max, uite acum ar fi un moment bun să bem ceva.

Maxim:
Exact, un gât doar. Şi nici măcar ca să bem, ci ca s-avem ceva în faţă când stăm de vorbă.

El:
N-avem în casă decât un fel de lichior medicinal. O chestie cenuşie şi amară, dar pare-se
foarte sănătoasă…

Maxim:
Serioja, nu-i nevoie. Le-am zis acasă că mă-ntorc repede.

El:
Da? Ia uite, se poate amesteca cu ceaiul!

Maxim:
Ne-am certat noi şi cu ceai chior. Darmite dacă mai amestecăm şi lichior. Ăsta e?

El:
Ăla e! Aş bea şi eu un gât.

(pauză)

El:
Nimic nu pot să fac Max. Adică, aşa, cu concentrarea minţii, şi aşa…m-au terminat toate
chestiile astea…şi cred, că pentru mulţi ani de aici încolo. N-am forţă să îmi revin, pentru că
cu tot ce ştiu eu, cu toată experienţa mea- sunt total depăşit. Ei, exact asta este starea în care
mă aflu, şi starea asta e pentru mine atât de nouă, atât de nouă încât nu pot să fac nimic în
această nouă existenţă a mea, în ciuda întregii mele experienţe. D-aia vreau să întreprind ceva,

17
să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată. N-am mai plecat niciodată undeva fără să am vreun
scop precis. Aşa că mi-am zis să-ncerc. Şi Tania…Max, femeile sunt fără îndoială fiinţele cele
mai apte de viaţă. Văd că aşteaptă ca eu să iau naibii o hotărâre. Şi de această hotărâre va
depinde şi viaţa ei…dar ea o aşteaptă şi se mai poate chiar bucura de asta…şi se mai şi bucură
de te miri ce prostioare. De pildă de draperii noi, sau de struguri….şi aşteaptă. Eu n-aş putea.
Mie mi se pare că nu pot nici măcar deosebi gustul mâncărurilor pe care le bag în mine. Nu
simt altceva decât un fel de proces global…un proces care îmi aruncă-n faţă slăbiciunile…
inadaptabilitatea mea mai ales. Şi la asta se mai adaugă şi că înţeleg, că se conturează foarte
clar că voi rămâne pe veci, cel care sunt. Înţelegi? Pe veci! Adică n-o să înţeleg în veci
italieneşte, n-o să fiu bogat, n-o să ajung în Argentina şi multe altele…Nu Max, nu reuşesc să
înţeleg de ce…, bine, dă-o dracului de Argentină, important este acest „pe veci”. Femeile nu
sunt construite aşa. Sunt mai bune. Evident mai raţionale…nu, nu mai raţionale…asta sună
jignitor. Mai bune şi gata.

Maxim:
Nu prea te pot urmări…De curând am ascultat la radio, o chestie. La mine radioul merge
mereu. Şi era o chestie despre raţionalitatea naturii. Că, adică, la insecte şi animale totul ar fi
într-o mai mare măsură raţional, şi d-aia ar fi ele aşa de grozave…Însă eu mă gândeam, scuză-
mă Serioja, poate că nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu tine, dar poate te amuză să asculţi.
Care va să zică, mă gândeam: un ţânţar suge sânge; ar fi pentru ţânţar mult mai raţional dacă
n-ar face zgomot la treaba asta, ca să se hrănească fără nici un risc, dar el are aşa nişte
aripioare speciale, cu care bâzâie. Cu alea doar bâzâie că de zburat zboară cu altele, mai mari.
Care va să zică mai sunt şi alea mici, numai pentru bâzâit. Azi noapte n-am închis un ochi.
Ştii şi tu: linişte – şi deodată – bzzzzz, zzzz, hop, şi dup-aia iar linişte. Adică a aterizat ca să-
mi sugă sângele. Cum te-ai întors pe-o parte cum bâzzzzz…bestia. Uite-aşa m-am răsucit pe
toate părţile. Dup-aia aprinzi lumina, şi cât îţi ia ţie să-ţi obişnuieşti ochii, el s-a ascuns. N-
apuci s-o stingi că iar începe bâzâitul. Dup-aia mi-am zis: da’ să bea dracului odată pe săturate
şi dup-aia se linişteşte – nu mă mai mişc. Dar nu mi-a fost clar unde a aterizat. Şi te apucă
tremuratul, nu mai poţi, te mişti, şi aprinzi lumina. Dar ţânţarii ăştia de la oraş sunt aşa de
vicleni, aşa de şmecheri…Măcar dacă n-ar bâzâi: na poftim, bagă-n tine până crăpi! In fond,
nu le trebuie decât un strop. Dar nu, au aripioare speciale numai pentru tortură. Şi am bănuiala
grea că au aripioare anume ca să-i chinuie pe oameni, fiindcă cerbilor în pădure, sau porcilor
mistreţi, în mod evident, li se rupe. Uite aşa m-am chinuit toată noaptea…Ştii că la ţânţari,
sug sângele…

El:
…doar femelele. Ştiu. Max, te rog eu, nu mai încerca să-mi ridici moralul cu asemenea
nimicuri.

Maxim:
Numai dacă îmi spui ce bucurie ai să te chinui singur în felul acesta.

El:
Avem şi noi destui ţânţari în casă. Se înmulţesc undeva în pivniţă şi vin sus.

Maxim:
Hai că mă duc să iau nişte bere.

18
El:
Hai, du-te, că-ţi dau eu bani.

Maxim:
Nu-i nevoie. N-am pentru renovare, dar pentru nişte beri…

El:
Maax!

Maxim:
Ştii că n-are sens să ne certăm pe asta. Conectează, te rog, telefonul, o să sun acasă. Ai
dreptate. Telefoanele chiar sunt nişte chestii oribile. Acu’ iar o să mă apuc s-o mint pe femeia
iubită. Ce porcărie!…

19
DISCUŢIE CU SOŢIA

Întuneric. Se aprinde lumina. El, în chiloţi. Ia un ziar, îl face sul şi se uită prin el în cameră.

El:
Nu mai pot, asta e mai ceva ca tortura. O batjocură. Şi nici o salvare la orizont.

Ea:
(în cămaşă de noapte, halat şi papuci, îşi mijeşte ochii)
Serioja, dacă nu vrei să dormi, atunci măcar nu mai face tămbălău. Sunt eu vinovată cu ceva?
Mâine trebuie să mă scol devreme…ia uite, în doar patru ore…

El:
De ce n-ai cumpărat spray anti-ţânţari?

Ea:
De ce n-ai cumpărat tu?

El:
Dar te-am rugat de atâta timp.

Ea:
Serioja, e miezul nopţii. N-ai unde găsi spray contra ţânţarilor…Ce vrei? Poftim, o să-i ţin eu
departe de tine.

El:
De ce spui tâmpenii?

Ea:
Termină cu scandalul…Şi dacă se poate, mai închide din lumini. O întreagă baie de lumină
pentru un ţânţar! L-ai putea trezi pe Saşa. Şi el trebuie să se scoale mâine devreme.

El:
Bineînţeles, mai e vorbă?

Ea:
(închide lumina din tavan, mai rămâne o veioză. Se aşează în fund.)
Acu’ e gata: nu mai are nici un sens să mă mai culc.

El:
Imediat începe să zboare. Măcar să mă răzbun.(Ia un halat pe el) Şi, apropo, numai femela
suge sângele…la ţânţari.

Ea:
(tace)

(pauză)

20
Ea:
Cât urăsc chestia asta. Veghea asta. Lumina slabă noaptea mă face întotdeauna să mă gândesc
că e cineva bolnav. Ori Saşa, ori eu când eram mică…Te apucă imediat depresia…

El:
(tace)

Ea:
Să-ţi fie ruşine! Serioja, să-ţi fie ruşine!

El:
Iartă-mă Tanicka, iartă-mă. N-am ce face. Astea nu sunt capricii, asta e altceva. Înţeleg
perfect că pentru mine, cel mai bun lucru ar fi acum să fiu singur…adică nu singur, dar să fiu
al meu. Înţelegi?

Ea:
Doamne- dumnezeule, veşnic acelaşi lucru!

El:
Poate că nu e plăcut…Nici mie nu-mi face nici o plăcere.

Ea:
Serioja, nu că nu-i plăcut, dar e, pur şi simplu, insuportabil!

El:
Da, e posibil…e posibil, dar n-am ce face. Nu am. Ia uite-aici: pot să-mi amintesc exact cum
ne-am cumpărat canapeaua. Cum n-aveam destui bani, şi cum i-am rugat s-o mai ţină un pic,
şi dup-aia cum ne-am bucurat când am luat-o…şi acum nu mai pot nici măcar să-mi amintesc
ce-am simţit atunci. Sentimentul acela de bucurie. Imi amintesc că m-am bucurat, dar cum era
asta?…Acum nici nu-mi mai trece prin cap cum e să te bucuri de achiziţionarea unei
canapele, sau măcar ce-i aia să te bucuri…Nu-nţeleg. Efectiv, azi nu mai pot să înţeleg aşa
cum o făceam pe vremuri, când înţelegeam totul. Azi nu mai înţeleg nici măcar lucrurile
elementare. Şi pentru că nu mai pot înţelege, văd eu…

Ea:
Ce vezi? Ţânţari? Da’ cum trăiesc eu, cum trăim noi…

El:
(loveşte cu palma în masă)
Ce tot îi dai înainte cu ţânţarii? Nu vezi că e imposibil să vorbească omul serios cu tine?

Ea:
Serios. Bine. Hai să vorbim serios. Dar termină cu scandalul. Bun, deci ce vezi?

El:
De ce eşti mitocancă? Nu se întreabă aşa. Aşa n-ai să afli nimic, n-ai să auzi nimic din ceea ce
ai vrea să afli. Toţi aud numai ce vor ei s-audă.

21
Ea:
Nu ştiu cine sunt aceşti „toţi” dar eu m-am săturat de câte am auzit de la tine. Lucruri pe care
n-aveam nici un chef să le aud. Aşa că nu te poţi referi la mine. Mai departe.

El:
Tanicka, renunţă la acest ton, sau nu mai vorbim deloc.

Ea:
(tace)

El:
Înţelegi, în esenţă totul e bine, adică: văd în faţa mea lucrurile aşa cum le voiam… pe tine, pe
Saşka, serviciul meu, oraşul…dar nu-mi amintesc, nu pot să-mi amintesc, că aşa am vrut eu să
fie lucrurile. Şi cum eram eu mulţumit cu exact ce am acum. Pricepi? Văd fiecare detaliu. Şi
toate astea sunt totuşi departe de mine…Şi cel mai important lucru – timpul. Mi se pare că nu
de mult încă mai simţeam timpul astfel: ceva care s-a întâmplat demult, ceva care s-a
întâmplat nu demult, şi ceva care s-a întâmplat abia ieri…Dar acum toate pentru mine, s-au
întâmplat demult. Toate…

Ea:
(tace)

El:
Toate sunt la un trecut îndepărtat: oraşul, ţara…Tanicka, tu mă asculţi?

Ea:
Te ascult Serioja.

El:
Mă doare cel care am fost. Mă plimb prin oraş, îl cunosc aşa de bine, aici e toată viaţa mea…
iar dincolo de el nu am nimic, nu am pe nimeni, aproape pe nimeni, dar acum nu-l mai simt ca
pe un oraş. Acum nu-l mai simt deloc. De văzut , îl văd. Şi-i văd străzile care–l străbat…văd
hornuri fixate pe piloni, instalaţii, de jur împrejur, văd vapoare, şi sub pământ, metroul…
Sigur, în raport cu adâncimea planetei, nu e la foarte mare adâncime. Stâlpi mulţi, ţevi,
felinare, mulţi copaci. Dar nu acesta e oraşul pe care l-am iubit eu atât de tare. Mi-e aşa de
milă de băiatul ăsta, vorbesc de mine când eram doar un băiat, care, cu multă vreme în urmă
gândea: „Doamne, ce noroc că m-am născut tocmai aici… ce-aş fi făcut eu în Argentina?!”
Acum însă nu mai înţeleg nimic… Adică nu mă refer la ce ţară e asta, ci la de ce am iubit-o eu
atât de tare, iubit poate că nu-i bine zis, - de ce trăiesc eu aici, şi de ce trăiesc eu în felul
ăsta… Ascultă-mă, vorbesc ruseşte… iar vânzătoarea de la super-market, tot ruseşte. Vorbim
o limbă comună, dar dacă ar fi auzit ce-am spus adineauri, şi am vorbit ruseşte, ce-ar fi putut
ea să înţeleagă?

Ea:
De ce eşti tu aşa de convins că nimeni nu te-nţelege? Ce aroganţă ridicolă. Şi ce caută
vânzătoarea în toată chestia asta? Ce vorbărie tâmpită mai e şi asta?! În viaţa ta n-ai vorbi aşa
cu o vânzătoare… cu o femeie necunoscută. Dar cu mine vorbeşti aşa, cu mine da.

22
El:
Da, cu tine, da-da… Îţi mai aminteşti, Tania, erai gravidă, rotunjoară bine, deja, şi mă rugai de
multe ori să-ţi mângâi burta ca să simt cum cineva acolo înăuntru se mişcă. Ţin minte, o burtă
umflată la refuz, şi mişcări. Serios, nişte lovituri micuţe. Ţi-am povestit dup-aia plin de
încântare, dar de fapt mă gândeam „ Dumnezeule, oribil! Scârbos! Asta e natura, cosmosul…
cosmosul! Şi eu mă mai şi bucur…” Te-am privit uluit, şi-am încercat să-mi imaginez că uite
aici, în burta mea, există o altă fiinţă vie, fiul meu sau fiica mea. Mi s-a făcut rău. Dar tu erai
atât de fericită. Iar eu nu pot înţelege, nu pot nici măcar să-mi imaginez, oricât mi-ai explica
tu, cum e posibil să treci prin asta, să trăieşti aşa ceva, ca şi când ar fi o chestie cât se poate de
normală, ba chiar singurul lucru normal, ca în tine, într-un om, în interiorul tău, să existe un
alt om care se dezvoltă, care creşte. Şi tu zici că pentru tine totul e limpede, că înţelegi chiar şi
neliniştea mea.

Ea:
N-am zis că înţeleg ce se petrece cu tine. Cu toate că mi se pare, că, aşa pentru mine, parcă te-
aş înţelege… Spuneam doar că înţeleg ce zici. Ascult şi înţeleg.

El:
Taniuşa, cred că noi suntem altfel alcătuiţi. Aşa, diferit! Nu pot să înţeleg, cum suporţi tu să
fii dependentă de mine, să ai nu ştiu ce aşteptări…

Ea:
Şi cum ai ajuns tu la concluzia că sunt răbdătoare şi că-mi merge rău? De unde până unde ai
hotărât tu că aş avea nu ştiu ce aşteptări? Iar ai hotărât tu pentru mine. Trăiesc aşa cum vreau!
Trăiesc cu tine, aici sunt acasă…, asta e viaţa mea. Sunt obosită, dar nu-mi place că ai ajuns la
concluzia că aş fi nefericită. Şi nu toate depind de tine. Serioja, nici pe departe…

El:
Nu ţipa.

Ea:
Vrei să pleci. De o lună tot „vrei să pleci”… iar eu nu mă opun… Ba trebuie să-ţi scot
cuvintele cu cleştele din gură, ba trebuie să-ţi ascult interminabilele explicaţii. Dar nu mă
deranjează, toate astea sunt importante pentru mine. Nu vreau să fiu nefericită… Bineînţeles
că nu pot fi fericită atunci când tu te simţi prost; dar nu vreau să fiu nefericită. Nu vreau,
înţelegi?

El:
Mai uşor, mai uşor Taniuşa!

Ea:
Nu poţi să înţelegi o treabă atât de simplă, chiar e uşor…Te iubesc şi vreau să fim împreună.
Vreau să fiu şi vreau să fiu cu tine. De ce, deci, să fiu nefericită ? Sunt, pur şi simplu, obosită.

Pauză

El:
Adică am fost clar în explicaţii? M-ai înţeles?

23
Ea:
Ai explicat totul clar. Ai vorbit foarte bine, …şi nici eu nu sunt venită cu pluta…

El:
Ia spune Tania…vreau să te-ntreb ceva, o întrebare …mai ciudată. Ia spune, ţie îţi place să
primeşti flori? Stai un pic…, când ţi se dăruiesc flori, ce anume te bucură? Te bucură florile în
sine, sau te bucuri, aşa… pentru atenţie? Sau te bucuri din amabilitate? Pe cuvântul meu că nu
înţeleg. E plăcut să oferi flori femeilor. Ce mă interesează pe mine: vouă… vă face plăcere?
Îţi plac florile, ştii tu, floricelele alea.

Ea:
Mi-ai adus foarte rar flori. Cu totul de vreo patru cinci ori.

El:
Nu înţeleg nimic. Mie nu-mi place să le caut şi să le cumpăr. Şi nu-mi place nici să bat străzile
cu ele după mine.

Ea:
Din cauză că tu nu-mi dăruieşti decât ceea ce-ţi place ţie, şi nu ceea ce-mi place mie! Da.
Ador florile. Exact, florile. Le iubesc. Foarte tare.

El:
Poftim, şi zici că e asta e de înţeles… Eu pot să înţeleg că le iubeşti. Dar de simţit, nu pot să
simt la fel. Oricât mi-ai explica… nici nu-nţeleg nici nu le iubesc.

Ea:
Ei şi, ce vrei să zici cu asta? Că n-o să te-nţeleg niciodată şi basta?

El:
Nu, Taniuşa. Nici vorbă. Vreau numai să zic că uneori mi se pare că parcă-parcă te înţeleg.
Dar vezi şi tu, în fond, cum… Şi, doar, te iubesc. Şi nu pot trăi fără tine… Îmi zic, dar te rog
să mă-nţelegi corect, corect! Îmi zic:” Doamne, ce bine ar fi fost să fiu singur. Dar încă de la
început. Adică fără să te fi cunoscut vreodată. Fiindcă acum chiar nu mai pot să fiu fără tine,
şi nici n-aş vrea asta. Fără voi doi nu pot… nu vreau.” Şi cu toate astea înţeleg că ar fi fost
mai bine să fi fost singur.

Ea:
Nu, Serioja, nu înţeleg. Şi am impresia că nici nu vrei să-nţeleg. Am impresia că nu asta
trebuia să înţeleg. Probabil, că n-ar fi trebuit să spui ce-ai spus… M-a durut să aud. Nu, nu, nu
sunt jignită. Pur şi simplu, mă doare.

El:
Iartă-mă, n-ar fi trebuit să spun aşa ceva. Chiar înţeleg, sincer, nu vreau să fiu aşa de
neajutorat. Şi nici nu vreau ca tu să mă crezi aşa… Dar n-am ce face. Habar n-am ce-i de
făcut. Asta e… Şi ştii de ce n-am plecat încă, de ce mai ezit?

Ea:
Ştiu, ştiu, Serioja, tu vrei ceva… Ştiu exact cum te comporţi tu atunci când nu vrei ceva.

24
El:
Nu, greşit. Mă tem… Mi-e frică să nu plec undeva şi acolo să dau peste ceva, sau să nu dau
peste ceva… oricum, neimportant. Şi dup-aia, mă-ntorc aici şi totul… În final mă întorc. Şi?
Posibilitatea asta, posibilitatea de a pleca, nu va mai exista. Şi, sincer vorbind, mi-e frică şi de
ce-o fi p-acolo, când chiar voi pleca. Şi atunci, aici ? – acolo? Cu toate că e chiar lipsit de
importanţă.

Ea:
Dar nu-ţi pasă c-o să mă tem pentru tine, c-o să-mi fac griji, şi că o să trebuiască să trec
singură prin toate astea? Că o să-mi fie greu şi că deja mă simt rău?

El:
Bineînţeles că mă simt mişcat. Iar începi cu d-astea, nu mă-nţelege greşit…, nu pot fi oprit în
felul ăsta… Taniuşa, trebuie să plec, altfel m-apucă iar ezitările…, şi de asta mi-e cel mai
frică. Şi de ce să-ţi faci griji pentru mine ? Doar nu mă mut pe lună… plec doar din oraş. Plec
din oraş şi mă duc într-un alt loc… Ca întotdeauna; doar cu o mică diferenţă: Ţinta este alta:
nu să ajung undeva, ci să nu mai fiu aici. Aici.

Pauză

El:
Eu, apropo, sunt mereu agitat când eşti tu plecată, mă rog, cu maşina – şi întârzii. Ştiu că eşti
o şoferiţă excepţională… şi nici nu-mi prea fac idei. Dar sunt mereu uşor neliniştit. Cu toate
că ştiu că tu eşti probabil blocată pe undeva în aglomeraţie… sau că e vorba de altceva, la fel
de nepericulos. Dar eu nu pot vedea asta, şi atunci toate… Dacă mă duc în alt loc, n-ai să mă
mai poţi vedea, aşa că să-ţi închipui că circul cu trenul, sau cu autobuzul, sau mă plimb pe o
stradă, sau dorm… Pur şi simplu într-un oraş oarecare… Ce mi se poate întâmpla? Doar nu
sunt nebun.

Pauză

Ea:
Întâmplător, e ceva vreme de-atunci, am văzut un film documentar, sau un reportaj, la ştiri,
despre război, sau nu ştiu ce terorişti de nu ştiu unde, … nu-mi mai amintesc, că ştiu că nici
nu m-a prea interesat. Îmi amintesc următoarele imagini: un om stătea aşa şi alţi oameni aveau
arme, şi-l împingeau şi-l loveau pe ăsta. La un moment dat l-au împins mai tare şi el a căzut.
Şi când a-ncercat să se ridice în picioare, l-au împuşcat… în cap, şi el s-a prăbuşit la loc. S-a-
ntors cumva şi s-a prăbuşit… pe loc, dar cu totul altfel. Nu ca înainte. Era aşa simplu, aşa
rapid. Multă, multă vreme nu mi-am putut scoate din cap, căderea asta, felul cum s-a prăbuşit.
Pur şi simplu, mişcările lui, şi mâinile lui care…, şi cum i s-a răsucit capul. Mi s-a făcut rău,
am plâns. După aceea am încercat să merg mai atentă pe stradă, ca să nu cad. Mă simţeam
îngrozitor… Astăzi, când mă tem pentru Saşka, sau pentru tine, îmi amintesc mereu de asta.
Mă iau la palme, mă supăr pe mine însămi fiindcă nu e normal să ai astfel de gânduri.

El:
Ei poftim… doar ştii cât sunt de atent. Traversez numai pe verde, şi şi atunci tot mă uit în
toate părţile. Mi-amintesc că eram încă mic, şi am văzut cum a căzut cineva de la etajul nouă.

25
Blocul nostru nu era departe, mă rog, pe vremea aia mai locuiam încă în centru. Deci: era
înainte de revelion, şi nişte tipi agăţau ghirlande de blocuri ca să le împodobească… noi
stăteam şi ne uitam. Şi deodată unul a căzut. N-am închis ochii, pur şi simplu n-am crezut că
ce văd e adevărat. Zbura fără un sunet, şi dădea din mâini şi din picioare. A căzut … fără
zgomot, s-a mai arcuit puţin în aer, şi dup-aia , gata, nu s-a mai mişcat. Terminat pe loc – îmi
amintesc cu precizie de zgomotul ăla, înfundat, şi cum dădea din mâini şi din picioare. Atunci,
pe loc, nu m-am speriat cine ştie ce, dar dup-aia, ţin minte că uitasem şi să mai respir. Ştii ce
frică de înălţime am. Sau, la roata mare, mi se părea întotdeauna, şi azi mi se mai pare, că
banca aia pe care stai se înţepeneşte, şi dacă roata continuă să se învârtă, banca se răstoarnă
încet -încet. Da, nu poţi să-ţi faci astfel de gânduri. În nici un caz.

Pauză

El:
Taniuşa, hai să ne culcăm. Altfel vorbim la nesfârşit…

Ea:
Tipic… tu începi şi tot tu… Şi eu cum să mai adorm acum?

El:
Atunci hai să stăm un pic jos… dar să nu mai pomenim temele astea groaznice.

Ea:
Nu ţi-ar fi ruşine! Mereu faci aşa – scoţi tâmpenii din tine şi dup-aia faci glume.

El:
Nu, acum nu pot glumi, nici râde. Hai să dormim, Tania…

Ea:
Păi, dormi!

El:
Şi tu?

Ea:
Omor ţânţarul.

El:
Lasă-l în pace, am şi uitat de el.

Ea:
Iar! Adineauri ai… Acu’ vreau să mă răzbun eu pentru noaptea asta de veghe. Ce, crezi că aş
mai putea visa ceva?

El:
Hai! hai să-l prindem împreună.

Ea:
Păi, hai!

26
El:
Stingem lumina, şi-l aşteptăm să iasă. Dup-aia aprinzi iar lumina, şi eu îl omor.

Ea:
Vezi, eu am luat hotărârea să-l prind, şi tu deja te-ai apucat să dai comenzi.

El:
Dacă tu crezi că-l găseşti altfel…

Ea:
Bun, hai să stăm pe întuneric.

Sting lumina. În cameră e lumina răsăritului.

El:
Vai, se luminează deja! Iartă-mă, Taniuşa, nu te-am lăsat deloc să te odihneşti.

Ea:
Exact! Gata, mă duc să mă spăl.

El:
Dacă vrei fac eu cafeaua.

Ea:
Nu.

El:
De ce?

Ea:
Tu o faci, şi dup-aia eu trebuie să curăţ aragazul. (ea iese)

El:
Hai c-o să am grijă. (iese după ea)

27
DISCUŢIA CU TATĂL

El stă pe o bancă, lângă tatăl lui. O vreme tac.

Tatăl:
N-am chef să m-apuc să zic că sunt grăbit, sau că am ceva urgent de făcut… N-am nimic de
făcut. Dar nici să stau ca mutu’ aicea n-am chef.

El:
Tată, nu mă presa, te rog. Înţelege că nici mie nu-mi place că în ultima vreme abia ne-am mai
vorbit, …mă refer , aşa, la o discuţie adevărată. Şi dacă mai e şi mama prin preajmă, chiar că
nu se mai poate vorbi deloc.

Tatăl:
Dacă ar exista un subiect despre care să putem vorbi…

El:
Vezi, iar începi…

Tatăl:
Mai bine ai grijă cum vorbeşti cu maică-ta! Cum vorbeşti cu ea?! Ce-ţi închipui?!

El:
Da’ nu eu mă cert. Nu zic decât că noi doi nu reuşim să…nici n-apuc bine să mă enervez, că
ea deja bagă cuţitu’ în rană.

Tatăl:
Ea bagă cuţitul în rană? Aşa vorbeşti tu despre maică-ta? Tu, în schimb, stai cuminte, asculţi
până la capăt şi taci? Aşa nu merge… mai bine ne oprim aici! (dă din mâini a lehamite)

El:
Tată, tot ce spui e corect, mai exact, nu-i corect. De aia am şi vrut să mă întâlnesc cu tine şi să
vorbim. Şi ceea ce vreau eu să-ţi spun… mai bine zis, ce nu vreau să-ţi spun, dar trebuie să-ţi
spun, e cumva, foarte…, la dracu’,… nu pot să formulez aşa de simplu. Pe scurt, ţi-am mai
povestit că vreau să plec; şi aşa şi e – plec, pentru multă vreme.

Tatăl:
Ei, nu mai spune!

El:
Tată, termină cu „ei nu mai spune” ăsta! Te rog frumos… de când îl aud, din copilărie, tot n-
am înţeles cum trebuie să-ţi răspund la el… Şi acum nu ştiu nici cum să încep. Pe Tatiana nu
pot s-o lămuresc. Nu fiindcă i-aş ascunde ceva, ci pentru că dacă ea vrea să afle ceva concret
– de ce, sau din ce cauză – la mine e gata! La asta n-am ce răspunde. Nu pot să formulez
nimic. Nu ştiu ce să zic.

Tatăl:
Nu ştii? Nu ştii ce să zici, sau nu ştii de ce vrei să pleci?

28
El:
Tată, te rog, nu mă mai presa şi tu. Tot timpu’…aşa n-ajungem nicăieri. Tu mă presezi, eu nu
mă pot gândi. Intenţionat mă rupi de temă.

Tatăl:
Serioja, singur ai spus adineauri că nu ştii ce să spui. Cum aş putea să te rup de vreo temă,
când nici tu nu ştii ce vrei?

El:
Sărind de la locul lui
Ce te tot legi de cuvinte? Ca un copil, pe bune… Trebuie să vorbesc cu tine, să mă sfătuiesc
cu tine.

Tatăl:
Nu te enerva, ce sări aşa…? Stai jos şi nu mai ţopăi atât, dacă vrei sfaturi. Stai jos, stai jos…
sau, poftim! Du-te!

El:
Eşti ca de obicei. Ţi-e frică c-am uitat cine e stăpânul? N-am nici o îndoială că tu eşti şeful
aici. De ce trebuie să-mi aduci mereu şi mereu aminte de chestia asta? Vrei, sau nu vrei să m-
asculţi?… mă întrerupi, îmi tot dai lecţii… nu mai sunt în clasa a treia… fii-miu e-ntr-a treia.
(dă din mâini a lehamite). Da, poţi să fii liniştit, aici tu eşti boss-ul, TU! Şi nu-i nevoie să-mi
tot vâri în ochi chestia asta. (se aşează la loc, cu spatele la tată)

Tatăl:
Gata?… Asta înţelegi tu prin „vreau un sfat”? Ce, crezi că eu nu ştiu cum ceri tu sfaturi? Dai
fuga cu ochii arzând, povesteşti ceva de noile tale idei; că e ceva foarte-foarte important… că
ai nevoie de un sfat, dar nu poţi cere de la nimeni, ş.a.m.d. Când de fapt, tu ai hotărât deja
totul. Iar de mine nu ai nevoie decât ca să te ascult şi ca să te aplaud; să aplaud concluziile la
care cumva ai ajuns. Pentru că dacă, Doamne fereşte, nu sunt numai ochi şi urechi la fanteziile
tale sări în sus şi pleci trântind uşa.

El:
Încearcă să zică ceva

Tatăl:
Nu te mai tot bâţâi. Trebuie să ascult tot, să binecuvântez şi dup-aia: „Mersi, tată, numai tu mă
poţi înţelege…” N-ai nevoie de sfaturi de la mine. Nici măcar nu le asculţi. N-asculţi decât ce
vrei tu…

El:
O, Doamne! Minunat! Uite c-am mai stat şi noi de vorbă…

Tatăl:
Am stat de vorbă… De ce nu te cari odată? Sau n-ai uşă s-o trânteşti?

Pauză

El:
Tată, tu m-ai auzit? Am spus că vreau să plec… pentru multă vreme.

29
Tatăl:
Şi ce vrei de la mine, ce fel de sfat? Oricum ai hotărât deja că pleci. Ce vrei s-auzi? „Du-te,
fiule!” ? În regulă: „Du-te fiule!”

El:
O să plec, o să plec…

Tatăl:
Dar du-te odată!

El:
Splendidă discuţie! Absolut minunată! Se ridică Tată, uite care e treaba: mai întâi m-ai abătut
de la subiect, şi ai reuşit cumva să mă învinovăţeşti, iar acum încerci să ai ultimul cuvânt în
această discuţie. Eşti pur şi simplu un maestru la astfel de discuţii! Dar, pentru ce? La ce-ţi
trebuie ţie una ca asta?

Tatăl:
Ca şi când n-ai putea să-ţi dai singur răspunsul. Nu e nevoie să se-ntâmple aşa. Aşa nu…
Înainte să trânteşti uşa, mai şi strigi ceva – aşa de încheiere… şi nu-ţi mai da ochii peste cap,
sau ce? nu-i aşa?

Pauză scurtă

El:
Se aşează, se uită în altă parte, dă din cap
…mereu la fel, mereu acelaşi lucru… amândoi tac

El:
Hai să facem cum facem mereu: eu îţi povestesc ceea ce trebuie să-ţi povestesc, şi tu m-asculţi
ca de obicei, da? …Pentru că acum… nu e ca de-obicei… nu e cum e de obicei.

Tatăl:
Tace

El:
Înţelegi, nu e vorba dacă plec pentru mult timp sau pentru puţin timp, sau dacă e sau nu clar
de ce plec… De data asta plec cu totul altfel, eu …şi acum am să mă explic…Fii atent:
înainte, când plecam undeva, treaba asta îi era cuiva de folos, numai mie, nu. Ori o delegaţie,
ori o vizită mult aşteptată la unchiul Mişa şi la tanti Katia, ori trebuia s-o duc pe bunica
undeva, ori era o înmormântare…. Vara la mare, că altfel la ce-ar mai folosi vara?! Vara…un
anotimp pe care trebuie să-l folosim. Nu cumva să-ţi petreci vara în oraş… trebuie să ne
odihnim. Adică: au fost mereu nişte motive foarte concrete, din cauza cărora am plecat
undeva, acolo… acolo! Gesticulează Dar acum nu mai există nici un motiv. Nicăieri. Care să
se vadă. Nu există motive vizibile.

Tatăl:
Tace, stă jos, priveşte aiurea

El:
Şi pe lângă asta, tată, m-am hotărât să-mi dau demisia.

30
Tatăl:
Ei, nu mai spune!

El:
Te-am rugat să nu mai faci aşa. Iar o să simt ca un şcolar acuzat.

Tatăl:
Ţi-ai dat demisia?

El:
Nu, m-am hotărât să plec… Am luat concediu, şi mă gândesc să nu mă mai întorc acolo.

Tatăl:
Să nu îndrăzneşti!

El:
Tată!

Tatăl:
Cum adică „tată”?! Deşi, da, dacă ţi-ai pus ceva în cap, atunci finito… auzi, cică vrea un
sfat…

El:
Nu înţeleg reacţia ta. Ce vrea să… Asta e numai treaba mea… nu te gândeşti că eu…

Tatăl:
Stai prost cu memoria. Ai uitat cum mă băteai la cap toată ziua ca să fac un pic de presiuni…,
prin vechile mele relaţii. Cred că aici stăteam şi atunci când, cu braţele încrucişate ca şi acum,
îmi ziceai „tată, asta e ultima mea şansă, e visul meu. E exact slujba care mi se potriveşte
mie”…

El:
Tată, te implor… îmi amintesc foarte bine. Dar te rog, nu exagera. Am dat concurs pentru
locul ăla. Şi aveam cele mai bune şanse, ştii bine…

Tatăl:
Şi atunci ce era spaima aia din ochii tăi, şi tremurul ăla în voce?

El:
Gata, ajunge!

Tatăl:
Tocmai – ajunge! Eu l-am sunat atunci pe Nikolai Afanasievici… Nu ştiu ce şanse aveai tu,
treaba s-a-ntâmplat demult… ei bine, Nikolai Afanasievici mă mai sună din când în când. Şi
numai ca să-mi povestească cum îţi mai merge… iar eu trebuie mereu să-i rezolv câte o mică
rugăminte… aşa stă treaba! Sau tu ce credeai?

El:
Tată… Ce să fac, dacă nu mai pot lucra acolo? Chiar m-am luptat din greu pentru slujba aia…
Mi-a convenit tot, condiţiile, oamenii şi salariul. Mai ales salariul. Acum trebuie să trag de

31
mine ca să continui. Până şi bărbieritul de dimineaţă a ajuns un chin – e greu să te priveşti
atâta în oglindă… Pentru că, de îndată ce munca a devenit, aşa, lipsită de sens – parcă nu mi-a
mai plăcut nici salariul.

Tatăl:
Ai greutăţi acolo? Spune sincer, n-o mai tot lungi. Te cunosc bine. Scoţi pe gură o grămadă de
complicaţii ca la urmă să iasă la iveală că te-a necăjit cineva, sau te-a jignit.

El:
Dacă ar fi asta. Dar e cu totul altceva…, mi-e şi frică să-ţi mai zic ceva, că iar o să zici că
complic eu lucrurile. Dar pentru mine asta nu e trăncăneală. Chiar trăiesc o chestie şi încerc să
ţi-o explic şi ţie. Să explic… Eu, tată, mi-am dat seama dintr-o dată, mai exact nu chiar dintr-o
dată, dar până la urmă mi-am dat seama, că munca asta… e veşnică. Nu în sens global
veşnică, ci pentru viaţa mea. Perspectivele sunt previzibile… Adică, toate variantele vreunei
perspective sunt previzibile. Şi nu că ar fi puţine variante, ci pur şi simplu – un număr
determinat de variante. La asta se mai adaugă faptul că totul e socotibil la virgulă, câţi bani
pot câştiga acolo până ies la pensie, chiar dacă iau în calcul toate variantele. Înţelegi? Până şi
mărimea sumei e calculabilă dinainte. Chiar dacă asta nu înseamnă o sumă mică. Şi nici n-ar
fi vorba de bani… Dar pentru că totul se lasă cuprins în durate de timp concrete şi în cifre –
câţi bani în câţi ani, devine plictisitor de moarte, mai exact spus, scârbos… Cinstit vorbind, aş
prefera să strâng banii ăştia, aşa, pe stradă, şi să nu mai trebuiască să mă duc la muncă.

Tatăl:
Normal, toate…

El:
Tată, ce ţi se pare ţie normal? O spui de parcă aş fi un puturos, un leneş.

Tatăl:
Nu, nu, nu eşti puturos… când vrei ceva, eşti în stare să te dai peste cap…

El:
N-am mai auzit să se dea cineva peste cap doar fiindcă vrea ceva.

Tatăl:
Nu te lega de expresii… De fapt ce vroiai să mă rogi? M-ai sunat şi mi-ai spus că ai o
rugăminte. Care e?

El:
Tată, nici măcar nu-mi mai pot aminti care e, nici măcar despre ce vroiam să-ţi vorbesc nu
mai ştiu… Ţi-am spus: am hotărât să plec, mai exact să petrec o bucată de timp în altă parte,
dar ţi-am mai spus asta. Nu mai pot să continui să fac ce am făcut până acum… iar altceva nu
pot să fac, şi acum mi se pare aproape că nici nu mai ştiu să fac ceea ce am făcut până acum,
şi că aşa nu mai merge… Nu! De fapt, mai ştiu, mai pot! De fapt continui într-una să fac
asta… Mereu acelaşi lucru, sună telefonul sau sun eu pe alţii. Nu tată, n-am demisionat, poate
că mă voi şi întoarce… acolo, la lucru… dar mi-ar plăcea să cred că pot să nu mă întorc.

Tatăl:
Liniştit
Ştii ce, Serioja, eşti un egoist. Un egoist sadea. Unul din ăla, clasic…

32
El:
Liniştit
Mulţumesc. Se ridică în picioare. Nici nu mă aşteptam la altceva.

Tatăl:
„Altceva”? Să înţeleg că nu eşti de acord că eşti un egoist? Ascultă Serioja… să ştii că nu ţi-o
reproşez. M-ai rugat să te ascult şi… mă rog, să-ţi dau puţină mângâiere. Este? Normal că eşti
un egoist! Întotdeauna ai fost. Dar asta nu-nseamnă că asta-i rău… nu te cert. Pur şi simplu,
aştept să termini şi să-mi spui care e rugămintea ta, şi la ce-a folosit toată trăncăneala asta.

El:
A folosit, tată, la faptul că până la urmă mi se confirmă că ştiam dinainte ce-o să-mi spui. Nu
în toate detaliile, ci în principiu. Dar am să vorbesc până la capăt. Aşa, deci: plec, pentru că
trebuie să plec. Nu preconizez decât o schimbare de decor, fără intenţii, scopuri precise, sau
motive – cel mai important: fără motive clare. Şi sper că acest lucru mă va pune în situaţii şi
mă va obliga la fapte despre care nu ştiu încă nimic. Din cauză că ceea ce ştiu şi pot acum,
nu-mi poate fi de nici un folos în situaţii noi. Pentru că mi se pare că ceea ce ştiu să fac în
acest oraş, în afara lui nu-mi e de nici un folos. Se poate să existe o altă ieşire din ceea ce mi
se întâmplă acum, dar eu nu o văd.

Pauză

Tatăl:
Adică, nu ai nici o rugăminte la mine? Ai terminat? Să-ţi răspund? Sau pot să plec?

El:
Tată… nu trebuie să-mi spui absolut nimic. Şi dacă-mi vorbeşti aşa, oricum nu vreau să te rog
nimic.

Tatăl:
Serioja, la ce te aşteptai, la ce? Mi-ai spus că ceea ce vrei să-mi zici, nu va fi ca de obicei.
Niciodată nu e ca de obicei… oof. Dă din mână. Voiai un sfat, sau voiai o mângâiere, dar nu
sunt sigur că vrei cu adevărat să auzi ceea ce îţi voi spune acum. Poate că n-o să-ţi placă, sau
chiar o să te simţi jignit, dar, poate, c-o să-ţi folosească. Oricum… dă din mână . Crezi poate,
că ceea ce ţi se-ntâmplă e ceva unic şi special? Să nu crezi asta! Şi nici să nu crezi că nu te iau
în serios, sau că mă prefac că nu e nimic. Se prea poate să fie o chestie foarte serioasă, care cu
siguranţă te macină. Dar eu am trecut deja prin ce treci tu, cu tot tacâmul. Tu ai, bineînţeles,
caracteristicile tale, dar, în fond, nu-mi spui lucruri noi. Ai înţeles? Şi acum, dacă vrei, n-ai
decât să te simţi jignit, dar poţi şi să te linişteşti. Ţi-am spus ce ţi-am spus, tocmai ca să te
linişteşti. Iar restul, e treaba ta.

Pauză

El:
Nu înţeleg… Ce mi-ai spus e un lucru foarte serios… Nu înţeleg, explică-mi… Ba nu, înţeleg,
dar totuşi, explică-mi.

33
Tatăl:
Ar fi fost mai bine s-o întrebi pe maică-ta, să fi vorbit direct cu ea. N-ai fi mârâit pe-aici ca un
băieţel, ca un mucos… ea poate să-ţi povestească ce lucru serios s-a întâmplat cu mine, şi pe
care nici ea nu l-a înţeles, dar pe care l-a simţit. A simţit că sunt la capăt… şi cum a simţit, a
încetat să se mai certe cu mine şi să mă mai contrazică. S-a plimbat cu mine prin tot oraşul.
M-a ţinut de mână. A stat nopţi întregi lângă patul meu, atunci când nu puteam să dorm… din
cauză că nu ştiam cum o să fie viaţa mea mai departe. Habar n-aveam. A simţit întotdeauna
când trebuie să tacă şi când era important ca oamenii să-mi vorbească… Îmi amintesc că într-
o iarnă m-a plimbat prin toată casa ţinându-mă de mână şi fără să scoată nici un cuvânt. Şi
cum am ieşit din starea asta, le-a scuipat pe toate: pentru egoismul meu, şi pentru toată
mizeria. Iar mie mi s-a făcut rău. Şi aşa ca şi acum cu tine, nu puteam vorbi cu nimeni. Şi tu
zici „ e altfel ca de obicei”, „mă car” , „n-am ce vorbi cu mama”!

El:
Nu-mi amintesc de nimic.

Tatăl:
Lasă, că-mi amintesc eu.

El:
Dar n-ai plecat nicăieri?

Tatăl:
Da, n-am plecat nicăieri. Dar, iartă-mi banalitatea, erau şi alte vremuri. Nu puteam să schiaun,
ca tine, atâta timp. Pur şi simplu, nu exista această posibilitate. Nuu eeraaa! Se ridică. Şi acum
gata! Mai mult nu te pot ajuta. Hai, pleacă, fă ce vrei să faci.

El:
Tată, dar încă nu-mi iau rămas bun. Când vreau să plec, trec eu pe la voi. Şi vorbeşte tu cu
Tania, după ce-am plecat. Explică-i şi ei… mă rog, ce mi-ai povestit mie. Şi… ai grijă de ea.

Tatăl:
Păi tocmai ai spus că nu-ţi iei rămas bun.

El:
Râde
Da, da, tată, nu râde… trebuie să-ţi spun că, realmente, numai tu mă poţi înţelege. Numai tu.
Îl îmbrăţişează pe taică-su, care nu răspunde.

Tatăl:
Asta înseamnă că, totuşi, pleci?

El:
Plec, după toate probabilităţile, plec.

Tatăl:
A fost o greşeală c-am venit. O greşeală. Şi, ştii ceva, Serioja, tu eşti încă şi mai egoist decât
mine. N-ar fi trebuit să vin. Pe curând… dă să plece

34
El:
Încă ceva… Îmi fac griji pentru voi toţi, mai ales acum. Mi-e frică să vă las singuri, am aşa un
presentiment neplăcut… nu prea ştiu…

Tatăl:
Ei, nu mai spune!

El:
Gata, acum… scuze. Pe curând, pe curând.

Tatăl:
Chiar aşa: pe curând iese

El:
Rămâne tăcut şi dă din cap

35
MONOLOGUL EI

Ea:
În vitrina noastră se află scoici… multe scoici pe care le-am adus chiar noi de la mare. Nu
sunt nemaipomenite… dar sunt micuţe. Şi mai e una care vâjâie, dar pe aia o avem de multă
vreme. Pe aia mi-a adus-o tata, cândva, cine ştie de pe unde. A rămas întreagă, şi i-am dat-o
deja fiului meu ca s-o pună la ureche. Şi i-am spus ce zic toţi: că aşa face marea. Poate că tata
a cumpărat-o din vreun bazar, într-o staţiune. Una din nenumăratele scoici la fel. Iar el a
cumpărat-o pentru că din staţiuni trebuie întotdeauna să te-ntorci cu ceva. Mai târziu, scoica
asta a devenit lucrul cel mai misterios pe care aveam voie să-l ţin în mână şi să-l pun la
ureche… Exact ce a devenit şi pentru fiul meu. Scoicile alea mici le-am adunat chiar eu de pe
plajă, acum şapte ani. Erau multe pe mal. M-am aşezat pe vine şi am început să caut unele mai
mult sau mai puţin întregi. Dar când s-au uscat, şi-au pierdut culoarea lor grasă şi s-au urâţit.
Unele din ele stau în vitrină. O dată pe an râde le şterg de praf. Le cunosc pe fiecare. Acolo
erau atât de multe, pe mal, unde se sparg valurile…
Sau… avem o linguriţă veche. E frumoasă, linguriţa asta răsfolosită, şi, dintre toate linguriţele
cea mai iubită. Cu modelul ăsta n-am avut-o decât pe ea. Nu-şi mai aminteşte nimeni de
întregul serviciu. Dar cândva, stătea într-un magazin, nou-nouţă, strălucitoare, una din multele
identice. Unde s-or fi răsfirat toate? Cine ar fi crezut că exact linguriţa asta o să fie atât de
iubită într-o asemenea familie? Zâmbeşte Te plimbi prin magazine, şi acolo, în vitrine, stau
fel de fel de manechine de plastic, amuzante şi idioate. Cu priviri nătânge… mă rog, din
plastic. Plasticul a fost turnat în forma unui om. Şi exact acelaşi plastic, exact acelaşi a folosit
şi la producerea de veselă. Nu-i nimic deosebit în asta, dar, oricum, e ciudat.
Sună un pic a patos, tot ce zic eu, dar, cred că, în fond, pentru mine, nu e chiar aşa o…
M-am născut în acest oraş. Pentru mine el este „unicul”. N-am să pot niciodată să am un alt
oraş. Adică aşa unul în care să fie o şcoală în care am învăţat eu, unde… mă rog, etc. Oraşul
natal. Şi… trăiesc cu un bărbat. Cu un om, care nici măcar nu e rudă cu mine! râde Păi nu e
rudă… dar e cumva ales. De la cuvântul „a alege”, fireşte. râde Şi îmi amintesc încă perfect
cum ne-am cunoscut, şi totul era aşa… în fine, asta oricum, nu explică nimic. Asta e.
Zâmbeşte şi iese.

36
DIALOG ÎNTR-UN TAXI

El:
Bună ziua. La…(numeşte o stradă, sau o gară, sau oricare alt loc) Cam de cât e nevoie?

Şoferul de taxi:
Cam 25 de minute.

El:
Râde
Nu mă refer la…

Şoferul de taxi:
A! De una de 50.

El:
A, nu, mulţumesc! 50!

Şoferul de taxi:
Păi, atunci, cât?

El:
Ştiu şi eu, vreo 30…

Şoferul de taxi:
Glumiţi. 30, doar nu vorbiţi serios?

El:
Păi eu circul zilnic cu taxiul, aşa că…

Şoferul de taxi:
Ei şi? Eu conduc zilnic taxiul!

El:
Doamne, de ce oare mă cert? Salutare!…pleacă

Pauză scurtă

Şoferul de taxi:
Bine, hai cu 40…

El:
Bine, urcă hai cu 35.

Şoferul de taxi:
35! Asta-i neruşinare! – ce dracu’ fac eu aici?

El:
Hai că-i bine. Mă duceţi pur şi simplu la destinaţie. Altfel aţi fi pe liber.

37
Şoferul de taxi:
Există preţuri bune, înţelegi? Tarife… 35?!

El:
Preţul e o.k.! În fiecare zi merg cu 35!

Şoferul de taxi:
Nu ştiu cu cine mergi tu cu 35…, dar eu am zis 50 şi acum merg cu 35. Ce vrea să-nsemne
asta? M-am păcălit mai tare decât tine. E ruşinos…

El:
Râde
Mie-mi place… Ştiţi ceva, vă dau banii chiar acum, plătesc pe loc. (îi dă şoferului banii)

Şoferul de taxi:
Ce-i asta? N-am ajuns încă.

El:
Ce nu-nţelegi? Plătesc acum şi restul drumului îl fac, cum s-ar spune, pe gratis…

Şoferul de taxi:
Râde
Bine. Dă-i încoace’…

El:
Şi când ajungem vă zic mulţumesc şi vă doresc toate cele bune… Şi o să am sentimentul că
pur şi simplu, m-aţi ajutat. M-aţi ajutat, fără plată.

Şoferul de taxi:
Binevoitor
Hai că eşti haios! (ia banii)

Pauză

El:
Ce-i cu vremea asta? Toarnă şi iar toarnă! Nu prea a fost vară… Măcar acum începe o
frumoasă vară tomnatică.

Şoferul de taxi:
Nu te plânge! N-am mai văzut aşa o vară! Da’ nici nu-mi place când e aşa de cald.

El:
Exact, exact!

Pauză foarte scurtă

Şoferul de taxi:
Uite şi tu cum merge ăsta… o muiere. Iar muieri la volan. Extraordinar! Eu la muieri nici nu
le-aş da carnet.

38
El:
Soţia mea conduce bine maşina. Bine şi sigur.

Şoferul de taxi:
E relaxată? Păi astea sunt cele mai rele! Ok, sigur, există şi excepţii – dar sunt unele,
îngrozitoare dom’le, nu poţi să treci de ele.

El:
Şi? Nu există şi bărbaţi care conduc prost, cărora n-ar trebui să li se dea carnetul?

Şoferul de taxi:
Vai de mine! Mie-mi spui?! Grămezi! Uite la bou’ ăla ce face!

El:
Chiar!

Pauză

Şoferul de taxi:
Să vă las pe dreapta sau să întorc pe partea cealaltă?

El:
N-are importanţă.

Şoferul de taxi:
Atunci, pe dreapta.

El:
Cum vreţi, frânaţi aici.

Şoferul de taxi:
Să frânez, sau să opresc?

El:
Râde
Da, da, opreşte… Ei bine, mulţumesc, toate cele bune!

Şoferul de taxi:
Vă costă 5 ruble!

El:
Păi ne-am înţeles deja! Nu vă e ruşine!

Şoferul de taxi:
S-o luăm invers! Gândeşte-te că-mi plăteşti acum 5 ruble şi dup-aia ai sentimentul că ai
călătorit cu doar 5 ruble, adică ieftin! Îţi spun eu, sentimentul că ai călătorit ieftin e de o mie
de ori mai plăcut decât ăla de a fi ajutat. Nu?

39
El:
Râde
Da, da, da… râde şi plăteşte

Şoferul de taxi:
Ei, vezi?

El:
Hai că eşti haios!

Şoferul de taxi:
Ce?

El:
Nimic, e-n regulă. Mersi, toate cele bune…

Şoferul de taxi:
Şi ţie la fel!

El:
Mersi, mersi!

Rămâne singur, stă pe loc şi-şi lasă capul în jos, râde dând din cap.

-Sfârşit-

40