CATEGORIZARE – MODELE TEORETICE

Locul şi rolul categorizării în prelucrarea informaţiei

Categorizarea constă în instituirea de clase care cuprind un grup de obiecte sau stimuli, având
scopul de a reduce diversitatea mediului la categorii uşor de procesat (Das-Smaal, 1990). Prin această
activitate, individul consideră ca fiind similare obiecte diferite, mergând astfel dincolo de specificitate,
în beneficiul generalităţii (Bonthoux, Berger & Blaye, 2004). Instituirea de categorii poate fi văzută ca
o interacţiune diferenţiatoare sistematică dintre un sistem senzorio-motor autonom şi mediul său
(Harnad, 2003). Valoarea înalt adaptativă a acestui proces rezidă în funcţiile pe care le are:
1. gruparea obiectelor similare în aceeaşi categorie,
2. codarea experienţei în vederea sporirii eficienţei sistemului cognitiv şi
3. facilitarea generării de inferenţe.
Teoriile actuale susţin că, de fapt, categoriile sunt expresie a interacţiunii dintre evenimente
(obiecte, situaţii, persoane) şi cel care percepe, în particular baza sa de cunoştinţe. Das-Smaal (1990)
arată că individul care percepe îşi aduce propria contribuţie la reprezentarea pe care şi-o formează
despre lume prin încercarea de a extrage un sens din evenimentele care îl înconjoară.
Cu toate că există diferenţe evidente între “concept” (reprezentarea mentală a unei clase de
obiecte) şi “categorie” (clasa de obiecte în sine, similare dintr-un anumit punct de vedere), ele sunt
adesea utilizate interşanjabil în literatura de specialitate (Murphy, 2002). De exemplu, în studiile
privind categorizarea la copii se spune “copiii de 2 ani au deja categoria “animale””, enunţ care se
referă de fapt la reprezentarea mentală a acelei categorii pe care o posedă deja copiii. Fireşte că atunci
când vorbim despre categorii şi categorizare în cogniţia umană ne referim implicit la reprezentări. Din
această cauză, este posibil ca definiţia oferită de Barsalou (1993) să fie una dintre cele mai adecvate
pentru investigarea acestora în sistemul cognitiv: “conceptul este o construcţie temporară în memoria
de lucru, derivată dintr-o bază mai largă de cunoştinţe din memoria de lungă durată care reprezintă o
categorie, aceasta din urmă fiind un set de entităţi relaţionate, de orice tip ontologic”. Johnson şi
Munakata (2005), semnalând şi ei controversele numeroase din jurul ideii de “reprezentare” în
psihologie, o definesc ca “patern de activare în creier care corespunde unor aspecte din mediul extern”.
Revenind la funcţiile pe care le îndeplineşte procesul de categorizare, acestea asigură pe de o parte
(1)economie în prelucrarea informaţiei (prin gruparea şi codarea experienţei) şi, pe de altă parte, o
(2)rezolvare eficientă de probleme (prin facilitarea inferenţelor). Din perspectiva resurselor cognitive
pe care le posedă un individ, este extrem de dezirabil să poţi “închide” într-un număr relativ mic de
categorii un număr potenţial infinit de obiecte (Bonthoux, Berger & Blaye, 2004). Organizarea
cunoştinţelor şi codarea experienţei permit aşadar o prelucrare cognitivă cu costuri mai mici.
Cunoaşterea trăsăturilor pe baza cărora anumite obiecte aparţin unei categorii ne ajută să înţelegem mai
repede ce sunt noile obiecte pe care le întâlnim, prin integrarea lor în categoriile pe care le avem deja
(Murphy, 2002). În acest fel, putem să concepem categoriile unui sistem cognitiv ca un liant între
activitatea trecută şi activitatea viitoare a acestuia. Descifrarea identităţii unui nou obiect determină şi
felul în care ne vom comporta faţă de acesta (de exemplu, ne vom purta altfel cu un animal pe care nu îl
cunoaştem dacă îl vom considera “sălbatic” decât dacă îl vom eticheta “domestic”).
Ajungem în consecinţă şi la cea de a treia funcţie: (3)generarea de inferenţe. Deoarece membri
unei categorii sunt consideraţi similari (deci cu proprietăţi comune), devine posibilă inducţia de
trăsături, respectiv generalizarea cunoştinţelor pornind de la trăsăturile cunoscute (Bonthoux, Berger &
Blaye, 2004; Estes, 1994). Cu alte cuvinte, suntem capabili să facem predicţii despre itemii noi. Un
exemplu extrem de elocvent îl reprezintă inducţiile bazate pe categorizare pe care le realizăm în timpul
comunicării (Murphy, 2002) – adesea ne referim la numele unei categorii şi presupunem că şi ceilalţi
vor realiza inferenţele adecvate pentru a înţelege mesajul (de exemplu, enunţul “În seara aceasta vom
merge la teatru” nu mai necesită şi explicarea acţiunilor care vor fi efectuate în acel context).

1
 Sistemul conceptual oferă sprijin pentru percepţie (interpretarea stimulilor percepuţi şi construirea
de percepţii – vezi Goldstone, 2000, pentru influenţa din timpul învăţării de categorii) şi pentru
memorie, limbaj şi raţionament (oferind mai ales reconstruirea unor situaţii trecute – Harnad, 1987).
Luând de exemplu memoria, se ştie că, cu cât un stimul este prelucrat la un nivel mai adânc, cu atât mai
bine este reţinut în memoria de lungă durată (Craik & Lockhart, 1972, apud Miclea, 1999). Această
prelucrare de adâncime este prelucrarea semantică sau conceptuală şi presupune stabilirea apartenenţei
obiectului analizat la o clasă de obiecte (Miclea, 1999). Nu întotdeauna însă procesarea de adâncime
asigură performanţe superioare: o procesare de profunzime poate să ducă şi la intruziuni mnezice,
respectiv la false recunoaşteri (Rhodes & Anastasi, 2000, apud Fischer & Sloutsky, 2005). Acest lucru
se întâmplă mai ales dacă proba de recunoaştere urmează după una de inducţie (bazată pe categorizare)
(Fischer & Sloutsky, 2005). Toate acestea dovedesc faptul că procesul de categorizare intervine
semnificativ în prelucrarea de informaţii. Nu trebuie să uităm însă că influenţa apare şi în sens invers:
percepţia, memoria, atenţia şi alte procese psihice influenţează categoriile pe care ni le formăm, precum
şi modalitatea de categorizare realizată (Goldstone & Barsalou, 1998).

Similaritate în categorizare
Determinarea apartenenţei unui item la o anumită categorie se face pe baza similarităţii pe care o
are acel item cu reprezentarea categoriei (Medin, Goldstone & Gentner, 1993). S-au evidenţiat mai
multe tipuri de similaritate care pot fi luate în considerare atunci când grupăm obiectele. Se ştie că prin
categorizare se urmăreşte maximizarea similarităţii intracategoriale şi minimizarea celei
intercategoriale (Miclea, 1999).
Putem vorbi pe de o parte despre:
- similaritate fizică sau perceptivă - de exemplu, diverse tipuri de crini, care au caracteristici
perceptive asemănătoare: tulpina, frunze, cupa florii, miros;
- similaritate funcţională - de exemplu, obiectele de scris, reunite în aceeaşi categorie pentru că
îndeplinesc aceeaşi functie, chiar dacă unele diferă din punct de vedere perceptiv (de ex., tocul şi
creta).
Pe de altă parte, putem realiza următoarea dihotomie:
- similaritate structurală – în care vorbim despre atribute/proprietăţi similare între doi
itemi (de exemplu, “X este mare,Y este mare”);
- similaritate relaţională – în care ceea ce este la fel este o relaţie între doi itemi (de exemplu, “X este
mai mare decât Y, Z este mai mare decât W”) (Medin, Goldstone & Gentner, 1993).
Similaritatea relaţională este utilizată cu precădere în raţionamentul analogic, în cazul căruia ne
interesează în special rolurile care sunt la fel în structura unei relaţii a itemilor analizaţi.
Similaritatea este considerată de unii autori un tip de comparaţie (Medin, Goldstone & Gentner,
1993), care presupune o punere în corespondenţă a structurii relaţionale (Gentner & Markman, 1997).
În timpul acestui proces, anumite aspecte comune sunt accentuate, astfel încât pe baza lor să putem
categoriza obiectul în cauză. În mod analog, sunt foarte importante şi diferenţele corespondente, care
devin diagnostice pentru discriminări fine (Gentner & Markman, 1997).
Situaţiile concrete nu specifică reguli stricte pentru considerarea uneia sau alteia dintre similarităţi
în procesul de categorizare; este vorba de fapt despre o trecere continuă de la una la alta în funcţie de
scopul categorizării şi de cerinţele activităţii. De multe ori, putem categoriza anumite elemente pe baza
unui tip de similaritate în cadrul unei categorii formate pe baza celeilalte: de exemplu, putem împărţi
un braţ mare de flori (cale - similaritate perceptivă) în buchete mai mici cu "adresă" precisă: flori
pentru mama, flori pentru nunta Alexandrei (caz în care putem spune că formăm o nouă categorie pe
baza similarităţii funcţionale - "cadourile pentru nuntă"). Aşadar, proprietăţile categoriilor nu sunt
“absolute”, ci se nasc din interacţiunea activă cu mediul şi cu teoriile noastre asupra lumii.
Strategiile de categorizare coexistă şi sunt utilizate flexibil în funcţie de context şi scopul pentru care
are loc gruparea. Medin, Goldstone şi Gentner (1993) arată, în urma unei analize atente a conceptului

2
de similaritate, că în fond nu putem vorbi despre similaritate în sine. Proprietăţile unui obiect sunt
similare cu ale altuia în funcţie de contextul furnizat de sarcină. Aşadar, similaritatea este dinamică şi
dependentă de context (atât de cel fizic, cât şi de cel creat de amorsele lingvistice) şi, mai departe, de
procesul de comparaţie în sine.

1)Abordarea clasică a categorizarii

Concepţia clasică presupune faptul că fiecare categorie are propria ei definiţie, relativ fixă,
care oferă condiţiile necesare şi suficiente pentru a hotărî apartenenţa la o categorie. Astfel,
fiecare membru al unei categorii deţine una sau mai multe caracteristici esenţiale, iar definiţia
categoriei precizează fie o caracteristică fundamentală, fie relaţia dintre mai multe caracteristici (Das-
Smaal, 1990. Ceea ce este esenţial pentru această abordare este, pe de o parte, necesitatea – dacă un
obiect nu are o trăsătură definitorie, el nu aparţine categoriei – iar pe de altă parte, suficienţa – un
obiect trebuie să posede toate trăsăturile specificate în definiţie (Murphy, 2002). Caracteristicile
definitorii pentru fiecare categorie se învaţă pe baza experienţei, iar decizia de categorizare se va lua
după principiul “tot sau nimic”: se ia în considerare doar îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor din
definiţie pentru a include sau nu obiectul în acea categorie. Aşadar, “graniţele” dintre categorii sunt
bine determinate şi fiecare membru al unei categorii este la fel de reprezentativ pentru aceasta ca şi
ceilalţi care o alcătuiesc.
Principiul subiacent în acest caz este cel al terţului exclus, din logică, iar acesta determină în
plan psihologic absenţa categoriilor care se intersectează (Murphy, 2002). Cu alte cuvinte, conform
acestei abordări nu putem să avem obiecte care să cauzeze indecizie în categorizare datorită îndeplinirii
parţiale doar a condiţiilor de clasificare. Mai mult decât atât, nu se face distincţie în ceea ce priveşte
membri unei categorii – oricare membru al categoriei (care îndeplineşte aşadar condiţiile specificate în
definiţie) este un membru la fel de bun (reprezentativ) ca şi ceilalţi. În mod similar, orice element care
nu întruneşte precizările din definiţie este la fel de nereprezentativ pentru acea categorie.
Cel care a accentuat importanţa abordării clasice în secolul XX a fost Jean Piaget, care, în domeniul
psihologiei dezvoltării, şi-a construit teoria pe acest tip de categorizare, pornind de la ipoteza
structurării logice a lumii (după modelul aristotelian). El vorbeşte despre clase logice, în cazul cărora
este importantă similaritatea dintre elementele constitutive şi includerea părţilor într-un întreg (de
exemplu, “trandafiri” şi “margarete” în clasa “flori”). Piaget a considerat logica drept axiomatică a
inteligenţei umane şi a apelat la incluziunea claselor ca şi criteriu pentru stabilirea existenţei claselor
logice la copii.
Dincolo de argumentele experimentale, au existat şi argumente teoretice care au contribuit la acest
declin. Wittgenstein (1953, apud Murphy, 2002) a arătat că este dificil să definim multe concepte
importante, cu alte cuvinte e greu să specificăm trăsăturile necesare şi suficiente pentru majoritatea
categoriilor reale (el a dat ca exemplu conceptul de “joc”). Cât de necesare sunt anumite trăsături?
Putem defini o pisică drept o fiinţă cu patru picioare, care miaună, are blană şi mănâncă şoareci. Cum
vom clasifica însă o pisică ce nu mai poate mieuna din cauza unui accident? Pe de altă parte, aparent,
unele trăsături sunt “mai necesare” decât altele (Murphy, 2002) – de exemplu, respiraţia în cazul pisicii.
Mergând şi mai departe, trăsăturile de mai sus nu sunt suficiente întrucât nu separă pisicile de alte
animale (de exemplu, a avea blană şi a respira). Se pare că şi domeniile în care taxonomiile reprezintă
centrul de greutate (biologie, geologie, anumite sporturi) persistă un grad mare de incertitudine în
privinţa anumitor elemente şi a integrării lor stricte în anumite categorii (Murphy, 2002). Argumentele
decisive au fost însă cele referitoare la fenomenul de tipicalitate, detaliate în secţiunea următoare.

3
2)Abordarea bazată pe prototipuri

Spre deosebire de viziunea tradiţională, această abordare nu presupune existenţa unui set de
trăsături definitorii, necesare şi suficiente, pentru o anumită categorie. Este de ajuns ca o trăsătură să
fie caracteristică unei categorii, fără ca ea să fie cea mai importantă, pentru a fi inclusă în acea
reprezentare sumară a respectivei categorii. Rosch (1973, 1975, apud Das-Smaal, 1990) a aplicat
teoria prototipurilor la categoriile naturale, considerând că există două principii ce stau la baza
formării categoriilor: primul este de natură funcţională şi se referă la tendinţa oamenilor de a forma
sisteme de categorii care să ofere maximum de informaţie cu minimum de efort; cel de-al doilea este de
natură structurală şi implică faptul că lumea pe care o percepem este deja structurată (Rosch, 1978,
apud Das-Smaal, 1990).
Primul principiu este expresie a “economiei cognitive”: categoriile trebuie să concentreze cât
mai multă informaţie şi să minimizeze încărcătura cognitivă. Aceasta înseamnă reducerea numărului de
categorii distincte, odată cu maximizarea diferenţelor intercategoriale pentru a putea fi mai bine
distinse între ele. Lucrul acesta este evident în ierarhizarea categoriilor. Rosch arată că există trei
niveluri categoriale: categorii supraordonate (de exemplu, “locuinţe”) care conţin categoriile de bază
(“case”) care, la rândul lor, înglobează categoriile subordonate (“case în stil gotic”). Economia
cognitivă este maximă la nivelul categoriilor de bază; membrii acestui tip de categorii împărtăşesc cele
mai multe trăsături intracategoriale, iar categoriile sunt numite de obicei printr-un singur cuvânt (de
exemplu, “maşini”, “păpuşi”, “păsări”). Aceste cuvinte sunt de regulă primele cuvinte învăţate de copii
şi sunt cel mai frecvent utilizate în limbajul cotidian.
Cel de-al doilea principiu se referă la faptul că trăsăturile pe care le percepem nu sunt
echiprobabile. Unele trăsături apar împreună mai frecvent şi tindem să formăm categorii care oglindesc
structura mediului înconjurător. Pe baza posesiei acestor trăsături, unii membri ai categoriilor sunt mai
tipici pentru acestea, reprezentând prototipuri ale claselor din care fac parte. Prototipul unei categorii
este mai uşor de reactualizat (de exemplu, “stilou” pentru categoria “obiecte de scris”, şi nu “carioca”),
iar noile obiecte sunt comparate cu acest prototip, nu cu anumite trăsături definitorii abstracte.
Prototipul este punctul de referinţă al categoriei, respectiv elementul care are cele mai multe trăsături
comune cu ceilalţi membri ai categoriei. Aceştia se distribuie în jurul lui pe baza unui gradient de
tipicalitate: membri mai apropiaţi sunt mai tipici pentru categoria respectivă, în timp ce elementele mai
îndepărtate sunt din ce în ce mai puţin tipice. Putem vorbi aşadar de o organizare intracategorială, în
funcţie de tipicalitatea membrilor, şi de o organizare intercategorială, bazată pe arhitectură ierarhică a
categoriilor.
Alături de această perspectivă, respectiv prototipul ca şi exemplarul cel mai tipic, există şi
aceea, care de fapt a fost evidenţiată de Rosch (apud Murphy, 2002), în care prototipul este o
reprezentare sumară. În această accepţiune, o categorie este desemnată printr-o reprezentare
unificatoare şi rezumativă, care cuprinde cele mai uzuale trăsături pentru membrii unei categorii.
Categorizarea altor membri se realizează, în consecinţă, prin calcularea similarităţii cu trăsăturile
reprezentative sumare. Cu alte cuvinte, nu e nevoie de trăsături definitorii, ci de cât mai multe trăsături
caracteristice unei categorii (Murphy, 2002). Indiferent însă de perspectivă, un item tipic va fi mai uşor
de categorizat, deoarece îndeplineşte mai repede criteriul de categorizare (adică are trăsăturile cele mai
relevnate pentru categorie).
Relevanţa trăsăturilor se modifică de la o situaţie de categorizare la alta. În acest fel putem
explica intranzitivitatea apartenenţei categoriale, aspect care era de neconceput în abordarea clasică.
Hampton (1982, apud Murphy, 2002) a arătat că, de exemplu, oamenii consideră că Big Ben este un
orologiu şi că orologiile sunt piese de mobilier, însă nu consideră că Big Ben-ul ar fi o piesă de
mobilier. În viziunea clasică, dacă A e similar cu B şi B e similar cu C, A trebuie să fie similar cu C
(vezi ideea de incluziune a claselor şi de reprezentativitate a membrilor unei categorii). În abordarea
bazată pe prototipuri, intranzitivitatea este explicată prin faptul că trăsăturile similare dintre A şi B nu

4
sunt aceleaşi cu cele similare între B şi C (Murphy, 2002). În consecinţă, trăsăturile relevante diferă
în funcţie de contextul în care se realizează comparaţia (un aspect care, vom vedea, este extrem de
util pentru flexibilitatea categorizării).

3)Abordarea bazată pe exemplare

Diferenţa majoră a acestei abordări faţă de cele anterioare constă în faptul că ea nu presupune
existenţa unor reprezentări sumare pentru desemnarea categoriilor, deci nu se referă la liste de trăsături
sau la concepte. Propusă pentru prima dată de Medin şi Schaffer (1978, apud Murphy, 2002), abordarea
bazată pe exemplare consideră că fiecare categorie însumează toate exemplarele întâlnite şi stocate
în memorie. Apartenenţa categorială a unui item nou se realizează prin calcularea similarităţii cu
exemplarele stocate deja. (Murphy, 2002; Nosofsky, 1991). Chiar dacă pare uneori contraintuitivă,
această viziune subliniază rolul fiecărui exemplar pentru conturarea unei categorii, fiind una din teoriile
care au militat pentru non-eficacitatea noţiunilor de “reprezentare” sau “concept”. Ea se bazează pe
amintirile legate de fiecare exemplar întâlnit în experienţele anterioare şi encodat explicit ca membru al
unei categorii.
Nosofsky (1988, apud Murphy, 2002) consideră că dincolo de fiecare exemplar al unei
categorii, ceea ce contează de fapt este fiecare întâlnire sau experienţă cu fiecare exemplar. Cu alte
cuvinte, nu avem în memorie doar toate exemplarele unei categorii, ci şi fiecare experienţă cu un
exemplar anume. În unul din experimentele sale, Nosofsky a utilizat pete de culoare, variind frecvenţa
itemilor din cele două categorii realizate pe baza saturaţiei şi luminozităţii culorilor: în faza de învăţare
unul dintre itemi era prezentat de cinci ori mai des decât ceilalţi. Rezultatele, vizând evaluarea
tipicalităţii itemilor, au arătat că itemii prezentaţi mai frecvent erau consideraţi mai tipici pentru
categoria analizată. În consecinţă, exemplarul, în viziunea lui Nosofsky, nu este obiectul/stimulul în
sine, ci o întâlnire/experienţă cu acesta. Barsalou, Huttenlocher şi Lamberts (1998, apud Murphy,
2002), variind ceea ce credeau subiecţii despre stimulii care se repetă (că reprezintă acelaşi stimul
versus că reprezintă stimuli diferiţi), au obţinut acelaşi tip de rezultate: ceea ce contează este întâlnirea
cu un stimul, întrucât frecvenţa stimulului este cea care influenţează decisiv tipicalitatea acelui stimul.
Referindu-se la paşii parcurşi în prelucrarea informaţiei, Smith, Patalano şi Jonides (1998) arată
că atunci când categorizăm comparând un item cu alte exemplare din memorie are loc următoarea
secvenţă:
- reactualizarea exemplarelor similare cu obiectul-ţintă
- selectarea categoriei ale cărei exemplare prezintă cele mai multe similarităţi cu obiectul-ţintă
(deoarece exemplarele reactualizate pot să aparţină unor categorii diferite).
Problema reprezentării unei categorii sub formă de generalităţi abstracte (de exemplu, o listă de
trăsături) sau sub formă de exemplare particulare rămâne încă deschisă (Smith şi Minda, 2001).

4)Abordarea bazată pe scheme cognitive

În abordarea schematică se consideră că procesul de categorizare se bazează pe elemente

spaţiale şi temporale, structura (categoria) formându-se pe baza contiguităţii care a fost
experimentată în spaţiu şi timp (Mandler, 1984 apud Bideaud şi Houde, 1989). Schema cognitivă se
defineşte ca o structură generală de cunoştinţe, activate simultan, care corespunde unei situaţii
complexe din realitate (Miclea, 1999). Mandler, inspirându-se din inteligenţa artificială, arată că
reprezentarea schematică diferă de cea categorială (în sens clasic) prin faptul că schemele cognitive nu
se construiesc pe baza similarităţii dintre obiecte sau a incluziunii ierarhice. O schemă este organizată
pe baza elementelor spaţiale şi temporale în funcţie de experienţele trecute cu obiectele, scenele şi
evenimentele. Ele apar ca nişte structuri cu spaţii libere (“slots”) care corespund unor expectanţe şi pot
fi completate cu anumite elemente dintr-o situaţie dată. Cunoştinţele dau naştere unităţilor schemelor,

5
iar Mandler identifică două tipuri de scheme: situaţionale - reprezentări ale configuraţiilor spaţiale - şi
evenimenţiale - reprezentări ale structurii temporale, spaţiale şi cauzale ale unei secvenţe de acţiune
care vizează un scop.
Ceea ce aduce nou această abordare este accentul pe relaţiile dintre trăsături, respectiv pe
structura trăsăturilor luate în ansamblu. Proprietăţile unui item sunt astfel împărţite în dimensiuni
(“slots”) şi valori ale acelor dimensiuni (ceea ce completează spaţiile libere – “fillers”) (Murphy, 2002).
De exemplu, culoarea penelor la păsări reprezintă un spaţiu liber, care va fi umplut cu diferite culori în
funcţie de exemplar. Elementele care completează spaţiile libere se supun anumitor constrângeri şi, la
rândul lor, spaţiile libere pot să fie conectate prin relaţii care restricţionează valorile pe care le pot lua.
Structurarea informaţiilor, pe care o învăţăm pe baza relaţiilor dintre ele, ne ajută să identificăm mai
uşor informaţia relevantă şi previne formarea unor concepte incoerente (Murphy, 2002).
În acest fel, abordarea bazată pe scheme cognitive apropie studiul categorizării de categoriile
complexe din lumea reală, în care nu e importantă doar o listă de trăsături, ci şi interconexiunile dintre
ele. Importanţa structurii schemelor cognitive (deci a relaţiilor dintre elementele schemei, iar în cazul
categorizării dintre trăsături) a fost susţinută mai ales în studiile referitoare la memorie. Sintetizând mai
multe experimente, Brewer şi Nakamura (1984) arată că performanţa la reactualizare este mai bună
pentru materialul care poate fi integrat într-o schemă în domeniul lingvistic (text standard versus text
amestecat; un titlu sau o temă oferită înainte de un pasaj) şi în cel imagistic (imagini orgnizate versus
dezorganizate; acţiuni canonice versus amalgamate) - aşadar, cunoştinţele care pot fi asociate cu o
schemă cognitivă sunt reamintite mai bine decât cele neorganizate astfel. De fapt, se consideră că
schemele cognitive sunt utilizate pentru reconstrucţia interpretării (Rumelhart, 1984). Componentele
unei scheme cognitive se activează simultan (Miclea, 1999), ceea ce, în domeniul categorizării,
dovedeşte o dată în plus importanţa structurii ca întreg.

5)Abordarea bazată pe teorii

Cunoscută şi sub numele de abordare bazată pe cunoştinţele anterioare, aceasta a apărut ca

reacţie la cele anterioare, susţinînd că, în fond, conceptele sunt parte integrantă a cunoştinţelor noastre
despre lume (Murphy, 2002). Atunci când categorizăm ne bazăm pe cunoştinţele noastre
anterioare despre obiecte, iar, pe de altă parte, o situaţie de categorizare poate influenţa ceea ce ştim
deja despre o categorie anume. Teoriile naive ale indivizilor se referă la “explicaţiile mentale” pe care
le construiesc aceştia pentru realitatea înconjurătoare (Murphy & Medin, 1985). Dincolo de trăsăturile
corelate, de similaritate, de prototip şi exemplare se află, susţin cei doi autori, nişte principii
explicative, respectiv toate relaţiile posibile dintre o reprezentare categorială şi alta. Se naşte astfel o
reţea de legături cauzale şi explicative, alături de trăsăturile relevante, care uneşte conceptele într-un
sistem.
Aceste teorii, bazate pe cunoştinţele anterioare, determină: selectarea trăsăturilor relevante în
momentul categorizării, corelarea trăsăturilor, perceperea mai rapidă a unor trăsături, învăţarea
contingenţelor şi utilizarea informaţiilor categoriale (Murphy & Medin, 1985). Putem vorbi aşadar
despre o analiză descendentă implicată în procesul de categorizare (Miclea, 1999), întrucât alături de
calculul similarităţii intervin cunoştinţele din trecut, care pot determina chiar prototipul unei categorii
în funcţie de context. Ca să funcţioneze optim, sistemul cognitiv are nevoie de coerenţă în aparatul lui
conceptual, iar pentru aceasta categorizarea devine uneori un proces de raţionament prin care inferăm
proprietăţi sau construim explicaţii derivate din baza de cunoştinţe anterioare a sistemului (Murphy,
2002). La urma urmei, baza de cunoştinţe anterioare este aceea care ne arată într-o situaţie anume care
trăsături sunt relevante pentru o categorie particulară.
Sintetizând mai multe studii privind această abordare, Murphy (2002) arată că baza de cunoştinţe
poate influenţa categorizarea în mai multe modalităţi:

6
- defineşte trăsăturile unui obiect – prin orientarea atenţiei spre trăsăturile relevante – şi stabileşte
ponderea trăsăturilor
- influenţează învăţarea trăsăturilor unei noi categorii – fapt dovedit de numeroase experimente
referitoare la memorie, care arată că este mai uşor să înveţi o listă de trăsături dacă e structurată
coerent decât dacă este o listă de trăsături arbitrare
- influenţează deciziile de categorizare luate după activitatea de învăţare – mai ales în cazul
clasificării itemilor noi
- orientează inferenţele cu privire la o categorie – făcând posibile în acest fel inferenţe care nu sunt
bazate pe experienţe directe.
În mod analog, Heit (1994) arată că este mai uşor să înveţi categoriile noi care sunt în acord cu
cunoştinţele anterioare decât pe acelea care sunt în dezacord cu acestea. Cunoştinţele sau teoriile
noastre creează expectanţe, iar acestea influenţează decisiv categorizările pe care le realizăm (Coley,
Hayes, Lawson, & Moloney, 2004). De exemplu, adesea distorsionăm informaţia percepută referitoare
la membri unei categorii pentru a fi congruentă cu ceea ce ştim deja despre acea categorie sau despre
categoriile relaţionate cu ea (Heit, 1994). Experimentele realizate de Heit, privind modificarea
informaţiilor despre o categorie în urma observaţiilor anterioare recente, susţin teoria integrării:
categorizarea depinde de două tipuri de informaţii – informaţia furnizată de membri categoriei care sunt
observaţi “aici şi acum” şi cea oferită de membri categoriei stocaţi în memorie, cu alte cuvinte
cunoştinţele anterioare despre categorie, care formează diferite aşteptări.
“Categoriile derivate dintr-un scop” propuse de Barsalou (1985, apud Murphy, 2002) vin şi ele să
sublinieze rolul cunoştinţelor anterioare pentru categorizarea eficientă. Aceste categorii sunt create de
indivizi pe baza îndeplinirii unui scop anume de către membri lor – de exemplu, obiectele care pot fi
cadouri pentru o zi de naştere. Membrii unei astfel de categorii prezintă o similaritate perceptivă extrem
de redusă (uneori nulă), ceea ce îi reuneşte într-o categorie fiind cunoştinţele anterioare despre cât de
bine pot îndeplini scopul dorit.

Concluzii privind abordările referitoare la procesul de categorizare

După această scurtă trecere în revistă a principalelor abordări ale categorizării putem creiona
câteva concluzii.
a) În primul rând, aceste abordări sau modele pot fi grupate în două mari clase: modalitatea logică de a
clasifica realitatea şi modalitatea ecologică (Bideaud & Houde, 1989). Modalitatea logică cuprinde
abordarea clasică, în timp ce modalitatea ecologică le include pe celelalte, întrucât ele sunt
dependente mai ales de contingenţele din mediul fizic şi social.
b) Revenind la modelele prezentate anterior, două dintre ele au fost investigate cu precădere în
literatura de specialitate din psihologia cognitivă: abordarea bazată pe prototip şi cea bazată pe
exemplare. Controversa referitoare la primatul uneia dintre acestea este departe de a fi încheiată
(Juslin, Jones, Olsson, & Winman, 2003). Mai mult, se discută azi despre un model combinat, în
care avem atât exemplarele unei categorii, cât şi o reprezentare sumară (similară unui prototip) a
acesteia. Smith şi Minda (2001), investigând disocierea performanţelor la categorizare şi la
recunoaştere în cazul subiecţilor cu amnezie, arată prin intermediul unor modelări succesive că, de
fapt, putem separa cele două abordări deoarece descriu prelucrări diferite: categorizarea s-ar realiza
pe bază de prototipuri, iar recunoaşterea pe bază de exemplare.
c) Majoritatea studiilor cu subiecţi adulţi s-au centrat până nu demult pe taxonomii, însă ultimele
decenii au realizat treptat o echilibrare prin punerea în discuţie a categorizării tematice (relaţia
taxonomic-tematic a fost şi este studiată cu precădere în studiile privind dezvoltarea categorizării.
O taxonomie desemnează un sistem ierarhic în care conceptele sunt aranjate pe niveluri diferite de
specificitate (de exemplu, Saint-Bernard – câine – animal), legate între ele prin incluziunea claselor

7
(Lin şi Murphy, 2001). De regulă, o categorie include în acest caz acelaşi tip de itemi (“kinds”) şi
poate să cuprindă fie categorii naturale (de exemplu, flori, peşti), fie artefacte (de exemplu, mese,
maşini), fie stimuli artificiali (de exemplu, figuri geometrice). Categoriile tematice se bazează pe
relaţii complementare sau externe obiectelor de clasificat, obiecte care apar împreună sau
interacţionează în spaţiu şi timp (Lin & Murphy, 2001). Relaţiile tematice pot fi: spaţiale (cana este
aşezată pe masă), temporale (pauza urmează după lecţie), funcţionale (utilizăm lingura ca să
mâncăm) sau cauzale (curentul electric determină aparatul TV să funcţioneze). Pe baza acestor
relaţii formăm categoriile tematice - de exemplu, grupăm cana, masa şi pâinea cu unt împreună sub
numele de “mic dejun” – care sunt, după cum se observă, similare cu schemele cognitive.
O serie de studii recente (Lin & Murphy, 2001; Ross & Murphy, 1999) arată că, contrar
convingerilor anterioare, adulţii apelează atât la taxonomii, cât şi la categorii tematice. În mod
similar, adulţii integrează spontan stimulii de tip alimente atât în taxonomii (de exemplu, produse
lactate), cât şi în scenarii/scheme cognitive (de exemplu, mic dejun) (Ross & Murphy, 1999). Date
şi mai interesante vin din studiile interculturale, care atrag atenţia asupra faptului că limba pe care o
vorbim şi cultura din care provenim modelează tipurile de categorii pe care le vom utiliza
preponderent. De pildă, Ji, Zhang şi Nisbett (2004) arată că în cultura nord-americană subiecţii
preferă categoriile taxonomice, pe când asiaticii le preferă pe cele tematice. Această preferinţă este
explicată de autori prin apelul la centrarea pe relaţii în cultura asiatică, respectiv pe proprietăţi în
cea nord-americană (lucru valabil şi pentru obiecte, cu alte cuvinte relaţiile dintre obiecte versus
proprietăţile acestora).