Adrian Jicu, exerciții de suplețe estetică și morală

Zece ani de cronică literară în paginile “Ateneului.” Peste două sute de

cronici, comentarii, recenzii, eseuri, studii, interviuri, portrete, răspunsuri la
anchete ce dimpreună, la rândul lor – nu uităm cele două volume anterioare,
“Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare” și „Coordonate
ale identităţii naţionale în publicistica lui Mihai Eminescu. Context românesc şi
context european” -, compun o carte de vizită viabilă pentru Adrian Jicu. Prilejul
de bilanț a fost echivalat cu apariția la “Casa Cărții de Știință” a volumului
“Caruselul cu hamsteri.” Subintitulată “Decupaje din literatura
postdecembristă”, cartea lui Adrian Jicu adună mare parte a acestor
“poziționări” critice.
Volumul despre care am avut plăcerea să vorbesc și în cadrul unui
performance prea puțin convențional nu reprezintă simpla sumă a materialelor
publicate de-a lungul timpului în reviste precum “Ateneu”, “Convorbiri
literare”, “Cultura”, “Observator cultural”, “Vitraliu.” E cu mult mai mult decât
atât, se leagă de o știință rară de a combina discursul argumentativ cu abilitatea
extraordinară de a eticheta nimerit varii maniere de creație. Adrian Jicu e
deopotrivă interesat de așezarea fiecărui volum studiat într-un context anume, pe
care eventual îl exemplifică. Scriitorilor așezați sub lupă nu li se aplică niciodată
criterii artificiale; capitala ori provincia nu despart, ci aduc laolaltă. Autori de
renume se regăsesc alături de cei nou intrați în valurile literaturii, așa încât
cronicarul se află într-o continuu proces de (re)descoperire a literaturii
contemporane. Vitregită adesea de comentarii la obiect, literatura
postdecembristă pare chiar mai mofturoasă decât postmodernitatea însăși. Ceea
ce rămâne îmbucurător este că judecățile asumate rezistă timpului iar balastul…
de negăsit! Universitarul băcăuan face parte dintre cei puțini care își vor fi găsit
de-a lungul acestor ani motivația și știința unui condei disciplinat, obișnuit cu
mai multe paliere de lectură, cum l-am numit cu o altă ocazie – “un recuperator
competent ce aruncă în jocul cultural afirmații bine dozate.”
Cronicile nu sunt exclusiv tributare conceptelor teoretice. În cea mai
mare parte acestea palpită, au menirea de a încuraja, de a scoate în evidență
reușita, de a pune în dialog convenționalul cu opusul acestuia; pe de altă parte,
acolo unde e cazul, Adrian Jicu se pricepe să amendeze nereușita. Bunul-simț
critic de care dă dovadă așază în mod fericit cartea sub însemnele categoriilor
estetice. Armonia, echilibrul, problematizări conjuncte au tocmai rolul de a
motiva o libertate în exercitarea actului critic ce stă nu sub zodia provizoratului,
ci care valorizează în subsidiar chiar statutul intelectualului. Volumul consacră
părți distincte poeziei, prozei ori criticii totale. Astfel, în prima parte avem
profilurile lirice ale lui Sergiu Adam, Ana Blandiana, Radu Cârneci, Calistrat
Costin, Ion Tudor Iovian, Gheorghe Izbășescu, Dan Petrușcă. Acestea sunt
urmate de secvențe lirice dedicate, printre alții, lui Adrian Crețu, Ovidiu Genaru,
Claudiu Komartin, Violeta Savu. Adrian Jicu face față cu brio și labirintului
generat de preschimbările prozei decembriste. Îi regăsim de această dată pe
Gabriela Adameșteanu, George Bălăiță, Petru Cimpoeșu, Ion Fercu, Iacob
Florea, Florina Ilis, Dan Perșa, Eugen Uricaru, Daniela Zeca. Colegii de breaslă,
criticii, se bucură de o lectură fără patimă dar cu entuziasmul cuvenit – atunci
când “situația o cere”: Eugen Budău, Constantin Călin, Liviu Chiscop, Mihai
Cimpoi, Theodor Codreanu, Mircea A. Diaconu etc.
În parte kafkiană, metafora din titlu mărturisește un paradox. Într-o
societate ce se sufocă sub propriile legi, sub propria-i diformitate, scrisul devine
o necesitate, devine aerul “de respirat.” Adrian Jicu rămâne conștient că numai
multiplicarea valorilor autentice ne mai dă dreptul să sperăm și că instaurarea
unei critici la 360° devine conformă cu un exercițiu de suplețe intelectuală și
morală.

Marius Manta