Viaţa religioasă oglindită în creaţii populare, datini şi obiceiuri

Totalitatea formelor de viaţă spirituală, anonimă şi colectivă a unui popor, văzută

mai ales în mediul ţărănesc, formează folclorul.
Folclorul românesc e imprimat de pecetea creştină. Poeziile, doinele, baladele,
basmele, proverbele, ghicitorile, colindele sunt pline de teologie, dar şi de mitologie,
medicină, filosofie şi psihologie. Manifestările noastre folclorice sunt asociate
calendarului creştin şi agrar, vieţii liturgice şi învăţăturii Bisericii.
          Poporul român a păstrat din moşi-strămoşi o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate
pe fenomenele naturii, pe care le-au pus în legătură cu Naşterea
Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de exemplu: colindele, sorcova,
pluguşorul, pomul de crăciun, Vifleimul, Irozii, Steaua, jocurile cu măşti şi altele.
          Bocetele de la înmormântare, evocări ale vieţii decedatului, strigătele de bucurie
de la cununie, rochia albă a miresei, ce simbolizează puritatea, castitatea, sunt alte
exemple.
         În afară de creaţiile literare, viaţa religioasă a românilor este oglindită şi
în sculptură şi iconografie. Se pot da ca exemple: pridvoarele caselor ţărăneşti,
împodobite cu sculpturi ce trimit la simbolurile creştine; bisericile de lemn, cu turle ce vor
să atingă cerul, să apropie pe oameni de dumnezeire; troiţele, aşezate la răspântii de
drumuri, ce amintesc omului să nu-L uite pe Dumnezeu; icoanele, adevărate Biblii
pentru cei neştiutori; „Coloana infinitului", celebra sculptură a lui Constantin Brâncuşi ce
simbolizează aspiraţia omului spre transcendent; „Pasărea măiastră", opera aceluiaşi
sculptor poate simboliza rugăciunea.
Dar sunt şi anumite creaţii folclorice pe care Biserica nu le acceptă, pentru că ele
contravin învăţăturii de credinţă: superstiţiile, practicile oculte, cele de magie şi vrăjitorie,
prezicerile.
Ar trebui să fim conştienţi şi de aceea fericiţi deoarece cultura noastră naţională
are drept temelie pe Hristos, Biserica şi credinţa.