PLACENTA

DEFINIŢIE ŞI ETIMOLOGIE:
Este un organ vascular musculos şi spongios prezent la femelele mamiferelor placentare
(Clasa Mammalia, Subclasa Eutheria) şi care face legătura dintre organismul mamei şi cel al
embrionului respectiv fătului – prin intermediul cordonului ombilical, având rol în nutriţia şi
respiraţia acestuia pe tot parcursul sarcinii. Are caracter tranzitoriu fiind prezentă doar în
perioada gestaţiei, se formează ca o anexă embrionară încă din stadiile timpurii ale
embriogenezei şi se elimină la naştere (mai precis la scurt timp după aceasta) când dezvoltarea
embrio-fetală este terminată şi fătul este expulzat în afara corpului mamei. Organismele din
această categorie poartă denumirea de vivipare.

Placenta este prezentă la majoritatea mamiferelor fiind

specifică acestora dar nu şi exclusivă, fiind întâlnită şi la alte
grupe de animale aparţinând altor unităţi taxonomice - Peripatus
(Protracheata), Salpa (Tunicata), Mustelus laevis
(Elasmobranchia) şi câteva şopârle.

Termenul de placentă provine din latinescul ”placenta” în

traducere – prăjitură plată (flat cake în engleză) şi a fost introdus
pentru prima dată în literatura de specialitate de către Realdus
Columbus în anul 1559.

ASPECT ŞI STRUCTURĂ:
Placenta umană la termen
este un organ cărnos de formă circular-
ovoidă, având un diametru cuprins între 18-
23 cm, o grosime de 3-6 cm, grosimea
scăzând de la centru spre periferie.
Greutatea placentei variază în funcţie de
patrimoniul genetic, mărimea fătului, sexul
şi paritatea. În general greutatea placentei
reprezintă în medie 1/6 din greutatea fătului.
La un făt de 2.800-3.000 g, placenta are în
medie 450-500 g. Dezvoltarea ei până la
1.000 g evidenţiază însă un aspect normal al
dezvoltării.
Din contră, o greutate a placentei sub 300 g este rezultatul unor
tulburări de dezvoltare.
Greutatea şi aspectul placentei pot fi sugestive pentru
existenţa unei patologii proprii stării de gestaţie sau a unei
patologii asociate sarcinii.
 Decolată, din punct de vedere
macroscopic, placenta prezintă o faţă maternă şi
una fetală.
Faţa maternă: este constituită din caduca
bazală. Pe ea se observă o serie de şanţuti care
delimitează lobii placentari. Şanţurile
corespund septurilor intercotiledonare.
Lobul placentar reprezintă unitatea
funcţională a placentei. Cotiledonul placentar
reprezintă unitatea vasculară a placentei, lucru
demonstrat prin preparate injectate cu substanţe
de coroziune sau substanţe plastice.

Faţa fetală: este netedă, lucioasă, translucidă, permiând vizualizarea desenului vascular.
Ea este acoperită de amnios şi de partea mai profundă a plăcii coriale, sub care se află vasele
ombilicale.
Central pe faţa fetală se află
şi inserţia cordonului ombilical.
Acesta are 40-70 cm lungime, 1-
2 cm grosime, este de consistenţă
elastică şi are o coloraţie roz-
albastruie. În structura lui intră
două artere dispuse spiralat în
jurul unei vene şi înconjurate de
gelatina Warthon.

Ombilic - Secţiune transversală

Structura internă a placentei cuprinde: sistemul vilozitar, placa bazală şi placa coroidă.
 a) sistemul vilozitar împreună cu spaţiile intervilozitare reprezintă spaţiul schimburilor
materno-fetale. El este delimitat de placa bazală, placa coroidă şi de pereţii vilozităţilor sau
septurile intercotiledonare.
b) placa bazală: este partea de deciduă care serveşte de pat pentru zigot în prima parte a
sarcinii. Până la termen ea se subţiază ajungând la 0.3- 2 mm.

c) placa
corială: este
formată din
ţesut conjunctiv în care se găsesc ramificaţiile vaselor mari
ale cordonului ombilical. Ea reprezintă partea cea mai
profundă a placentei, fiind dublată întotdeauna de amnios.

CIRCULAŢIA MATERNO-FETO-PLACENTARĂ:
Circulaţia placentară are anumite particularităţi care
permit efectuarea schimbului dintre sângele fetal şi cel
matern, respectiv asigură schimburile dintre circulaţia
fetală şi cea maternă.
Circulaţia fetală: este asigurată de cele două artere
ombilicale, ramuri ale arterelor iliace, şi vena fetală care
transportă sângele venos de la făt spre placentă. Arterele
pătrund în placentă la nivelul inserţiei ombilicale.
Înaintea pătrunderii în placentă, între cele două artere
ombilicale există o anastomoză (Hyrtl) care egalizează
presiunea dintre cele două artere. De aici ele pătrund în
placa corială şi irigă jumătate din teritoriul placentar. În
placa corială se ramifică, dând naştere arteriolelor
cotiledonare şi arterelor vilozitare – primare, secundare şi
terţiare, din care derivă reţelele capilare ale vilozităţilor libere. Aceste capilare se dispun în
două reţele: una centrală şi una superficială, care formează un plex paravascular.
Circulaţia venoasă este reprezentată de o serie de ramificaţii dispuse după topografia
arterială, şi care converg toate în vena ombilicală unică.
 Lungimea totală a reţelei capilare vilozitare este evaluată la 50 Km. Debitul sanguin în
vasele ombilicale este de 250 ml/min. Presiunea sângelui în capilarele vilozitare este de
aproximativ 10 mmHg,
putând creşte la 30
mmHg.

Circulaţia maternă
(utero-placentară): este
asigurată de arterele
spiralate, ramuri ale
arterei uterine. Arterele
spiralate se deschid la
nivelul plăcii bazale, sângele arterial fiind ejectat în spaţiul intervilos, spre placa corială.
Circulaţia placentară şi schimburile materno-fetale sunt asigurate de jocul presiunilor
hidrostatice dintre compartimente şi care variează între 70-100 mmHg.
Ea este influenţată de factori materni, cum ar fi presiunea de la nivelul arterei spiralate şi
contracţia utreină, precum şi de factori fetali, reprezentaţi de pulsaţia vilozitară – ca urmare a
activităţii cordului fetal. Studierea circulaţiei fatele se poate face prin ecografie Doppler, fiind
un criteriu de apreciere a evoluţiei fătului şi de evidenţiere a unei eventuale suferinţe fetale.
Imagini Ulatrasunete

Placentă normală (19 săptămâni) ↑ Placentă normală (17 săptămâni) ↑

Făt normal, braţe

FORMAREA şi picioare (PLACENTAŢIA):
PLACENTEI (19 săptămâni)↑ Cordon ombilical normal (30 săptămâni)↑
 Placenta este un organ tranzitoriu, care apare în cursul sarcinii şi dispare imediat după
naştere. Ea este un derivat trofoblastic care se diferenţiază precoce în cursul embriogenezei şi
asigură schimbul materno-fetal.
Formarea placentei este un proces complex care constă în dezvoltare şi organizarea
trofoblastului primar şi începe odată cu implantarea blastocitului (ziua a 6-a) în endometrul
uterin trnsformat structural şi funcţional – care poartă denumirea de deciduă.
Implantarea este la om de tip invaziv, interstiţială şi profundă.
Este de tip invaziv deoarece sinciţiotrofoblastul, cu ajutorul enzimelor
proteolitice pe care le conţine, lizează epiteliul endometrului uterin şi
se afundă în grosimea stratului spongios al endometrului, după care
epiteliul endometrial se reface peste embrionul implantat.
Procesul de creştere şi de maturare al placentei interesează în
primul rând trofoblastul, care asigură de la început nutriţia butonului
embrionar, şi care se diferenţiază ulterior în citotrofoblast şi
sinciţiotrofoblast.
În procesul de formare al placentei se descriu două etape:
- perioada previloasă: între zilele 6-13,
- perioada viloasă: se întinde din ziua a 13-a şi până la
terminarea sarcinii.
a)
Perioada previloasă: are două faze
– prelacunară şi lacunară.
Faza prelacunară: ţine până în ziua
a 9-a şi apare imediat după orientarea
blastocitului şi după penetrarea butonului
embrionar. În această etapă se formează
două staturi – citotrofoblastul primitiv şi
sinciţiotrofoblastul. La nivelul zonei de
contact între deciduă şi trofoblast apar o
serie de modificări morfo-funcţionale,
enzimatice şi biochimice, care delimitează
o zonă placentară, denumită şi zona de
conflict imunologic.
Faza lacunară: începe din ziua 9-10 cu conturarea unui sistem lacunar, format prin
confluenţa unor spaţii mici ce apar în citoplasma sinciţiotrofoblastului. În acest spaţiu lacunar
va pătrunde sânge matern din capilarele sinusoidale erodate. Concomitent, în peretele sacului
vitelin se constituie mezodermul extraembrionar în interiorul căruia se formează celomul
extraembrionar. Celomul extraembrionar este delimitat înspre citotrofoblast de către
mezodermul extraembrionar somatopleural. Din alipirea citotrofoblastului cu mezodermul
extraembrionar somatopleural rezultă corionul, iar fostul celom extraembrionar devine
cavitatea corionică sau sacul corionic, peretele extern al cavităţii corionice fiind chiar corionul
b) Perioada viloasă: începe din ziua a 13-a şi cuprinde la rândul ei două faze.
- faza de elaborare a placentei: între ziua a 13-a şi luna a IV-a (20 de săptămâni);
- faza placentei definitive: constituite între săptămânile 20 şi 40 de geastaţie.
 1. faza de elaborare: se caracterizează prin apariţia vilozităţilor
coriale primare constituite prin pătrunderea mugurilor de
citotrofoblastului printre lacunele din sinciţiotrofoblast. În continuare,
în zilele 19-21 mugurii de citotrofoblast cresc, se alungesc înspre
decuduă şi ca urmare, în axul vilozităţilor coriale primare pătrunde şi
mezodermul somatopleural al corionului şi astfel vilozităţile primare
se transformă în vilozităţile coriale secundare. În mezodermul din axul
vilozităţilor secundare apar numeroase capilare sanguine – care
reprzintă începutul realizării reţelei vasculare extraembrionare.
Vilozităţile coriale la care în axul mezodermal s-au constituit vase de
sânge se numesc vilozităţile coriale terţiale.→
În ziua 21-a de gestaţie, placenta este un organ vilos şi vascularizat, circulaţia vasculară
stabilindu-se între ziua 14-21 de gestaţie.

← Vil corionic
primar

Vil corionic
secundar →

2. faza placentei definitive: în perioada cuprinsă între ziua 21 şi sfârşitul lunei a IV-a se
produce definitivare placentei, cele mai importante transfornări constând în: Vil corionic
- evoluţia caducei şi a corionului, Secţiune transversală
- dezvoltarea vilozităţilor,
- remanierea citotrofoblastului.
În săptămâna a 6-a creşterea
embrionului şi a amniosului face ca
treptat să dispară cavitatea corionică şi
astfel peretele amniosului ajunge să
fuzioneze cu corionul neted formând
corio-amniosul. Rămâne vilozitar doar
corionul din regiunea deciduei bazale
şi de fapt numai acesta va participa la
formarea placentei.
Vilozităţile coriale terţiale, din
această zonă, se vor dezvolta mult, se vor ramifica puternic şi fiecare vilozitate va forma un
adevărat arbore vilozitar, şi de accea ele se mai numesc şi vilozităţi pedunculare. Porţiunea
corionului în care s-au format vilozităţile
pedunculare se numeşte corion frondosum.
Corion frondosum cuprinde 15-30 vilozităţi
pedunculare şi suprafaţa lor este învelită
într-un strat de sinciţiotrofoblast. Corionul
de la baza vilozităţilor pedunculare
formează placa corială.
Vârfurile vilozităţilor pedunculare,
formate din citotrofoblast, străpung prin
proliferare învelişul sinciţiotrofoblastic şi
astfel citotrofoblastul din vârful vilozităţilor
vine în contact direct cu ţesutul decidual
matern, ancorându-se ferm în decidua
bazală.
Prin proliferarea citotrofoblastului din
vârful vilozităţilor pedunculare se constituie un strat continuu de citotrofoblast alipit la
deciduă, formînd placa citotrofoblastică.
Baza fiecărei vilozităţi pleacă din placa corială, iar vârful fiecăreia se fixează în placa
citotrofoblastică. Fostele lacune din sinciţiotrofoblast sunt acum mult mărite, şi formează în
jurul fiecărei vilozităţi pedunculare spaţii mari denumite spaţii interviloase, delimitate de
placa corială şi respectiv placa citotrofoblastică. Din decidua bazală pornesc înspre placa
corială, printre vilozităţile pedunculare, lame de ţesut decidual învelite la exterior de un strat
subţire de citotrofoblast, formând septul intervilos. Acesta nu ajunge până la placa corială, ci
numai pe 2/3 din distanţa dintre cele două plăci, astfel că la baza lor, spaţiile interviloase
comunică între ele. Placenta la om are forma unei umbrele iar la periferia placentei spaţiile
interviloase comunică cu un canal circular de dimensiuni mici numit sinus marginal.
Dezvoltarea vilozităţilor şi
formarea cotiledoanelor constă în
desprinderea din placa corială a 15-30 de
trunchiuri vilozitare mari, de prim ordin.
Din acestea, la o mică distanţă de placa
corială se desprind trunchiurile vilozitare
de al II-lea ordin, care la rândul lor dau
alte ramificaţii dispuse perpenducular pe
placa bazală şi se numesc vilozităţi de
ordinul III.
Ansamblul vilozităţilor, dispuse în
jurul unui ax median formează sistemul
tambur Wilhin.
Ansamblul vilozităţilor libere şi
crampon derivate dintr-un trunchi
vilozitar de prim ordin, formează un
cotiledon, cotiledonul placentar
reprezentând unitatea vasculară a
placentei. Cotiledoanele mari de la
periferia placentei sunt formate dintr-un
singur sistem tambur, spre deosebire de
cotiledoanele mari situate central, care
sunt formate din 2-5 sisteme tambur. Ansamblul mai multor cotiledoane formează un lob
placentar - care reprezintă unitatea funcţională a placentei.
Aprecierea definitivării constituirii placentei se face prin aprecierea maturării
trofoblastului, existenţei sistemului vascular, modificări ale ţesutului conjunctiv sau modificări
morfologice ale vilozităţilor coriale.

FUNCŢIILE PLACENTEI:
Placenta este un organ tranzitoriu pe perioada gestaţiei între mama şi făt şi îndeplineşte
următoarele funcţii: respiratorie, de transfer a substanţelor nutritive, excretorie, metabolică şi
endocrină.

1. Funcţia respiratorie: constă în asigurarea schimbului dintre oxigen şi bioxid-ul de

carbon. Asigurarea acestei funcţii depinde de concetraţia acestor gaze în sânge, de
permeabilitatea membranelor şi de curba de disociere a O 2 şi CO2 la mamă şi făt. Procesul de
schimb al gazelor din sânge se face prin difuziune simplă pe baza diferenţelor de presiune, în
teritoriul de schimb placentar.
Hipoxia fetală, expresie a unei suferinţe fetale, este de obicei rezultatul unei scăderi a O 2
în sângele matern.
2. Funcţia de transfer: se referă la pasjul transplacentar al apei, electroliţilor, fierului,
substanţelor nutritive, hormonilor şi medicamentelor.
Mecanismul de schimb placentar se face prin:
- difuziune simplă: depinde de încărcătura electrică moleculară şi de gradientul chimic;
- difuziunea facilitată: este influenţată de structura şi de caracteristicile moleculei
transportate;
 - transportul enzimatic activ: implică transferul prin membrane a substanţelor cu ajutorul
unor combinaţii temporare enzimatice sau cu alţi constituienţi ai membranei celulare. Se
realizează cu consum de energie;
Mai există şi o serie de procese speciale de transport cum sunt:
- pinocitiza: este un proces prin care invaginaţii ale vilozităţilor coriale înglobează
macromolecule plasmatice;
- transportul prin spaţiile care sunt mici spaţii sau deschideri ale membranei.

a) Apa şi electroliţii(Na, K, Ca, P, Mg): trec uşor în ambele sensuri, schimburile fiind în
funcţie de suprafaţa şi grosimea membranelor. Concetreţia acestora este regleată şi echilibrată
în serul matern şi fetal.
b) Fierul: trece bariera placentară sub formă de Fe++ seric. Placenta concentrează selectiv
Fe şi Ca în trofoblast. În serul fetal, Fe++ are o concentarţie de 2-3 ori mai mare decât în serul
++

matern. Aportul de fier în cursul sarcinii este obligatoriu pentru a prevenirea unei anemii
carenţiale la gravidă.
c ) Substanţele nutritive: traversează bariera placentară destul de uşor prin transport activ.
Proteinele materne sunt transformate în placentă în aminoacizi, care după pasajul
transplacentar sunt folosiţi pentru resintetizarea proteinelor fetale.
Glucidele sunt transferate sub formă de glicogen, cu ajoturul unor molecule ajutătoare.
Lipidele materne sunt degradate de către enzimele placentare, fiind apoi resintetizate ca şi
lipide fetale.
d) Hormonii streroizi: traversează uşor placenta în ambele sensuri, putând determina la
făt tulburări de sexualitate. Insulina traversează deasemenea uşor placenta în ambele sensuri.
Hormonii proteici sunt cei care trec mai greu bariera placentară, excepţie făcând hormonii
tiroidieni (tiroxina şi triiodtirozina).
e) Medicamentele: administrate gravidei trec în sângele fetal în funcţie de concentraţie şi
masa moleculară. În general, preparatele medicale cu o greutate de 250-500 daltoni traversează
bariera placentară, iar cele de 1000 daltoni sau mai mari traverseaza mai greu sau deloc. Cele
mai multe medicamente treversează placenta prin difuziune, iar medicamentele cu greutate
moleculară mare pot traversa placenta prin transfer activ. Substanţele care traverseaza placenta
şi determină anomalii fetale se numesc teratogene. În primele două săptămâni de sarcină (faza
de pre-organogeneză) se pare ca embrionul este rezistent la acţiunea factorilor teratogeni
(medicamente, droguri, radiaţii ionizante, unele infecţii etc.), însă expunerea semnificativă
poate fi letală. Între săptămânile trei şi opt de sarcină se situează perioada de maximă
susceptibilitate la acţiunea agenţilor teratogeni, întrucât acum se formează organele vitale
(organo-geneza). Acum se produc majoritatea malformaţiilor fetale (deşi mai putin de 1%
dintre malformaţiile congenitale se datorează medicamentelor cu efect teratogen). Între nouă şi
38 de săptămâni, fătul este mult mai puţin vulnerabil la factorii teratogeni, în aceasta perioadă
apărând în general defecte minore.
Cele mai uzuale medicamente folosite de femeile gravide sunt:
- Tetraciclinele (tetraciclina, doxiciclina, oxitetraciclina): trec prin placenta şi se
concentrează şi depozitează în oasele şi dinţii fătului combinandu-se cu calciul; perioada de
risc este de la mijlocul până la sfârşitul sarcinii. La copiii expuşi la tetraciclină pe perioada
sarcinii, dinţii pot fi galbeni şi mai puţin rezistenţi la carii, putând aparea hipoplazia smalţului
şi o retardare în creşterea osoasă. Prin urmare, tetraciclinele trebuie evitate după primul
trimestru de sarcina.
- Sulfamidele: trec prin placenta şi au acţiune prelungita; ele pot deplasa bilirubina de pe
locurile de legare - daca sunt administrate înaintea săptămânii 34 de sarcină. Placenta excretă
eficient bilirubina, altfel în apropierea naşterii nou născutul poate dezvolta icter. Sulfamidele
nu se vor administra gravidelor aproape de termen şi nou-născuţilor.
- Chinolonele si fluorochinolonele: Zanocin, Nolicin sunt utilizate în general în
tratamentul infecţiilor urinare. Utilizarea chinolonelor în sarcină a fost pusă recent sub semnul
întrebarii deoarece ciprofloxacinul şi norfloxacinul au o mare afinitate pentru oase şi cartilagii
putând să producă artralgii la copiii expuşi, deci în prezent sunt contraindicate la copii şi femei
gravide.
- Aminoglicozidele (gentamicina, kanamicina, streptomicina, neomicina): toate
aminoglicozidele sunt ototoxice şi nefrotoxice. Streptomicina, gentamicina, kanamicina fac
parte dintre medicamentele ototoxice (afecteaza auzul şi echilibrul), ele putând trece prin
placenta şi distruge labirintul fetal (urechea internă). Totuşi eficienţa lor în tratarea bolilor ce
pun în pericol viaţa poate precumpăni asupra riscurilor. Cloramfenicolul, chiar şi cand e
administrat la mama în doze mari, nu afectează fătul; totuşi nou născuţii nu îl pot metaboliza
adecvat, rezultatul fiind colapsul circulator (sindromul copilului cenusiu). Cloramfenicolul,
deşi are un spectru larg de activitate, trebuie rezervat infectiilor severe când alte antibiotice nu
sunt la fel de eficente sau sunt mai toxice, deoarece poate provoca rar anemie aplastică prin
depresie medulară (maduva osoasă nu mai produce hematii).
Dintre antibiotice, printre cele care pot fi administrate fără probleme în perioada sarcinii
se numară: PENICILINA, AMPICILINA, ERITROMICINA, AMOXICILINA,
CLINDAMICINA, AZITROMICINA, şi CEFALOSPORINELE. Dintre antituberculoase este
permis Etambutolul (uneori şi Izoniazida).
f) Anticorpii maternali: traversează placenta prin pinocitoză, conferind o imunitate
crescută produsului de concepţie.
g) Agenţii infecţioşi: streptococi, pneumococi, E. Coli, pot produce la nivelul placentei
procese infecţioase – placentite, sau pot traversa bariera placentară, contaminând fătul şi
determinând fetopatii.
h) Vitaminele: toate vitaminele traversează membrana placentară. Viteza de transport
placentar diferă în funcţie de natura lor – hidro sau liposolubilă. Cele liposolubile au un pasaj
transplacentar mai lent.
3. Funcţia enzimatică: a placentei constă în sintetizarea ocitocinozei, care inhibă efectul
ocitocinei, ruperea echilibrului dintre cele ele la sfârşitul gestaţiei putând fi cauza declanşării
trvaliului. Placenta sintetizează de asemenea o serie de enzime care participă la metabolizarea
unor produşi sau germeini nocivi pentru produsul de concepţie.
4. Funcţia metabolică: constă în sinteza unor produşi şi substanţe energetice necesare
dezvoltării produsului de concepţie. Dintre acestea amintim: glicogenul, colesterolul, o serie de
proteine şi acizi graşi.
5. Funcţia endocrină: este concretizată prin secreţia unor hormoni placentari proteici şi
steroizi secretaţi în sinciţiotrofoblast. Hormonii proteici sunt reprezentaţi de gonadotropina
corionică (HCG), somatotrofina corionică şi hormonul lactogen placentar (HPL), iar hormonii
steroizi secretaţi de placentă sunt progesteronul şi hormonii estrogeni, care au rol important în
dezvoltarea uterului şi evoluţia sarcinii.
HCG (gonadotropina corionică): este sintetizată în concentraţie mare mai ales în timpul
primului trimestru al sarcinii. În cea mai mare parte HCG este sintetizată de către
sinciţiotrofoblastul vililor corionici, este secretată în spaţiul intervilos şi apoi ajunge în
sistemul circulator matern.
HPL (hormonul lactogen placentar): este sintetizat progresiv pe parcursul gestaţiei
până în săptămâna 36, când atinge în serul matern o concentraţie de 5-15 µg/ml. Este similar
hormonului de creştere şi are rol în creşterea fătului, proliferarea ductului mamar maternal
precum şi în metabolismul lipidelor şi glucidelor.
Progesteronul: mai este numit şi hormonal gestaţiei datorită rolului foarte important pe
care îl are în aigurarea supravieţuirii produsului de concepţie. La unele specii (femeie, iapă,
oaie, pisică) placenta secretă suficient progesteron pentru susţinerea geataţiei, în timp ce la alte
animale (vacă, scroafă, capră, caţea) progesteronul nu este produs în cantităţi suficiente de
către placentă, pentru menţinerea gestaţiei fiind necesar progesteronul luteal.
Estrogenul: placenta produce câteva tipuri distincte de estrogeni. La femeie, majoritatea
estronenului produs de placentă este sub formă de estriol, în timp ce placenta equină
sintetizează un grup unic de estrogeni, nemaiîntâlniţi la alte animale. În funcţie de specie,
estrogenul placentar este un derivat al androgenilor fetali, al progestinelor placentare sau al
altor precursori steroizi.

Graficul arată
concentraţia
progesteronului şi
estrogenului în serul
matern al femeii pe
parcursul gestaţiei →

6. Funcţia imunologică: deoarece fătul conţine material genetic atât de la mamă cât şi de
la tată, se poate spune că este doar pe jumătate asemănător mamei, ceea ce înseamnă că mama
şi fătul vor avea complexe majore de histocompatibilitate (CMH) diferite. Acest lucru ar
presupune apariţie fenomenului de reject, la fel ca în cazul transplantului de organe sau
grefelor de piele. În realitate această situaţie nu se întâmplă datorită existeţei unui mecanism de
apărare al sistemului feto-placentar. Până recent era larg raspandită ideea că sarcina reprezintă
o stare specifică a organismului matern caracterizată, printre altele, şi de către o toleranţă
imunitară a acestuia vis-a-vis de copilul care se dezvoltă în uter. Lucrurile nu sunt însă chiar
atat de simple
 La om, sângele matern (ce conţine şi limfocite imunocompetente) vine în contact direct
cu trofoblastul fetal. Acest lucru subliniază importanţa existenţei unui mecanism de apărare.
Cel mai important lucru este dat de absenţa antigenelor CMH clasa I şi II în vilii
corionici, ceea ce conferă protecţie fătului faţă de sistemului imunitar al mamei. S-a descoperit
deasemenea că anumite celule ale citotrofobstaului produc o categorie unică de molecule CMH
clasă I, denumite antigene HLA de clasă G, care fac parte integrantă din mecanismul de
apărare al sistemului feto-placentar prin proprietăţile deosebite pe care le au.
În organismul uman antigenele HLA clasice (human leukocyte antigen) reprezintă
mijlocul prin care leucocitele sunt capabile să recunoască o celula self (care este proprie
organismului) de una non-self, străină (virus, bacterie, globulă roşie, celulă neoplazică, etc.).
Spre deosebire de antigenele HLA clasice (grupate în patru clase - A,B,C şi D, şi
implicate în apărare şi reject de
transplant) care sunt de ordinul sutelor,
antigenele HLA-G secretate la nivelul
trofoblastului sunt doar de 5 tipuri în
toată lumea, şansele compatibilităţii
între mamă şi făt fiind deci extrem de
ridicate. Datorită acestor antigene
HLA-G, sistemul imunitar matern îl va
recunoaşte pe făt drept “self” şi numai
că îl va tolera, dar îl va ajuta să crească
prin fabricarea de anticorpi blocanţi
care pe de o parte vor inactiva armata
de celule NK (natural killer) uterine iar
pe de alta parte se vor ataşa de
placentă realizând un fel de camuflaj
placentar.
▲ Imagine microscopică a placentei umane reprezentând
(cu roşu) zona de contact dintre sângele matern şi ţesuturile fetale

TIPURI DE PLACENTE:
După prezenţa sau absenţa placentei, vertebratele pot fi împărţite în două clase:
- aplacentare: fără placentă, embrionul se dezvoltă în interiorul unui ou (de obicei în
afara corpului mamei), de unde şi denumirea de ovipare. La unele specii de ovipare embrionul
se dezvoltă într-un ou care este găzduit undeva în corpul mamei, acestea se numesc
ovovivipare.
- placentare: embrionul se dezvoltă cu ajutorul placentei în corpul mamei şi pentru că,
organismele care au placentă nasc pui (vii) ele se numesc vivipare.
Natura ţesuturilor care participă la formarea placentei nu este aceiaşi la toate speciile de
animale. Condiţia necesară pentru participarea la dezvoltarea placentei, este pe de o parte
reprezentată de poziţia superficială a ţesuturilor, iar pe de altă parte, de posibilitatea formării
reţelei vaselor sanguine care permit transportul substanţelor nutritive de la nivelul suprafeţei de
contact a ţesuturilor materne la embrionul în dezvoltare.
La mamifere există două diferenţe principale, esenţiale, care generează două tipuri de
placentă:
→ prima diferenţă, constă în conexiunile între peretele uterin şi acea parte a corionului
care este căptuşită de sacul vitelin, cu reţeaua acestuia de vase sangvine viteline. Acest tip de
placentă se numeşte corio-vitelină şi este întâlnită la unele marsupiale din genurile Didelphys
şi Macropus.
→ a doua, constă în stabilirea conexiunilor între corionul căptuşit de alantoidă, cu
sistemul vaselor de sânge ale al alantoidei, acesta preluând transportul substanţelor de la mamă
la embrion. Acest tip de placentă se numeşte corio-alantoică şi este întâlnită la toate
mamiferele din subclasa Eutheria, dar şi la câteva marsupiale (Parameles, Dasyurus).
Rămăşitele placentei corio-viteline, pot fi întâlnite temporar sau permanent la
mamiferele superioare, în schimb jucând un rol suplimentar în placentaţia acestora.
Deoarece funcţia placentei este aceea de a permite trecerea substanţelor de la ţesuturile
materne la cele fetale, tot ceea ce accelerează acest proces, creşte eficienţa acestui organ. O
facilitare a transportului substanţelor prin bariera placentară, poate fi obţinut pe două căi:
a) crescând suprafaţa de contact;
b) diminuând grosimea stratului care separă sângele maternal de cel fetal.
Suprafaţa de contact dintre ţesuturile materne şi fetale este crescută, datorită dezvoltării
unor excrescenţe - vilii. Aceştia au forma unor degete, sau excrescenţe rămuroase ale
corionului, conţinând ţesuturi conective şi vase de sânge. Vilii, se potrivesc în depresiunile
corespondente din zidul uterin.
În funcţie de aspectul vililor există trei tipuri de placentă:
- placenta difuză: vili sunt împrăştiaţi pe toată suprafaţa corionului (Suine)
- placenta cotiledon: vili sunt întâlniţi în grupuri sau petice (Bovine), restul suprafeţei
corionului fiind plană, grupurile de vili fiind denumite cotiledoane
- placenta zonală: vilii sunt deasemenea, dezvoltaţi sub formă de cordon dar la
mijlocul blastocistului (Carnivora).

La om şi la maimuţele antropoide, corionul este iniţial acoperit de vili, dar ulterior

aceştia îşi continuă dezvoltarea doar pe partea care priveşte lumenul uterului, celelalte părţi ale
corionului prezentând vili reduşi.
 În funcţie de aspectul placentei întâlnim:
- placentă discoidală: placenta are forma unui disc şi este întâlnită la rozătoare
(şoarece, şobolan, iepure, etc.) şi om;
- placenta bidiscoidală: placenta constă din două discuri (la maimuţe).
Straturile de ţesut participă la difuzia substanţelor de la mamă la embrion după cum
urmează:
1) peretele endotelial al vaselor
sangvine materne;
2) ţesuturile conective din jurul vaselor
sangvine materne;
3) epiteliul uterin;
4) epiteliul corionului;
5) ţesuturile conective ale corionului;
6) peretele endotelial al vaselor
sangvine ale corionului;

În funcţie de prezenţa acestor straturi

sau numai a unora dintre ele se cunosc
următoarele tipuri de placentă:
- epitelio-corială: dacă toate aceste
ţesuturi sunt prezente în placentă, epiteliul
corionic fiind în contact cu peretele uterin.
Acest tip de placentă este întâlnit la toate
marsupialele şi la ungulate (vacă, porc, cal,
măgar). În cazul acestei placente, vilii în
creşterea lor, împing peretele uterului şi apoi se
aşează în peretele uterin în nişte depresiuni asemănătoare unor buzunare, rezultatul fiind
distrugerea într-o măsură mică a ţesuturilor superficiale ale peretelui uterin. Acest tip de
placentă este neinvazivă, implantarea embrionului nu se face prin afundarea sa în deciduă, ci el
doar se lipeşte la peretele uterin şi astfel sinciţiotrofoblastul se alipeşte la epiteliu endometrial.
- endotelio-corială: distrugerea peretelui
uterin implică şi epiteliul uterin şi ţesuturile conective
de dedesubt, epiteliul corionului venind în contact
direct cu pereţii endoteliali ai capilarelor materne.
Este întâlnită la carnivore şi alte câteva mamifere şi
este socotită o placentă de tip invaziv, prin acţiunea
enzimelor proteolitice din sinciţiotrofoblast fiind
lizate atât epiteliul endometrial cât şi ţesutul
conjunctiv endometrial.
- hemo-corială: distrugerea ţesuturilor
materne ale peretelui uterin implica endoteliul vaselor
sanguine materne, vilii corionului devin cufundaţi în
sângele matern, facilitând astfel schimburile gazoase
şi difuzia substanţelor nutritive din sângele matern în
vasele de sânge ale vililor corionului. Acest tip de
placentă se întâlneşte la primate, multe insectivore,
lilieci, rozătoare. De fapt, vilii corionului sunt înconjuraţi de spatii lipsite de un epiteliu
căptuşitor, prin care sângele matern intră prin intermediul arterelor uterului şi scaldă vilozităţile
coriale. Este tot o placentă de tip invaziv.
În cazul placentei epitelio-coriale, la parturiţie vilii pot fi scoşi din buzunarele în care se
găsesc şi partea fetală a placentei poate fi îndepărtată, suprafaţa zidului uterin rămânând
intactă. În acest caz, la naştere nu există sângerare - placenta este “necăzătoare”.
Acest lucru nu se întâmplă şi la celelalte tipuri de placente. La parturiţie, nu doar
componentele fetale ale placentei sunt eliminate, ci şi o parte a peretelui uterin. În acest caz, în
peretele uterului rămâne o rană deschisă şi hemoragia apare inevitabil - placenta este
“căzătoare”. Contracţia peretelui muscular al uterului va duce însă la constricţia vaselor
sanguine, sângele va curge încet până când se va închega, iar hemoragia se va opri complet.
În literatură mai veche de specialitate se mai vorbeşte şi de un al patru-lea tip de placentă
– sindesmo-corială. Este vorba de fapt de placenta rumegătoarelor care au în principiu o
placentă de tip epitelio-corială. Unii autori preferă însă termenul de sindesmo-corială, deoarece
epiteliu uterin este modificat prin invazia şi fuzionare celulelor binucleate, trofoblastul venind
în contact cu ţesutul conjunctiv maternal datorită erodării epiteliului endometrial de către
enzimele proteolitice ale sinciţiotrofoblastului.
Tipuri de Placentă Exemple
Difuză, epitelio-corială Cal şi porc
Cotiledonară, epitelio-corială Rumegătoare (vacă, oaie, capră, căprioară)
Zonară, endotelio-corială Carnivore (căine, pisică, nevăstuică)
Discoidală, hemo-corială Om, maimuţe şi rozătoare
Variaţia formei şi tipurilor de placete - Kaufmann (1983)
Order Species Placental Maternal-fetal Maternal-fetal
form Interdigitation separating
membrane
Insectivora Europ. Mole Discoid Labyrinth Hemochorial
Scalopus Diffuse Labyrinth Hemochorial
Chiroptera   Discoid Labyrinth Endotheliochorial
(Bats) Occas. Hemochorial
Primates Tupaia Bidiscoid Labyrinth Endotheliochorial
  Galago Diffuse Folded Epitheliochorial
  Rhesus Bidiscoid Villi Hemochorial
  Ape, Human Discoid Villi Hemochorial
Lagomorpha Rabbit, hare Discoid Labyrinth Hemochorial
Rodentia Guinea pig Discoid Labyrinth Hemomonochorial
  Rat, mouse Discoid Labyrinth Hemotrichorial
  Beaver Discoid Labyrinth Hemodichorial
Carnivora Dog, cat Zonary Labyrinth Endotheliochorial
Sirenia Manatee Zonary Labyrinth Hemochorial
Artiodactyla Pig Diffuse Folded Epitheliochorial
Sheep Cotyledonary Villi Epithelio- &
Syndesmochorial
Cow, ?goat Cotyledonary Villi Epitheliochorial
Perissodactyla Horse Diffuse, spec. Villi, "cups" Epitheliochorial
Cetacea Whale, dolphin Diffuse Villi Epitheliochorial
STRUCTURA PLACENTEI LA IAPĂ

Placenta equină este clasificată ca fiind difuză, de tip epitelio-corială. Ataşarea implică
întreaga suprafaţă a corioalantoidei cu excepţia unei mici porţiuni adiacente la cervix –
denumită stea cervicală, unde ataşarea nu poate avea loc. La examinarea macroscopică,
suprafaţa corialanoidelor apare uniformă dar o examinare mai atentă relevă o suprafaţă
corionică alcătuită din mii de structuri poligonale cu mărimea de 1-2 mm. Acestea sunt
microcotiledoanele, care reprezintă unitatea fundamentală a interfeţei materno-fetale a
placentei equină. Microcotiledoanele sunt compuse dintr-un fascicul de vili corionici puternic
vascularizaţi care se extend şi pătrund în nişte invaginaţii complexe ale endometrului.

Este o placentă de tip neinvaziv, ceea ce

înseamnă că structura ţesutului superficial a peretelui
uterin rămâne intactă pe parcursul gestaţiei. Este
prezentă totuşi o rărire şi o aplatizare a ţesuturilor
epiteliale care determină o apropiere mai pronunţată a
vaselor de sânge fetale şi materne.

În imagine sunt descrise două microcotiledoane, cel

din stânga a fost extras din endometru şi evidenţiază
fascicolul de vili corionici, iar cel dindreapta este
intact. Se mai observă vasele de sânge fetale şi
uterine aflate în apropierea suprafeţei de contac ►

▲ Placentă equină la vârsta gestaţională de 9 luni: în stanga este reprezentată intactă suprafaţa
corioalantoidei, iar in dreapta au fost deschise atât corioalntoidele cât şi alantoamniosul pentru a expune
fătul.
Aria microcotiledonară a placentei permite un transfer eficient a moleculelor mici între
sângele fetal şi matern. Ţesuturile din jurul microcotiledoanelor primesc secreţii abundende din
partea glandelor endometriale, secreţii care sunt absorbite de către un tip particular de celule
epiteliale coriale existente în această zonă, care au aspect columnar.
O caracteristică deosebită în placentaţia la equine o reprezintă apariţia cupelor
endometriale. Acestea sunt structuri asociate placentei ce derivă din trofobalstul embrionar,
apar în primele săptâmâni de geastaţie şi sunt distruse 2-3 luni mai târziu. Cupele endometriale
au rol în producerea gonadotropinei corionică equină. Exceptând primatele, equinele sunt
singurele animale care sintetizează gonadotropină placentară.
 STRUCTURA PLACENTEI LA RUMEGĂTOARE (Vacă, Oaie, Capră Căprioară)
Rumegătoarele cuprin un grup mare de ierbivore care include ca principale specii
domestice – vaca, oaia, capra şi căprioara. Acestea au o placentă de tip epitelio-corială
cotiledonată. Alte rumegătoare pot avea tipuri diferite de placente, cum este spre exemplu
cămila care are o placenta epitelio-corială difuză, similară cu cea descrisă la iapă.
Este o placentă cotiledonată, implantarea este de tip neinvaziv iar terminologia utilizată
în descrierea placentei rumegătoarelor cuprinde următorii termeni:
- cotiledon: reprezintă partea fetală a placentei,
- caruncul: reprezintă partea maternală a placentei,
- placentom: un cotiledon şi un caruncul împreună.
Carunculii au formă ovală sau rotundă, proemină în mucoasa uterină şi sunt rezultatul
profilerarii ţesutului conjunctiv subepitelial. Ei sunt vizibili şi la uterul negestant, iar ulterior
instalării gestaţiei ei reprezintă singurul loc din uter care vor forma legături cu memranele
fetale. Parţi ale membranei corio-alantoidă vor deveni cotiledoane prin dezvoltare vililor care
se extend în criptele din epteliul caruncular.
Rumegătoarele gestante - oi, capre şi vaci au între 75 şi 125 de placentoame. Căprioarele
au deasemenea o placentă cotlidonară dar au un număr mai mic de placentoame – între 4 şi 6.

Imaginea ►
arată proeminenţa
caruculilor în uterul
negestant de oaie – în
stânga, şi o secţiune
prin placentoamele
unui uter (de oaie)
aflat la mijlocul
gestaţiei – în dreapta.

▲ Imaginea prezintă structura unei placente de vacă.
Se disting corioalantoidele, cotiledoanele amniosul şi
fetusul, bovinele având de obicei un singur produs de
concepţie.
▲ Imaginea arată o incizie prin uterul gestant de oaie
(aprox. 50 de zile de gestaţie). Se observă
- cotiledoanele: care au aspect butonat,
- corioallantoida: membrana uşor lăptoasă care
acoperă placentoamele şi spaţiul dintre ele;
- fetusul: vizibil în interiorul amniosului.
 O caracteristică deosebită a placentei remegătoarelor o
constituie prezenţa în număr mare a celulelor binucleate
Aceste celule se produc precoce ca parte a trofoblastului fetal,
din celulele care au eşuat să treacă prin citokineză la şfârşitul
diviziunii nucleare. Celulele binucleate au rol în secreţia
hormonului placentar lactoge.

O altă caracteristică se referă la funcţia endocrină a placentei, unde apar diferenţe între
specii:
- placenta ovină produce suficient progesteron asfel că, în jurul zilei 70 de gestaţie
îndepărtarea corpului luteal nu va duce la întreruperea gestaţiei
- la vacă şi capră, progesteronul luteal este necesar pe toată perioada gestaţiei, deoarece
la vacă placenta produce cantităţi mult mai mici de progesteron, iar la capră progesteronul
placentar este produs în
cantităţi suficiente dar cea
mai mare parte a sa este
convertită într-un produs
biologic inactiv înaintea
secreţiei.

STRUCTURA PLACENTEI LA CÂŢEA ŞI PISICĂ

Câinele şi pisica fac parte din grupul specilor care au o placenta zonară. Alte explemple
de animale care au acest tip de placentă sunt mustelidele (nevăstuica, sconces-ul), ursul, foca şi
elfantul. Placenta de tip zonar ia forma unei benzi care înconjoară fătul. La căine şi pisică ea
înconjoară complet fătul, în timp ce la alte specii – nevăstuică, raton – placenta înconjoară
incomplet fătul, luând aspectul a două jumătăţi de benzi.
Placenta carnivorelor este de tip endotelio-corial, caracterizată prin faptul că epileliul
endometrial de sub placentă nu supravieţuieşte implantării embrionului şi atfel celulele
epiteliului corionic vin în contact direct cu celulele endoteluilui matern. În timpul implantării,
celulele citotrofoblastului înconjoară partea centrală a proliferării corio-alantoide pentru a
forma sincitiotrofoblastul. Sincitiotrofoblastul erodează prin epiteliul endometrial şi ajunge în
jurul capilarelor materne. Iniţial celulele fetale invadante sunt sub formă de vili, dar ulterior
vilii fuzionează formând labirinturi.
Sub aspect endocrinic, placenta canină se caracterizează prin faptul că produce o cantitate
mică de hormone steroizi.. Menţinerea gestaţiei se realizează în acest caz prin intervenţia de
progesteron luteal, a cărui secreţie depinde de intervenţia hormonului luteinizant. Îndepărtarea
ovarelor în orice moment al gestaţiei la caţea va duce la întreruperea sarcinii.
La pisică, placenta poate sintetiza progesteron, îndepărtarea ovarelor în jurul vărstei
gestaţionale de 45 de zile neavând ca efect întreruperea sarcinii. Concentraţia serică de
progesteronului este aproximativ aceiaşi în primele trei săptămâni după ovulaţie, atât la pisicile
aflate în stare de gestaţie, cât şi la cele aflate în stare de pseudo-gestaţie. După această perioadă
însă, cocnentraţie de progesterone scade la pisicile în stare de pseudo-gestaţie şi creşte la cele
în stare de gesaţie.
Atât la căţeaua cât şi pisică, placenta produce hormonul relaxină, la căţea placenta fiind
cunoscută ca fiind sediul principal al producerii relaxinei. Relexina nu este prezentă însă în
serul căţelelor pseudo-gestante, prezenţa sau absenţa ei serică contribuin deci la confirmarea
sau infirmarea stării de gestaţie.

▲ Placentă zonară la pisică ▲ Îndepărtarea peretelui uterin relevă structura

modificată circumferenţial a cori-alantoidei.

▲ Cori-alantoidei este îndepărtată şi se ▲ La deschiderea placentei se observă vascularizaţia

evidenţiază fetusul în interiorul amniosului. bogată şi prezenţa vaselor ombilicale şi fetale.
 PATOLOGIA PLACENTEI:
În practica medicală se întâlnesc foarte multe afecţiuni ale placentei care pot fi clasificate
după mai multe criterii:

- anomalii placentare macroscopice 

 placenta extrachorialis
placenta marginate; placenta circumvallate
 placenta membranacea
 morbiditate aderentă placentară
placenta accreta; placenta increta; placenta percreta
 placenta previa Placenta circumvallate
 hematom retroplacentar
 leziuni macroscopice placentare
fibrinoză placentară masivă
infarct placentar masiv

- leziuni placentare
   leziuni placentare macroscopice
variaţii şi anomalii de dezvoltare
Infarct placentar masiv
 leziuni placentare microscopice
leziuni trofoblastice
hieperplazia trofoblastică
depozite de fibrină
depozit focal perivilos
depozit fibrinos subcorionic
depozit perivilous masiv de fibrină (MPFD)
necroză trofoblastică
anomalii placentare de maturare
accelerarea sau încetinirea maturării placentei
liziuni ale stromei viloase
fibroza stromei viloase
hiperplazia celulelor Hofbauer Carcinom placentar
anomalii ale vaselor viloase placentare
obliterarea, hipertropfia, fibroza şi tromboza vaselor viloase placentare
vascularizaţie hemorhagică

- boli placentare
 malformaţii placentare
 infecţii placentare
- bacteriene: produse de – Staphylococcus, Streptococcus, Pneumococcus, Listeria,
Campylobacter fetus, Salmonella, Brucella, Chlamydia, Mycoplasma, Rickettsia, Leptospira
- virale: produse de – Cytomegalovirus, Hepatitis virus (HBV, HCV), Parvovirus, HIV
- parazitarte: Toxoplasma, Plasmodium malariae, Trypanosoma,
 boli imune placentare
 boli metabolice
- nutriţionale
- boli metabolice genetice
 tumori placentare
 Placenta praevia
Termenul de placenta previa este folosit în obstetrică pentru a descrie inserarea joasă a
placentei în interiorul cavităţii uterine. Denumirea de "praevia" vine din latină şi înseamna "în
faţă" deci, în sens strict, placenta praevia înseamnă că placenta "precede" copilul, aflându-se
între acesta şi canalul cervical prin care se produce expulzia sa din cavitatea uterina în
momentul naşterii..
Diagnosticul se face în cea mai mare parte a cazurilor prin echografie. Interesant este
faptul ca se poate vorbi de placenta praevia numai începând de la vârsta de gestaţie de 28 de
săptămâni. Înainte de aceasta data este incorect a se pune acest diagnostic. Segmentul inferior
se află la 0,5 cm de orificiul intern al
canalului cervical la varsta
gestaţională de 20 de săptămâni, iar
până la vârsta de 28 de săptămâni nu
se produc modificari spectaculoase la
acest nivel. Dupa aceasta varsta
apare o crestere de circa 10 ori a
segmentului până la vârsta de 38 de
săptămâni. Dezvoltarea aceasta a
segmentului este mai mare in
portiunea anterioara a uterului, astfel
încât o placenta jos inserata posterior
are şanse mai mari să devină praevia.
Placenta previa apare
aproximativ într-un caz din 200.
Dupa modul în care placenta se inseră raportat la orificiul canalului cervical, există mai multe
tipuri de placenta praevia:
I: Placentă jos inserată - poziţionată la cca 5 cm de orificiul intern (OI) cervical
II: Placenta praevia marginală - localizata la marginea OI, fară să-l acopere
III: Placenta praevia parţială - ce acopera partial OI
IV: Placeta praevia totală - ce acoperă complet OI.
În caz de placenta praevia, nasterea pe cale normală (vaginală) este imposibilă, fiind
necesar să se intervină prin operatie cezariană.
 Abruptio placentae (apoplexia uteroplacentară, decolarea prematura a placentei)
 Apoplexia uteroplacentară (AUP) (decolarea prematură a placentei normal inserate)
reprezinta separarea parţială sau totală a placentei din sediul său de
insertie normală în orice moment înainte de naştere. 1. Zona de decolare (Abruption)
Poate fi: - decolarea totală 2. Placenta; 3. Făt; 4. Perete
- decolarea parţială uterin
După suprafaţa decolării şi cantitatea de sânge extravazat se
deosebesc trei grade:
- Gradul I: decolarea a avut loc pe o suprafaţă de până la 1/6 din
suprafaţa placentei, cu formarea unui hematom mic (50-100 ml).
- Gradul II: decolarea interesează până la 1/3-1/2 din suprafaţa
placentei, formându-se un hematom de 150-500 ml.
- Gradul III: placenta este decolată pe mai mult de 1/2 din
suprafaţa ei, hematomul cuprinde o cantitate de sânge ce depaseste
500-1000 ml.
După manifestarea clinică se evidenţiază 3 forme:
Forma uşoară (corespunde gradului I de decolare) -
simptomatologia este foarte discretă, cu uşoare dureri abdominale, palpator remarcându-se un
hipertonus uterin, starea generală a pacientei şi a fătului fiind neafectată.
Forma moderată - dureri abdominale intense, apar semne de debut a unui şoc hemoragic,
tensiunea arterială este iniţial normală sau chiar ridicată, ulterior înregistrându-se o prăbuşire
treptată. La examen local - uterul este în hipertonus pronunţat (până la o duritate lemnoasă) iar
bătaile cordului fetal sunt alterate sau lipsesc.
Forma gravă (corespunde gradului III de decolare a placentei) - dureri lomboabdominale,
semne ale unui şoc hemoragic de grad avansat. Uneori prin palpare se evidenţiază o bombare a
uterului de consistenţă mai puţin dură, foarte sensibilă, care corespunde hematomului
retroplacentar. Bătaile cordului fetal lipsesc.
 Incidenţa: AUP se întâlneşte în
0,5-1,5% din cazurile de naşteri şi
predomină la multipare (2/3), în
special la cele în vârstă de peste 30
ani. 
Cauze: etiologia certă a acestei
patologii nu este cunoscută, dar există
multipli factori ce pot favoriza
survenirea ei: hipertensiunea indusă de
sarcină, ruptura prematură a
membranelor fetale, decompresia
brutală în caz de hidramnioză sau după
naşterea primului făt din duplex,
traumatismele abdominale externe,
localizarea nodulilor miomatoşi în
spatele zonei de implantare. 
Factori de risc - fumatul,
traumatismele externe, survenirea
sarcinii pe fondul hipertensiunii
arteriale, a diabetului zaharat, etc.
 BIBLIOGRAFIE
1. Cernescu, H. – Ginecologie veterinară, Editura Helicon, Timişoara, 1995
2. Checiu, I., – Embriologie curs, Editura Mirton, Timişoara, 2003
3. Kliman, Harvey J. – PLACENTAL HORMONES, Yale University School of Medicine,
Departments of Pathology and Obstetrics and Gynecology,
http://info.med.yale.edu/obgyn/kliman/placenta/articles/Plac%20Hormones.html
4. Muntean, I., – Obstetrică, partea I-a, Lito U.M.F. Timişoara, 2004
5. Tutunaru, D., – Cauzele imunologice ale avortului spontan (III), Spitalul Elias din
Bucureşti, secţia Obstetrică-ginecologie, http://www.eva.ro/sanatate/articol300.html
6. Tutunaru, D., – Placenta praevia , Spitalul Elias din Bucureşti, secţia Obstetrică-
ginecologie, http://www.eva.ro/sanatate/articol177.html
7. Vasile, G., – Adaptări embrionare. Dezvoltarea timpurie a mamiferelor. Placentaţia,
www.biochimie.lx.ro/referate/placentatie.doc
8. XXX – Apoplexia uteroplacentară, http://www.sanatatea.com/bolis.php?
topic=bolis&page=020
9. XXX – De placenta: beschrijving-ontwikkeling-structuur-functies,
http://www.gezondheid.be/index.cfm?fuseaction=art&art_id=2223
10. XXX – Pathology of Placenta, http://www.humpath.com/article.php3?id_article=4868
11. XXX – Placenta, From Wikipedia, the free encyclopedia,
http://en.wikipedia.org/wiki/Placenta
12. XXX – Placental Hormones,
http://arbl.cvmbs.colostate.edu/hbooks/pathphys/reprod/placenta/endocrine.html
13. XXX – Placental Structure and Classification,
http://arbl.cvmbs.colostate.edu/hbooks/pathphys/reprod/placenta/structure.html
14. XXX – Placentation in Dogs and Cats,
http://arbl.cvmbs.colostate.edu/hbooks/pathphys/reprod/placenta/dog_cat.html#top#top

Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten