1.

Retorică şi argumentare în context comunicaţional

Lect. Univ. Dr. Raluca Soare

O perspectivă actuală asupra retoricii şi teoriei argumentării trebuie dezvoltată cu

necesitate în raport cu sfera comunicării în general şi cu interacţiunile comunicative ce
gravează spaţiul social, în special. Din acest punct de vedere, studiul retoricii şi al
argumentării este esenţial atât pentru înţelegerea modului de producere a discursurilor
adecvate situaţiilor de comunicare, cât şi pentru receptarea critică a oricărui text (politic,
publicitar, mediatic), prin aplicarea unei grile corecte de decodare. Aşa cum arată S. Săvulescu,
„retorica impregnează ansamblul relaţiilor sociale, transpare în procesul comunicării, al
interacţiunii umane, în cursul dezbaterilor politice, al discuţiilor cotidiene sau mediatice, al
justificărilor şi probatoriilor juridice sau în demonstraţii ştiinţifice şi virtuozităţi oratorice.”
Dacă intenţionalitatea şi finalitatea sunt două coordonate definitorii ale comunicării,
atunci, relevanţa mecanismelor retorice şi argumentative în cadrul acestui proces, este de
necontestat caci nu putem vorbi despre efectele comunicării fără a avea în vedere intenţia
locutorului de a crea prin comunicare anumite efecte, precum şi reuşita în comunicare, care
implică izomorfismul dintre emiţător şi receptor. Prin urmare, intenţia de a-i convinge pe
ceilalţi, de a determina prin comunicare acceptarea, aprobarea şi consensul sau de a-i
împiedica să adopte un alt punct de vedere, ocupă un loc important în procesul general de
comunicare şi un loc central în comunicarea persuasivă. Dacă efectele corespund sau nu
intenţiei, depinde de o serie de factori printre care, calitatea argumentelor folosite, prestigiul
vorbitorului, contextul în care se produce comunicarea, stilul folosit, structurarea ideilor, etc.
Aşadar,
alegerea modalităţilor de comunicare nu este independentă de efectul pe care locutorul
îl urmăreşte, ci decurge dintr-o strategie comunicaţională ce implică interdependenţa dintre
finalitatea şi mijloacele comunicării.
Când un locutor propune interlocutorului său să-şi asume împreună soluţia opinabilă la o
problemă argumentativă, ne aflăm în faţa unui discurs retoric comunicativ. „Comunicarea e

1
autentică dacă, într-adevăr, utilizatorul are convingerea pe care o propune, pozitivă ori
negativă, şi inautentică dacă mimează această convingere.”
Instrumentul comunicării retorice este argumentul care, în virtutea desfăşurării sale conform
unor principii şi reguli, permite examinarea faptelor şi datelor, aprecierea valorilor şi judecarea
ideilor şi conceptelor expuse. Opinia instaurată prin argumentare poate fi considerată drept
rezonabilă întrucât are flexibilitatea dată de criteriul stabilirii consensului. O opinie expusă
argumentativ trebuie astfel să genereze o autoconvingere şi deci o asumare proprie a mesajului
de către receptor. Putem afirma astfel că, cele trei condiţii fundamentale ale actului retoric
propriu-zis sunt: să informeze, să dovedească, să obţină asumarea.
În concluzie, orice comunicare este o încercare de a influenţa. Comunicarea urmăreşte într-
adevăr să transmită un sens (al unei idei, situaţii, fenomen), fapt ce nu se poate realiza fără
influenţare. Dacă influenţarea este consubstanţială comunicării, atunci, a comunica şi a influenţa
formează una şi aceeaşi acţiune.

1.1. Comunicarea persuasivă

În lumea actuală, aspecte esenţiale ale existenţei individului depind de comunicarea

persuasivă. Aceasta joacă un rol important în comportamentul interpersonal, intrapersonal şi
al consumatorului. Chiar dacă nu transmitem mesaje persuasive în mod frecvent, ne aflăm
foarte des în situaţia de a fi convinşi de către alţii, în calitate de receptori şi consumatori de
mesaje persuasive.
Definiţiile persuasiunii se concentrează pe efectele, premisele şi mijloacele acesteia.
Wallace Fotheringham defineşte persuasiunea ca „acel complex de efecte asupra receptorilor”
provocat de mesajul agentului persuasiv. Printre efectele constatate sunt amintite: schimbarea
gândurilor şi acţiunilor, crearea motivaţiei interne auditoriului, influenţarea alegerii, crearea
sentimentului de identificare.
Premisele persuasiunii sunt psihologice, raţionale şi culturale. Prima categorie are în
vedere procesele psihologice active în cazul majorităţii oamenilor: nevoile, atitudinile şi
consistenţa. A doua categorie se referă la structurile logice sau raţionale comune receptorilor
(silogismele, raţionamentul cauză-efect, inductiv, deductiv, analogic). Cea de-a treia categorie
2
vizează sistemul de valori, convingeri şi modele comportamentale care stau la baza formării
individului şi se propagă prin intermediul limbajului, poveştilor, miturilor şi propriilor
observaţii cu privire la grupurile sociale cu care intrăm în contact.
Mijloacele persuasiunii constau în resursele limbajului utilizate conform strategiilor
comunicaţionale. Putem identifica trei dimensiuni lingvistice majore: dimensiunea semantică,
dimensiunea funcţională şi dimensiunea tematică. Dimensiunea semantică explică
nuanţele de sens pe care le conotează cuvintele. Dacă pentru locutor este importantă alegerea
cuvântului cel mai adecvat contextului semantic, receptorul trebuie să se concentreze asupra
opţiunilor semantice, fără a pierde din vedere faptul că alegerea unui anumit termen oferă
indicii preţioase cu privire la intenţiile ascunse şi la credibilitatea unei surse. Dimensiunea
funcţională evidenţiază funcţiile sau misiunile cuvintelor, foarte importante pentru
dimensiunea persuasivă a limbajului (numirea, modificarea, activarea). În afara funcţiilor şi a
înţelesului semantic, unele cuvinte includ o senzaţie, o structură şi o temă. Toţi termenii
onomatopeici sunt exemple evidente de limbaj cu o structură sau temă anume. Această
dimensiune poate sa fie evidenţiată şi prin figuri de stil precum asonanţa şi aliteraţia.
În contextul supralicitării şi concurenţei la nivelul comunicării, orice emiţător trebuie să
ţină seama de faptul că mesajul său va fi amestecat, asimilat altora şi că, prin urmare, este
indicat ca el să atragă atenţia şi să acroşeze, să producă un stimul, adică un factor susceptibil
de a declanşa o recţie din partea receptorului. Astfel, pentru ca un mesaj să aibă impact, el
trebuie să genereze interesul, alegerea şi adeziunea, să determine reflecţia şi evaluarea, să
declanşeze o acţiune sau un comportament.
Putem, aşadar, să distingem trei niveluri de intervenţie: afectiv (nivelul evaluării
imaginii şi al sentimentelor), cognitiv (nivelul cunoştinţelor şi credinţelor) şi conativ (nivelul
intenţiei şi acţiunii).
În funcţie de rolul său, de a enunţa, a explica, a interpela, a seduce, a conştientiza, etc.,
mesajul persuasiv va avea o funcţie diferită. Funcţia expresivă pusă în legătură cu
personalitatea şi calităţile
Roman Jakobson (în Essais de Iinguistique generale, 1963) stabileşte şase funcţii ale limbajului, în
care sunt angajate elementele comunicării (emiţătorul, mesajul, contextul, codul, destinatarul):

3
1. funcţia emotivă sau expresivă centrată asupra emiţătorului, arată atitudinea vorbitorului
faţă de enunţ şi se poate exprima prin intermediul interjecţiilor, al exclamaţiilor, prin
lungirea emfatică a sunetelor;
2. funcţia conativă se concentrează asupra receptorului, folosind strategia lingvistică a
contactării lui, bazată pe mărci ale vocativului şi imperativului;
3. funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă), ce trimite la context, şi la obiectul
comunicării; ea are in vedere, în scopul informării, contextul lingvistic şi extralingvistic
(social, cultural, situaţional) al comunicării. Descrie orientarea reală a mesajului,;
4. funcţia fatică orientată spre stabilirea şi menţinerea contactul cu interlocutorul prin căi
variate (ludicul, interogativul, suspansul, misterul, şocantul). Poate miza şi pe întreruperea
comunicării, verificând dacă receptorul este atent şi canalul de comunicare funcţionează
fără factori perturbatori;
5. funcţia metalingvistică, cu rolul de a clarifica, explica, defini sau demonstra codul utilizat
de comunicator, modul în care funcţionează nivelurile limbii (morfologic, sintactic, lexico-
semantic etc.), favorizând şi facilitând comunicarea;
6. funcţia poetică, ce presupune concentrarea atenţiei asupra limbajului în sine, prin
transformarea materiei în manieră, odată cu redarea metaforică a semnificatului şi prin
exploatarea valenţelor expresive ale limbajului cu ajutorul figurilor de stil.
Este necesar să abordăm caracterul pregnant al persuasiunii, fiind conştienţi că, în esenţă,
aceasta este un act simbolic atât pentru cel care o practică, cât şi pentru cel care îi suportă
consecinţele. Actul persuasiv nu presupune pentru nimeni obligativitatea de a acţiona într-un
anume fel, ci, mai degrabă, oferă argumente logice, emoţionale şi culturale în sprijinul
eventualei asumări a acţiunii respective. Motivele întemeiate de a acţiona trebuie să-i parvină
receptorului printr-un mediu adecvat, indiferent dacă este vorba de o comunicare
interpersonală sau de una publică.

1.2. Situaţia retorică

Ansamblul de determinări care condiţionează modul în care se organizează

comunicarea retorică poate fi numit situaţie retorică. Discursul retoric nu reprezintă o
4
abstarcţiune, ci un fenomen aflat într-o relaţie strânsă cu contextul în care se produce. El poate
fi privit ca un eveniment comunictiv care irumpe într-o anumită realitate ale cărei coordonate
pot fi sesizate şi măsurate, constituind totodată, reguli care guvernează realitatea respectivă.
Conform modelului relaţional-sistemic, „un fenomen rămâne de neînţeles câtă vreme
câmpul de observaţie nu este suficient de larg ca să cuprindă şi contextul în care se produce el.
Neputând să perceapă complexitatea relaţiilor dintre un fapt şi un cadru în care acesta se
inserează, dintre un organism şi mediul său, cel care observă ceva «misterios» ajunge să
atribuie obiectului pe care îl studiază proprietăţi pe care acesta poate că nu le are...” Prin
urmare, înţelesul unui mesaj şi chiar intenţia comunicatorului ies imediat la suprafaţă,
transpar se clarifică imdiat ce plasăm mesajul în contextul său de comunicare, aşa cum,
schimbarea contextului poate determină de cele mai multe ori schimbarea sensului mesajului.
Conceptul de situaţie retorică trimite direct către termenul grecesc kairos, cu
corespondentul său latin decorum, sensul iniţial al acestor termeni referindu-se la ceea ce
produce sau inspiră comunicarea, (o ceremonie, un conflict, o declaraţie de dragoste, etc.)
precum şi la intenţia specifică a comunicatorului, care poate sa fie, în general, blamarea sau
lauda. Pe lângă adaptarea discursului la context, care impune implicit subiectul său tema
comunicării, tot sensul iniţial se referă şi la adaptarea discursului la audienţă, într-un cadru
spaţial şi temporal dat.
Din perspectiva pragmaticii, situaţia comunicaţională numită context comunicativ,
trimite la ansamblul factorilor care influenţează semnificaţia mesajelor, dincolo de structura
lingvistică a acestora. Astfel, elementele pe care le presupune contextul comunicativ au o
natură socio-psiho-lingvistică. Elementele sociologice trimit la contextul situaţional ce include
identitatea, rolul şi statutul social al interlocutorului precum şi date referitoare la
caracteristicile spaţiale sau temporale ale situaţiei de comunicare. Elementele psihologice
cuprind fondul de presupoziţii comune (ceea ce indivizii ştiu sau consideră). Elementele
lingvistice se referă la locul unde se inserează enunţul în cadrul sistemului discursiv din care
face parte. Trebuie admis faptul că percepţia comună asupra realităţii istorice, cât şi realizarea
cunoaşterii şi reflecţia socială sunt elemente care acţionează împreună pentru determinarea
conceptelor istorice. Dacă se pot pune în evidenţă numeroase discordanţe conceptuale care
sunt în mod direct determinate de cursul istoriei, în acelaşi timp există şi un număr mare de
concepte care rămân neschimbate. Mulţi termeni glisează, în funcţie de percepţia istorică, de
5
pe scara dezirabilului pe cea a indezirabilului şi invers. De asemenea, se remarcă lipsa unui
consens asupra sensului multor termeni folosiţi în limbajul politic, dar şi în limbajul comun:
liberalism, resursă, putere, democraţie, dezvoltare, toleranţă, tradiţie, nou, progres, autoritate, clasă,
revoluţie, etc. Uneori, sensul unui termen nu poate fi cu claritate înţeles deoarece fenomenul pe
care îl desemnează este prea recent sau nu există destule informaţii asupra lui. Diferenţele de
perspectivă pot determina apariţia a doi termeni diferiţi pentru aceeaşi entitate
extralingvistică.
Aşa cum accentuează şi D. Maingueneau, discursul trebuie înţeles ca articulare a
textului şi a contextului. „În consecinţă, discursul nu poate fi definit nici ca reprezentare a
obiectului, nici ca organizare textuală, nici ca situaţie comunicaţională, ci ca punere în relaţie a
acestor aspecte, prin enunţare.” Astfel, conform distincţiei, practicate de E. Benveniste între
sistemul de enunţare istoric şi sistemul de enunţare discursiv, discursul reprezintă un tip de
text cu caracter deictic, aflat într-o relaţie implicită cu situaţia de enunţare. Discursul
delimitează şi configurează planul realului, iar conţinutul şi expresia nu sunt şi nu pot fi
independente de contextul discursiv la care îşi raportează permanent întemeierea şi existenţa.
Mai mult, termenul prin care Maingueneau denumeşte contextul discursiv este acela de
scenografie, alăturând dimensiunii teatrale imprimate de scenă, dimensiunea grafie, aceea a
„înscrierii legitime în scenă”, întrucât scenografia este „sursa de autoritate a discursului”.
Semnificaţia pe care Maingueneau o atribuie termenului, nu este aceea de cadru a priori dat,
din care emerge discursul, sufixul grafie trebuind înţeles în sens dialectic – ca „proces” şi
„cadru” Înţeleasă astfel, noţiunea de scenografie pune în lumină toate inflexiunile şi
prefacerile la care poate fi supus un discurs, până când dezvoltă o situaţie de schimb parţial,
de corespondenţă dinamică într-un alt plan, consecinţa limită fiind transpunerea şi
modificarea raportului de poziţii. Discursul devine manifest şi se legitimează printr-o situaţie
care nu reprezintă un cadru prestabilit şi fix, ci care trasează, mai degrabă, o buclă paradoxală :
prin lumea pe care o instituie, discursul trebuie să justifice cadrul pe care îl deschide; cu alte
cuvinte, el prezintă o lume care nu este altceva decât însuşi cadrul pe care-l expune. Astfel,
scenografia se poate defini numai prin două axe simetrice şi corespondente: axa spaţiului
(topografia) şi axa timpului (cronografia).

1.3. Actorii argumentării. Adaptarea la audienţă

6
 Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale, a dezbaterilor, a
înlănţuirii replicilor, prin care, o parte urmăreşte să obţină acordul celeilalte. În lingvistică cele
două părţi implicate în situaţia argumentativă sunt desemnate diferit în funcţie de poziţia pe
care o ocupă în cadrul interacţiunii comunicative. Din perspectivă lingvistică, enunţurile sunt
produse de un locutor pentru un interlocutor; în actele de vorbire, termenii utilizaţi sunt
emiţător şi destinatar; din punctul de vedere al retoricii, principalul actor al argumentării este
oratorul care se adresează publicului (auditoriului). Situaţia dialogală retorică implică, aşadar,
existenţa contextului (o situaţie de comunicare caracterizată de reguli, cel puţin informale), a
actorilor comunicării şi a unui dezacord (problema în chestiune). Deducem de aici faptul că
interacţiunea comunicaţională pe care o presupune situaţia argumentativă este motivată
printr-un posibil dezacord între două părţi. Dacă argumentarea reprezintă o confruntare, o
polemică, atunci putem vorbi despre „adversarii” unui duel argumentativ – oponent şi
preopinent şi despre un discurs şi un contradiscurs, orienate asupra aceleiaşi probleme. Prin
urmare, argumentarea este specifică oricărui discurs produs într-un context de dezbatere
orientat asupra unei întrebări sau probleme. Este important de subliniat că prin argumentare,
dezacordul este anticipat sau intuit de către emiţător, putând fi astfel prevenit şi eliminat.
Orice argumentare are la bază şi o serie de premise care pot reprezenta baza unui minimal
acord: premisele legate de sfera realului (fapte, adevăruri, prezumţii) şi premise legate de sfera
dezirabilului (valori, ierarhii, toposuri).
Adaptarea la audienţă presupune în mod deosebit, încercarea apropierii de interlocutor,
până la identificarea cu interesele acestuia, obţinerea încrederii interlocutorului, prin
evidenţierea bunelor intenţii şi a onestitătii emiţătorului, precum şi manifestarea respectului
faţă de principiile şi opiniile destinatarului argumentării. Aceasta se realizează printr-o serie
de argumente ale încadrării dintre care amintim apelul la presupoziţii comune, recadrajul şi
recursul la autoritate.
1. Apelul la presupoziţii comune constă în activarea uneia sau mai multor valori sau
principii ale audienţei, ca factor primar de acord între orator şi public. Oratorul afişează
certitudinea împărtăşirii aceloraşi valori cu publicul, stabilind astfel o necesară complicitate.
Această intenţie este adesea detectabilă prin identificarea unor expresii lingvistice precum:
„ştiţi ca şi mine că....”, „sunteţi de accord că...”, „ cu toţii ştim că...”.
7
 2. Recadrajul sau reîncadrarea realului constă în modificarea situaţiei argumentative
pentru a o apropia de opinia care se doreşte a fi împărtăşită. Recadrajul se realizează în
principal prin redefinirea unor concepte uzitate de orator, pentru a creiona o realitate similară
celei percepute de public. Formulele folosite de obicei sunt: „folosesc cuvântul X în sensul..”,
„prin conceptual X înţeleg...”.
3. Recursul la autoritate este folosit pentru a evoca experienţa personală a oratorului (
„vă spun asta din experienţă...”, „credeţi-mă pentru că am trăit asta...”), când se recurge la mărturia
directă a unei terţe persoane ( „aveţi încredere în el, cunoaşte bine această problemă”) sau la
strategii de politeţe ( „nu am experienţa dumneavoastră, dar credeţi-mă că....”).
Contextul comunicaţional argumentativ poate determina recurgerea la forme directe
sau indirecte de transmitere a intenţiilor comunicative şi la acţiuni redresive implicite sau
explicite. Aprecierea măsurii în care comunicarea argumentativă afectează interlocutorul se
realizează în funcţie de trei variabile extralingvistice:
1. Distanţa socială – depinde de relaţia stabilită între actorii comunicării,
determinată de poziţiile şi atributele sociale stabile, de frecvenţa schimburilor
verbale, de domeniile tematice abordate, etc.; în general, această variabilă
impune o relaţie simetrică între actorii comunicării.
2. Puterea – exprimă direcţia exercitării controlului comunicării; în comunicarea
argumentativă se stabileşte o relaţie asimetrică, controlul comunicării
desfăşurându-se dinspre emiţător spre receptor.
3. Gradul de interferenţă – se stabileşte în raport cu dorinţa de autonomie faţă
de colocutor sau de aprobare a acestuia.
Rezultanta acestor variabile îi permite emiţătorului să decidă asupra unei forme de
comportament strategic, în raport cu intenţiile de comunicare şi cu imperativul adaptării la
audienţă.
Conform Dicţionarului general de Ştiinţe. Ştiinţe ale limbii strategia comunicativă
reprezintă „o formă de comportament comunicativ, bazată pe manipularea structurilor
interacţionale şi a mijloacelor verbale de concretizare a acestora, în vederea atingerii
obiectivelor urmărite.” Din perspectiva efectului unei intenţii de comunicare, comportamentul
strategic este în mod necesar legat de acţiunea principiului politeţii. Aplicarea principiului
politeţii în comunicare determină alegerea strategică a modalităţilor de expresie lingvistică, în
8
funcţie de datele concrete ale situaţiei de comunicare. Teoria politeţii, dezvoltată în cadrul
pragmaticii de Brown şi Levinson (1987), se bazează pe conceptul de face, care desemnează
imaginea publică a eului individual, configurată în termenii unor atribute sociale acceptate de
alţii. Principul politeţii are un număr de 6 maxime centrate asupra emiţătorului şi receptorului,
formulate de Geoffrey Leech: maxima tactului, urmăreşte diminuarea expresiei neajunsurilor
unei acţiuni din perspectiva receptorului;
maxima generoztăţii urmăreşte impersonalizarea emiţătorului (prin formulări
impersonale);
maxima modestiei constă în minimalizarea gesturilor proprii de generozitate ale
emiţătorului;
maxima aprobării se manifestă prin reducerea de către emiţător a opiniilor pe care
receptorul le dezaprobă şi prin accentuarea opiniilor pe care receptorul le aprobă; dacă prima
parte a maximei urmăreşte înlăturarea conflictului, cea de-a doua parte caută să creeze
receptorului sentimentul de confort şi solidaritate;
maxima acordului vizează minimalizarea formulărilor ce exprimă dezacordul şi
maximizarea celor ce exprimă acordul; această maximă relevă faptul că orice comunicator este
mai degrabă predispus să exprime acordul cu celălalt decât dezacordul;
maxima simpatiei se bazează pe stimularea sentimentelor pozitive şi crearea empatiei,
prin răspunsuri directe la nevoile afective şi de recunoaştere ale receptorului.
În timp ce maximele 1 şi 3 sunt centrate asupra receptorului, maximele 2 şi 4 se răsfrâng
asupra emiţătorului, iar maximele 5 şi 6 acţionează simetric atât asupra emiţătorului cât şi
asupra receptorului.
În mod evident, retorica are un caracter situaţional sau contextual. Relaţia semnificaţie-
context reprezintă o condiţie generală a comunicării umane, dar nu este sinonimă cu situaţia
retorică, căci, mai mult decât a fi parte a unui context care implică interacţiunea dintre retor,
audienţă, subiect şi scopul comunicării, în ultimă instanţă, discursul retoric produce o acţiune
şi aduce schimbarea unei stări de fapt. Altfel spus, retorica reprezintă o acţiune asupra
realităţii, prin producerea unui discurs care angajază gândirea şi acţiunea audienţei în actul
schimbării. În acest sens putem afirma că retorica are un caracter persuasiv.

9
 2. Retorica clasică – excurs istorico-noţional

Actualitatea retoricii nu cere numai un act constatativ ci şi o privire diacronică asupra

momentelor relevante ale istoriei sale.

2.1. Scurt istoric al retoricii

Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al VI-lea î. Ch., în Sicilia.
Empedocle din Agrigent, Corax şi discipolul său Tisias se pare că sunt cei dintâi care au
sistematizat şi difuzat învăţătura şi practica retorică, elabornd un manual (Technè rhétorikè), ce
conţinea precepte referitoare la modul în care trebuiau pledate cauzele în faţa juriilor
populare. Cu Gorgias, cel mai important orator sicilian, tehnicile de folosire a limbajului îşi
afirmă incontestabila importanţă. Retorica va deveni apoi un domeniu privilegiat de sofişti,
care excelau în arta comunicării publice. Pentru sofişti, se poate ajunge la orice cunoaştere
probabilă (singura la care putem avea acces), prin confruntarea a două teze opuse şi prin
analizarea argumentelor care le susţin. Tehnica explorării adevărului prin argumente opuse va
fi perfecţionată de Protagoras, în concepţia căruia, rolul limbii este de a persuada, în sensul
determinării unei adeziuni emoţionale din partea auditoriului, şi mai puţin în acela de a
determina, în mod obiectiv, impunerea celui mai puternic argument. Mai mult, sofiştii
înţelegeau prin kairos, ansamblul elementelor care descriu contextul în care are loc
persuasiunea şi care influenţează alegerea anumitor tehnici retorice. Platon va condamna
dispreţul sofiştilor la adresa adevărului. El consideră că trebuie să distingem între retorica
adevărată şi falsa retorică. Retorica sofiştilor, întemeiată pe kairos, urmăreşte să obţină un
adevăr probabil şi să înşele auditoriul; aceasta este falsa retorică, declamată de Platon în
Gorgias. Retorica cea adevărată, aşa cum rezultă din Phaidros, este aceea formă de dialog prin
care adevărul preexitent în fiinţa umană, este adus la suprafaţă, prin meşteşugul filosofolui.
Aristotel va reconsidera retorica în calitatea ei de metodă de persusiune, potrivită în orice
ocazie, depăşind problema bunelor sau relelor uzanţe. El afirmă importanţa recurgerii la

10
emoţie, produsă de discursul însuşi şi nu prin artificii, dar accentuează rolul argumentării,
plasând retorica, împreună cu dialectica, într-un strâns raport cu ştiinţa. Pentru Aristotel,
„tehnica retorică poate fi aplicată oricărui subiect care poate fi supus discuţiei şi deliberării,
trimiţând către acele aspecte ale subiectului, care permit prezentarea verbală şi ajută la
înţelegerea şi acceptarea subiectului de către auditoriu. (....) Retorica abordează subiectul sub
aspect comunicaţional, sau altfel spus, cu intenţia de a-l prezenta într-o manieră accesibilă
judecăţii raţionale a auditoriului.”
În Roma antică, aşa cum observă James D. Williams interesul pentru teoretizarea retoricii
va fi uzurpat de practica retorică, şi anume de oratorie, privită ca mijloc de producere a
schimbărilor sociale şi politice, pentru ca terptat, printr-o accentuată preocupare pentru limbă
şi stil, graniţele dintre retorică şi literatură să se estompeze tot mai mult. Sistemul retoric va fi
însă îmbogaţit prin aportul lui Marcus Tullius Cicero, unul dintre cei mai mari oratori romani,
pentru care retorica înseamnă o formă (oratio), un subiect (quaestio) şi o energie (vis oratoris);
el acordă totodată o mare importanţă pregătirii intelectuale şi profilului moral al orataorului,
al cărui principal rol este îndrumarea auditoriului spre acţiunea corectă, alături de educarea
acestuia şi de transmiterea principiilor morale, nu în mod teoretic ci prin exemplul oferit de
retor.
În Evul Mediu retorica va căpăta statutul de disciplină scolastică, alaturi de formalizată şi
artificializată. Gramatica, dialectica şi retorica vor compune trivium-ul care va sta la baza
educaţiei şi culturii secolelor V-VIII. Discursul va lua forma predicii sau omiliei. În De doctrina
christiana Sfântul Augustin a încercat definirea rolului retoricii în contextul cerştinismului şi al
disputelor legate de adevărul revelat ce nu are nevoie de artificiile elocinţei. Pentru Augustin,
abordarea scripturilor presupune atât cunoaşterea modalităţii de descoperire a substanţei
conţinutului, a ceea ce trebuie înţeles (modus inveniendi), cât şi cunoaşterea modalităţii de
transmitere a acestui înţeles, celorlalţi (modus proferendi). Dacă elocinţa fără înţelepciune nu
ajută la nimic, elocinţa ce însoţeşte înţelepciunea poate ajuta la o mai bună transmitere şi
înţelegere a adevărului. Elocinţa consistă în capacitatea predicatorului ca prin discursul său să
intruiască (docere), să farmece (delectare) şi să convingă (movere), iar printre ornamentele
retorice necesare unei predici se numără: aluzia, umorul, unificarea într-un enunţ a ideilor
principale desfăşurate în discurs, amplificarea (prin definirea unui termen, oferirea
exemplelor, îndemnarea auditoriului la meditaţie asupra unei idei, etc.), corespondenţa dintre
11
părţile discursului, tranziţia de la o parte la alta a discursului, cântărirea importanţei temei,
modularea vocii, gestica adaptată. Mai mult, Augustin consideră că stapânirea mijloacelor de
expresie de către predicator, contribuie la o bună înţelegere a conţinutului. În fond, nu retorica
este blamată, ci excesele sale, sau vanităţile sofistice. Deşi Evul Mediu face o clară distincţie
între sapientia saeculi şi sapientia spiritualis, cele două forme de înţelepciune se potenţează
reciproc, la fel cum şi retorica oferă forţă de pătrundere adevărului revelat.
Renaşterea aduce cu sine o glorificare a spiritului clasic şi a elocinţei intelectualizate.
Domină interesul pentru limbă care stă la baza construcţiei realităţii sociale. Scopul educaţiei
retorice renascentiste îl constituia dezvoltarea abilităţilor de a decsoperi subiecte şi de a le
transpune în formulări adecvate. Se urmărea astfel elaborarea unui ansamblu de subiecte şi de
modalităţi în care acestea puteau fi enunţate, astfel încât oratorul să dispună întotdeauna de
materialul necesar pentru orice situaţie comunicativă. La îmbogăţirea teoriei îşi aduc
contribuţia Leonard Cox (The Art or Craft of Rhethoryke) şi Thomas Wilson (The Art of
Rhethoryke). Clasicismul francez al secolului al XVII-lea s-a caracterizat prin imitarea modelelor
greco-romane şi a promovat ordinea, claritatea, echilibrul, obţinute prin respectarea regulilor
care guvernează diversele genuri. Retorica secolului XVIII-lea este marcată de discursurile
revoluţionare ale lui Danton şi Robespierre – Discurs asupra libertăţii presei, Discurs asupra
pedepsei cu moartea sau Discurs asupra Fiinţei supreme.
Substanţa teoretică a retoricii secolului al XIX-lea se fondează pe asumţiile clasice şi pe
premisele epistemologice şi beletristice popularizate la sfârşitul secolului al XVIII-lea în
Anglia, ca New Rhetoric. Secolul al XIX-lea este cel care va consemna declinul retoricii clasice.
Reculul retoricii va fi accentuat de programele romantice care merg în direcţia simplităţii,
conciziei şi naturaleţei, respingând modelul normativ-prescriptiv al disciplinei.
Renaşterea retoricii în secolul al XX-lea are la bază revalorizarea limbii şi a persuasiunii,
într-o lume profund mediatizată. Cu mişcarea filosofică linguistic turn, semnificaţiile simbolice
dobândesc o valoare proprie „relaţiile dintre limbaj şi lume sau dintre propoziţie şi stările de
fapt (pre-)iau ştacheta relaţiilor dintre subiect şi obiect.” Retorica va beneficia de teoriile
dezvoltate de lingvistică, prin lucrările lui R. Jakobson, semiotică, prin F. De Saussure şi Ch.
Sanders Peirce, stilistică şi teoria argumentării. Şcoala franceză reprezentată de T. Todorov, R.
Barthes, G. Genette, sau de Grupul μ repune în discuţie retorica din perspectiva figurilor, fără
a recurge la constrângeri normative. Neoretorica, redefinită din perspectiva teoriei
12
argumentării şi a filosofiei acţiunii sociale, accentuează prin Chaim Perelman şi Lucie
Olbrechts-Tyteca, importanţa unei a teorii a activităţilor umane, a agenţilor individuali sau
colectivi, a scopurilor şi programelor (vezi discursurile deliberative), a evaluării conduitelor
efective din punctul de vedere al sistemelor de norme în vigoare(vezi discursurile judiciare)
precum şi a teoriilor judecăţilor de valoare (vezi discursurile epidictice, elgiul, blamul,
justificarea, scuza).
Mişcarea neoretorica este impresionantă ca amploare. Ea poate fi urmărită în logică,
teoria cunoaşterii, filozofia dreptului, lingvistica generală sau în stilistică şi în critica
literară. Mai mult, corpusuri de norme empirice, cum sînt cele referitoare la reclama
comercială sau la propaganda politică şi religioasă, tind să devină ştiinţe în cel mai
riguros sens al termenului datorită revalorificării şi dezvoltării unora dintre cuceririle
vechii retorici.

2.2. Retorica – aria semantică a termenului

De-a lungul celor două milenii şi jumătate care s-au scurs de la constituirea retoricii,
s-au propus sute de definiţii. Ele se pot grupa însă în trei tipuri, reductibile fiecare la cîte
o formulă mai pregnantă, care a circulat mai mult şi care reflectă una dintre cele trei
mari faze ale istoriei acestei discipline.
Prima definiţie este aceea de creatoare a persuasiunii, care a circulat mult în
Antichitate. Platon, Isocrate, Aristotel, Eudor, Hermagoras, Ariston, Apollodor si
Cicero, au notat, cu mici diferenţe, faptul că nucleul noţiunii de retorică, îl constituie
persuasiunea, în toate domeniile de activitate, dar în special în cel politic şi judiciar.
Al doilea tip de definiţe marchează o deplasare vizibilă a interesului spre
comunicarea propriu-zisă şi mai ales spre mijloacele prin care se realizează aceasta.
Persuasiunea apare rar ca notă a definiţiei, si nici obiectul ei nu este amintit prea des.
Cea mai pregnantă formulă este aceea pe care a impus-o Quintilian : ars sau scientia bene
dicendi, adică ansamblul de reguli tehniciste sau ştiinţifice, nu empirice, care fac ca o
comunicare să fie perfectă. Bene se referă atît la rezultatul comunicării cît şi la calitatea ei
estetică, retorica devenind mai mult o artă a vorbirii elegante — ars pulchre loquendi.
Persuasiunea este menţionată ca obiectiv posibil dar nu obligatoriu, accentul căzînd pe
13
mijloacele care fac ca un discurs să fie perfect din punct de vedere estetic. Retorica este
mai puţin o artă a persuasiunii, şi mai mult o artă a invenţiei, alegerii şi exprimării cu
ornamente convenabile, care poate servi la a convinge. Promovînd ornarea ca notă
esenţială a noţiunii de act retoric, se va opera o vizibilă deplasare a disciplinei noastre
din aria filozofiei în aceea a problematicii literare propriu-zise.
A treia definiţie este aceea de ars ornandi, foarte des întîlnită în Evul Mediu şi chiar
mai tîrziu. Artele liberale şi expuneau în modul cel mai succint cu putinţă rostul fiecăreia,
retorica fiind indicată ca o stilistică practică.
Retorica nu va mai fi definită ca art de bien dire pour persuader pe motiv că nu există
„artă" care să te înveţe să nu faci bine ceva, şi că unica funcţie a limbii este obţinerea
acordului ascultătorului. Aceasta ar motiva nu numai excluderea lui bene d in definiţia
tradiţională, ci şi renunţarea la inutila indicaţie privind persuasiunea.

Se reflectă aici o neînţelegere a uneia dintre indiscutabilele cuceriri ale retoricii vechi,
anume că actul comunicării poate fi şi fapt de artă, vorbitorul ţinînd să arate nu numai ce
doreşte din partea ascultătorului, ci şi să atragă atenţia acestuia asupra felului în care el
este solicitat, fapt redescoperit de Jakobson şi noua critică franceză.

Revirimentul neoretoric la care asistăm, implică redescoperirea şi valorificarea

creatoare a unora dintre cuceririle ei ca disciplină filozofică, oferind baze noi pentru
adâncirea relaţiilor interdisciplinare. În lingvistica generală şi în critica literară recentă
(new criticism şi la nouvelle critique), nu poate fi vorba de o neoretorică propriu-zisă, căci în
acest domeniu există o continuitate, în definitiv, s-a vorbit întotdeauna despre figuri şi
tropi, despre genuri sau despre structura compoziţională a unei opere literare.

O completă răsturnare semantică a termenului, începută de „retorismul romantic",

care declama stilul afectat, bombastic, persistă şi în secolul XX. Reţinem poziţia lui H.I.
Marrou, pentru care, „retorica este sinonimă cu artificiu, nesinceritate, decadenţă.
Aceasta, poate, fiindcă pur şi simplu n-o mai cunoaştem şi că am devenit nişte barbari.
Trebuie să comparăm retorica cu alte sisteme de convenţii, pe care, în alte epoci clasice,
le-au avut celelalte arte: să ne gîndim la legile perspectivei în pictură, la acelea ale
armoniei în muzica noastră de la Bach la Wagner, la acelea ale versificaţiei încă.”
14
 Pentru Pierre Guiraud însă, „retorica este altceva decît un simplu mănunchi de
reguli; ea este expresia unei culturi ( . . . ) dintre t o a t e disciplinele antice, ea este, cu
siguranţă, cea care merită cel mai mult numele de ştiinţă : amploarea observaţiilor,
precizia definiţiilor şi rigoarea clasificărilor ei constituie un studiu sistematic al
resurselor limbajului, al cărui echivalent nu se vede nicăieri în restul cunoştinţelor
umane ale vremii aceleia".

2.3. Termenii retoricii clasice

2.3.1. Triada ethos, pathos, logos

Aristotel a divizat mijloacele persuasiunii în trei categorii: ethos, pathos, logos. Această
triadă reprezintă modelul pe care s-au grefat principalele modele lingvistice şi retorice din
antichitate şi până astăzi. Modelul ideal al comunicării persuasive este cel care asigură
echilibrul perfect al celor trei mijloace. Orice supraevaluare a uneia dintre elementele triadei
poate dezechilibra actul comunicaţional.
Ethosul sau apelul etic, trimite la caracterul oratorului, urmărindu-se persuadarea
auditoriului prin calităţile acestuia, dintre care cele mai importante sunt autoritatea, bunele
intenţii şi carisma, toate cel trei compunând credibilitatea oratorului, calitate detreminată ce
poate determina auditoriul să asculte, sa creadă şi să accepte argumentarea propusă de orator.
Ethosul este exprimat atât prin stilul şi tonul mesajului, cât şi prin calităţile oratorului,
independente de mesaj.
Pathosul sau apelul emoţional urmăreşte persuadarea, prin stimularea emoţiilor şi
imaginaţiei auditoriului. Efectul emoţional manifestat prin crearea încântării şi empatiei,
poate merge până la identificarea cu punctual de vedere al oratorului. Apelul patetic poate fi
cel mai bine transmis prin intermediul povestirii care aşează într-o formă abstractă, o realitatea
pe care auditoriul o percepe ca palpabilă şi prezentă. Astfel, valorile şi credinţele oratorului,
prezente implicit în poveste vor fi însuşite de către auditoriu prin mecanismele imaginaţiei.

15
 Logosul sau apelul logic realizează persuadarea prin recursul la raţiune şi trimite la
consistenţa mesajului (probe, fapte, evidenţe) şi la redarea logică a ideilor prin diferite tipuri
de raţionamente

2.3.2. Tipuri de discurs

Oratoria clasică distinge trei tipuri de discursuri, adecvate circumstanţelor/situaţiilor de

comunicare şi auditoriului căruia îi sunt destinate: deliberativ, judiciar şi epidictic. Aristotel
asocial fiecărui tip de oratorie un aspect legat de timp (trecut, prezent, viitor), un număr de
obiective şi locuri de invenţie (topice) adecvate.
Astfel, discursul deliberativ este orientat spre viitor, are ca obiective susţinerea şi exprimarea
unui sfat, or avertisment, iar topicele sau locurile speciale de invenţie sunt demn/nedemn,
avantajos/neavantajos. Discursul deliberativ a fost legat la început exclusiv de modul de
vorbire specific mediilor/claselor politice, orientarea sa spre viitor reprezentând de fapt,
proiecţia unor legi sau acţiuni politice. Scopul principal al discursului este acela de a lua
decizii şi de a dezbate caracterul lor în termenii axei util-dăunător.
Discursul judiciar este orientat spre trecut, are ca obiective acuzarea sau apărarea,
calificarea sau judecata iar topicele adecvate sunt just/injust şi bine/rău.O caracteristică a
acestui discurs o constituie modul formalizat de organizare şi profilul specializat al
auditoriului.
Discursul epidictic, numit şi discurs demonstrativ sau ceremonial, ia forma alocuţiunilor
publice, panegiricelor şi oraţiilor funebre. Este orientat către prezent, are ca obiective lauda sau
blamul iar topicele specifice sunt virtutea şi viciul. Rolul său este acela de a intensifica
adeziunea faţă de valorile fără de care ar fi imposibilă mobilizarea emoţională a auditoriului.

2.3.3. Canoanele retoricii

16
 Retorica antică a impus o viziune conform căreia textul trebuie să fie pus în valoare de un
ansamblu de elemente de la cele lingvistice, gramaticale, oratorice până la cele non-verbale
cum ar fi mimica, gestica, aspectul fizic sau vestimentaţia retorului.
S-au impus cinci canoane care privesc atât actul enunţării (memoria şi declamarea) cât şi
regulile de construcţie a enunţului (invenţiunea, dispoziţia şi elocuţiunea).

Invenţiunea

Invenţiunea este categoria retorică aflată în strânsă relaţie cu logosul, fiind orientată
asupra a ceea ce autorul doreşte să spună mai degrabă decât asupra modului în care aceasta
poate fi spus. Inventio descrie toate mijloacele de persuasiune referitoare la tema discursului:
subiectele, probele, argumentele, locurile, tehnicile de persuasiune, tehnicile de amplificare,
logica.

Dispoziţiunea (dispositio)

Numele latin dispositio înseamnă plasare. În retorica antică, dispositio se referea doar la
ordinea observabilă într-o oraţie/discurs, dar termenul şi-a lărgit sfera semantică incluzând
toate consideraţiile legate de oragnizarea unui discurs. Dispoziţiunea se referă la ordonarea
mijloacelor de persuasiune, înlănţuirea şi repartizarea argumentelor din care va rezulta
organizarea internă, compoziţia generală şi planul discursului. Dispositio în oraţia/discursul
clasică cuprindea următoarele părţi: exordiu, naraţiune, discuţie sau confirmare, peroraţie.
- exordiu este partea de început a discursului cu funcţie esenţial fatică; cuprinde un expozeu
scurt şi clar al problemei care va fi tratată sau a tezei care va fi demonstrată.
- naraţiunea reprezintă expunerea faptelor referitoare la subiectul tratat. Acest expozeu trebuie
să pară obiectiv: logosul va precumpăni faţă de ethos şi de pathos; naraţiunea cere claritate,
concizie, credibilitate.
- confirmarea regrupează ansamblul de probe şi este urmată de o respingere care distruge
argumentele adverse; ea utilizează: exemple, entimema, amplificarea care permite trecerea de
la cauză la problemă; amplificarea cuprinde, de obicei, un sistem eterogen de descrieri şi
digresiuni, de formulări patetice, de amintiri şi citate, de fraze şi cuvinte sinonime;
17
confirmarea recurge la logos, dar şi la pathos pentru a provoca emoţii în cadrul oferit de
acumularea de argumente.
- peroraţia este secvenţa compoziţională care încheie discursul putând fi mai extinsă sau mai
restrânsă; ea recurge adesea la procedee de amplificare (cu efect de insistenţă), la apeluri
emoţionale, şi la o structură recapitulativă, în care se rezumă argumentaţia.

Elocuţiunea (elocutio)

Reprezintă faza de redactare a unui discurs, punctul unde retorica întâlneşte literatura.
Elocuţiunea insistă asupra stilului şi a redactării, făcând apel la figuri, la alegerea şi
dispunerea cuvintelor în fraze sau la producerea efectelor de ritm. Din păcate, sfera retoricii a
fost adesea redusă la interpretarea stilului ca un înveliş atrăgător sau ornamentat al ideilor.
Stilul presupune adecvarea mesajului la gândire şi a expresiei la un anumit public. Este adesea
apropiat de pathos, deoarece figurile de stil sunt adesea folosite pentru a convinge prin apeluri
la emoţie. Totuşi, stilul este implicat şi în ethos, pentru că stabileşte sau diminuează
credibilitatea autorului. La nivelul logosului, stilul servşte la producerea coerenţei şi a
clarităţii, atribute incontestabile ale apelului la raţiune.

Memoria (memoria)

Iniţial, memoria părea să fie legată doar de mnemonică (mnemotehnică), adică de

ansamblul procedeelor care ar putea să-l ajute pe oratorul în devenire să reţină discursul dar
memoria se referă şi la tehnica stocării locurilor comune sau a sistemului organizat de
informaţii provenite din topicele de invenţiune pentru a fi folosite într-o ocazie dată. De aceea,
memoria este legată atât de nevoile de improvizaţie ale oratorului, cât şi de nevoia de a
memoriza un discurs complet pentru a-l prezenta. Memoria, sugerează, de asemenea,
modalităţile de considerare ale aspectelor de pregătire a comunicării şi de performanţele
comunicării însăşi, în special în cazul comunicării orale pregătite sau improvizate.
Deasemenea, memoria se referă şi la modul în care audienţa reţine cele comunicate prin
intermediul discursului. Înacest scop, anumite figuri ale discursului sunt hotărâtoare pentru a
ajuta memoria (figurile de repetiţie, descrierea, enumerarea).
18
 Declamarea (pronuntatio)

Declamarea se referea la aspectele orale ale retoricii folosite în contexte publice, dar
sfera sa poate fi lărgită prin evidenţierea acelor laturi care privesc prezentarea publică a
discursului, scris sau oral. Ea trimite la enunţarea efectivă a discursului, punerea în valoare a
altor strategii/calităţi care privesc un ansamblu la a cărui coerenţă acţionează efectele vocii,
mimica, privirea, tehnicile gestuale. Este strâns legată în special de ethos şi de pathos, dar nu
poate fi ruptă nici de conţinutul discursului, fiind complementată logosului.

3. Premisele şi cadrul argumentării

3.1. Ce este argumentarea?

Teoria argumentării poate fi definită ca studiu al tehnicilor discursive ale raţionamentului

practic, prin care un individ urmăreşte să determine sau să sporească adeziunea celorlalţi la
anumite idei sau opinii ale sale, ceea ce sugerează că argumentarea este motivată printr-un
dezacord real, probabil sau posibil între colocutori.
Argumentarea reprezintă o operaţie care se sprijină pe un enunţ acceptat (argumentul),
pentru a atinge un enunţ situat pe o anumită scală a acceptabilităţii (concluzia). A argumenta
se reduce în ultimă instanţă la a adresa unui interlocutor un argument (un raţionament bun)
pentru a-l face să admită o concluzie şi pentru a-l determina să adopte comportamente
adecvate acesteia.
Dintr-o perspectivă tradiţională, teoria argumentării este considerată ca parte constitutivă a
sistemului retoric, dar ea s-a dezvoltat şi în cadrul logicii, lingvisticii sau teoriei comunicării.
Aşa cum observă C. Sălăvăstru, există legături strânse ale argumentării cu arta elocinţei
(Platon a invocat legatura în dialogurile sale), cu psihologia sau cu disciplinele ei de ramură

19
(orice argumentare este un fapt de invenţie individuală sau socială), cu praxiologia (orice
argumentare este o acţiune care urmăreşte îndeplinirea unui scop) sau cu etica (orice
argumentare produce efecte asupra individului sau grupului, iar aceste efecte pot sta sub
semnul binelui sau răului; argumentarea reprezintã, de asemenea, un ansamblu de tehnici de
legitimare a credinţelor şi a comportamentelor - ea caută să influenţeze, să transforme sau să
întărească credinţele/comportamentele colocutori). Totuşi, afirmă acelaşi autor, „din punctul
de vedere al organizării interne a unui act de argumentare, relaţiile cele mai semnificative sunt
şi rămân cele cu logica”căci argumentarea este şi rămâne „un demers aplicativ integrat
imperativelor raţionalităţii”. Din punctul de vedere al logicii, argumentarea reprezintă un
proces de justificare logică a unei propoziţii. Altfel spus, argumentarea stabileşte o relaţie între
un argument şi o concluzie. Definiţia poate fi îmbogăţitã prin evidenţierea „canalului“ astfel,
argumentarea reprezintă o strategie prin care, folosind o anumită limbă, un vorbitor reuşeşte să
extragă concluzii valabile dintr-un enunţ. Argumentarea nu trebuie confundată cu
demonstraţia logică a adevărului unui enunţ sau a validităţii unui raţionament, deoarece
mecanismele procesului de argumentare aparţin limbilor naturale, pe când cele ale
demonstraţiei aparţin logicii.
Din perspectiva lingvisticii, argumentarea reprezintă o activitate verbală, de natură
intelectuală şi socială, prin care se poate realiza justificarea sau respingerea unor opinii.
Înţelegerea discursului ca ansamblu de strategii prin care emiţătorul încearcă să-şi
influenţeze colocutorii conferă oricărei forme discursive o forţă argumentativă inerentă.
Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale, a înlănţuirii replicilor, a
dezbaterilor, ceea ce nu exclude importanţa ei în cadrul contextelor monologale (deliberare
interioară).
Din punctul de vedere al cadrului în care se desfăşoarã, argumentarea poate fi comună,
cotidiană sau specializată, în diferite domenii ale acţiunii sau cunoaşterii.

3.2. Argumentul

Termenului „argument“ îi pot fi atribuite mai multe definiţii, nu întotdeauna delimitate cu

precizie. Argumentul poate fi interpretat ca variabilă independentă a unei funcţii, sau ca o

20
propoziţie considerată ca adevărată şi luată în considerare pentru demonstrarea altei
propoziţii.
Putem definii argumentul şi ca orice conţinut de gând al unei judecăţi sau ca „probă în
favoarea sau în defavoarea tezei susţinute”. În anumite clasificări, argumentele sunt împărţite
în trei subcategorii:

Argumentele legate de ethos sunt argumente de ordin afectiv şi moral legate de atitudinile
pe care trebuie să le ia un orator pentru a inspira încredere auditoriului său. Oratorul îşi poate
construe argumentele pe diverse strategii, cum ar fi cea a bunului simţ, a sincerităţii şi
bunăvoinţei etc.
Argumentele legate de pathos sunt argumente de ordin pur afectiv, destinate să trezească
emoţii, pasiuni şi sentimente, să fie deci adaptate profilului psihologic al publicului vizat.
Argumentele legate de logos se adreseazã raţiunii şi se bazează pe implicaţia logică. Ele pot
fi: deductive, inductive, analogice, etimologice, cauzale, opozitive etc.
C. Sălăvăstru deosebeşte argumentele bazate pe fapte, pe exemple sau pe autoritate.
Faptul este asociat cu un decupaj al realităţii, indifferent dacă această realitate ţine de
concret sau este rezultatul ficţiunii. Aduse într-o relaţie dialgică, atât faptele ce ţin de concret
cât şi cele ce ţin de ficţiune îndeplinesc acelaşi rol argumentativ . Faptul poate fi conceput şi
prezentat drept ansamblul datelor susceptibile de a fi
A. Argumentele bazate pe fapte
observate fie că ele sunt prezentate direct, pe baza documentelor sau prin intermediul
martorilor. Rolul faptelor este acela de a provoca emoţii şi de a mobilize la acţiune.
Argumentele bazate pe fapte sunt folosite în argumentări din mai toate domeniile: în ştiinţele
experimentale, observarea repetată a faptului constituie suportul enunţurilor care exprimă
regularităţi empirice, putând determina enunţarea unor legi; în medicină, simptomele devin
fapte pe baza cărăra se stabileşte o boală; în psihologie, temperamental unui individ se
determină pe baza reacţiilor pe care le are în diferite contexte; în sociologie, observarea
faptelor unei comunităţi poate constitui baza generalizărilor; în domeniul juridic, acuzarea se
face pe baza faptelor savârşite, înfăţişate şi probate; în domeniul politic, sunt prezentate fapte
reale sau posibile; în literatură, coerenţa faptelor stă la baza întemeierii lumii ficţionale.
Principiile utilizării argumentelor bazate pe fapte sunt: coroborarea faptelor astfel încât să
21
compună o argumentare raţională, selecţia faptelor favorabile sau defavorabile tezei (vezi
domeniul juridic) şi relavanţa faptelor aduse ca probe în argumentare.

B. Argumentele bazate pe exemple

Exemplul poate fi definit drept faptul singular care este pus să îndeplinească, pentru un
auditoriu, rolul unei reguli. Deşi multe din exemple provin din domeniul faptelor, sfera
exemplelor este mult mai largă; acestea se pot selecta din domeniul valorilor, atitudinilor,
acţiunilor, etc. Rolul argumentativ al exemplelor este determinant întrucât ele pot fi aduse în
discuţie ca punct de plecare al generalizărilor, dar constituie şi suportul unor ilustrări
convingătoare. Forţa de sugestie a exemplelor trebuie să fie mai mare generalizarea la care
acestea contribuie. În domeniul religios exempele au o mare putere de convingere, căci ele
constituie pilde de urmat, determinând puternice trăiri şi chiar mobilizarea la acţiune.

C. Argumentele bazate pe autoritate

Putem invoca două tipuri de autoritate: autoritatea persoanei şi autoritatea valorii.
Pentru ca o persoană să aibă autoritate, trebuie să îndeplinească simultan două condiţii:
să aibă competenţă recunoscută într-un domeniu al cunoaşterii, iar competenşa sa să fie
recunoscută de ceilalţi. Apelul la autoritatea persoanei este efficient dacă autoritatea satisface
cerinţa unui consens minimal în legătură cu afirmaţiile sale. Simpla invocare a numelui unor
personalităţi din diferite domenii poate determina grade de convingere şi adeziune din partea
auditoriului , uneori în mai mare măsură decât faptele sau exemplele. A utiliza un argument
bazat pe autoritate înseamnă a considera enunţurile cuiva drept argumente care pot justifica,
prin ele însele şi prin faptul că sunt cunoscute, susţinerea sau respingerea unei teze.
Fiecare domeniu al cunoaşterii omeneşti expune o sumă de valori care orientează întregul
sistem al cunoaşterii în domeniul respective. Unele sunt constitutive domeniului iar altele sunt
generale. Există valor ice definesc discursul ştiinţific (adevăr, eroare, deductibilitate,
verificare); valori ale domeniului juridic (dreptate, lege, pedeapsă); valori morale (bine, rău,
cinste, omenie); valori prin care se individualizează domeniul religios (credinţă, smerenie,
iertare, iubire, mărturisire); valori care angajează domeniul politic (egalitate, democraţie,
22
drepturile omului). Astfel de valori sunt adesea invocate şi devin, prin prestigiul lor,
argumente bazate pe autoritate.

3.3. Tipologia argumentelor

Argumentum ab auctoritate (argumentul autorităţii)

Reprezintă un tip de argument prin care se invocă, în sprijinul unei poziţii, sau afirmaţii
o instanţă învestită cu autoritate şi prestigiu. Dacă oponentul recunoaşte această autoritate
implicit, acesta recunoaşte şi validitatea sau adevărul poziţiei sau afirmaţiei oratorului.
Argumentul autorităţii este un argument de confirmare având următoarea formă
canonică: P, fiindcă A susţine P, iar A este o autoritate în materie.

Argumentum a contrario
Mod de argumentare analogică ce se bazează pe transferul de la contrariu la contrariu,
având schema: dacă lui A îi corespunde B, lui non-A este probabil să-i convină non-B.

Argumentum ad hominem (privitor la omul cu care se discută)

Mod de argumentare care constă în a sublinia consecinţele care rezultă din tezele cel
mai puţin probabile de a fi adevărate, admise de adversar. În sens larg, acest tip de argument
reprezintă un atac cu referire strictă, precisă la doctrina sau la individualitatea adversarului. Se
poate vorbi despre argumentum ad hominem întotdeauna când este vorba despre adevărul şi
implicaţiile unei aserţiuni sau despre legitimitatea unei conduite care se resping prin referire la
trăsăturile negative ale persoanei care le susţine.
Mecanismul organizării acestui argument se bazează pe deplasarea accentului de la
problemă la persoană. Respingerea argumentului ad hominem este foarte productivă. Unii
cercetători arată că cel mai important mecanism al respingerii este reprezentat de punerea
adversarului în contradicţie cu el însuşi.
Se disting mai multe căi de realizare:
– contradicţia la nivelul cuvintelor (oponentul pune în contradicţie afirmaţiile locutorului,
emise, în general, în momente diferite);
– contradicţie la nivelul cuvintelor şi al convingerilor/ credinţelor;
23
– contradicţie la nivelul cuvintelor şi al actelor;
– contradicţie între normă şi realitate.

Argumentum a fortiori (dintr-un motiv mai puternic, cu atât mai mult)

Mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-un caz se extinde şi
asupra altui caz, care prezintă faţă de primul motive mai puternice de a fi considerat ca
adevărat.

Argumentum ad misericordiam
Mod de argumentare care se bazează pe presiunea exercitată asupra adversarului prin
apelul constant la sentimentele şi interesele sale. Acest tip de argumentare este frecvent folosit
în discursurile politice, electorale şi publicitare şi se axează pe manipularea sentimentelor de
compasiune ale adversarului sau pe strategia ameninţării acestuia.

Argumentum a pari (argument dintr-un motiv egal)

Mod de argumentare care se bazează pe transferul unei demonstraţii specifice unui caz la un
alt caz, din raţiuni de identitate sau analogie între cele două cazuri.

Argumentum ex concessis (prin concesie)Mod de argumentare indirectă prin acceptarea

provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu sine însuşi sau a-l determina
să accepte ceea ce iniţial respinsese.

Argumentum ex silentio (prin tăcere)

Mod de argumentare bazat pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia enunţată.

3.4. Conectori argumentativi

24
 În teoria textului, termenul conector textual (sau pragmatic) desemnează un cuvânt sau un
grup de cuvinte din clasa adverbului sau a conjuncţiei care au funcţia de a asigura legătura
între idei. Conectorul argumentativ este un morfem (de tipul conjuncţiei, adverbului,
locuţiunii adverbiale, grupului prepoziţional, interjecţiei etc.), care articulează două sau mai
multe enunţuri într-o strategie argumentativă unitară. La nivelul textului, conectorii
argumentativi asigură legătura formală şi semantică dintre elementele unui discurs,
contribuind la realizarea coeziunii textuale.

Tipologia conectorilor argumentativi

- Conectori argumentativi care introduc argumentele: căci, de altfel, or, dar, chiar, din
moment ce, pentru că;
- Conectori argumentativi care introduc concluzia/concluzivi: deci, totuşi, sigur, (în mod)
hotărât, (ei) bine, în cele din urmă, aşadar.
- Conectori argumentativi generalizatori: pe baza regulii care susţine că, dat fiind că, e
valabil că, rezulta că, admitând că, presupunând că, având în vedere că.
- Conectori argumenativi care introduce modalitatea sau calificatorul: după cât se pare,
după mine, etc.
- Conectori argumenativi care introduc rezerva: doar dacă nu, în afară de, etc.
- Conectori argumenativi care introduc o contra-opinie: nu cred că, nu mi se pare că, etc.

Dar – marchează contradicţia argumentativă- dar anti-implicativ (Oamenii sunt binevoitori, dar
urmăresc mereu propriul interes) sau un act de rectificare, de corectare (Accept orice, dar nu asta).
Dar poate avea şi un rol strict argumentativ, aducând precizări asupra unei afirmaţii:
Publicitatea este un fenomen necesar mediului economic dar trebuie să adăugăm că ea se bazează pe
respectarea intereselor şi nevoilor consumatorilor.

25
Chiar – marchează o supracreştere a aprecierii, bazându-se pe ideea de surpriză: Sportul ne
ajută să ne menţinem în formă şi chiar să ne menţinem sănătatea.

Or – marchează o opoziţie atenuată şi nu un raport contradictoriu între două alternative; nu

trebuie confundat cu ori disjunctive, echivalent cu sau. Discursul reprezintă o punere în formă.
Realitatea este o baza sau cadrul. Or aceste două concepte nu pot fi disociate.

Cel puţin – marchează o strategie discursivă a consolării sau a compensării. Acest conector are
un efect argumentativ elogiator (E, cel puţin a fost prezent la întrunire), poate indica o orientare
calitativă (Mănânci multă pâine dar cel puţin o mănânci dimineaţa) sau un aspect comparative:
Cel puţin partidul nostru a folosit tactici corecte.

3.4. Efectele argumentării

Efectele persuasive consecutive unei argumentări se pot clasifica în: efecte demonstrative,
de competenţă, efect de rezolvare/soluţie, efect de metodă, efect de evidenţă, efect de
bunăcredinţă, efect de principiu, efect de îndoială, efect de intimidare, efect de implicare, efect
de exemplu, efect de complicitate/conivenţă, efect de insistenţă.

4. Tehnici de argumentare

4.1. Definirea termenilor

Argumentarea este o organizare de propoziţii cu ajutorul raţionamentelor în vederea

întemeierii (dovedirii) altei propoziţii, cu scopul de a convinge interlocutorul de adevărul sau

26
falsitatea ei. Propoziţia întemeiată se numeşte teza argumentării, iar propoziţiile cu ajutorul
cărora se întemeiază această propoziţie poară numele de temeiuri ale argumentării, raţiuni
sau argumente. Saltul de nivel de la argument se realizează printr-o inferenţa. Mecanismul
organizării propoziţiilor din punct de vedere argumentativ – întemeietor şi în funcţiile de
criteriile de eficienţă ale argumentării poartă numele de raţionament. Prin urmare, conceptul
de argumentare cuprinde: conţinutul argumentării (argumentele sau dovezile concretizate în
propoziţiile – probe), tehnicile de argumentare (organizarea propoziţiilor cu ajutorul
raţionamentelor) şi finalitatea argumentării (organizarea conţinutului cu ajutorul tehnicilor de
argumentare, ce urmăreşte convingerea interlocutorului cu privire la caracterul adevărat sau
fals al tezei).

4.2. Silogismul
Silogismul reprezintă o formă de întemeiere a unei teze pe baza unor raţionamente în
care trecerea necesară de la premise (argumente) la concluzie (teză) este determinată de
relaţiile dintre noţiunile angajate în propoziţiile care îndeplinesc rolul de premise (argumente).
Silogismul este constituit din trei propoziţii astfel încât una dintre ele să fie implicată de
celelalte două. În funcţie de ordinea în care acestea apar în mod obişnuit, cele trei părţi sunt:
1.premisa majoră
2. premisa minoră
3. concluzia

1. Toţi oamenii sunt fiinţe raţionale. (premisa majoră)

2. Socrate este un om. (premisa minoră)
3. Deci Socrate este o fiinţă raţională. (concluzie)
Cele trei propoziţii conţin întotdeauna, în total, trei termeni (oamenii, fiinţe raţionale,
Socrate). În exemplul dat, fiinţe raţionale reprezintă termenul major, oamenii - termenul
mediu iar, Socrate – termenul minor.

4.3. Tehnici de argumentare

27
 Formele de raţionare prin intermediul cărora punem la dispoziţia interlocutorului
conţinuturile argumentării, poartă numele de tehnici de argumentare. Fiecare tehnică de
argumentare presupune anumite relaţii de determinare logică dintre argumente şi teză.

Tipologia tehnicilor de argumentare

1. Tehnici deductive de argumentare.

2. În cazul acestor tehnici de argumentare, argumentul (premisele) constituie condiţia
suficientă a tezei (concluziei), deci teza conclusivă este consecinţa necesară a
argumentelor (premiselor).

2.1. Tehnici deductive inferenţiale de susţinere a argumentării

- tehnici de susţinere bazate pe implicaţie – exprimă o relaţie de determinare între două
propoziţii, potrivit căreia este imposibil ca antecedentul să fie adevărat, iar secventul să
fie fals:
Dacă un număr este mai mare ca 10, atunci el este mai mare ca 5.
Numărul 15 este mai mare ca 10
Deci: Numărul 15 este mai mare ca 5.
- tehnici de susţinere bazate pe disjuncţie – sunt forme de raţionament în care una
dintre premise este o propoziţie disjunctivă; potrivit relaţiei de determinare, este
imposibil ca ambele propoziţii să fie false; dacă una este falsă, cealaltă este în mod
necesarar adevărată:
Călătoriile se fac pe jos sau cu un mijloc de transport.
Călătoria de astăzi nu se face pe jos.
Deci: Călătoria planificată pentru astăzi se face cu un mijloc de transport.

- tehnici de susţinere bazate pe implicaţii şi disjuncţii (dilemele) – suportul tezei este

reprezentat de premise care constau atât în propoziţii implicative cât şi disjunctive:
Dacă merg la film îl voi vedea pe actorul meu preferat.
28
 Dacă merg la repetiţie, voi reuşi să susţin recitalul de pian.
Dar merg la film sau la repetiţie
Deci: Îl voi vedea pe actorul meu preferat sau voi reuşi să susţin recitalul de pian.

1.2. Tehnici deductive inferenţiale de respingere a argumentării

În acest caz, premise (argumentul) este un temei pentru a arăta falsitatea unei teze.

- tehnici de respingere bazate pe implicaţie:

Dacă un număr este mai mare ca 10 atunci el este mai mare ca 5.
Numărul 4 nu este mai mare ca 10
Deci: Numărul 4 nu este mai mare ca 5.
- tehnici de respingere bazate pe incompatibilitate:
Acţiunile sunt condamnabile sau acceptate.
Maltratarea semenului este o acţiune condamnabilă
Deci: Maltratarea semenului nu este o acşiune acceptată.
- tehnici de respingere bazate pe dilemă:
Dacă merg la film, il voi vedea pe actorul meu preferat.
Dacă merg la repetiţie, vpi reuşi să susţin recitalul de pian
Dar nu l-am văzut pe actorul meu preferat sau nu am susţinut recitalul de pian
Deci: Nu am mers la film sau nu am fost la repetiţie.

3. Tehnici inductive de argumentare

Sunt acele tehnici de argumentare în care trecerea de la premise la concluzie este
probabilă. Tehnicile inductive de argumentare au în vedere fie formele clasice sub acre
s-a manifestat metoda inductivă, fie tehnicile ce studiază relaţiile cauzale.

- inducţia completă – concluzia, deşi se fundează pe analiza cazurilor individuale şi deşi

este universală, rămâne totuşi certă, adică rezultă cu necessitate din premisele date:
Clorul este monovalent
29
 Fluorul este monovalent
Bromul este monovalent
Iodul este monovalent
Astatinul este monovalent
Clorul, fluorul, bromul, iodul, astatinul şi numai ele, sunt halogeni
Deci: Toţi halogenii sunt monovalenţi.
- inducţia incompletă – sunt cercetate doar o parte din elementele care alcătuiesc o clasă,
iar rezultatul se extrapolează la toţi membrii clasei, de unde, caracterul probabil al
concluziei:
Simionescu practică pescuitul
Pavelescu practică pescuitul
Vasilescu practică pescuitul
......................................................
Simionescu, Pavelescu, Vasilescu sunt locuitori ai Deltei Dunării
Deci (probabil): Toţi locuitorii Deltei Dunării practică pescuitul.
- inducţia prin analogie – marchează mersul gândirii de la singular la singular; trecerea
de la premise la concluzie se bazează pe relaţia de asemănare, care, nu este însă, o
relaţie de identitate, menită să asigure caracterul necesar al trecerii.
Popescu nu este un bun sportiv.
Ionescu şi Popescu se aseamnănă ca formă şi pregătire fizică
Deci (probabil): Ionescu nu este un bun sportiv.
- tehnici de cercetare a relaţiilor cauzale
- metoda concordanţei : a, b, c – m
a, r, s – m
a, x, z, - m
Deci: a - m

- metoda diferenţei : a, b, c, d - produc m

b, c, d – nu produc m

30
Deci: a - m

31