Presiunea parentală

Ca părinți, ne dorim întotdeauna cele mai bune rezultate pentru copiii noștri, cele mai mari note,
vrem să ne mândrim cu ei, visăm ca ei să aibă succes în viață și să realizeze tot ceea ce noi nu am
reușit. Dar este oare bun acest gen de gândire? Despre efectele pe care le au proiecțiile noastre,
ca părinți, am vorbit cu Ozana Ilie, psiholog Infant Kineto Clinic.

        Din perspectivă psihologică, ne puteți spune cât de importante sunt notele pentru
părinți și cât pentru copii?

        Psihologic, presiunea parentală insecurizează copilul pe termen lung, este expresia temerilor
părinților, ei fiind cei care vor să le fie mângâiată mândria. Părintele își dorește de cele mai multe
ori un copil foarte bun în toate domeniile: la școală, acasă, la înot, dans, etc. Pentru părinte nota
înseamnă validarea egoului, a mândriei, uneori uitând de faptul că școlarul este cel care merge la
școală.

        Pentru copil nota este rezultatul muncii lui, validarea lui ca persoană, în fața clasei, acasă, în
grupul de prieteni. Nota îi face fericiți pe părinți. De cele mai multe ori în cabinetul meu vin
copii care-și întreabă părinții : ”Mamă, ești fericită pentru că am luat 10 sau pentru că am luat
foarte bine?” Dacă părintele spune un DA din toată inima, copilul se liniștește, anxietatea scade.
Părinții sunt cei care au așteptări ridicate în ceea ce privește școala, punând presiune pe
rezultatele școlare.

        Recomandarea mea către părinți este să caute echilibrul între ceea ce doresc ei și
capacitățile reale ale copilului.

        Ce impact au notele asupra stimei de sine a copilului?

        Stima de sine înseamnă încredere, o bună cunoaștere a capacităților tale. Copiii fac
comparații între ei, între rezultatele lor școlare și de aici apare etichetarea. Ideal este ca părintele
să observe înclinația copilului spre un domeniu sau altul: pentru sport, pentru desen, pentru
muzică etc. Având o stimă de sine scăzută, copilul nu mai face față presiunii școliiși a familiei,
scad concentrarea, motivația, voința.

        Cum le explicăm copiilor ce semnifică sistemul de notare și cum ne putem raporta în

mod corect la acesta ca părinți?

        Părintele este bine să cunoască și să-i explice copilului faptul că nota nu reflectă întotdeauna
adevăratele abilități și performanțe ale copilului. Notele sunt doar o modalitate de evaluare a
prestației copilului la școală, nu îți dă valoare ție ca persoană, ci doar a momentului respectiv, ai
știut sau nu ai știut. Se poate întâmpla să fii într-o dispoziție proastă, să nu fi dormit bine, etc.
Obligația părinților este să-i explice copilului că orice notă poate fi reparată și că se întâmplă
accidente, să nu se exagereze mimico-gestual atunci când copilul ia o notă mică sau atunci când
copilul ia o notă mare.

        Din experiența dumneavoastră, unde poate duce presiunea părinților privind sistemul
de notare?

        Presiunea parentală presupune un comportament parental coercitiv și punitiv și care tinde să

aibă un efect negativ asupra performanței.  Ca părinte cel mai important lucru este să-ți motivezi
copilul să iubească învățătura indiferent de note. Nu este indicat să-i spunem ”ești rău”, tu ca și
copil, ci ceea ce ai făcut tu nu este bine.

        Sunt copii care din cauza acestei presiuni ajung chiar la depresie?

        Sunt studii ce demonstrează că o prea mare presiune pusă pe copil duce la iritabilitate, copiii
devin anxioși, nu mai au capacitate de autonomie și atunci apare depresia. Elevii care reușesc în
multe domenii se confruntă cu tensiuni și presiuni în multe situații, încercând să-și mulțumească
familia și profesorii, ajung la epuizare fizică și psihică. Copiii încearcă să alimenteze mândria
părinților și depun un effort mai mare decât sunt capabili. Astfel copiii devin anxioși, depresivi,
nu știu să-și gestioneze emoțiile, somatizează.

        Cum ar trebui să reacționăm atunci când un copil cu rezultate bune la învățătură

începe să aibă probleme serioase?

        Reacția firească și normală ar fi să se discute cu copilul, să se găsească o cauză a

insuccesului. Cauzele pot fi multiple: oboseala fizică sau psihică, nu-i place colectivul în care se
află, certuri acasă sau la școală. Părinții sunt sfătuiți să ofere suport emoțional copilului,
încredere că va depăși momentul dificil, să intre în rolul de partener de învățare. Mai important
pentru mine ca părinte este să aflu cauza acelui insucces, nu de ce s-a întâmplat acest lucru.
Pentru că eu dacă vin ca părinte și întreb ”De ce ai făcut asta? M-ai făcut de rușine”, nu fac decât
să pun mai multă presiune, destabilizându-l pe copil, riscând ca data viitoare să nu ne mai
considere confidenți.

        Când ar trebui să ne adresăm specialistului?

        În momentul în care părinții observă ceva neobișnuit, un comportament ieșit din rutina
copilului, nu mai e cum era el, nu mai are energia pe care o avea, nu mai e la fel de spontan, nu
mai povesește la fel de mult. Părintele este primul care observă o schimbare la copilul lui, îl
cunoaște, stau împreună, știe ce se întâmplă. Acesta este momentul în care este indicat să se
adreseze specialistului. Acesta îl ghidează și îl sfătuiește ce să facă și cum să se comporte în
anumite situații.

        Când apar probleme, părinții vin ei întâi la psiholog sau aduc copilul la psiholog,
punând problemele doar pe seama lui?

        Sunt două categorii de părinți: cei care se învinovățesc și părinții care spun ”Doamne, era un
copil perfect, dintr-o dată s-a schimbat”. Cei care se simt vinovați, oferă copilului diferite
recompense materiale sau intră într-un joc de șantaj emoțional, amenințare. În a doua categorie
de părinți intră perfecționiștii, cei care nu acceptă eșecul.

        Este ok să oferim recompense pentru note bune? Dar pedepse pentru rezultatele
slabe?

        E indicat să recompensăm copilul pentru efortul depus, nu pentru nota în sine. Recompensa
să fie adecvată vârstei, să fie generalizată, de exemplu: la sfârșitul săptămânii, mergem la pizza.
În discuția cu copilul trebuie să-i spunem: ”Sunt foarte mândră de tine pentru ce ai făcut, pentru
ce ai realizat, pentru că ai muncit, pentru că ai scris frumos”, nu îi spunem ”Sunt mândră de tine
pentru că ai luat un foarte bine!”. Rezultatele școlare slabe pot fi atenuate atunci când se discută
cu copilul despre ce s-a întâmplat, care sunt temerile lui. Eșecul școlar are la bază o frică, o
temere. Poate îi e teamă că nu face față, poate nu aînțeles foarte bine lecția la școală etc. Părinții
care cred că pedeapsa ajută în motivarea școlară se înșeală, problema acutizându-se pe termen
lung.

        Cum îi putem ajuta pe copii să învețe de plăcere?

        Devenind un partener de învățare, utilizând jocul, ajutându-l să înțeleagă cerințele,

încurajându-l, să poată să devină creativ, să fie o muncă făcută cu plăcere, să nu perceapă școala
ca pe o „sperietoare”.

        Cum vedeți, din perspectivă psihologică, comparațiile între copii privind rezultatele la
învățătură?

        Comparația îl face pe copil să se valorizeze doar prin prisma altuia. Astfel apar suferința și
frustrarea. A-ți compara punctele tale slabe cu punctele forte ale altcuiva este rețeta sigură a
stimei de sine scăzute. Fiecare este bun într-un anumit domeniu. Descoperă care este pasiunea lui
și încurajează-l!

        Este util spiritul de competiție?

        Spiritul de competiție este util atât timp cât ești în competiție cu tine însuți. Îți spui:  ”pot
mai mult”, ”cred că sunt în stare”, îți dorești să te depășești pe tine, să acumulezi mai multe
cunoștințe. Competiția cu alții nu este benefică pentru că mereu vor fi alții mai buni ca tine.

        Ce efecte poate avea un părinte perfecționist asupra copilului său?

        Părintele perfecționist  are un copil nesigur, dependent de părerea celorlalți, centrat pe

faptul de a-și mulțumi părinții, apropiații, bunicii, familia extinsă, un copil ce uită să se bucure de
copilărie, ce înțelege școala ca o povară. Părintele suprasolicită copilul, își dorește să învețe
măcar o limbă străină, să fie ascultător, să fie manierat, etc., uitând că singura preocupare a
copilului ar trebui să fie joaca.