ÎNGRIJIREA NOU-NĂSCUTULUI

ȘI SUGARULUI

DISCIPLINA:
PEDIATRIE

ELEV: LIBER (VILĂU) OANA-MĂDĂLINA

ANUL III A.M.G.

ANUL 2020
 ÎNGRIJIREA NOU-NĂSCUTULUI ȘI A SUGARULUI

Pentru a ajuta nou-născutul şi pentru a asigura o mai bună tranziţie de la viaţa intrauterină
la cea extrauterină deseori este nevoie de suportul asistentei sau a medicului neonatolog (cei care sunt
specializaţi în îngrijirea nou-născutului). În viaţa intrauterină plămânul fătului este plin cu lichid iar
după naştere, în câteva minute aerul trebuie să ia locul acestui lichid prin intermediul respiraţiei.
Lichidul pulmonar fetal se elimină în cea mai mare parte pe gură şi pe nas, la naştere. Pentru a ajuta
nou-născutul să elimine acest lichid şi pentru a uşura respiraţia nou-născutului este nevoie, adesea, de
aspirarea gurii şi nasului nou-născutului, imediat după naştere. Aceasta se realizează cu ajutorul unor
sondiţe mici şi cu dispozitive speciale care aspiră lichidul eliminat de nou-născut pe gură şi nas.
Uneori, chiar şi aşa, respiraţia nou-născutului întârzie să apară sau este superficială şi ineficientă. În
aceste condiţii asistenta sau medicul vor încerca să stimuleze respiraţia prin ştergerea lichidului
amniotic (care înconjoară fătul în uter şi acoperă pielea nounăscutului la naştere). Simpla ştergere duce
deseori la stimularea respiraţiei sau eficientizarea acesteia. În plus, prin ştergerea lichidului nou-
născutul este protejat de frig (senzaţia de frig este mai puternic percepută de pielea umedă decât de cea
uscată şi pierderile de căldură sunt mai mari). În cazul în care întârzierea respiraţiei este datorată unei
suferinţe fetale aceste măsuri sunt, de obicei, insuficiente pentru a ajuta nou-născutul să respire şi pot fi
necesare manevre de reanimare neonatale mai susţinute, măsuri care se iau în conformitate cu
protocolul de reanimare neonatală, pas cu pas, în funcţie de răspunsul nou-născutului la manevrele
efectuate. Medicul şi asistenta de neonatologie care asistă naşterea sunt cei care vor aplica aceste
măsuri de reanimare şi vor urmări, imediat după reanimare, adaptarea nounăscutului la viaţa
extrauterină. Factorii care au determinat suferinţa fetală pot să exercite efecte nedorite şi după naştere
şi, nu rareori, nou-născuţii care au necesitat măsuri de reanimare la naştere pot necesita internare în
compartimentele de terapie intensivă neonatală pentru monitorizare, investigaţii şi tratament. Dacă
respiraţia nou-născutului este eficientă, medicul obstetrician sau moaşa vor pensa şi secţiona cordonul
ombilical, separând astfel, pentru prima dată, copilul de mamă. Pe bontul ombilical rămas după
secţionare medicul obstetrician sau moaşa vor aplica o clemă sau vor ligatura vasele de sânge de la
acest nivel (vase care au asigura nutriţia fătului în viaţa intrauterină). În tot acest timp medicul sau
asistenta de neonatologie vor aprecia adaptarea nou-născutului la viaţa extrauterină şi, la 1 minut de la
naştere, vor acorda o notă – scorul Apgar – notă care reflectă starea nou-născutului la naştere. Dacă
adaptarea nou-născutului este bună şi respiraţia eficientă, acesta va fi plasat pe abdomenul mamei.
Plasarea nou-născutului pe abdomenul mamei imediat după naştere are mai multe scopuri:
familiarizarea nou-născutului cu mirosul mamei, reducerea pierderii de căldură (menţinerea
temperaturii corpului copilului), colonizarea pielii nou-născutului cu germenii saprofiţi de pe
tegumentul mamei (flora microbiană mamei este o floră pentru care mama secretă anticorpi, anticorpi
care vor trece la copil prin intermediul laptelui matern; această floră este mai puţin periculoasă pentru
copil decât flora microbiană specifică spitalelor) şi iniţierea legăturii afective dintre mamă şi copil.
După câteva minute, nou-născutul este dus în camera de primire a nou-născuţilor unde asistenta de
neonatologie va efectua baia nou-născutului, va plasa nou-născutul pe o masă încălzită, va pansa steril
bontul ombilical, va măsura şi va cântări nou-născutul. De asemenea, mama şi copilul vor primi o
brăţară de identificare pe care se inscripţionează numele mamei şi alte informaţii personale despre
mamă şi copil. Medicul neonatolog va examina în amănunţime nou-născutul. Cu ocazia acestui examen
medicul va urmări în mod special adaptarea plămânilor (respiraţia) şi a inimii (bătăile inimii, coloraţia)
la viaţa extrauterină. De asemenea, medicul trebuie să evalueze atent întregul corp al nou-născutului
pentru a depista orice anomalie de dezvoltare a copilului (malformaţii congenitale). Toate aceste
manevre se efectuează cu nou-născutul plasat pe masa încălzită pentru a evita pierderile de căldură. Tot
imediat după naştere asistenta de neonatologie va efectua vaccinarea nou-născutului împotriva hepatitei
B. Pentru profilaxia infecţiilor oculare asistenta instilează în sacul conjunctival soluţie cu antibiotic (1-
2 picături în fiecare sac conjunctival) iar pentru a preveni boala hemoragică prin deficit de vitamina K,
se administrează intramuscular vitamina K. După naştere, nou-născutul are o perioadă de 2-4 ore în
care este treaz, explorând mediul înconjurător. După 2-4 ore de la naştere nou-născutul adoarme, uneori
şi 4-6 ore, odihnindu-se după lunga călătorie spre naştere şi naşterea propriu-zisă. Nu trebuie uitat că
nou-născutul vine dintr-un loc cald, întunecat, umed, loc în care nu simte durere, nu vede lumina şi nu
percepe decât estompat zgomotele lumii înconjurătoare. În timpul naşterii şi după nou-născutul simte
durere, frigul, lumina, zgomotele din jur reprezentând un stres la care trebuie să se adapteze. Punerea
nou-născutului la sân în prima jumătate de oră - o oră de la naştere reprezintă nu doar o simplă masă ci
şi o metodă de a calma nou-născutul şi mama după naştere. În plus, nou-născutul va primi colostru – nu
doar un aliment ci şi un vaccin (datorită conţinutului său în anticorpi). În cazul naşterii prin operaţie
cezariană nou-născutul poate fi pus la sân de îndată ce trece efectul anestezicelor: 1-2 ore după
anestezia rahidiană şi 2-4 ore după anestezia generală.
Scorul Apgar Scorul Apgar este nota acordată nou-născutului la 1 minut de la naştere. Acest
scor reflectă starea generală a copilului la naştere, modalitatea în care acesta se adaptează la viaţa
extrauterină şi răspunde manevrelor simple de curăţare a lichidului pulmonar fetal şi de ştergere a pielii
în primul minut după naştere. Pentru calcularea scorului se acordă 0, 1 sau 2 puncte pentru respiraţie,
coloraţie, tonus, ritmul cardiac şi reflexe (reacţia la dezobstrucţia căilor respiratorii). Astfel, scorul
Apgar variază de la 0 la 10. Dacă starea generală a nou-născutului este bună, nota sa va fi cuprinsă între
7 şi 10. Nou-născuţii cu suferinţă fetală sau cei a căror respiraţie este influenţată de diverse
medicamente administrate mamei (anestezice, antialgice, antispastice, analgezice, etc.) au deseori
scoruri Apgar mai mici de 7. În aceste situaţii medicul şi asistenta recurg la manevrele incluse în
protocolul de reanimare neonatală şi calculează scorul Apgar din 5 în 5 minute până când acesta
depăşeşte 7. În acest fel, după 5 minute de la naştere scorul Apgar reflectă şi severitatea suferinţei fetale
dar şi răspunsul nou-născutului la manevrele de reanimare. Pentru prognosticul pe termen lung medicul
poate utiliza doar scorurile acordate după 5 minute de la naştere (5, 10, 15 minute, etc.). Un scor Apgar
sub 7 şi după 5 minute de la naştere poate prezice un prognostic neurologic nefavorabil dar legătura
dintre scorul Apgar mic la 5 minute şi prognosticul neurologic nefavorabil nu este absolută. Dacă însă
scorul Apgar se menţine scăzut şi la evaluările ulterioare (10, 15 minute, etc.) riscul unui prognostic
neurologic nefavorabil pe termen îndelungat creşte.
Atât pentru mamă cât şi pentru nou-născut este de dorit ca pe durata spitalizării în maternitate
aceştia să se afle împreună în acelaşi salon. Acest tip de spitalizare a mamei şi copilului se numeşte
„rooming-in” şi permite nu doar formarea legăturii dintre mamei şi copil ci şi alăptarea mai eficientă,
prevenind diversele obstacole care pot apare în calea acesteia. De asemenea, îngrijirea copilului în
acelaşi salon cu mama permite mamei să îşi cunoască mai bine copilul, să observe şi să înveţe cum
trebuie îngrijit şi alimentat copilul. În plus, copilul este mult mai liniştit în prezenţa mamei, practic
singura persoană pe care o cunoaşte şi o recunoaşte în acest moment. Nou-născutul cunoaşte şi
recunoaşte rapid după naştere bătăile inimii mamei, vocea şi mirosul ei. În general, în maternităţi, în
fiecare dimineaţă se practică baia generală a nou-născutului, toaleta bontului ombilical şi cântărirea
copilului. Mama asistă la toaleta copilului şi, dacă doreşte, poate chiar participa sau efectua chiar ea
baia. Cu această ocazie mama poate deprinde şi efectua toaleta corectă a bontului ombilical, manevrele
de curăţire a pliurilor cutanate, a gurii, nasului, urechilor, ochilor, organelor genitale şi modalitatea de
aplicare corectă a scutecului („pampers”). Asistenta de neonatologie are datoria de a o ajuta pe mamă
să poziţioneze corect nou-născutul la sân şi să urmărească felul în care aceasta se descurcă, fiind gata să
intervină la nevoie pentru a o sfătui şi ajuta pe mamă. Ulterior, după deprinderea suptului asistenta
urmăreşte în continuare alăptarea şi explică mamei importanţa recunoaşterii semnelor de foame ale
nou-născutului şi importanţa alăptării la cerere. Pe parcursul spitalizării medicul şi asistenta de
neonatologie urmăresc atent:
• eliminarea meconiului (primul scaun), aspectul şi numărul scaunelor eliminate de nou-născut. Primul
scaun pe care îl elimină nou-născutul este negru şi se numeşte meconiu. Pe măsură ce cantitatea de
lapte pe care o mănâncă nou-născutul creşte se schimbă şi culoarea şi aspectul scaunelor acestuia.
Iniţial devin verde închis, fiind mai vâscoase, apoi iau culoarea muştarului şi ulterior au culoare galben
auriu şi aspectul unei omlete incomplet prăjite. Acesta este momentul în care cantitatea de lapte primită
de copil este suficientă şi, de obicei, din acest moment este semnalată şi o creştere constantă în greutate
a nou-născutului;
• Apariţia şi intensitatea icterului. Icterul este coloraţia galbenă a tegumentelor nou-născutului
datorată unui exces de bilirubină în sânge şi ţesuturi. Bilirubina se produce ca urmare a degradării
celulelor roşii din sânge (hematii sau eritrocite) în cadrul unui proces fiziologic în perioada neonatală.
De fapt, icterul este un proces fiziologic al perioadei neonatale care apare la până la 80% din
nounăscuţi. În anumite situaţii icterul este patologic (debut în prima zi de viaţă, intensitate prea mare
sau durată prelungită, etc.);
• Scăderea fiziologică în greutate. La naştere nou-născutul prezintă un exces de apă la nivelul tuturor
organelor şi ţesuturilor, eliminarea acestui exces de apă fiind esenţială pentru buna adaptare a
organismului la viaţa extrauterină;
• Recuperarea în greutate. Perioada de eliminare a excesului de apă din organismul nou-născutului
coincide cu perioada de adaptare la sân şi cu cea de secreţie a colostrului (lapte foarte concentrat în
substanţe nutritive dar secretat în cantitate redusă). După 2-4 zile de la naştere mama începe să secrete
lapte de tranziţie, cantitatea secreţiei lactate creşte, la fel şi capacitatea (volumul) gastrică şi nou-
născutul poate primi cantităţi din ce în ce mai mari de lapte la o masă. Aceasta va face ca după 3-7 zile
de la naştere nou-născutul să înceapă să crească în greutate. În condiţiile unei alăptări eficiente sporul
ponderal al nounăscutului este de minim 20-30g/zi după 3-7 zile de viaţă;
• Evoluţia secreţiei lactate. Modul în care nou-născutul prinde sânul, eficienţa suptului, aspectul
sânului după supt, scăderea fiziologică în greutate, recuperarea în greutate, legătura care se creează
între mamă şi copil (mai ales răspunsul mamei la semnele de foame ale nounăscutului) şi aspectul
laptelui permit medicului şi asistentei să evalueze evoluţia secreţiei lactate de la colostru la lapte de
tranziţie şi, în cazul unei şederi prelungite în spital, la laptele matur.
În ziua a 2-a sau a 3-a de viaţă se efectuează screening-ul obligatoriu al nou-născuţilor
pentru 2 boli:
• Testul Guthrie - pentru depistarea fenilcetonuriei, o afecţiune metabolică care, netratată la timp se
soldează cu retard mental;
• Testare pentru depistarea hipotiroidismului congenital, afecţiune endocrină care, de asemenea,
nediagnosticată şi netratată la timp evoluează cu diferite grade de întârziere psihică şi motorie.
Recoltarea sângelui pentru testarea acestor două afecţiuni se face de la nivelul călcâiului, loc de unde se
recoltează câteva picături de sânge pe o hârtie de filtru specială care va fi trimisă Centrului de Boli
Metabolice pentru analizare.
Rezultatele acestor teste sunt trimise direct părinţilor, la domiciliu, doar în situaţia în care
testele sugerează prezenţa uneia din cele două afecţiuni. După trecerea a 72 de ore de la naştere nou-
născuţii care au o greutate mai mare de 2300g pot fi vaccinaţi împotriva tuberculozei - vaccinarea
BCG. Această imunizare conferă copilului protecţie faţă de formele severe de tuberculoză. Vaccinarea
se efectuează standard la nivelul braţului stâng. La nivelul locului vaccinării, după 2-3 săptămâni, se va
observa apariţia unei papule violacee care ia, în evoluţie, aspectul unui mic abces şi, fără nici un fel de
intervenţie (nu se recomandă aplicarea nici unei creme, unguent, dezinfectant, antibiotic, etc. ci doar
măsuri uzuale de igienă precum baia zilnică), în acest loc se va forma o mică cicatrice – cicatrice
postvaccinală. Existenţa şi mărimea acestei cicatrici trebuie evaluată de medicul de familie la vârsta de
6 luni.
De obicei, externarea din maternitate are loc în ziua a 3-4-a de viaţă a nou-născutului la
termen născut pe cale vaginală şi în ziua a 5- 7-a de viaţă pentru cei născuţi prin operaţie cezariană în
situaţia în care nu au apărut complicaţii nici în cazul nou-născutului şi nici în cel al mamei. Este de
dorit ca în momentul externării alăptarea să fi fost deja iniţiată şi să se desfăşoare fără mari dificultăţi.
Unul din semnele unei alăptări iniţiate cu succes este scăderea ponderală fiziologică în greutate sau
chiar începerea recuperării în greutate. În aceste condiţii rata de succes a alăptării creşte şi creşte şi
durata alăptării.
Toaleta bontului ombilical. Toaleta bontului ombilical trebuie efectuată zilnic până la căderea
acestuia şi încă 2-3 zile după ce bontul ombilical cade, până la cicatrizarea completă. În cazul apariţiei
unei zone eritematoase în jurul bontului ombilical (sugestivă pentru inflamaţie) sau în prezenţa unor
secreţii purulente, sangvinolente sau urât mirositoare la nivelul bontului ombilical toaleta bontului
trebuie efectuată chiar şi de mai multe ori pe zi. Înainte de detaşare, bontul ombilical trebuie protejat de
umezeală excesivă (de exemplu contactul cu apa). La toaletă bontul se dezinfectează cu tampoane de
vată sau beţişoare cu vată (de exemplu de tipul celor folosite pentru curăţarea urechilor) îmbibate cu
alcool sanitar şi se lasă în afara scutecului pentru a evita impregnarea cu urină şi pentru a grăbi uscarea
şi detaşarea acestuia. Detaşarea bontului ombilical are loc, în medie, la 7 – 10 zile de la naştere şi poate
produce, ocazional, o mică sângerare. Semne care indică infectarea bontului ombilical: inflamaţia zonei
ombilicale şi a bontului apariţia unei secreţii la nivelul bontului mirosul neplăcut sângerare la nivelul
bontului apariţia febrei. În cazul în care apar acest semne se recomandă consult la medicul de familie
sau pediatru şi tratament corespunzător. Omfalita neonatală este cea mai frecventă infecţie ombilicală.
Apariţia acestei infecţii este favorizată de faptul că bontul ombilical, aflat în proces de mumifiere, este
un bun mediu de cultură pentru microbi precum stafilococul şi streptococul. O toaletă ombilicală
necorespunzătoare este un alt factor major de risc pentru apariţia omfalitei. Cum nou-născutul are o
apărare antimicrobiană insuficient dezvoltată, omfalita reprezintă o ameninţare serioasă pentru viaţa
acestuia, putându-se uşor complica prin generalizarea infecţiei şi apariţia septicemiei. Tratamentul
omfalitei la nou-născut presupune nu doar o dezinfecţie mai riguroasă a bontului ombilical ci şi
administrarea de antibiotice şi monitorizarea atentă a nou-născutului. .
Baia nou-născutului. Pielea nou-născutului este delicată şi fină iar baia şi îngrijirea corectă a
pielii ajută la menţinerea sănătăţii pielii fiind, în acelaşi timp, o experienţă plăcută atât pentru copil cât
şi pentru părinţi. În perioada de nou-născut sau sugar nu este necesară îmbăierea zilnică. La această
vârstă sunt suficiente una sau două băi pe săptămână. Dar baia reprezintă acum mai ales un moment
social important al vieţii de familie (se face, de obicei, seara, în prezenţa ambilor părinţi) şi ajută la
calmarea copiilor înainte de somnul de noapte. La început, părinţii pot fi chiar speriaţi de momentul
băii, temându-se de manevrarea nou-născutului şi de eventualele reacţii ale acestuia. Se recomandă ca
gesturile efectuate de părinţi la baie să fie blânde (pentru a nu speria copilul) dar ferme pentru a evita
eventuale incidente (alunecarea sau scăparea copilului din mâini). Marea majoritate a copiilor agreează
momentul băii, bucurându-se de contactul cu apa. În această situaţie baia se poate prelungi, lăsând
copilul să se bucure de ea. Unii copii par speriaţi de contactul cu apa şi plâng de la începutul băii şi
până la sfârşitul acesteia. În această situaţie părinţii trebuie să încălzească ceva mai mult camera unde
se face baia, să fie foarte atenţi la temperatura apei (nici prea rece, nici fierbinte), blânzi în gesturi şi să
vorbească (sau să cânte) copilului continuu cu voce blândă. De asemenea, pot fi folosite, pentru
calmarea copilului, şi jucărioare. Înainte de detaşarea bontului ombilical, baia nou-născutului se va face
sub formă de duş (de exemplu, în chiuvetă), evitându-se contactul bontului ombilical cu apa. În acest
fel este favorizată uscarea şi detaşarea mai rapidă a bontului ombilical. În perioada de nounăscut baia
se poate face chiar şi în chiuvetă nu doar în cădiţă de plastic. Se recomandă ca văniţa copilului să nu fie
folosită pentru alte scopuri decât baia nou-născutului şi să fie bine spălată după fiecare utilizare. După
căderea bontului baia se face în văniţă, întotdeauna la circa 1 – 1 1/2 ore după o alimentaţie (pentru a
evita apariţia vărsăturilor ca urmare a mişcărilor la baie), în orice moment al zilei. Majoritatea
părinţilor preferă însă să facă baia spre seară, ca parte a unui ritual de pregătire pentru somnul de
noapte pentru că baia calmează şi relaxează copilul. Camera unde are loc baia nou-născutului trebuie
preîncălzită la 22-240C şi ferită de curenţi de aer pe durata băii iar temperatura apei de baie trebuie
testată înainte de începerea băii. Se pot utiliza termometre speciale (pentru măsurarea temperaturii
apei) sau se poate testa apa cu cotul (pielea acestei regiuni este foarte sensibilă la temperaturi prea
scăzute sau prea mari). Este de dorit ca temperatura apei să fie în jur de 32C. Apa fierbinte poate
produce foarte rapid (în câteva secunde) arsuri pe pielea foarte sensibilă a nou-născutului şi sugarului.
Înainte de baie trebuie pregătite toate obiectele necesare pentru baie: prosoape curate, uscate, săpun,
şampon, lavetă, scutec nou, creme, uleiuri, hăinuţe curate, etc. Dacă baia are loc în văniţă, aceasta se
umple cu apă pe o înălţime egală cu un lat de palmă. Copilul se aşează cu grijă în apă, dezbrăcat
complet, începând cu picioarele. Copiii care plâng la baie pot fi introduşi în apă cu scutecul pe ei
urmând ca acesta să fie înlăturat după ce copilul este introdus în apă. În acest fel, aceşti copii au ceva
mai multă siguranţă şi s-ar putea să accepte mai uşor baia. Întrucât temperatura apei de la robinet poate
varia nu se aşează copilul în văniţă până când aceasta nu a fost umplută atât cât e necesar pentru baie.
În timpul băii capul şi trunchiul nou-născutului trebuie susţinute pe braţul mamei (tatălui), restul
corpului fiind scufundat în apă. Se spală pe rând, cu delicateţe, toate regiunile corpului fără a uita de
toaleta pliurilor pielii şi a organelor genitale. Spălarea se face dinspre cap spre picioare, întâi pe faţa
corpului apoi pe spate, organele genitale şi fesele fiind ultimele spălate. Se începe, deci, cu faţa. Cu
tampoane de vată îmbibată în apă simplă (fără săpun sau şampon) se şterg mai întâi ochii dinspre
rădăcina nasului spre ureche. Cu o lavetă moale se şterg pavilioanele urechilor, evitând pătrunderea
apei în ureche. Spălarea capului se face doar la sfârşitul băii şi nu este obligatorie la fiecare baie. Pentru
spălarea pielii capului şi a părului se foloseşte o lavetă moale îmbibată în şampon. La clătire trebuie
evitată curgerea apei pe faţa copilului. Sprijinind bine spatele şi gâtul copilului se poate folosi duşul
pentru a clăti părul sau se toarnă apă curată cu o cană turnând astfel încât apa să se scurgă spre ceafă.
Deoarece pe pielea umedă senzaţia de rece (dată de aerul înconjurător) este mai acută, se recomandă ca
cel care face baia să toarne uşor, din când în când, apă din văniţă pe zonele din corp neacoperite de apă.
Nu trebuie uitat că la această vârstă copiii nu sunt foarte murdari ca atare nu trebuie săpuniţi prea mult.
Săpunirea la baie este mai degrabă asemănătoare unui masaj uşor. După spălare se recomandă clătire
din abundenţă cu apă curată. Resturile de săpun sau şampon de pe piele favorizează uscarea pielii.
Pielea uscată crapă cu uşurinţă şi favorizează intrarea germenilor şi a alergenilor fiind, astfel, un factor
de risc pentru infecţii şi alergii. Copilul trebuie scos din cădiţă susţinând cu o mână capul şi gâtul şi cu
cealaltă fesele cu atenţie deoarece pielea umedă este alunecoasă. Figura 12. Susţinerea nou-născutului
şi sugarului la baie Pentru baia nou-născutului şi sugarului se recomandă folosirea unui săpun sau
şampon speciale pentru copii, cu pH neutru. Aplicarea săpunului sau şamponului se poate face direct cu
mâna, cu un burete moale sau cu un şervet moale de bumbac. Atenţie însă, excesul de săpun duce la
uscarea pielii. Trebuie acordată o atenţie deosebită toaletei urechilor în care nu trebuie să pătrundă apă
în timpul băii. La scoaterea din apă, este recomandat ca uscarea tegumentelor să se face prin tamponare
uşoară cu un prosop mare, moale, în care este practic înfăşat imediat după baie. Când mai creşte şi
poate sta singur în şezut copilul poate fi lăsat să se joace mai mult la baie dar trebuie supravegheat în
permanenţă în timpul băii. Chiar dacă apa nu e deloc adâncă copilul poate aluneca în văniţă şi se poate
îneca. Nu trebuie uitat că înainte şi după baia şi toaleta copilului, mama sau/şi tatăl trebuie să îşi spele
bine mâinile.
Îngrijirea pielii nou-născutului. Pielea nou-născutului şi sugarului este foarte sensibilă şi se
irită foarte uşor. De aceea trebuie îngrijită cu multă atenţie. După naştere, la câteva zile, stratul
superficial al pielii începe să se descuameze. În aceste zile, pe piele, se poate aplica un strat fin de ulei
după baie. Pot fi folosite fie uleiul de floarea soarelui sau de măsline fie uleiurile speciale pentru copii.
Se recomandă însă evitarea folosirii în exces a produselor cosmetice (creme, uleiuri de corp). Astfel de
produse de îngrijire a pielii se vor aplica limitat la porţiunile cu piele mai uscată sau mai uşor de iritat
(ca de exemplu în regiunea inghinală şi fesieră). În plus, trebuie utilizate doar acele produse cosmetice
care sunt concepute special pentru îngrijirea pielii nou-născutului şi sugarului (acestea au pH neutru şi
sunt preparate fără sau cu conţinut redus de alergeni şi substanţe iritante) sau cele recomandate de
medic. Se recomandă, de asemenea, limitarea folosirii serveţelelor umede la situaţiile în care nu există
acces la apă caldă şi săpun (excursii, vizite). Pielea copiilor miroase, în mod natural, frumos nefiind
necesară aplicarea de loţiuni parfumate. Acestea conţin, în plus, substanţe care pot declanşa alergii sau
iritaţii cutanate de aceea nu sunt recomandate. De asemenea, se recomandă evitarea folosirii pudrelor
cu excepţia celor indicate, în unele situaţii, de către medic. Dacă este necesară aplicarea unei pudre
aceasta trebuie aplicată pe piele nu direct din recipient ci cu palma mamei (în acest fel copilul nu va
inhala pudra scuturată în aer). Uneori copiii prezintă erupţii cutanate care sunt normale (de exemplu
acneea sugarului, milium). Alte erupţii pot fi semnul de debut al unei afecţiuni sau infecţii. În aceste
situaţii este recomandat tratament după consult cu medicul pediatru. O atenţie deosebită trebuie
acordată detergentului cu care sunt spălate hăinuţele copilului. Unii detergenţi produc iritaţii cutanate.
Pentru prevenirea acestora se recomandă clătirea prelungită sau abundentă a hainelor copilului sau
utilizarea detergenţilor speciali pentru copii. Studii recente aduc în discuţie amestecul de chimicale cu
care ne confruntăm cu toţii în viaţa noastră de zi cu zi. Aceste substanţe chimice sunt incluse azi în
hrană, haine, cosmetice. Pielea copiilor este mai subţire, are o imunitate insuficient dezvoltată şi ca
atare este mai vulnerabilă la efectele nedorite ale acestor chimicale. Contactul precoce în viaţă cu astfel
de substanţe duce la creşterea continuă a incidenţei eczemelor, astmului bronşic şi a altor afecţiuni de
tip alergic. Utilizarea limitată a chimicalelor în perioada de nou-născut permite acestuia să îşi dezvolte
o barieră cutanată protectoare mai eficientă. Pielea delicată a nou-născutului şi sugarului se poate usca
cu uşurinţă. Factori favorizanţi ai uscăciunii pielii la aceste vârste sunt: predispoziţia genetică (pentru
piele uscată), aerul rece şi uscat de afară şi aerul prea cald din locuinţă (iarna), soarele, aerul
condiţionat, sarea şi clorul în exces din apă (vara). Dacă pielea copilului este prea uscată se vor evita
băile prelungite – peste 10 minute - (este îndepărtat şi stratul protector uleios al pielii), se va folosi apă
călduţă şi doar puţin săpun (sau chiar deloc câteva zile). După baie, dacă în camera de baie este cald,
pielea poate fi lăsată să se usuce singură (nu se şterge) pentru a se rehidrata. Ulterior, pe pielea uscată,
se poate aplica un strat fin de ulei, de dorit imediat după uscarea apei de pe piele. Dacă pielea este
foarte uscată (chiar crăpată) se poate aplica ulei pe piele (sau un emolient recomandat de medic) chiar
şi de două ori pe zi. Iarna, pentru a umidifia aerul din camera copilului, se pot folosi umidificatoare sau
un prosop mare, ud în permanenţă, aşezat pe calorifer. Mănuşile protejează pielea mâinilor de
uscăciune în timpul sezonului rece iar vara se recomandă măsuri pentru evitarea arsurilor solare
(evitarea expunerii la soare în primele 6 luni, creme-barieră de protecţie solară simple, fără chimicale,
în cazul în care expunerea la soare nu poate fi evitată).
Îngrijirea şi toaleta ochilor. Toaleta ochilor se efectuează zilnic, după baie, folosind tampoane
sterile (de vată, dintr-un pachet care se foloseşte doar pentru copil) îmbibate bine cu ser fiziologic sau
cu apă fiartă şi răcită (nu săpun). Pleoapele se şterg dinspre unghiul extern al ochiului spre cel intern
folosind câte un tampon de vată pentru fiecare ochi. Dacă se colectează o secreţie uscată la nivelul
pleoapelor se repetă ştergerea cu tampoane de vată de mai multe ori, până când secreţia se înmoaie şi
poate fi îndepărtată. Dacă secreţia oculară devine purulentă (galbenă, galbenverzuie, verzui) se
recomandă consult şi tratament la medicul oftalmolog. Unii nou-născuţi se nasc cu un blocaj al ductelor
lacrimale – ducte prin care se scurg lacrimile. Blocarea canalului lacrimal face ca lacrimile (secretate la
nivelul ochiului pentru a menţine umedă suprafaţa ochiului) să curgă continuu pe obraz. În aceste
situaţii poate apare suprainfecţia ochiului de aceea tratamentul canalului blocat trebuie condus de
medicul oftalmolog până în momentul în care canalul devine permeabil (de obicei până la sfârşitul
primului an de viaţă). Mulţi părinţi se întreabă dacă culoarea ochilor nou-născutului va rămâne aceeaşi
pe toată durata vieţii. La naştere, marea majoritate a copiilor din rasa albă sunt albastru-gri sau albaştri.
Unii din aceşti copii îşi vor schimba culoarea ochilor în timp (verzi, gri, căprui, negri) până la vârsta de
9 luni pentru că irisul – partea ochiului care apare colorată – se mai pigmentează încă după naştere la
aceşti copii. Copiii care vor avea ochi deschişi la culoare (nuanţe de albastru) au mai puţin pigment în
iris decât cei cu ochi verzi, căprui sau cafenii.
Toaleta nasului. Curăţarea nărilor de mucus se face ori de câte ori este nevoie. Dacă nu există
secreţii nazale abundente curăţarea nasului se poate face seara, după baie, înainte de somnul de noapte.
Curăţarea nasului de secreţii uşurează respiraţia, alimentaţia şi somnul copilului. Dacă secreţiile nazale
sunt abundente se poate recurge la ajutorul unei pompiţe sau al aspiratorului nazal. Se începe prin
picurarea a 1-2 picături de ser fiziologic (cu o seringă mică, de 1-2 ml, fără ac sau cu un picurător) în
fiecare nară pentru a fluidifica şi umidifica secreţiile nazale şi pentru a uşura curăţarea lor. În plus serul
fiziologic reduce congestia nazală. Se aşează copilul pe spate cu capul uşor mai ridicat şi se picură serul
fiziologic şi se ţine capul nemişcat preţ de câteva secunde (5-10 secunde) după care se pot curăţa
secreţiile nazale. Dacă se foloseşte pompiţa, aceasta se va strânge pentru a crea vacuum, se introduce
cu blândeţe în nară şi se aspiră uşor (permiţând pompiţei să se umple cu aer). Mucusul aspirat se
aruncă, presând din nou pe pompiţă, pe un şerveţel. Se curăţă ambele narine şi se reia operaţiunea dacă
cantitatea de mucus este excesivă (după aplicarea, din nou, a 1-2 picături de ser fiziologic) dar nu mai
mult de 2-3 ori pe zi. Seringa şi pompiţa folosite pentru instilarea serului fiziologic trebuie curăţate
după fiecare folosire cu apă caldă şi săpun şi clătită de câteva ori cu apă caldă (fără săpun) şi apoi
uscate cu vârful în jos întrun pahar curat de sticlă. O modalitate simplă, nedureroasă şi neinvazivă a
nasului este folosirea filetelor de vată (firişoare subţiri de vată răsucite tare, lungi de circa 5 cm pentru
a putea fi introduse cu uşurinţă în nări). După instilarea a 1-2 picături de ser fiziologic în fiecare nară se
introduce un astfel de filet de vată în nară prin răsucire, se aşteaptă 2-3 secunde – timp în care secreţiile
nazale umezite se lipesc de filetul de vată – şi apoi se retrage filetul şi se trece la curăţarea celeilalte
nări. Această metodă de curăţare este recomandată mai ales atunci când nu există o cantitate mare de
secreţii. Aspiratoarele nazale (inclusiv de tipul batista bebeluşului) pot fi utile pentru curăţarea
secreţiilor nazale atunci când acestea sunt abundente. Se recomandă ca în situaţia în care sunt utilizate
să fie respectate cu stricteţe indicaţiile producătorului inclusiv în ceea ce priveşte curăţarea
aspiratorului după fiecare utilizare. Aspirarea prea frecventă a secreţiilor nazale duce la iritarea şi
traumatizarea mucoasei nazale care va produce mucus în exces pentru a se proteja. În plus, excesul de
ser fiziologic poate fi dăunător. Surplusul de ser fiziologic se usucă în interiorul nărilor şi îngreunează
respiraţia. Aspirarea brutală a secreţiilor nazale duce la inflamaţia şi poate produce sângerări, agravând
congestia nasului.
Toaleta urechilor. Urechile se curăţă în fiecare zi, la baie sau la finele acesteia. Se utilizează
pentru acest scop mici beţigaşe, speciale pentru urechi, confecţionate din vată înmuiate în apă călduţă
sau ulei. Atenţie însă, se curăţă doar pavilionul şi partea externă a urechii. Inserţia beţigaşului sau a
oricărui alt obiect în interiorul urechii poate produce spargerea timpanului şi trebuie evitată. Secreţia de
ceară de la nivelul urechii este produsă de ureche pentru a proteja canalul auditiv şi nu trebuie curăţată.
În plus, conductul auditiv are capacitatea de “autocurăţare”.Dacă copilul prezintă o secreţie excesivă de
ceară la nivelul urechii se recomandă consultarea unui medic ORL-ist. Doar acesta poate verifica
prezenţa unei infecţii la nivelul urechii şi poate curăţa, la nevoie,un exces de ceară.
Părul. La nou-născut nu este necesară utilizarea şamponului, la spălarea părului putându-
se folosi şi numai apă simplă. După baie, cu o perie moale se poate pieptăna uşor părul dacă copilul are
mai mult păr.Este contraindicată însă utilizarea uscătoarelor de păr(copiii se pot speria şi arde).
Scaunele. În primele 24 – 36 h se elimină meconiul – scaun negru verzui, lipicios format din
grăsimi, celule epiteliale intestinale, pigmenţi şi săruri biliare. În zilele următoare scaunele îşi vor
modifica aspectul, se vor deschide la culoare de la verde închis până la galben auriu păstos (la nou-
născutul alimentat natural). Numărul de scaune variază de la un copil la altul şi în funcţie de vârsta
postnatală. În primele săptămâni de viaţă scaunele sunt mai frecvente, uneori scaun după fiecare masă
(aşa numita „diaree la sân” care nu este o boală ci doar expresia unui tranzit intestinal mai accelerat)
Cântărirea. Achiziţionarea unui cântar trebuie să facă parte din pregătirile părinţilor pentru
camera copilului. Se recomandă ca nou-născutul să fie cântărit la sosirea din maternitate (greutatea de
reper) şi apoi de 1 – 2 ori pe săptămână. Este de dorit să se efectueze cântărirea în aceleaşi condiţii (de
exemplu, seara fie înainte fie după baie, cu copilul dezbrăcat). În condiţii normale de sănătate şi
alimentaţie copilul creşte în mod constant de la o cântărire la alta, în medie, minim 20-30 g/zi în
primele luni de viaţă.
Garderoba copilului.Din garderoba copilului trebuie să nu lipsească body-uri, pantalonaşi,
bluziţe, şosetuţe, căciuliţe (iarna), şapcă sau pălărioară (vara), jachete sau costume de fâş pentru
anotimpul rece, pantofi, săndăluţe şi cizmuliţe pentru cei care se apropie de vârsta primilor paşi. Pentru
a evita alergiile, erupţiile şi pentru a proteja sănătatea pielii se recomandă ca articolele de îmbrăcăminte
ale nou-născutului, sugarului şi copilului să fie confecţionate din bumbac, să fie spălate cu detergent
special pentru copii (hipoalergenic) şi să fie clătite abundent sau prelungit. Nu este recomandată
utilizarea balsamului de rufe pentru lenjeria care vine în contact direct cu pielea nou-născutului.
Hainele care vin în contact direct cu pielea este bine să fie călcate de fiecare dată (cel puţin la nou-
născut şi la sugarul cu piele foarte sensibilă). Copilul nu trebuie îmbrăcat foarte gros, hăinuţele trebuie
adaptate corect sezonului. Evitând prea multe straturi de haine este evitată transpiraţia, apariţia
erupţiilor cutanate şi, de asemenea, copilul nu va fi învăţat friguros. Pantofii copilului trebuie să fie
confecţionaţi din material moale şi flexibil, tălpile lor trebuie să fie antiderapante dar nu foarte groase.
În momentul în care copilul învaţă să meargă încălţămintea trebuie, în plus, să susţină bine gleznele.
Somnul. În primele săptămâni după naştere este de dorit ca nounăscutul să fie pus să doarmă
separat, în pătuţ sau coşuleţ. Pătuţul poate fi plasat, pentru început, în aceeaşi cameră în care dorm
părinţii pentru a-i fi mai uşor mamei să alăpteze în cursul nopţii. Această alternativă este considerată
mai sigură pentru copil decât dormitul în acelaşi pat cu părinţii. Patul copilului trebuie aşezat astfel
încât să nu se afle pe traiectoria curenţilor de aer. În plus patul trebuie aşezat departe de geam, perdele,
draperii, veioze sau mobilier care ar putea fi tras sau ar putea cădea peste copil. Salteaua trebuie să fie
fermă, nu moale astfel încât să nu interfere cu respiraţia copilului. Salteaua patului trebuie să fie la fel
de mare cât suprafaţa patului astfel încât între saltea şi pat să nu existe spaţii la nivelul cărora s-ar putea
bloca capul, mâinile sau picioarele copilului. Copilului sub 3 ani nu-i este necesară pernă sub cap în
timpul somnului. Pernele şi păturile trebuie aşezate departe de faţa copilului iar cearceaful trebuie bine
întins, să nu facă cute care să astupe faţa copilului. Pe durata somnului se recomandă acoperirea
copilului cu o păturică sau plăpumioară uşoară, învelită în lenjerie de bumbac până la nivelul toracelui.
Ca alternativă se poate folosi sacul de dormit special pentru copii, care nu necesită o acoperire
suplimentară a copilului. Nu sunt recomandate blăniţele de oaie sau alte păturele miţoase pentru
acoperirea copilului. Jucăriile şi pernele trebuie îndepărtate din pătuţul copilului în timpul somnului
pentru a evita accidente pe durata nopţii (de exemplu, asfixierea). De asemenea, nu este indicată
plasarea de jucării printre gratiile patului copilului. Jucăriile ataşate deasupra patului trebuie să fie bine
fixate şi plasate la o distanţă la care să nu poată fi apucate de copil. Marginile patului trebuie ridicate
întotdeauna dacă copilul este pus în pătuţul său. Se recomandă aşezarea copilului pentru somn pe spate
sau pe o parte în primele luni de viaţă. Poziţionarea copilului pe burtică în primele luni de viaţă este
chiar recomandată (pentru o bună dezvoltare motorie) dar numai în timpul zilei, cât este treaz şi doar
sub supraveghere atentă. Este de dorit evitarea supraîncălzirii copilului prin îmbrăcare sau acoperire
excesivă sau supraîncălzirea camerei pe durata nopţii. Somnul este mai liniştit şi mai bun dacă în
cameră este ceva mai răcoare decât pe durata zilei. În camera nou-născutului şi sugarului mic trebuie
temperatura să fie menţinută în jur de 20-21 °C. Se recomandă ca după vârsta de o lună copilul să fie
pregătit de somn prin obişnuirea acestuia cu o rutină. Rutina are menirea de a relaxa copilul. Acesta
învaţă repede succesiunea de evenimente ale unei rutine şi este relaxat ştiind ce urmează. Cu cât copilul
este mai relaxat cu atât mai uşor îi va fi să adoarmă. De exemplu, după baie poate urma un masaj uşor,
masa şi apoi o poveste sau un cântec cu voce scăzută în timp ce copilul este mângâiat uşor. Ritualul de
adormire a copilului este benefic şi pentru părinţi, fiind un timp care îi apropie de copil. La iniţierea
rutinei de adormire părinţii trebuie să se asigure că au timp să urmeze întreaga secvenţă de gesturi de
dinaintea adormirii copilului. De aceea, această secvenţă de evenimente trebuie să fie cât mai simplă.
Ritualul trebuie să se sfârşească totdeauna în camera în care doarme copilul. Dacă copilul are o cameră
a lui atunci aceasta trebuie să fie percepută de copil ca un spaţiu personal plăcut şi nu ca un loc de
„pedeapsă”. Dacă înainte de somn copilul este foarte energic e bine să fie lăsat să îşi consume energia,
de obicei prin joacă sau la baie. Dacă copilului nu îi place baia includerea acesteia în ritualul de
adormire poate să nu fie o idee prea fericită. Citirea unei cărţi la culcare poate începe foarte devreme,
nu conţinutul lecturii ci calmul vocii ajută la liniştirea şi adormirea copilului. În plus, studiile arată că
abilităţile de vorbire şi chiar inteligenţa depind de expunerea zilnică a copilului la un vocabular vast. O
melodie calmă poate ajuta, de asemenea, la liniştirea şi adormirea copilului. În multe familii copilul
este culcat în patul părinţilor în fiecare noapte sau ocazional. Mulţi medici nu recomandă acest obicei
din mai multe motive, marea majoritate ţinând de siguranţa şi sănătatea copilului: risc crescut de
sufocare, moarte subită, strangulare. Avantajele ţin mai ales de apropierea copilului de tată şi de
uşurinţa alimentaţiei la sân în cursul nopţii. Se pare că dormitul în acelaşi pat cu părinţii permite
copilului să fie mai independent şi să aibă mai multă încredere în el însuşi – se pare că şi datorită
alimentaţiei la sân, la cerere. Un dezavantaj este însă obişnuinţa copilului de a suge sau mânca noaptea
mult timp după ce nu mai au nevoie să mai mănânce noaptea. Un alt dezavantaj este dificultatea reluării
relaţiei dintre părinţi de aceea decizia privitor la somnul copilului în acelaşi pat cu părinţii trebuie să
aparţină ambilor părinţi. Mai târziu, după ce copilul creşte, pot apare dificultăţi de tranziţie la camera şi
patul său propriu. Pentru a creşte siguranţa somnului copilului în acelaşi pat cu părinţii se recomandă ca
niciodată copilul să nu fie lăsat nesupravegheat în patul adulţilor, să nu fie pus să doarmă pe burtică. În
camera unde doarme copilul nu este permis fumatul (riscul de moarte subită este maxim în cazul în
care copilul doarme cu părinţii care fumează). De asemenea, dacă părinţii au consumat alcool sau
droguri se recomandă ca sugarul să doarmă în patul lui şi nu cu părinţii (care pot să nu fie capabili să
răspundă semnalelor copilului). Părinţii obezi dar şi fraţii mai mari trebuie să evite să doarmă în acelaşi
pat cu copilul. În patul în care doarme copilul cu părinţii săi trebuie evitate panglicile, bijuteriile (se
evită astfel incidente nedorite). Nu trebuie permis nici animalelor de casă să doarmă în pat cu nou-
născutul sau sugarul. Când copilul doarme cu părinţii trebuie îmbrăcat mai uşor decât atunci când
doarme singur pentru a evita supraîncălzirea.
Fenomenele fiziologice neonatale.Fenomenele fiziologice neonatale sau „crizele de adaptare”
ale nou-născutului sunt fenomene fiziologice înregistrate în primele 30 de zile de viaţă ca răspuns
adaptativ al organismului nou-născutului la viaţa extrauterină. Fenomenele fiziologice neonatale sunt:
1. scăderea fiziologică în greutate;
2.descuamarea fiziologică;
3.eritemul alergic;
4.criza hormonală;
5.criza genitală ;
6.febra tranzitorie a nou-născutului;
7.diareea tranzitorie a nou-născutului;
8.acneea nou-născutului;
9. icterul neonatal.