Luceafarul – Scrisoarea I

– Paralela –

Luceafarul si Scrisoarea I sunt poeme filozofice in care este

valorificata tema romantica a conditiei omului de geniu. Problematica
geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer
conform careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului superior,
singurul capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii.
Atat in Scrisoarea I cat si in Luceafarul sunt prezente doua planuri :
unul universal-cosmic si altul uman-terestru, care converg unul catre celalalt
si se interfereaza. Ambele au ca tema conditia omului de geniu prezentat in
antiteza cu omul comun, incapabil sa-si depaseasca conditia.
Scrisoarea I se deschide cu o secventa in care este surprinsa conditia
poetului dominat de contemplatie, intre luciditate si reverie. Acest peisaj al
visului este reprezentat de luna, ca astru tutelar, stapana a Universului.
Cadrul este nocturn, propice meditatiei si detasarii de lumea reala. Poetul
esprima viziunea sa asupra timpului bivalent : timpul individual masurabil si
timpul universal-etren.
Primul tablou din Luceafarul se deschide cu o perspectiva mitica,
atemporala, faptele fiind plasate in timpul primordial al genezei,
nedeterminat ca in basme.Cadrul este nocturn, de factura romantica,
perspectiva este dubla : pe de o parte se contureaza un spatiu claustrant si pe
de alta parte planul cosmic, ce are o perspectiva infinita.
Secventa a doua din Scrisoarea I se deschide cu invocatia lunii care
este « stapana marii », astrul care vegheaza asupra inregului Univers. O alta
ipostaza in care gasim luna este aceea de martor la ceea ce se petrece pe
pamant, ea maditand asupra problemelor oamenilor. Este realizata o
enumeratie de tipologii care fixeaza diferite ipostaze umane. Poetul
sugereaza ideea egalitatii oamenilor, a conditiei omului in lume, supus
destinului si mortii. In acest context se realizeaza portretul « batranului
dascal », al geniului neinteles, marginalizat de lume. Tehnica utilizata e cea
a antitezei : se opune fiinta fragila a invatatului, puterii sale neobisnuite de
patrundere a tainelor universului.
In Luceafarul, se creeaza o atractie intre universul terestru si cel
teluric : pe de o parte fata de imparat aspira spre planul ancestral, pe de alta
parte Luceafarul simre chemarea teluricului. Legatura dintre cei doi se
realizeaza prin intermediul visului, invocatia fetei si metamorfozele
luceafarului au loc in acest plan al oniricului. Metamorfoza este in esenta un
act magic prin care se trece de la identitatea astrala la ipostaza umana. Prima
reprezentare impune atributele zeului Neptun, Luceafarul avand drept
sceptru « un toiag incununat cu trestii » fiind impunator « parea un tanar
voievod », pastrand insusiri ale eternitatii « umbra fetii stravezii/E alba ca de
ceara/Un mort frumos cu ochii vii/Ce scanteie-nafara ». In prima ipostaza
Luceafarul apare ca fiinta angelica, el ii cere fetei sa renunte la conditia sa si
sa accepte un univers al increatului, insa fata simte fiorul vesniciei avand
preconstiinta neimplinirii iubirii. In a doua aparitie Luceafarul, in efortul de
materializare creeaza un gol in plan cosmic. Asemeni ganditorului din
Scrisoarea I, Luceafarul este plasat intre lumina genezei si prebusire
cosmica. Si acum Luceafarul apare definit prin aceleasi contraste dintre
sugestia neantului si cea a vitalitatii. Ipostaza e demonica. Si de aceasta data
Luceafarul ii cere fetei sa renunte la conditia sa, insa fata il refuza, cerandu-i
sa renunte la esenta trascendentala. In finalul tabloului intai poate fi
identificat motivul anticipativ al zborului cosmic, prin care se recupereaza
timpul primordial.
Secventa a treia din Scrisoarea I are o complexa structura romantica
prin preocuparea pentru cosmogonie, antiteza dintre macrocosmos si
microcosmos. Printr-un efort intelectual, batranul dascal isi imagineaza
momentul genezei, acela care marcheaza desprinderea Universului de haosul
originar. Printr-un sir de metafore se realizeaza imaginea preexistentului.
Elemente din univers sunt atrase in sfera existentului de un « dor
nemarginit ». Ganditorul vede in timp cum civilizatii stralucite au pierit, tot
ceea ce omul a construit temeinic constituie doar o incercare disperata de a
opune ceva durabil mortii si neantizarii temporale. Poetul mediteaza asupra
nasterii lumii dar si la pieirea ei. O scurta secventa are caracter satiric,
ilustrandu-se relatia dintre macrocosmos si umanitatea care in mod fatal este
supusa determinarilor. Geniul eminescian urmareste viata planetelor pana
cand ele , scapand din « franele lumii » si ale « soarelui », dispar in neant si
intra in moarte vesnica.
Tabloul al doilea din Luceafarul este o idila dezvaluin o alta
perspectiva asupra iubirii, inteleasa ca supunere fata de instinct. Fara de
inparat, devenita Catalina in accepta pe Catalin realizand ca cei doi sunt
parte din aceeasi lume. Prezenta luceafarului in acest tablou este doar
sugerata, ca o aspiratie a omului comun catre un absolut de care se teme si
pe care nu in poate atinge niciodata. Tabloul al treilea contine imagini
grandioase, la fel ca in Scrisoarea I prin reprezentarea perspectivelor
cosmice si a genezei universale. Luceafarul calatoreste in abisul uitarii spre
lumile de inceput spre a cere dezlegarea de vesnicie. Tabloul are caracter
scenic prin dialogul dintre Demiurg si Hyperion, continutul gnomic este mai
adand, generalizandu-se idei asupra conditiei umane. In primele strofe este
prezentat Luceafarul ca manifestare luminoasa dematerializandu-se prin
parcurgerea straturilor timpului. Imaginea haosului originar, prezenta si in
scrisoarea I este de mare plasticitate sugerandu-se infinitul spatial, absenta
fiintei, a constiintei umane sau divine, absenta timpului. La fel ca in
Scrisoarea I se exrpima ideea atractiei universale, a vointei de fiintare, de
trecere de la increat la starea de constiinta. Demiurgul reprezinta geniul
cosmic in timp ce Hyperion este un geniu al visarii. Prin cuvintele
Demiurgului este demascat destinul uman definit prin limitare si
instabilitate. Demiurgul ii aminteste Luceafarului ca este un titat situat
dincolo de iluziile oamenilor si de timp si ca ar trebi sa isi asume conditia.
In final, Demiurgul formuleaza un avertisment : eliberarea Luceafarului de
conditia sa ar duce la un dezechilibru si la moartea universului.
In scisoarea I o scurta secventa reflexiva separa tabloul cosmogonic
de satira. Ideea e ca fiecare om incearca sa-si creeze propriul destin inaltat
prin vointa si egoism. In sevcenta a patra poetul ironizeaza iluzia omului
superior, anume ca se va elibera de efemeritate prin gandirea si prin creatia
sa. Se reconstituie monologul savantului care crede ca va cuceri eternitatea
fiind apreciat de posteritate. Satira surprinde astfel conditia omului de geniu
raportat la societatea umana, incapabila sa aprecieze valorile. Poetul
imagineaza un ceremonial funebru pentru a satiriza defectele societatii :
ipocrizia, nepasarea, lauda interesata, rautatea. Acestea vor conduce la
deformarea sensului operei si a biografiei geniului. In ultimul tablou se
revine la cadrul meditatiei, poetul trece de la accentele satirice la tonul
elegiac. Textul se incheie simetric, cu recurenta ideii de fatalitate a
destinului uman.
Ultimul tablou din Luceafarul este din nou intr-un cadru atat terestru
cat si cosmic, descriind fericirea omului prin iubire si revelatia Luceafarului
asupra diferentelor dintre cele doua lumi. Fata il invoca pentru ultima data
pe Luceafar, fapt ce demonstreaza ca aceasta are constiinta efemeritatii sale,
si doreste prelungirea fericirii prin protectie unei « stele norocoase ».
Raspunsul Luceafarului evidentiaza superioritatea geniului care impasibil
contempla fericirea umana, disociind caracterul iluzoriu al vietii omului de
izolarea orgolioasa in planul cunoasterii.
In concluzie cele doua poeme, asa cum au fost prezentate mai sus,
arata ipostaze diferite ale geniului. Scisoarea I ne prezinta fiinta superioara
ca un muritor, genialitatea sa fiind inchisa intr-un trup de om. Suferinta
geniului este cauzata de luciditatea cu care el vede lumea. In antiteza cu
« batranul dascal » gasim Luceafarul care cauta absolutul in iubire. El nu
este o fiinta materiala. Cu toate acestea niciunul nu este fericit, destinul
geniului fiind acela de a fi singur in lumea ideilor sale.